VIRGIL MAXIM (†19 martie 1997) – inregistrare inedita (audio). MARTURISIRI ZGUDUITOARE si POEME DUHOVNICESTI despre suferinta cumplita si trairile minunate, suprafiresti din inchisoare: “N-as fi vrut sa schimb cu nimic starea aceea. Nu mai eram constient de valoarea timpului”

• Manastirea Petru-Voda: Virgil Maxim recitînd propriile poezii (înregistrare inedită din anul 1997)

Mi-am adus aminte că acest poem a apărut în sufletul meu în momentul cînd am auzit că a început o arestare masivă. În anii aceia, în ’48, primăvara, a început o stare masivă de arestări am şi foarte mulţi tineri sînt din nou arestaţi, aşa cum fusesem şi noi în 1942-43, în timpul regimului antonescian. Şi am şi văzut o parte din aceşti tineri veniţi în închisoare şi am avut o stare de transpunere în momentul în care Mîntuitorul le spunea ucenicilor: “Priviţi, că holdele sînt gata de seceriş” (Ioan 4:35). Aceasta a fost starea care a declanşat pe urmă tot acest poem. Şi o să-mi permit să vi-l recit:

Te Deum

Ca bobul din spic Te-ai copt, Cuvîntule, în holda neamului,
Şi aşteptăm doar ziua hotărîtă plinirilor plinirii în veşnicie.
Ne bucurăm cînd secera-i aproape
şi ne plecăm cu spicul greu de roadă
pe mîna-ndemînatecă şi bună
a îngerului rînduit s-adune
din cele patru margini ale lumii
în jitniţa Stăpînului doar grîul.

Prescură vrem să fim.
Belşug de dar pe masa sfîntă-a punerii-nainte frîngerii ne dăm.

O, Sfîntă Liturghie! Ale Tale dintru ale Tale
ne-ai dat să-Ţi aducem prin har.
“Luaţi, mîncaţi!”
Căci suntem astăzi în Trupul lui Hristos
flămînzilor împărătească hrană.

Se frînge şi se-mparte, se risipeşte şi nu se desparte.

Stăpîne, în iubirea Ta, neghina arde-n focul propriei osînde.

Voiam să vă recit un poem. În iarna lui 1963-64, am fost izolat, la 1 Decembrie 1963, într-o celulă gheţoasă, cu lanţuri de picioare şi cătuşe la mîini şi am fost scos la 1 Martie 1964, deci trei luni de iarnă, cu mîncare aşa cum se dădea pentru perioada de izolare în condiţiile acelea – o ceaşcă de terci la trei zile. Mai fusesem izolat – 7 zile, 14 zile -; în toamna aceea [Gheorghe] Crăciun avea intenţia să mă lichideze, avînd în vedere că el îl lichidase şi pe fratele meu, Alexandru, care făcuse parte din grupul de rezistenţă în Munţii Trascăului, cu grupul maiorului Dabija. Primele două săptămîni mi-a fost foarte greu, deşi eram obişnuit cu formele acestea dure de sancţiune. Şi mă rugam tot timpul, dar simţeam usturimea, durerea lanţului, a frigului. Fiindcă ştiam pe de rost – toţi învăţasem, toţi ştiam – acatistele, psalmii, pasagii întregi sau Evanghelii întregi, tot timpul eram în rugăciune şi în această recitare continuă a cuvîntului sfînt. După două săptămîni n-am mai simţit nimic şi am început să am o stare de bucurie, de satisfacţie, de completă degajare de fiinţa mea. N-aş fi vrut să schimb cu nimic starea aceea. Nu mai eram conştient de valoarea timpului. Sesizam din cînd în cînd că a venit acel polonic de terci, îmi dădeam seama că au mai trecut trei zile, dar cîte în total… nu eram capabil să fac socoteala şi nici nu mă interesa.

Cîteodată îl vedeam pe miliţian la vizetă; aveam impresia că vorbeşte cu mine şi aveam impresia că şi eu îi răspund. Dar ce vorbeam cu el şi ce spunea el n-am ştiut niciodată. O singură dată mi s-a părut că mi-a zis ceva la care eu am rîs, am zîmbit, şi el s-a supărat.

La un moment dat am simţit din nou suferinţa. Şi deşi voiam să nu mă prăbuşesc, simţeam că trupul se prăbuşeşte. Sufleteşte nu voiam să cad. Parcă am strigat: “Doamne, Tu vezi că nu mai pot!” şi nu mai ştiu ce s-a întîmplat. După un timp am simţit că împrejurul meu parcă dansează cineva. Şi vrînd să văd ce se întîmplă am deschis ochii, dar nu vedeam decît pînă la înălţimea genunchilor. Împrejurul meu erau numai cizme de ofiţeri şi cineva vorbea; era un grup de ofiţeri şi cineva întreba: “De cînd este aici?” – asta am înregistrat-o. Am înregistrat şi răspunsul ca ton, ca timbru, şi am recunoscut timbrul lui Crăciun, dar ce a spus, înţelesul răspunsului pe care l-a dat, nu l-am intuit. Şi iarăşi am căzut în stare de inconştienţă, dar parcă eram într-un somn, aşa, nu aveam nici o stare deosebită. Şi iar am auzit la un moment dat: “Scoate-i lanţurile şi du-l la celular”. Şi după cîtva timp, am simţit că cineva mă ia la subţioară aşa cum iei un snop şi m-a scos afară şi în aerul de afară am intuit, am perceput că cel care mă ducea era un deţinut de drept comun, un zdrahon. M-a dus la fierărie, mi-a tăiat lanţurile, mi-a scos cătuşele şi revenindu-mi, m-a ajutat să mă uit pe scara Zărcii, în celula din care plecasem şi unde la data plecării erau patru sau cinci dintre camarazi.

Cînd m-am întors n-am sesizat decît două figuri, doi numai erau – Mare Gheorghe din Constanţa şi Dinescu Ştefan, tot din Constanţa, aviator – şi miliţianul a zis: “Aveţi grijă de el, să nu moară!” şi a închis uşa. Eu nu mai ştiu ce s-a întîmplat, dar cînd m-am trezit mi-au spus cei doi camarazi – într-adevăr, numai ăştia erau; inginerul Mihăilescu din Brăila plecare între timp, fusese luat, şi ceilalţi nu mai ştiu cine erau – mi-au spus că am dormit trei zile şi că data la care m-au adus era 1 Martie. Deci 1 Decembrie ’63 – 1 Martie ’64: trei luni de zile. Ei bine, mi-am revenit foarte repede în starea aceea aproape… am rămas, însă, cu o senzaţie permanentă de rece deasupra gleznei.

Asta m-a făcut, cînd m-am eliberat, ca, întîlnindu-mi căţelandrul acasă cu lanţul de gît şi vrînd să-l mîngîi, senzaţia de rece şi de înlănţuire m-a trecut ca un fior prin tot corpul şi, uitîndu-mă la căţel, i-am desfăcut lanţul şi i-am zis:

“Du-te! Şi tu eşti liber! Noi sîntem nişte ticăloşi. Toate le-a făcut Dumnezeu libere şi noi pe toate le înlănţuim…”

Ca o stare a situaţiei de atunci, m-am trezit în suflet cu acest poem căruia i-am zis “Celulă de pedeapsă“, pe care vi-l recit:

Licoarea suferinţei se prelinge-n mine,
Otravă dulce, sfîntă, în lujul de cucută.
Bojogii se fac roşii
şi-i scuip pe rînd afară,
bănuţi rotunzi de aur,
cu care cumpăr ieftin
un strop de raze-n ceruri,
doi paşi de Rai în Ţară.

Şi ochii se fac galbeni,
cu ceară picuraţi,
sau vineţi cîteodată,
ca unghia strivită.

Ficatul, cînd se umflă,
cînd se usucă-ncet,
şi inima se joacă
de-a alergata-n cerc.

Şi scîrţîit de oase cu zornăit de lanţuri
se-amestecă-ntr-un cîntec cu-armonie gravă
şi pe de-a latul luîndu-l.
Şi-adorm lipit de zid.

O, ce sfînt e visu-acesta!
Ce taină creşte-n zid,
de crapă de lumină,
lumină izvorînd?

Serafice cîntări mă însoţesc în sfere
pe trepte de lumină în nesfîrşit urcuş,
şi creşte-n adormire un trup sfinţit în mine,
ca-n Lazăr, putrejunea se face monastire,
şi fiecare rană-i o boabă de rubin,
iar lanţu-se preschimbă-n ochi de heruvim,
ce leagănă-n cruce Hristoşi în Răstigniri,
şi limba amuţeşte.

Căci ochiul vede-n sine
o lume fără nume
şi mai presus de minte,
ca-n dimineaţa sfîntă
cînd roua Învierii
scălda în bucurie
piciorul Magdalenei.

O!, ce sfînt e visu-acesta!

Dar ce mistrie sfîntă m-adaugă-n zidire,
ca Ana în uimirea suirilor de schele?
Ce taină-ascunde zidul crucificării mele,
de crapă de lumină, lumină izvorînd,
Golgotelor din mine, Iisusul meu Prea-blînd?

Ce sfînt e visu-acesta!
Divinul şi pămîntul, îngemănate-n mine!…

– De ce dormi, banditule?!
– Te-nvăţ eu minte-acuş!
răsună prin vizetă
un glas de căpcăun,
şi cad din reverie
în cuptoru’ cu tăciuni.
– Mai ai trei luni de zile de-acu-nainte! E bine?
O!… să trăiţi dom’ şef!… E bine, foarte bine…
Ce dulce va fi visul încă trei luni de zile!…
De-ai şti, poate-ai veni alăturea de mine.
– Tîlharule, nu ţi-e ruşine?
O!… tîlhăresc, dom’ şef, în codri de lumină…
N-ai vrea să tîlhărim un strop şi pentru tine?
– Pentru mine?
Da, cred că ţi-ar face bine.
– Banditule! Păstrează-l pentru tine!
şi scuipă temnicerul în scîrbă printre dinţi.

Rămîn cu visul meu încă trei luni de zile,
şi creşte-n adormire un trup sfinţit în mine,
ca-n Lazăr, putrejunea se face monastire,
şi fiecare rană-i o boabă de rubin,
iar lanţul se preschimbă în ochi de heruvim,
ce leagănă în cruce Hristoşi în Răstigniri.
Ce taină-ascunde zidul crucificării mele,
de crapă de lumină, lumină izvorînd,
Golgotelor din mine, Iisusul meu Prea-blînd?!…

O!… ce sfînt e visu-acesta!
Divinul şi pămîntul, îngemănate-n mine!…

[…]

Cititi si: