TEXTE INEDITE DESPRE SFANTUL MARCU AL EFESULUI – 565 de ani la mutarea la cer

18-01-2009 Sublinieri

mark-of-ephesus_4x61

ÎNCHINARE

MARELUI APĂRĂTOR  AL ORTODOXIEI

MARCU EVGHENICUL, MITROPOLITUL EFESULUI

LA 565 DE ANI DE LA TRECEREA SA LA CEREŞTILE LOCAŞURI

1444 – 2009

ŞI LA 570 DE ANI DE LA FALSUL SINOD DE LA (FERRARA-) FLORENŢA

1439  – 2009

marcu-al-efesului

STEAUA EFESULUI

1392 – 1444

„Toţi Dascălii Bisericii, toate sinoadele şi toate dumnezeieştile Scripturi sfătuiesc a fugi de cei ce cugetă diferit şi a sta departe de comuniunea (împărtăşirea) cu ei”.

MARCU EVGHENICUL,

APĂRĂTORUL ORTODOXIEI

Vârsta pruncească şi studiile sale

Anul acesta se împlinesc 560 de ani de la adormirea celui între sfinţi Părintelui nostru şi Mărturisitorului Marcu Evghenikos, Arhiepiscopul Efesului.

Sfântul Marcu (în lume Emanuel) s-a născut din părinţi binecredincioşi în anul 1392 în împărăteasa cetăţilor – Constantinopol. Tatăl său se numea Gheorghe şi era mare judecător, sachelar şi diacon al Marii Biserici. Mama sa se numea Maria şi era fiica binecredinciosului medic Luca.

Amândoi părinţii au încercat şi au şi reuşit să-l crească pe micul Emanuel în învăţătura şi certarea Domnului. Dar moartea tatălui său – pe el şi pe fratele său mai mic, Ioan – i-a lăsat orfani la o vârstă fragedă.

Primele litere le-a învăţat sfântul nostru  de la tatăl său Gheorghe, care avea o renumită şcoală particulară. După moartea tatălui său, mama sa l-a trimis să înveţe la cei mai vestiţi dascăli din vremea sa: la Ioan Hortasmenos (mai apoi Ignatie, Mitropolit al Silimvriei) şi la matematicianul şi filosoful Gheorghe Ghemistos Plethon. Între colegii săi era şi cel ce avea să fie neîmpăcatul său duşman – cardinalul Visarion.

Dascăl şi monah

Când tânărul Emanuel şi-a terminat studiile, a luat asupra sa conducerea şcolii părinteşti şi într-o scurtă perioadă de timp a fost recunoscut ca unul din cei mai străluciţi dascăli ai Cetăţii muribunde. Între ucenicii săi , care s-au evidenţiat mai târziu, erau Gheorghe Ghenadie Scholarios, – primul patriarh după căderea Cetăţii – , Theodor Aghallianos, Teofan, mitropolitul Midiei şi fratele său Ioan Evghenikos.

Dar dumnezeiasca dragoste nu l-a lăsat pe Emanuel să fie atras de strălucita-i carieră de dascăl plină de promisiuni, nici legăturile sale foarte amicale cu împăratul nu l-au împiedicat să se lepede de lume şi să fugă în insula Antighona Prinkiponiselor, alături de renumitul ascet Simeon. Acolo a rămas nevoindu-se duhovniceşte vreme de doi ani, iar apoi,

după incursiunile turcilor în insule, a venit împreună cu Bătrânul său în vestita pe atunci mănăstire a Sfântului Gheorghe al Manganelor din Constantinopol.

Monahul Marcu a continuat în noua sa mănăstire de metanie aspra sa viaţă pustnicească. În mănăstirea Manganelor, Sfântul Marcu a alcătuit aproape majoritatea din cele 100 de lucrări ale sale care au fost salvate până astăzi. Sunt importante mai ales lucrările pe care le-a scris împotriva adversarilor latinofili ai Sfântului Grigorie Palama, pe care îl cinstea mult şi pe care îl avea ca pe un model al său. În Mănăstirea aceasta Marcu a luat şi ungerea preoţiei, în urma constrângerii, deoarece el însuşi se considera pe sine nevrednic pentru o astfel de slujire înaltă. Repede a dobândit şi faima de bun duhovnic, de aceea mulţi clerici şi mireni îi scriau sfântului cerându-i părerea în diferite chestiuni.

La sinodul de la Ferrara

În 1436, când era încă ieromonah, Patriarhul Alexandriei îl numeşte reprezentantul său la sinodul ce se convocase pentru unirea bisericilor. În acelaşi an împăratul Ioan Paleologul îl sileşte să primească tronul mitropolitan al Efesului care era văduvit în acea vreme.

Împăratul îşi arată marea preţuire pe care o nutrea faţă de Sfântul Marcu numindu-l exarh general al sinodului. Astfel, sfântul a fost nevoit să-l urmeze pe patriarh şi cealaltă reprezentanţă în Italia.

Sfântul Marcu s-a dus la sinod cu cele mai bune intenţii şi a arătat deschiderea sa spre împăcare (flexibilitatea sa) cu cuvântul pe care l-a alcătuit pentru papa încă înainte de a începe lucrările sinodului la Ferrara. Desigur, câţiva reprezentanţi ortodocşi l-au interpretat greşit pe Marcu pentru flexibilitatea tonului său în dialogul cu cardinalul Cessarini şi au pretins ca în continuare să vorbească Visarion , mitropolitul Niceii.

Prima temă a discuţiilor a fost focul curăţitor (purgatoriul – n.tr.). Visarion, neputând să vorbească din pricina insuficientei sale pregătiri teologice, pentru ortodocşi a luat cuvântul Sfântul Marcu, rostind asupra temei patru cuvinte antiretice.

Vederile cristalin ortodoxe, aşa  cum au fost prezentate de sfântul nostru, l-au entuziasmat pe împăratul care privea la Marcu ca la singurul teolog ortodox care putea răspunde cu uşurinţă cuvintelor papistaşilor. Dar împăratul bizantin care nu avea nici o legătură cu cele dumnezeieşti spera că vederile ortodoxe se vor impune, necunoscând că papistaşii vor stărui nemişcaţi în rătăcirile lor. Din această pricină, când a văzut că stăruinţa absurdă a latinilor putea să naufragieze  scopul său politic – adică unirea celor două biserici şi din aceasta aşteptatul ajutor papal pentru înfruntarea turcilor – au început să-i constrângă pe ortodocşi să urmeze o linie mai temperată sau – mai bine – îngăduitoare.

Mincinoasa unire

Latinii începuseră să pună în aplicare cunoscuta tactică a şuşotelilor, a minciunilor şi a şantajurilor, şi astfel, în acel timp, au împărţit în Ferrara sute de filade care cuprindeau 54 de dogme eretice ale ortodocşilor!!! Văzând că situaţia se înrăutăţea în defavoarea ortodocşilor, doi din membrii de seamă ai reprezentanţei bizantine, Mitropolitul Iracleiei Antonie, cu rânduiala de prim Mitropolit al Tronului Ecumenic, şi Ioan, fratele lui Marcu, au încercat să fugă din Ferrara, dar au fost împiedicaţi de către împărat. Şi deoarece Ioan fusese însoţit până la port de fratele său, împăratul şi patriarhul temându-se poate de alte încercări de fugă – în înţelegere cu papistaşii – au mutat lucrările sinodului de la Ferrara , care era aproape de mare, la Florenţa.

Când au reînceput lucrările sinodului, Mitropolitul Efesului era principalul vorbitor al ortodocşilor. Însă răspunsurile sale clare şi răsturnările kakodoxiilor latine au provocat furia ortodocşilor latinocugetători, care cu consimţământul tăcut şi cu îngăduinţa împăratului, au încercat să-l discrediteze pe Sfântul Marcu, punând în circulaţie şi ştirea că – desigur – Mitropolitul Efesului a înnebunit. La o reuniune a reprezentanţei ortodoxe, când Mitropolitul Efesului i-a numit pe papistaşi „eretici”, mitropoliţii Lakedhemoniei şi Mytilinei l-au ocărât pe sfânt şi au încercat să-l lovească.

Marcu al Efesului nu semnează

Fiind încredinţat că toate încercările sale de a-i determina pe ortodocşi să nu înainteze la unire – făcându-se victime ale latinilor – erau deşarte, sfântul s-a retras de la a participa activ la lucrările sinodului.

În cele din urmă, pe 5 iulie 1439 se semnează unirea şi după cum relatează Syropoulos cei mai mulţi reprezentanţi ortodocşi au semnat fără voia lor şi temându-se de împărat. Când papa a întrebat dacă a semnat Marcu  şi a primit răspunsul negativ, a spus profetic: „Aşadar, nu am făcut nimic”. Trufaşul şi tiranicul papă a cerut ca un neruşinat de la nehotărâtul împărat bizantin ca să-l trimită pe Marcu la el pentru a-l judeca înaintea tribunalului sinodal, dar din fericire împăratul a refuzat.

Mai târziu însă  l-a rugat pe Marcu, după ce luase asigurări orale pentru siguranţa sa din partea papei, să se prezinte înaintea pontifului şi să-şi explice poziţia. Ascultând de porunca împărătească, Marcu s-a dus la papă. În zadar însă a încercat arhiereziarhul  Apusului să-l constrângă să primească ucigătoarea (avortiva) unire. Când a văzut că Marcu a rămas neclintit în vederile sale, a apelat la şantaje şi l-a ameninţat că îl va condamna pe sfântul nostru ca eretic. Dar Sfântul Marcu, nesperiindu-se, a răspuns cu îndrăzneală zicând: „Sinoadele au  osândit pe cei care nu se supun Bisericii şi se îndărătnicesc într-o credinţă oarecare ce-i este contrară, o propovăduiesc pe aceasta şi se luptă pentru ea,(fapt) pentru care şi eretici i-a numit pe ei…Dar eu nu propovăduiesc credinţa mea proprie, nici nu am inovat ceva, nici nu stau (apăr) pentru vreo oarecare dogmă şi lege vrăjmaşă, ci în credinţa cea curată mă păzesc pe mine însumi”.

 

Poporul îl aprobă pe Marcu

După unirea trădătoare de la Ferrara-Florenţa bizantinii au părăsit Italia  pentru întoarcerea lor în Cetatea asediată. Împăratul l-a luat pe Sfântul Marcu în corabia imperială. Apoi, după o călătorie de trei luni şi jumătate, au ajuns în cele din urmă la Constantinipol. Acolo, locuitorii i-au primit cu simţăminte de vrăjmăşie şi i-a respins/dezaprobat pe cei ce semnaseră unirea, dar l-au încuviinţat şi l-au cinstit pe sfântul nostru şi, după cum relatează hulitorul său – episcopul grecolatin al Methoniei Iosif – „(Mitropolitul) Efesului a văzut mulţimea slăvindu-l ca pe cel ce nu semnase (unirea) şi noroadele i se închinau ca lui Moise şi Aaron şi îl lăudau pe el şi îl numeau sfânt” (PG 159, 992).

Poporul lui Dumnezeu cel simplu privea spre Sfântul Marcu ca la singurul ierarh care avu îndrăzneala şi destoinicia să apere credinţa sa ortodoxă. Cunoştea deja că destui din cei ce semnaseră unirea fuseseră mituiţi de către papa, în timp ce mâinile lui Marcu  rămăseseră curate.

Când împăratul hotărî să împlinească tronul patriarhal, a trimis nişte delegaţi ai săi la Sfântul Marcu rugându-l să primească înalta vrednicie de patriarh, dar sfântul nostru a refuzat.

Întemniţarea sfântului în Limnos

Pe 4 mai 1440 Sfântul Marcu a fost nevoit să fugă din capitală, deoarece i se primejduia viaţa, şi să plece la periferia Mitropoliei sale de la Efes  care era sub turci. Acolo, după ce a păstorit pentru puţin timp turma cea cuvântătoare, a fost nevoit iarăşi, de data aceasta de către turci şi de către unionişti, să părăsească Efesul şi să intre într-o corabie care  mergea spre Sfântul Munte, unde hotărî să-şi petreacă cealaltă vreme a vieţii sale. Când însă corabia s-a oprit în Limnos, sfântul a fost recunoscut şi imediat ridicat după porunca împărătească şi a fost închis acolo pentru doi ani. În perioada întemniţării sale a suferit mult, dar – după cum scria Ieromonahului Teofan din Evia, „cuvântul lui Dumnezeu şi puterea adevărului nu se leagă, ci mai vârtos aleargă şi înaintează, şi (cei) mai mulţi dintre fraţii care au îndrăznit întru surghiunul meu îi atacă/leapădă cu mustrările lor pe neevlavioşii şi apostaţii dreptei credinţe…”.

Din Limnos sfântul  a trimis vestita sa scrisoare enciclică către creştinii ortodocşi aflaţi pretutindeni pe faţa pământului şi în insule. În ea mustră cu asprime pe acei ortodocşi care au primit unirea şi cu argumente solide dovedeşte că latinii sunt inovatori, iar în legătură cu aceasta spune: „ca dinspre nişte eretici ne-am întors şi pentru aceasta ne-am despărţit de ei”. Şi-i cheamă sfântul pe credincioşi să se ferească de unionişti, deoarece aceştia sunt „apostoli mincinoşi şi lucrători vicleni”.

Continuarea luptei din Mănăstirea Manganelor

După eliberarea sa, Sfântul Marcu, constrâns de boala sa nu a putut să se mai retragă în Sfântul Munte, ci s-a întors în mănăstirea sa din Constantinopol, unde fu primit cu cinstiri de către poporul cel credincios ca un sfânt şi mărturisitor. Din Mănăstirea Sfântului Gheorghe din Mangane noul mărturisitor conducea lupta împotriva unioniştilor, scriind epistole monahilor şi clericilor, încurajându-i să păstreze dreapta credinţă şi să nu colaboreze cu unioniştii.

Prigoanele, defăimările şi presiunile au slăbit starea sănătăţii cuviosului părinte şi astfel, pe 23 iunie 1444, după ce a chemat aproape de el pe fiii săi duhovniceşti şi a încredinţat/predat lui Gheorghe Scholarios conducerea luptei antiunioniste, a plecat la Domnul. Era atunci de 52 de ani.

Cinstirile sfântului după moartea sa

Credinciosul popor al Domnului rămânând orfan, s-a tânguit mult pentru pierderea părintelui său duhovnicesc. Gheorghe Scholarios a rostit cuvântul de îngropăciune în care printre altele a spus că cuviosul „înălţatu-s-a  între preoţi, strălucit-a între arhierei, nevoitu-s-a bine foarte  pentru Biserică; arătatu-s-a mai tare decât diamantul în ceea ce priveşte schimbarea…(iar) acum,(fiind) cu sufletul gol, s-a umplut din plin de fericirea pe care bine  a cunoscut-o şi luând de aici s-a silit să-şi trăiască viaţa ascunsă în Hristos; şi este împreună cu sfinţii dascăli ai credinţei,  pentru  toţi fiind drept,  împreună cu aceia se numără”. O roadă duhovnicească a sfântului sunt cei doi sfinţi ucenici ai săi şi patriarhi ai Constantinopolului: Ghenadie şi Dionisie.

Imediat după cuvioasă adormirea sa Marcu a fost cinstit ca un sfânt şi mărturisitor. Aceasta o mărturiseşte cu durere şi contemporanul şi neînduplecatul său vrăjmaş Iosif, episcopul unit al Methoniei, zicând: „dar ca şi pe mulţi alţii, şi pe numitul Palama, şi pe Marcu al Efesului; nici oricum ar fi să-i înţelegi, ci şi plini de înţelepciunea imaginară (abstractă); şi chiar să nu fi avut în ei înşişi nici o virtute sau sfinţenie, (dar) numai pentru că au vorbit şi au scris împotriva latinilor, slăviţi-i şi-i lăudaţi în cântări şi icoane împodobiţi-le acestora şi prăznuind, iubiţi-i pe ei ca pe nişte sfinţi şi închinaţi-vă” (PG  159,1357).

Cea dintâi slujbă în cinstea sfântului a alcătuit-o fratele său Ioan filosoful. La început pomenirea sa se sărbătorea la 23 iunie, dar mai târziu s-a hotărât 19 ianuarie – probabil ziua aducerii moaştelor sfântului şi înmormântării lor în mănăstirea lui Lazăr din Galata.

Luptele lui Marcu, ca şi ale ucenicului său Ghenadie, au fost recunoscute şi îndreptăţite de către marele sinod din Constantinopol care a avut loc în 1484 şi care a înscris numele lor, ca ale unor Sfinţi Părinţi, în Sinodikonul Ortodoxiei.

Responsabilitatea episcopilor astăzi

Astăzi, la 560 de ani de la moartea „strălucitului învăţător al adevărului”, a Mitropolitului Efesului, arhierei ortodocşi atraşi de zâmbetele făţarnice şi de falsele politeţuri ale papistaşilor şi înşişi ei fiind văduviţi de teologia patristică trădează Ortodoxia noastră cu capul descoperit. Recent,  exemple jalnice şi urâte lui Dumnezeu au fost invitaţia antihristului papă Voitila în Elada Ortodoxă  de către papofilul arhiepiscop al Atenei şi rugăciunea în comun cu el în mai 2001, după cum, de asemenea, darea Dumnezeieştii Împărtăşanii la Ravenna de către Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului. De aceea este o datorie peremtorie a tuturor acelora pe care îi doare pentru Biserica noastră să se aplece asupra scrierilor Sfântului Marcu şi ale altor Sfinţi Părinţi care au scris împotriva inovaţiilor papistaşe, aşa încât să fie informaţi asupra mulţimii eresurilor latineşti şi a pericolului prin care trec teologii noştri care participă la dialogurile cu papistaşii şi ignoră acestea.

Continuatori ai luptei: popor şi cler

Dar noi, cei ce nu avem nici pregătirea teologică a Sfântului Marcu, nici sfânta sa viaţă pe care şi-a câştigat-o prin asceză, să avem cel puţin smerenia să primim ceea ce şi acesta a primit şi cu râvnă sfântă a glăsuit şi glăsuieşte până astăzi în scrierile sale; că PAPISTAŞII sunt ERETICI şi pentru aceasta sunt tăiaţi de la una, sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică. Să nu încercăm să  dovedim, întărâtaţi de Lucifer, începătorul eresurilor, că Sfântul Marcu şi ceilalţi mari Părinţi i-au înţeles în mod eronat pe papistaşi şi că din raţiuni politice i-au numit eretici. Metoda şi persistenţa luciferică şi mania cu care se luptă papistaşii contemporani în climatele Patriarhiilor Antiohiei (care este în primejdia de a fi greco-catolicizată în întregime – deja preoţi uniţi cu binecuvântarea patriarhului slujesc pe ortodocşi) şi Ierusalimului prin vânarea ortodocşilor este o dovadă dincolo de evidenţă că  întâiul ţel al papismului este desfiinţarea Ortodoxiei. Aceasta se întâmplă cu metodă şi sistem.

Prin urmare, studiul vieţii şi luptelor marelui nostru Părinte Marcu Evghenikos dobândesc o mare importanţă în epoca actuală  care este caracterizată de nesfârşitele dialoguri teologice.

Să ne rugăm toţi cu evlavie Domnului şi Dumnezeului nostru şi să-l rugăm şi pe Sfântul Marcu să mijlocească la El ca să lumineze mai întâi pe ortodocşii teologi care întreprind dialoguri cu papistaşii să păzească credinţa noastră neîntinată de uneltirile latineşti.

Sfântul Marcu şi barbarii turci

Sfântul Marcu s-a arătat prea învederat profet al neamului, descoperind cele mai josnice planuri ale turcilor, care avuseră ca scop nu numai să cucerească Cetatea, dar şi să distrugă în întregime poporul grec: „Nu au mai vrut a se stăpâni pe ele însele fiarele cele ucigaşe, ci să nimicească tot neamul, cugetând că doar ele din toate cele de pe pământ sunt stăpâne”.

Când s-a născut sfântul în 1392, patria sa era asediată de otomani, iar în 1430, când turcii au luat Tesalonicul – a doua capitală, sfântul a scris o monodhie (un fel de cântec ce se cânta în teatru de unul singur n. tr.), o plângere. În aceasta, descrie cu durere în suflet scene care ne aduc în memorie întâmplări asemănătoare care au avut loc în marea insulă martirică a Ciprului, având aceiaşi protagonişti, adică „neamul cel însetat de sânge şi desfrânat” al turcilor: „neamul cel însetat de sânge şi desfrânat, care se îngrămădea de pretutindeni în Tesalonic, prădă cetatea după ce îşi asigură (cu desăvârşire) permisiunea comandantului… Astfel, un barbar necurat dansa deasupra sfintelor altare, o gură turbată şi întinată striga puternic în altarele pe care omul se teme să le atingă… Aruncau la pământ sfintele icoane şi le călcau, smulgând cu râsete podoaba lor… Cinstite fecioare erau smulse din mănăstirile lor şi deveneau jucăria barbarilor desfrânaţi care le necinsteau… Prunci în braţele maicilor lor erau înjunghiaţi de către barbarii care erau mişcaţi când de mânie, când de o desfrânare animalică. De acestea două erau stăpâniţi barbarii, fără rezerve… Cum să le fie milă barbarilor de bătrâni? De sfinţii şi iubitorii de Dumnezeu monahi, de aceia pe care şi dacă-i privea cineva se ruşina, mai ales de aceia cu care făceau paradă mai mult decât cu oricine… Femeile urmau alţi domni şi erau duse într-un mod vrednic de milă, după ce văzuseră mai înainte pe fiicele lor că şedeau pe umerii altora sau erau roabe jalnice sau încă erau necinstite în chip ruşinos… Arhiereul Cetăţii (Sfântul Simeon al Tesalonicului) scăpă de dezastre, deoarece părăsise viaţa cu puţin timp mai înainte (15 septembrie 1429). Într-adevăr, canibalii l-ar fi tăiat cu dinţii în bucăţi mici… Trupul său mort l-au scos din mormânt cu o turbare nebunească, l-au batjocorit cât au putut şi l-au aruncat. Pentru că şi aceasta i-a îndemnat tatăl lor diavolul să facă, să sape mormintele, nu cumva ar fi pline cu bani, ca nici măcar cei ce au murit mai demult să nu rămână fără a pătimi dezastre…

… Se plimbă fără rost de jur împrejur un bătrân, un monah, în altă parte un preot, legaţi împreună cu oricine s-ar întâmpla cu lanţuri grele şi cu cătuşe, iar pe aceştia îi plimbă un ismaelit scârbos şi idiot, care nu are valoare nici cât doi oboli, căutând să-i vândă în schimbul unei sume uriaşe.

Aceleaşi le pătimesc şi femeile, în special cele de viţă nobilă, de la orice om de origine umilă ce s-ar întâmpla şi „de trei ori” barbar. Vai, ce dezastre mari, de ce sfârşit s-au izbit creştinii! Fiarele cele ucigaşe nu vor să păstreze pentru ei înşişi robi, ci plănuiesc dispariţia întregului  nostru neam, şi devină domni ai tuturor celor de pe pământ. Doar ar putea şi ar reuşi aceasta”.

(Sfântul Marcu al Efesului, Tesalonicul a fost luat, Ed. Papadimitriou, 1997).

Acest limbaj „dur” şi profetic întrebuinţează cel din urmă dintre marii teologi ai Bizanţului pentru a descrie „isprăvile” turcilor care nu numai nu s-au pocăit pentru câte au făcut în trecut în dauna nefericitului popor al romeilor, ci le-au reluat recent şi în Cipru, unde printre alte grozăvii pe care le-au săvârşit, au întinat sfintele biserici şi cimitirele din partea de insulă ocupată. Pe aceşti turci, actualii lor aliaţi, neo-cruciaţii anglo-americani şi germani îi botează europeni şi vor să le dea paşaport european.

Să ştie însă toţi că se apropie sfârşitul acestor „mâncători de sânge şi vicleni descendenţi din Agar” şi vor fi chemaţi să plătească scump pentru crimele lor.

Sfântul Marcu ca imnograf

Este poate un fenomen unic în Biserica noastră Ortodoxă ca trei membrii ai aceleiaşi familii, după cum se întâmplă în cazul lui Marcu Evghenikos, a tatălui său Gheorghe diaconul şi a fratelui său diaconul şi filosoful Ioan, să fie imnografi.

Un mic exemplu, un mic şi binemirositor florilegiu din încă şi mai neexploatata grădină imnografică a lui Marcu, prezentăm în continuare:

Opt canoane de rugăciune

către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Odhighitria

Canonul al VIII-lea, al cărui acrostih (în limba greacă) este:

„Cea din urmă cântare împodobesc celei întru tot cântate, a lui Marcu”

Cântarea a IV-a, Tu eşti tăria mea, Doamne…

Numai întru tine legile firii s-au dezlegat, numai tu singură ai născut prunc dumnezeiesc fără de sămânţă, pe Cel ce a răsărit din Tatăl mai înainte de veci mai presus de minte şi de cuvânt, Preacurată; căci toiagul închipuia cinstitul tău pântece care a odrăslit în chip minunat nucile.

Ne-ai izvorât nouă nectarul îndurării, care izvorăşte izvorul de apă şi pârâul cel dulce şi ai încăput izvorul cel curat, ţâşnind şipotul cel de viaţă purtător şi apa cea bună de băut, de aceea pe cei ce se ard în cuptorul frigurilor (marilor fierbinţeli) cu roua ta, Fecioară, tămăduieşte-i.

Nepoţii cei neomenoşi, mâncători de sânge şi vicleni ai roabei Agar pun în mişcare oştire prea numeroasă şi se aşează înaintea cetăţii tale acesteia, Stăpână; dar ca nişte prunci ce pătimesc cu puterea ta cea păzitoare o cunoaştem pe ea de nebiruit.

Tu eşti slava, podoaba  şi lauda oamenilor, iar îngerilor cunună şi diademă, prin care pământul şi cerul alcătuind o Biserică a tot armonioasă „bucură-te” îţi strigăm: Bucură-te, Stăpâna lumii, bucură-te ajutătoarea tuturor oamenilor.

Cântarea a V-a, Pentru ce m-ai lepădat

Noi cei ce ne desfătăm  cu cuvintele Cuvântului o lăudăm pe ceea ce a născut pe Cuvântul; noi, locuitorii lumii o împodobim pe acoperitoarea lumii; noi cei binecredincioşi cu gând binecredincios o mărim pe înainte păzitoarea celor binecredincioşi.

Doamna lumii se mută către viaţa cea mai presus de lume, biserica cea dumnezeiască se ridică către biserica cea cerească, sfeşnicul cel de aur, chivotul legământului între sfinţii sfinţilor se sălăşluieşte.

Câştigând mare îndrăzneală către Domnul, Cel ce S-a născut din pântecele tău, Fiică, câte voieşti le împlineşti şi poţi toate, Maică a Dumnezeului celui atotputernic, de aceea numai voieşte şi ne vei mântui pe noi.

Bucură-te poartă neumblată prin care a trecut Hristos Domnul, bucură-te ceea ce ai deschis cu naşterea ta porţile raiului, bucură-te prin care cerul se bucură şi pământul dănţuieşte, ceea ce ai împreunat ceea cele de jos cu cele de sus.

Sfântul Marcu ca Părinte neptic

Teologia ortodoxă s-ar fi îmbogăţit cu scrierile teologice ale Sfântului Marcu care ar fi fost majoritare, dacă sfântul nu era nevoit să se implice în interminabilele şi păguboasele dialoguri cu papistaşii.

Capitolele parenetice care urmează dovedesc într-o mică măsură pregătirea teologică a Sfântului Marcu.

Capete parenetice ale Sfântului Marcu Evghenikos

  • Sârguieşte-te ca atunci când îţi vin gânduri rele să le alungi degrabă prin mărturisire.
  • Nu te ruşina să-ţi mărturiseşti păcatele tale; căci mărturisindu-le pe ele părintelui tău, zdrobeşti capul balaurului.
  • Trebuie să-ţi robeşti trupul prin post şi priveghere şi osteneală şi citirea Dumnezeieştilor Scripturi.

***

  • Dacă intri cu curăţie în Biserică, de mântuire te apropii, iar dacă (intri) cu conştiinţă vicleană, de chinurile iadului şi de ameninţare te apropii.
  • Cel ce mănâncă şi bea Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos cu nevrednicie osândă sieşi mănâncă şi bea. Cu cât mai vârtos cei ce se apropie de Dumnezeieştile Taine moleşiţi şi cu conştiinţă vicleană!

***

  • Ia aminte, omule, la porţile cerului şi roagă-te lui Dumnezeu până la moarte, ca să te primească cu milostivire şi să ţi le deschidă degrabă.
  • Aminteşte-ţi de păcatele tale şi de judecata ce va să fie şi dispreţuieşte viaţa aceasta deşartă, iar de cele viitoare îngrijeşte-te pururi.
  • Te-a ocărât cineva sau te-a lovit? Nădăjduieşte spre Domnul şi nu te mânia, căci multă este plata pentru răbdare.
  • Trebuie să avem o mare frică, căci vrednice de frică sunt cele despre care vorbim, după cum şi înfricoşătoare sunt Tainele Bisericii.

***

  • Să nu ia seama cugetul tău la amintirile şi la plăcerile cele ruşinoase şi vătămătoare, ca să nu ajungi şi la consimţire (învoire).
  • Cu cât întârzie faţa femeii în inima ta, cu atât mai mult lucrează pofta.
  • Să nu te înşele pe tine frumuseţea femeii, căci afundă mai rău decât valurile mării.
  • Ce te mândreşti, omule, fiind lut şi gunoi? Ce-ţi înalţi grumazul cel după puţin timp putred?

***

  • Izgoneşte nepăsarea cu rugăciunea şi ia aminte cu acrivie la cuvintele spuse din cele ce se citesc.
  • Omul sărac învistiereşte bogăţie în cer, aşteptând fericita nădejde şi bunurile cele mai înainte rânduite.
  • Adu-ţi aminte, omule, că astăzi sau mâine ai a vedea cerurile şi a-i privi pe îngeri şi a sta înaintea înfricoşătorului scaun de judecată a lui Hristos.

Deplina reabilitare a Sfântului Marcu de către un teolog papistaş

Distinsul teolog catolic al Universităţii din Amsterdam Jan Louis van Dieten, vorbind  la un Congres dedicat falsului sinod de la Ferrara – Florenţa, a relatat printre altele şi următoarele: „Deoarece trebuie ca istoricul să reabiliteze istoric personalităţile care în trecut au fost rău interpretate, aceasta doresc şi eu arzător să o fac pentru Marcu Evghenikos. Acesta a fost singurul care a refuzat  să primească Filioque-le. Din cauza aceasta papa Eugeniu al IV-lea a vrut să tăgăduiască vina lui Marcu, susţinând că acesta (Marcu) nu era mai mult înţelept decât ei. Papa trecu cu vederea că Marcu avea o mai mare predanie de înţelepciune decât adversarul său Montenero. Papa trecea cu vederea şi faptul că Montenero reprezenta doar înţelepciunea lui Toma de Aquino. Papa trecea cu vederea că pentru condamnarea unei poziţii ştiinţifice nu contează numărul susţinătorilor ei, ci doar dovezile care se aduc. Desigur, nu este uşor să apere cineva un adevăr, dacă i se împotriveşte la aceasta un papă Eugeniu şi susţinătorii lui. Dar este dificil, de asemenea, pentru cineva ca Marcu Evghenikos să primească Filioque-le, chiar dacă i s-ar salva şi patria de pericolul turcesc”.

 

(J.L. van Dieten, Die Theologische Discussion in Ferrara – Florence, p. 3)

(traducere din limba greacă de Leontie monahul, după „STEAUA EFESULUI, 1392-1444″, publicaţie periodică a Centrului Ortodox pentru Studii Patristice „SFÂNTUL MARCU EVGHENIKOS” 1, MARKOS EUGENIKOS WAY, 600-66 METHONE – PIERIA, MACEDONIA – GREECE, ediţie periodică, iunie 2004)

a11


Categorii

Dogme/ erezii, Marturisirea Bisericii, Sfantul Marcu Eugenicul (al Efesului), Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Teologie ortodoxa

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

Articole Recomandate

Carti recomandate