VEDENIA UNUIA DINTRE UCENICII CUVIOSULUI PAISIE VELICICOVSCHI (DE LA MANASTIREA NEAMT)
(despre scaderea vietii monahale si importanta citirii cartilor sfinte)
După trecerea din această viaţă a cuviosului Părintelui nostru Paisie de la Mânăstirea Neamţului, viaţa călugărească a început să slăbească din cauza belşugului de avere şi mai ales din cauza slobozeniei pe care o aveau mirenii de a petrece cu femeile şi copiii.
Călugării au început să se îngrijească mai mult de cultivarea viilor şi a grădinilor de la metoacele Mânăstirii, se străduiau mai mult să le facă mai îndemânatice pentru locuinţa boierilor cari veniau vara cu familiile la aer. Pentru chiria groasă care curgea de la boieri, călugării adeseori îşi lăsau toată casa în mâna mirenilor, iar ei se chinuiau într-o cocioabă proastă, mai la o parte, să nu strice liniştea “coconaşilor”.
Pentru vinurile multe care se făceau la metoace a trebuit să se deschidă depozite şi cantine în Mânăstire şi în afară pentru a se putea vinde mai uşor. Acest lucru atrăgea şi mai mult lumea dornică de răsfăţ.
S-a înfiinţat şi şcoală în Mânăstire pentru creşterea copiilor sărmani din satele vecine (afară de şcoala călugărească de cântăreţi, a fost şi şcoala Primară). Cu asta mânăstirea şi-a pierdut liniştea ei de mai înainte, iar bieţii călugări au început să neglijeze îndeletnicirile lor cele duhovniceşti cu orânduiala lăsată de Cuviosul Paisie.
Unul dintre ucenicii Cuviosului Paisie, care avea o viaţă îmbunătăţită (Sofronie cu numele), a avut într-o noapte o vedenie înfricoşată. Se făcea că era dimineaţă şi el ieşise în poarta Mânăstirii. Căutând în faţa porţii spre locul unde se află astăzi Aghiasmatarul, vede un arap înfricoşat la chip, care era îmbrăcat în haine de ofiţer şi se răstea strigând, întocmai cum dau comandă la oaste.
Chipul lui era groaznic: faţa lui neagră ca păcura, ochii lui străluceau ca văpaia focului, gura lui era ca de maimuţă cu dinţii ieşiţi în afară. În loc de cingătoare aveau un balaur încolăcit la mijloc, care îşi atârna capul cu limba scoasă în chip de sabie la şoldul ofiţerului. În loc de epoleţi avea pe umeri numai capete de viperă. Iar pe capul lui avea o cască de sub care spânzurau numai capete de şerpi veninoşi, cari se încolăceau la grumaz cu părul încolăcit.
Văzând aceasta Stareţul a rămas înlemnit de frică. Apoi venindu-şi puţin în fire, a întrebat pe arap ce caută la vremea aceea în Mânăstire.
“Nu ştii că eu sunt comandant de oaste în Mânăstirea voastră?”, a răspuns arapul.
“Dar unde avem noi oaste aici când ţara se află în bună pace?”
Atunci îi răspunse acela stareţului:
“Vei şti că eu sunt rânduit cu oastea cea nevăzută, a întunericului ca să ne luptăm cu ceata călugărilor. Că voi, atunci când depuneţi jurământul călugăriei, nouă ne declaraţi război nevăzut, şi multe răni ne pricinuiţi cu armele voastre cele duhovniceşti. De multe ori noi ne depărtăm ruşinaţi, fiind arşi ca de para focului de rugăciunile voastre.
Însă acum nu mai avem atâta frică de voi, de când a murit Stareţul Paisie, care ne era înfricoşat nouă. De la el am suferit noi multe şi grele răni. Încă de când a venit el cu 60 de călugări din Sfântul Munte eu am fost rânduit cu 60.000 de ostaşi spre a lupta cu soborul lui. Cât a trăit el noi nu am avut odihnă.
Câte ispite, câte necazuri şi intrigi n-am uneltit noi împotriva lui şi a călugărilor spre a-i împuţina la suflet şi spre a-i surpa, dar n-am izbutit. Cât a a trăit Stareţul, atacurile noastre rămâneau mai totdeauna zadarnice, căci el îi conducea la luptă pe monahi cu multă iscusinţă, întărindu-i cu pilda vieţii lui şi cu sfaturi duhovniceşti în toate zilele.
După moartea lui, războiul nostru s-a uşurat. Pentru asta am scos atunci din front 10.000 de ostaşi cari nu mai aveau treabă, rămânând cu 50.000 în oaste. N-a trecut multă vreme şi rânduielile Stareţului Paisie n-au mai fost păzite cu scumpătate.
S-au ivit împerecheri în sobor, iar belşugul din Mânăstire şi grijile lumeşti pentru case şi metoace au început să vâneze tot mai mult pe călugări; pentru asta şi războiul nostru s-a uşurat simţitor. Deci am mai permutat atunci de pe
Când li s-a dat deplină slobozenie mirenilor să petreacă vara la voi în Mânăstire, dimpreună cu femeile, atunci bucuria noastră!, căci slăbind frontul călugărilor, am fost şi noi mai uşuraţi. Pentru asta am mai scos din front alţi 10.000 de ostaşi. Am rămas deci numai cu 30.000. În cele din urmă s-a deschis şcoala pentru copiii mirenilor aici în Mânăstire. Mulţi din călugări şi-au ales ucenici isteţi dintre copiii cari nu erau de călugărie. Copiii zburdalnici, venind mereu în atingere cu călugării, au domolit aşa de mult atacul călugărilor, încât noi am rămas aproape fără de lucru. De aceea am fost silit să mai uşurez frontul nostru.
Atunci am mai permutat încă 10.000 de luptători şi am rămas până azi numai 20.000 în front. Aceştia stau totdeauna în Mânăstire, dând război zi şi noapte călugărilor!”
Auzind acestea Stareţul, a oftat cu durere, întrebând iar cu mirare:
“Dar ce mai aveţi nevoie să staţi acum în Mânăstire, căci după cum mărturiseşti singur, azi călugării nu mai au râvna aceea ca înainte ca să vă lupte, ci fac mai mult pe placul vostru, prin îndeletnicirile cele lumeşti? Ce rost mai aveţi voi în Mânăstire?”
Atunci urâtul acela (silit fiind de puterea lui Dumnezeu) a descoperit taina pentru care mai luptă pe călugării din veacul nostru, zicând către Stareţ:
“Adevărat că nu se mai află azi nimeni care să ne lupte ca înainte, căci dragostea voastră s-a împuţinat, iar grijile lumeşti şi amestecul (tulburările) mirenilor au răcit râvna călugărilor, dar mai avem încă ceva care ne mai dă de lucru în Mânăstire.
Sunt tărfăloagele cele de cărţi, ardele-ar focul, cari încă nu ne lasă să ne liniştim! Încă prin ele călugării cei noi cari au venit cu râvnă fierbinte din lume, ne pricinuiesc încă multe răni grele. Căci cum iau în mână vechiturile acelea de cărţi, îndată încep a se sălbătici împotriva noastră. Ei uneltesc fel de fel de arme usturătoare pentru noi, precum sunt postirile, privegherile, osteneli grele şi mai ales rugăciunile lor cele umilicioase! Acestea toate sunt pentru noi săgeţi aprinse cari ne pârjolesc şi nu ne putem apropia de dânşii!
Adeseori unul singur, dacă se întărâtă din citire, ne pune pe fugă pe noi toţi! Şi multă osteneală şi tactică ne trebuie ca să-l aducem la prochimen pe unul ca acesta care se sălbăticeşte din citirea cărţilor!”
Atunci bietul Stareţ nu s-a răbdat până ce nu l-a întrebat şi aceasta:
“Dar cu ce luptaţi voi mai mult pe călugării din veacul acesta?”
“Toată osârdia noastră de acum este ca să îndepărtăm pe monahi şi pe monahii de la îndeletnicirile cele duovniceşti şi mai ales ne sârguim ca să-i dezbărăm de la citirea cărţilor sfinte!
Căci nimic nu aţâţă mai mult pe călugări contra noastră ca citirea pe afumatele celea de cărţi! De aceea şi noi ne străduim în tot chipul ca să-i depărtăm pe călugări de la năravul cititului, dându-le de lucru la altele şi încurcându-i cu tot felul de griji pe la metoace, cu viile şi grădinile, cu pescuitul, cu vânzarea vinului; iar în Mânăstire cu creşterea copiilor şi cu găzduitul mirenilor, cari petrec vara la aer.
Toţi aceia cari se încurcă cu acestea sunt prinşi de noi ca şi muştele în pânza de păianjen. Ei ne slujesc întru toate nouă. Până nu vom vedea ori părăsite cu desăvârşire, ori arse vechiturile acelea de cărţi, noi nu ne putem linişti! Ele sunt totdeauna ca nişte bolduri ascuţite împotriva noastră!”
Când a terminat şi vorbele acestea a bătut toaca de utrenie şi îndată s-a stins ca fumul ofiţerul demonilor, iar Stareţul s-a trezit cu o mare durere la inimă din pricina celor descoperite.
Adunându-se tot soborul la biserică, el a povestit cu lacrimi această înfricoşată vedenie. A poruncit apoi să se scrie şi o carte de mână despre aceasta, spre cunoştinţa şi folosul urmaşilor.
***
Troparul Cuv. Paisie de la Neamţu alcatuit de Sf. Ioan Iacob
Din casa părinţilor ai plecat
Şi la Sfântul Munte ai alergat
Iar de-acolo cu sobor
Încărcat cu bunătăţi
În Moldova te arăţi
Luceafăr al chinoviei
Pe vechiul Lăcaş prefăcând
În rai sufletesc pe pământ.
(sursa: Sfantul Ioan Iacob Hozevitul)
Cititi si:
- SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT versus “modele” jalnicelor noastre generatii “duhovnicesti”
- Din harismele si minunile Cuviosului Paisie de la Neamt
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Deci pe draci ii supara ‘terfeloagele’ acelea: adica citirea cartilor sfinte pentru ca misca spre ravna, spre indreptarea vietii, spre sfintire…
Pai dragi admin.si dragi cititori! Mai ales voi – administratorii site-ului – tot un fel de terfeloage ne aratati si noua…numai ca sunt electronice 🙂 neafumate de cititul la lumanare nici de a becului din dotare (camera fiecaruia) nici de a monitorului care iti strica cel mult ochii, in timp; iaca cum se intoarce raul tehnologizat pe capul necuratilor asemeni cutitului pe care-l poti folosi fie sa omori, fie sa tai paine!
Despre starea manastirilor care bolesc de cele enumerate mai sus nu vorbesc; este suficient ce s-a scris; bine ca s-a scris dar si mai bine ar fi sa fie citite spre lamurire si indreptare.
Adevarat este ca cititul cartilor sfinte iti tine credinta vie. La mine mai mult cititul decat rugaciunea ma tine aproape de Dumnezeu.
Eunichi,cred ca cititul este pentru minte;totusi,pentru suflet rugaciunea e hrana.Cititul iti da cunostinte,rugaciunea te apropie de Dumnezeu.cred ca se vorbeste de scrieri care indemnau la rugaciune.
Foarte frumosa povestirea si plina de invataminte.Multe felicitari celor care posteaza aici…
Mi-am permis sa public unele articole de la d-vostra.Sper sa nu fie cu suparare,site-ul d-vostra imi place foarte mult si il consider extraordinar de folositor.
@ Catalin:
Marturisim ca nu simpatizam foarte mult “Noua dreapta”, dar puteti prelua fragmente, oricat de extinse din postarile noastre, insa preferabil nu postari integrale si nu fara a indica sursa. Va multumim!
Am inteles,va multumesc mult.
Imi permit,cu aceasta ocazie,sa aduc aminte de unele cuvinte de folos,culese de la duhovnic si din”tarfaloagele de carti”ce ard vrajmasii,iar pe cei care le citesc,induhovnicesc.
“Cu viata ta poti sa predici mai mult decat cu cuvantul”
“O camera fara carti e ca un trup fara suflet”.”Nimic nu e mai liber ca cugetarea”.”Nu acela este bolnav care ziceDiavolii iau fata aceluia care te-a suparat si o aduce in suflet prin imaginatie si ti-o arata:uite,asta ti-a zis,si asta te uraste!Apoi vin si minciunile mintii,cu presupuneri ca acela te uraste si acela zice asa si asa…Fericita mintea care se roaga,se inchina fara imaginatie,ca Hristos n-a avut imaginatie,fiind Dumnezeu.Tot ce ni se pare noua in lumea aceasta ca-i stramb si rau,de multe ori ne inselam!Ca nu cunoastem judecatile lui Dumnezeu cele ascunse si necuprinse…Pentru a nu cadea sub pedeapsa,sa fim cu mare veghere asupra noastra,caci,dupa cum vedem,suntem lesne inselati sa vedem si sa judecam slabiciunile altora si sa le neglijam pe ale noastre…Sa nu iubim pe oameni in mod diferit,dupa fata,dupa cinste,dupa varsta,ci pe toti cu aceiasi masura,adica egal.Deseori se intampla ca oamenii cei cu ravna nebuna,care incep sa faca nevointe,fara sfatul si blagoslovenia duhovnicului,ajung la nebuni si la iesirea din minti.Poti sa fi tu nevoitor cat lumea,daca nu stii sa ceri iertare esti batjocorit de diavoli…Defaima pe altii si pofteste sa fie cinstit de toti…Se crede mai mare,mai intelept si nu mai are nevoie de sfatul si ajutorul altuia.TOATA NEVOINTA CARE AI FACUT-O FARA BLAGOSLOVENIE,AI FACUT-O SPRE OSANDA!…Sunt pacate cu gandul care nu se vad,dar sunt mult mai grele si rele decat cele cu trupul…
CA ORTODOX,pentru ca sa-ti pazesti sufletul curat,o lucrare mai prezenta si mai puternica decat PAZA MINTII nu va fi.
VIATA CRESTINULUI POATE FI O RUGACIUNE NECONTENITA,PRIN LUCRAREA FAPTELOR BUNE!
Cine dintre SFINTII LUI DUMNEZEU L-AU SLUJIT CU L E A F A ? Cine a spus vreodata daca nu primesc atat pe luna nu mai fac ascultare,sau slujba cuvenita? VAI DE NOI!
Vrea Hristos sa ne dea raiul pentru vesnicie,iar o floare din rai – dupa cum i-a descoperit ingerul Domnului Sfantului Andrei cel nebun pentru Hristos – este mai scump decat toate avutiile acestei lumi,iar noi stam sa ne tanguim,cand este vorba de mantuirea noastra…” …Pentru toate cuvintele de folos ale sfintilor si duhovnicilor nostri,sa aducem DUMNEZEULUI NOSTRU SLAVA,ACUM SI PURUREA SI IN VECII
VECILOR.AMIN!
Imi cer scuze pentru greseala(vazuta)in randul 4-5 din cuvintele de folos redate mai sus,am mancat niste cuvinte(???!!!)nu stiu cum s-a intamplat,poate de foame,fiind in post,vrajmasul pandeste.Deci,rectific aici,cam asa trebuia sa fie scris,”NU ACELA ESTE BOLNAV CARE ZICE:NU-MI PLACE VARZA SI FASOLEA,EU VREAU MANCARE!ACELA ESTE CU TOTI DIAVOLII INTR-INSUL.”
DOAMNE,IISUSE HRISTOASE,FIUL LUI DUMNEZEU,MILUIESTE-NE PE NOI PACATOSII!AMIN!
Azi întunericul…
Azi întunericul ne’nghite
-Şi este socotit lumină.
Confortul şi viaţa lumească,
Câştig şi dragoste divină-.
Însăşi biserica -de astăzi-
Îşi practică foarte de sus,
Trăirea neduhovnicească
Printr-un un profit fără Iisus.
Îi dă Mariei partea Martei
Iar Marta’şi face casa ,,stat’’
Bazat pe şcolile’apusene
Pentru’un profit ,, justificat’’.
Preia poveri pe care statul
E obligat să le slujească
Să-l lasă pe Iisus în umbră
Cu viaţa Lui duhovnicească.
Pe motivaţii ,, ortodoxe’’
Lumescul e stăpân ,, de sus’’
Şi academic ne conduce
Capitalismul din apus.
Orunde mergi, profitul strigă
Şi oriunde zornăie arginţii
Şi instruirea cea lumească,
Cultura din puterea minţii.
DUHUL se stinge-n trudă seacă,
În modernism şi-n semeţie,
Şi numai coaja-i ortodoxă,
Că miezu-i putred pe vecie.
Din lipsa vie de modele
Ducem o viaţă, – de sicriu-
Şi duhul râvnitor constată ,
Duhovniceşte un pustiu.
Doar raportări materiale,
Şi activităţi foarte lumeşti,
Cu conotaţii şi cotaţii
-De sus –profund duhovniceşti.
De’aceia cartea veche-sfântă-
Renaşte’învie şi trezeşte
Că-n ea se află DUH DE VIAŢĂ,
TRĂIT ŞI SCRIS DUHOVNICEŞTE.
În cărţile ce le-au scris sfinţii,
Găseşti o viaţă minunată,
Ce nu mai este nicăierea
Şi-i greu să crezi c’a fost vre’o dată.
Cei netrupeşti şi plini de râvnă,
Găsesc un chip al lui Iisus,
Şi-o cale ce pare străină
De ce ne’învaţă cei ,, de sus’’.
Cărţile spun ce nu spun astăzi,
Marii păstori cu strălucire
Şi duhul strigă înlăuntru
Că’n ele-i DUH DE MÂNTUIRE.
Cartea adună’întreg lăuntru
Într-o smerită cugetare,
Într-o căinţă’înfricoşată
Şi’într-o trăire ziditoare.
Lumescul cade sub osândă.
Mândria e desconspirată
Şi formalismul dat pe faţă
Cu mascarada-i cultivată.
Din cărţi lumina ne inundă
Şi viaţa vie’n Duhul Sfânt
Şi toată fala apuseană
Şi-arată faţa de mormânt.
Sfinţii vorbesc din sinaxare.
Filocalia ne uimeşte
Şi toată truda doctorandă
În faţa lor se ofileşte.
Cuvântul sfinţilor şi viaţa
Şi-arată forţa lor divină,
Citirea ne zideşte tainic
Şi ne inundă în lumină.
C’aproape tot ce se zideşte
Azi e în duhul din apus,
Şi numai cărţile’s modele
Şi-n ele-i viu Domnul Iisus.
Acest site s-a făcut carte,
Lumină vie şi izvor
Cuvânt al sfinţilor ce strigă
Pentru trezirea tuturor.
Adevarat ca cartile, postul lumineaza mintile si goneste demonii, dar si ascultarea dusa la manastire se face cu rugăciunea neintrerupta a lui Iisus. Manastirea de azi s-a transformat mai mult în lume, iar lumea în iad. Nu ma mai mira multe lucruri care se petrec în manastire, pentru ca de lume nu mai am ce sa vorbesc. Ma mihneste faptul ca osteneala la munci pentru agonisirea materiala este pusa într-o valoare mai mare decit cea duhovniceasca. Odata gasita rugaciunea cea dulce si inaltatoare la cele duhovnicesti, prin mila lui Dumnezeu dupa multe suferinte, realizezi ce multa osteneala se atribuie lucrurilor neinsemnate, câtă dragoste poate trece prin tine faţă de aproapele tău pe care ai rătăcit-o prin nestire.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii…
@ Eunichi:
Citirea cartilor trebuie sa ajute si sa insufleteasca rugaciunea, adica vorbirea cu Dumnezeu, dar nu s-o inlocuiasca, caz in care si aceasta devine o ispita.
@Svetlana
Si in lume si in anumite manastiri a patruns duhul lumesc, consumismul, grija exagerata fata de/pentru trup; strictul-necesar nu mai are rezonanta: esti depasit si limitat in conceptii prin autorestrictionare daca te multumesti doar cu ceea ce ai nevoie ca sa traiesti; ori, noi vrem mai mult: de la schimbatul boarfelor, incaltamintei pana la o casa curata si aranjata, vrem una ca sa se invarta dupa soare, in cele electrice/electronice…ultimul strigat in materie; s-a ‘invechit’ mobila de bucatarie…jos cu ea! altii bani, alta distractie…vrem masina: Loganul era sic ieri, azi e expirat! Hai la cumparat in leasing (eventual in euro) masini, hai cu imprumutul la banca pentru casa…ce te faci cu ‘criza'(artificiala sau reala)?! Iti darama idolii si te-arata asa cum esti, iti atrage atentia asupra a ceea ce s-a spus dintotdeauna: sa te intinzi cat te tine plapuma!
Ca trupul nu trebuie neglijat fiindca este templu al Duhului Sfant este o realitate dar nu una care sa lucreze in detrimentul sufletului pricinuindu-i paguba si griji peste masura – aici trebuie ‘lucrat’.
Eu cred ca se fuge de simplitate si modestie fiindca te ‘obliga’, in schimbul mastii stralucitoare, fardate care i-a ‘fata’ la prima vedere prin concluzii false, pripite, sa arati alta fata a monedei: a ceea ce esti cu adevarat, a ceea ce stii, poti… ca sa suplinesti stralucirea aramei rasunatoare care doar zdrangane, nu suna; proba cercarii/cercetarii vine si-aici dar mai ales ‘dincolo’ cand, se va vedea de ai facut suficiente eforturi sa ajungi la masura barbatului desavarsit. N-am auzit pe nimeni sa nu recunoasca la un moment dat cu admiratie (altii cu invidie) atunci cand au dat peste un om in adevaratul sens al cuvantului; trebuie sa fii sincer cu tine insuti, din respect pentru tine dar si constient ca, daca altii nu te vad asa cum esti, este Cineva care te cunoaste foarte bine. Si eu am cumparat tot felul de prostii cu ani in urma (apropos de boala consumismului)iar acum ma uit in urma si ma amuza efortul sustinut pe care l-am facut pentru a mi le procura.
Prima data cand am ajuns la manastirile din Molodova am tras la Man. Bistrita. Era in postul Maicii Domnului, slujba cu 7 preoti, foarte frumos. Superficiali in ale credintei si un pic obositi am stat o ora la slujba si am dat sa plecam la corturi.
Unul dintre preoti m-a vazut si a venit dupa mine cand am dat sa ies din biserica (era batran si il chema Pr. Nifon), mi-a spus:
– Sa stii ca mantuirea nu e cum credeti voi!
Mi s-a facut rusine si nu am mai plecat pana la sfarsitul slujbei cand a aparut tot Pr. Nifon si a tinut un mic cuvant, pentru noi cred:
Oarecand, un imparat, simtind ca viata lui trece cam in van a chemat toti inteleptii din regat sa-i spuna care este adevarul.
Au venit multi filozofi cu o gramada de vorbe si filozofii dar si un preot batran si smerit si i-a spus ca Dumnezeu este adevarul.
Fiindca nu l-a convins, batranul l-a rugat pe imparat sa se aduca o balanta si sa puna filozofii cartile lor intr-un taler iar batranul a pus in talerul celalalt o evanghelie veche pe care o avea in mana. Bineinteles ca balanta era inclinata total catre filozofie.
Atunci batranul si-a muscat degetul pana la sange si cand a curs o picatura de sange a picurat-o pe evanghelie si balanta s-a inclinat spre evanghelie. Si a apus batranul talcul ca fara jertfa nu se poate face nimic.
Mai este o intamplare foarte frumoasa, si cam la fel cu ce e acum in jur.
Un sfant, nu mai stiu care ii este numele, s-a retras din lumea desarta sau poate era vreo prigoana. A plecat de unul singur in padure. La multi ani dupa asta, ajungand cu viata sfintita, un om il intreaba:
-Minunate parinte, cum de ai ajuns la asa o masura inalta?
-satana m-a invatat!.. Am plecat din lume, tanar fiind si nestiutor. In padure fiind, nestiind sa ma rog, mergeam noaptea prin multe locuri straine si zgomotele padurii si ale salbaticiunilor erau in jurul meu. La fiecare pas ziceam: Doamne Iisuse scapa-ma, ajuta-ma! Deci pe mine satana m-a invatat sa ma rog…
@Mihai
🙂 Deci, pana la urma tot patania, necazul, primejdia te invata ce si cum…concluzia: omul in stare de pace/liniste se leneveste, da in comoditate, de-aici in lene si nepurtare de grija de parca ar traii vesnic pe pamant iar daca aceasta stare se prelungeste incepe sa faca si pe nebunul cu altii mai mici (in stare materiala, spirituala) facand pe stapanul impunand norme, restrictii, legi care inrobesc, injosesc libertatea umana – iar de la abuz in functie si in serviciu pana la uz de fals si uz de fals care, mana in mana cu iubirea de arginti, fac un cocktail mortal aburind si duhnind a putere, nu mai e decat un pas…pe care, multi ca sa-si vada boii in carute (gloria) nu vor pregeta sa-l faca, vor calca peste cadavre, munti si mari (razboaie) ca sa se ‘mareasca’ pe sine si sa ramana in istorie – hilar si tragic in acelasi timp!
Ciudata mai este natura umana! Stie Dumnezeu de ce a lasat inegalitatea intre oameni – unii fiind saraci, altii bogati! Iar cei care saraci fiind (d.p.d.v. material) pot fi fericiti si impliniti fata de cei bogati care, trebuind sa faca fata tagmei in care au intrat, pentru a fi mentinuta sau ridicata la standarde din ce in ce mai mari, inalte…le va creea griji, rautati, boli, nedreptati atragand urgia ce nu va intarzia sa vina – uneori si-aici, dar deplina ‘dincolo’.
Asa ca, chiar daca unii se lauda cu caii (carutele) lor, noi sa ne laudam cu numele Dumnezeului nostru ridicandu-ne de la idolatrie (ravnirea si inchinarea in fata fapturilor) la Faptuitor, Facator, Cela ce le-a facut si pe ele si pe noi in ciuda faptului ca, in procesul de cunoastere, vazand lucrurile extraordinare facute de Dumnezeu, muti de admiratie sa zicem si noi ‘minunate sunt lucrurile Tale, toate cu intelepciune le-ai facut’ mutandu-ne admiratia si cucernicia spre EL!
Paraclis Cuv. Paisie de la Neamt
http://poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.com/2011/11/paraclis-al-sfantului-cuvios-paisie-de.html
Cuv. Paisie de la Neamţ, icoana cea adevărată a vieţuirii îngereşti, cel ce cu ploaia lacrimilor sale a aprins focul rugăciunii la jertfelnicul inimii şi s-a făcut tuturor lumină în pustiul lumii, povăţuindu-i către viaţa cea îmbunătăţită, să ne pomenească şi pe noi la scaunul de judecată al lui Hristos, Mântuitorul nostru, la care să aflăm milă căzând cu suspinuri negrăite şi rugându-L: ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !”
Nevoinţa postului pusă înainte să ne fie prilej de ospăţ duhovnicesc bogat în cuvintele rugăciunii către Pâinea vieţii revărsate în paharul cel tainic cel plin de vinul smeritei cugetări.
“Ca nu ieste alta si mai frumoasa si mai cu folos in toata viata omului zabava decat cetitul cartilor”
Miron Costin, mare carturar crestin (1633 – 1691)
Carte frumoasa, cinste cui te-a scris…