PASI ECUMENISTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA – (IV)

11-03-2009 Sublinieri

papavarto.jpg

de Arhim. Sarantis Sarantou,  preot slujitor la Sfânta Biserică a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Amarousios

De consultat si primele parti:

230151-sarantis-sarantou.jpg

“Sfântul Nicodim Aghioritul, cel mai experimentat şi mai erudit dintre teologii mai noi ai Bisericii noastre, în opera sa cea mai ştiinţifică, originală şi de-Dumnezeu-insuflată – Sfântul Pidalion, ne oferă explicaţii referitoare la convocarea Sfintelor Sinoade ale Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, ale Bisericii noastre Ortodoxe. La ele au participat doar ierarhi, preoţi şi diaconi ortodocşi, reprezentând Bisericile locale din întreaga lume.

Cu toate că mijloacele de deplasare din acea epocă (din secolul IV d. Hr. – data Primului Sinod Ecumenic, până la cel de-al Şaptelea în secolul VIII d.Hr.) erau mai dificile decât cele de azi, totuşi, toţi episcopii Sfintei noastre Ortodoxii de pretutindeni, cu câţiva dintre preoţii şi diaconii lor, veneau, socotind că se cuvine să se întrunească, pentru că doar în acest mod al „multei şi dezvoltatei dezbateri (sfătuiri)” se dă luminarea şi Harul Dumnezeiesc pentru învederarea adevărului în Hristos.

Mai  exact, Sfântul Nicodim, în cuvântul înainte la Sinodul Întâi Ecumenic, crede că elementele constitutive ale Sinoadelor Ecumenice sunt patru:

  1. Episcopii cu însoţitorii lor nu se adună nici la poruncile papilor, nici ale patriarhilor, ci ale împăraţilor.
  2. Temele Sinodului trebuie să se refere la chestiunile de credinţă. Discuţia să fie liberă şi să se expună o hotărâre şi o definiţie (horos) dogmatică. Să se elaboreze hotărâri precise conforme tuturor Sinoadelor Ecumenice, exprimând clar sfintele dogme.
  3. Hotărârile lor să fie ortodoxe, bine-credincioase, conforme cu Sinoadele Ecumenice anterioare. Este celebră axioma Sfântului Maxim: „Credinţa ortodoxă (bine-cinstitoare) ratifică Sinoadele ţinute! şi iarăşi: „Dreptatea (Ortodoxia) dogmelor judecă Sinoadele!”.
  4. Toţi Patriarhii şi Arhiereii ortodocşi ai Bisericii Universale primesc cele definite şi rânduite canonic în Sinoadele Ecumenice fie prin prezenţa lor personală, fie prin locţiitorii lor sau, în absenţa lor, chiar prin scrisorile lor.

Din cele patru elemente constitutive ale Sinoadelor Ecumenice, Sfântul Nicodim deduce şi definiţia lor:

„Sinod Ecumenic este cel convocat prin poruncă împărătească, expunând o definiţie dogmatică despre credinţă, care hotărăşte bine-cinstitor (ortodox), corect şi conform Sfintelor Scripturi şi Sinoadelor Ecumenice anterioare, pe care hotărâre a primit-o conglăsuirea tuturor Patriarhilor şi Arhiereilor din Biserica Universală fie prin prezenţa personală, fie prin locţiitori, sau – dacă ei lipsesc – prin scrisorile şi semnăturile lor”.

Acestea au fost despre Sinoadele Ecumenice. O comisie ca aceasta care instrumentează o temă aşa de importantă ca cea a dialogului cu catolicii, nu ar fi trebuit să întrunească măcar câteva din elementele de mai sus pentru a fi considerată în baza lor „veşnică, fără nici o lipsă, infailibilă şi fără păcat”, cum susţine Sfântul Nicodim? Puritatea (claritatea) hotărârilor acestor comisii ar fi avut puterea de a înlătura orice suspiciune şi dispută din partea primitorilor. Astăzi, Comisia Mixtă nu are nici un element constitutiv din cele de mai sus analog Sinoadelor Ecumenice, pentru că:

  1. Pentru o temă aşa de importantă, cum este dialogul cu ereticii papistaşi, nu s-a convocat nici măcar o dată totalul episcopilor din lume împreună cu preoţii şi diaconii.
  2. Participanţii foarte puţini în Comisia Mixtă este firesc să fie prieteni, în acelaşi gând sau aşteptând vreun folos de la întâistătătorii lor. Ca dovadă, promovarea d-lui Dimitrie Salaha în tronul arhiepiscopal al uniţilor din Elada demonstrează identificarea lui totală cu dispoziţiile catolice de mai sus. Promovarea reuşită a dispoziţiilor catolice în Comisia Mixtă, i-a asigurat bunăvoinţa curţii papale şi avansarea sa într-un scaun „mai înalt” – în concepţia lor.
  3. Chiar dacă astăzi nu este posibilă convocarea unui Sinod Ecumenic de către prim-ministru sau preşedintele statului sau de către vreun lider mai înalt al „Europei Unite”, poate că ar putea fi convocat de către Patriarhul Ecumenic cu o participare mai largă, dacă este posibil, a tuturor Episcopilor Ortodocşi din lume. Tema nu este una neglijabilă, ci o temă care preocupă Creştinătatea de pretutindeni. Prin urmare, mai întâi inter- eclesiastic, mai întâi în sânul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, trebuie să se pună tema Dialogului, şi apoi în afara graniţelor ei.
  4. Discuţiile ar trebui să se refere la tema precisă a relaţiei cu catolicii şi, desigur, aşa numita „mentalité”, mentalitatea discuţiilor, ar trebui să fie localizată în climatul şi în predania sinodală, scripturistică şi patristică –  până acum foarte bogată – a Sfintei noastre Ortodoxii.
  5. Conform presupoziţiei constitutive a oricărui Sinod Ecumenic, ori asemănător, care va discuta tema relaţiei noastre cu papistaşii, nu poate fi contestată experienţa Sfinţilor Părinţi anteriori: Grigorie Palama, Marcu Evghenicul, Meletie Pigas, Nicodim Aghioritul, Sfântul Nectarie al Pentapolei, Dositei al Ierusalimului, precum şi hotărârile sinodale anterioare din anii 1848, 1868, 1895.

Pe de altă parte, nu este posibil să se treacă sub tăcere în mod vinovat, permanent din partea  noastră, activitatea obraznică şi îndrăzneaţă a uniaţiei, atât în Elada, cât şi în regiunile altor popoare ortodoxe. Este minunată – Slavă Domnului! – opoziţia şi mărturisirea ÎPS Serafim, Mitropolit de Pireu şi a Prea Cuviosului Părinte Arhim. Gheorghe Kapsanis, referitoare la numirea noului arhiepiscop al uniţilor din Elada, d-nul Dimitrie Salaha.

În mai 2008, IPS Serafim, Mitropolit de Pireu, scrie:

„Înscăunarea în centrul Athenei, pe 24 Mai (2008) a D-lui Dimitrie Salaha ca episcop al inexistenţilor Uniaţi din Grecia dă la o parte masca aşa-ziselor legături de prietenie şi a teoriei „Bisericilor surori” şi dezvăluie adevărata faţă, îngrozitoare, a Papismului, care a vătămat de timpuriu adevărul credinţei şi stăruie demonic în insuportabila sa răutate“.

Mai general cunoscut este şi protestul ortodocşilor prin întreruperea dialogului din pricina problemei uniaţiei. Nu este vreo coincidenţă sau întâmplare că în anul 2000 la Baltimore dialogul teologic s-a împotmolit. Cu puţin mai înainte, în 1993, la Balamand s-a impus un acord între catolici şi ortodocşi care dădea impresia că erau intenţii bune de ambele părţi pentru cunoaştere reciprocă, apropiere şi promovarea dialogului. Însă consecinţa acţiunii uniaţiei în statele răsăritene a fost întreruperea justificată pentru şase ani a dialogului teologic. După Baltimore, dialogul a reînceput la Belgrad în septembrie 2006, fără însă a fi fost înlăturate sau îndreptate cauzele întreruperii de şase ani menţionate anterior. Ravenna constituie continuarea acestei mentalităţi agresiv-ofensive a Romei şi a defetismului din partea congresiştilor ortodocşi ai Comisiei Mixte de Dialog.

Întotdeauna conştiinţa ortodoxă a celor mai mulţi Episcopi şi păstori ortodocşi a considerat uniaţia nu numai ca pe un inacceptabil Cal Troian al papismului împotriva Ortodoxiei, dar şi ca pe o acţiune din cele mai necinstite şi incorecte, pentru că:

  1. Prin comportamentul ortodox cu care se afişează clericii uniţi, prin veşmintele ortodoxe, prin stilul ortodox al sfintelor biserici şi prin cultul ortodox îi derutează pe credincioşi, dar, şi mai mult decât pe ei, pe cei necredincioşi şi îi atrag în rătăcirea papistaşă.
  2. Uniaţia chiar cu acest scop viclean a fost înfiinţată – îndepărtarea ortodocşilor de Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească – şi, de aceea, nu doar înşală, ci şi oferă apoi „credincioşilor” ei – întemeietori şi rătăciţi – miasma ereziei împreună cu necinstita perfidie.
  3. Fie în mod conştient şi cu bună ştiinţă, fie în mod inconştient, clericii uniaţi depreciază spaţiul sacru şi duhovnicesc al Sfintei Ortodoxii şi îşi asumă răspunderile pentru batjocura Sfintei Biserici a lui Hristos, „pe care a întemeiat-o prin însuşi sângele Său”. Cine îi va izbăvi pe aceştia de un astfel de păcat?
  4. Poate aceşti clerici ai uniaţiei să nu-şi aibă elucidate criteriile de credinţă creştină, şi, mai mult, să nu fie nici catolici (papistaşi) convinşi, de vreme ce joacă acest dublu rol curios: catolici (papistaşi) cu fapta, dar ortodocşi cu masca. Personalităţi religioase divizate, care manifestă un zel catolic exagerat, însă se dovedesc în cele din urmă prigonitori ai Bisericii lui Hristos. Nu ar fi fost mai cinstiţi şi mai credibili, dacă aveau o faţă curat catolică şi prin câtă credinţă creştină aveau să se fi străduit misionar pentru mântuirea oamenilor?

(Va urma)

(traducere din limba greacă de monahul Leontie din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1764 din 26 decembrie 2008, pp. 1 şi 5)


[1] Conferinţă ţinută în Sala Societăţii Arheologice (Universităţii 22) pe 24 noiembrie 2008 la împlinirea a 50 de ani de la întemeierea Uniunii Panelenice Ortodoxe.

 

athenagoras-n-pope-et-al-in.jpg

Cititi si:


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Mitropolitul Serafim de Pireu, Portile Iadului, Razboiul nevazut, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “PASI ECUMENISTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA – (IV)

  1. N-am dat la nimeni ajutor

    Te am sfielnic cersetor –

    N-am dat la nimeni, ajutor –

    N-am dat la cei in saracie,

    Un dar, macar – ti-am dat chiar Tie…

    Multi mi-au cerut, si inca-mi cer,

    Eu Iti dau Tie, cel din cer –

    Nu Te slavesc, si nu Te rog –

    Te miluiesc, ca pe milog –

    Si nu uita, si nu uita,

    Cand se va trece vremea mea –

    Si de pe lume am sa cad

    In suferinta cea din iad –

    Sa-mi dai si Tu, precum Ti-am dat,

    Pomana Ta, de Imparat…

    11 martie 2009

  2. Doamne ajuta fratiilor. Ce spuneti de asta:”Walker, politist texan”: Statul Texas nu a fost niciodata oficial parte a SUA
    Chuck Norris, pregatit sa candideze la presedintia “Texasului liber”
    — In ultima vreme, profesorul rus Igor Panarin, decan la Academia Diplomatica a Ministerului de Externe al Federatiei Ruse, a starnit zambete in intreaga lume cu teoriile sale fantastice care prevad ruperea SUA in sase entitati statele independente. Sau poate nu mai par asa de fantastice, dupa ce Chuck Norris a anuntat ca este gata sa candideze la Presedintia STATULUI LIBER TEXAS.
    Norris a declarat, de asemenea, ca va candida la “presedintia statului Texas” daca “lucrurile se vor deteriora”. In opinia expertului in arte martiale, cunoscut si pentru rolul din seria “Walker, politist texan”, statul Texas nu a fost niciodata oficial parte din SUA. Inventorul stilului de lupta chun kuk do a precizat ca Texasul se va afla in fruntea unei “noi Revolutii americane”. “Suntem in pragul luptei”, a spus Norris. Chuck Norris este cunoscut pentru opiniile sale conservatoare, anti-avort, anti-homosexuali, fiind un sustinator al dreptului americanilor de a detine arme de foc.
    Daca un om cu o minte limpede ca el spune asta, atunci se pare ca natiunea americana nu e chiar tara tuturor faradelegiilor. O sa vedem asta. IUBITII SI IERATI!!!

  3. Ce legatura are asta cu ortodoxia? Direct nu stiu, dar indirect, are pentru ca acest om, da este karatist, insa se aproprie cel mai mult de stilul de viata simplu. Suna ciudat, insa sa nu uitam ca si americanii chiar daca n-au cunoscut ortodoxia, putini au cunoscut-o, arata ca oamenii ca el nu accepta inregimentarea int-o ordine mondiala, vrea pastrarea traditiei, nu modernismul nihilist.

  4. Ce inseamna spiritul asta crestin al popoarelor civilizate in general si al poporului american in special?
    De la rastignirea Domnului nostru Iisus Hristos pana la intronarea imparatului Constantin cel Mare crestinii s-au manifestat ca un popor aparte respandit printre alte popoare. Erau marginalizati, erau urmariti si batuti, erau omorati. Pe scurt, erau lepadaturile pamantului.
    Nu putea fi crestin cel care nu era smerit, nu putea fi crestin cel care nu-si iubea aproapele, nu putea fi crestin cel care era fricos, dar poate cel mai important, nu putea fi crestin cel care nu era jertfelnic.
    Practic conducatorii lumii prin cruzimea lor ii filtra pe crestini dupa calitatile lor. Acesti crestini, aceste lepadaturi erau de fapt purtatori celor mai mari virtuti ale vremurilor respective.
    In anul 313 prin Edictul de la Milano, Sfantul Imparat Constantin cel Mare a marcat eliberare crestinilor. Crestinii dadusera deja dovada ca nu pot fi starpiti. Erau caliti in foc. Diavolul nu i-a biruit.

    Aceasta eliberare a fost mult asteptata si crestinii au putut in sfarsit sa se mai relaxeze, sa traiasca cu demnitate. Aceasta a fost mila si dragostea Domnului care nu a mai ingaduit sa fie batuti copiii Sai.
    Aceasta eliberare a dus pe de o parte la raspandirea larga a religiei crestine. Crestinismul a patruns in cele mai indepartate colturi ale lumii si multi au fost chemati la mantuire.
    Pe de alta parte insa, aceasta relaxare a crestinilor a diluat poate spiritul jertfelnic, curajul. Credinciosii nu mai erau ghidati pe drumul mantuirii cu sabia, ci lasati in seama constiintei lor. Dar totusi nu au fost lasati in deriva. Au urmat 7 sinoade ecumenice care au slefuit dogma crestina, astfel incat cei care il iubeau pe Hristos sa nu cada din dreapta credinta din cauza lenevirii constiintei si a ne-exersarii virtutilor.
    Totusi, in rasaritul imperiului roman luptele nu au disparut cu totul. Imperiul roman de rasarit a trebuit sa tina piept popoarelor si culturilor venite din orient. Aceasta hartuiala continua a fost de natura sa intretina neadormita flacara jertfei, a curajului crestin, a patriotismului, a dragostei de aproapele. I-a unit pe crestini. Era o calire in foc mocnit.
    Imperiul roman de apus a fost oarecum mai izolat de aceste conflicte (in primul rand spirituale). Biserica din apus a pierdut treptat exercitiul smereniei, al dragostei, al jertfei.
    Cand catolicii si ortodocsii s-au despartit, liderilor bisericii apusene le-a mirosit tentatia puterii si incet incet au inlocuit sau au modificat canoanele in favoarea lor. Si cum betia puterii orbeste caracterul slab al omului, si mai marii bisericii catolice, orbiti fiind si ei au uitat de dragostea de aproapele, au uitat ca si ei sunt oameni cu slabiciuni care trebuie sa se ridice de fiecare data cand cad, pentru ca indiscutabil mai cad din cand in cand. Astfel au ajuns sa aiba – ca nimeni altii – un papa infailibil.
    Incalzita in jurul papei, biserica apuseana avea totdeauna dreptate. Nu numai atat dar a inceput sa-si exercite dreptatea cu forta (culmea dragostei fata de aproapele). Chiar si acum a ramas in memoria umanitatii fenomenul inchizitiei care in mod eronat este atribuit “bisericii crestine”, nu doar bisericii catolice. Chiar si acum, cand ateii refuza discutii pe teme de credinta, arata cu degetul spre biserica ca fiind responsabila de atrocitatile inchizitiei uitand sau nestiind ca Biserica Ortodoxa nu are nici o legatura ca acel fenomen.
    Ereziile care au decurs din aceasta ingamfare a catolicilor sunt multe si marii nostri duhovnici ni le-au aratat de multe ori.
    Nu e nimic de mirare ca multi “credinciosi” aveau sa se razvratesca impotriva bisericii catolice care pervertise spiritul crestin.
    Dar pentru ca nu le placea nici spiritul jertfelnic, nu le-a venit nici “gustul” sa se intoarca la ortodoxie. Au mers mai departe de trunchiul bisericii. Au rupt din biserica catolica ca se devina protestanti. Initial protestantii au vrut sa lupte impotriva coruptiei din biserica. Nu le placeau – si pe buna dreptate – indulgentele papale, nu le placeau locurile ce puteau fi cumparate in biserica, nu le placea nici purgatoriul.
    La o gandire mai lejera, protestul lor era intemeiat si spre folosul credinciosilor. Totusi, diavolul se furiseaza pe nesimtite in mintea care nu se smereste si chiar gandurile cele mai nobile le poate murdari. Iar ei aveau gandire filosofica, gandire educata, nu smerita. Ei nu traiau smerenia, sacrificiul si jertfa. Ortodoxia nu li se potrivea.
    Un singur gand ascuns si lenes poate duce la un dezastru spiritual.
    Pentru protestanti Hristos este Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, cel care din marea sa dragoste de oameni S-a intrupat, S-a rastignit si a platit cu preascump sangele Lui pacatele noastre cele multe. Si urmeaza si subtila alunecare. Sangele Lui e prea scump, sangele Lui poate spala toate pacatele omenirii. Iar ei crestinii sunt cei carora le sunt adresate cuvintele “credinta ta te-a mantuit”. Nici nu-i nevoie de prea multa straduinta personala pentru ca Dumnezeu Insusi a platit pentru ei. Gandire contabiliceasca. Daca datoria e platita, de ce trebuie sa mai muncesc eu pentru ea? Eu imi pot concentra efortul in mod benefic asupra celorlalte aspecte ale vietii. Sacrificiul personal il pot elimina caci este redundant.
    Si astfel au usurat in timp si ritualurile “obositoare” ale slujbelor care nu mai era chiar asa de necesar. Sacrificiul Domnului a fost facut deja, nu mai avem noi ce completa la el. Spiritul de sacrificiu al crestinului nu mai avea rost.
    Mai mult de atat, catolicii, simtind concurenta protestantilor au trecut si ei la relaxarea dogmelor proprii. Au relaxat postul, au relaxat canoanele s.a.m.d.
    Nu-i de mirare ca multi au priceput jerfa ca un “sacrificiu al celor din jur ca sa-mi fie mie bine”.
    Totusi ceva tot mai trebuia pastrat in viata omului. O morala crestina sau semi-crestina si o legatura slaba cu cele sfinte. Astfel putem multumi si pe Dumnezeu si putem lucra linistiti si la progresul nostru. Si au luat morala crestina, au periat-o bine, au intarit-o DAR a scos-o in afara bisericii, au facut-o morala sociala. Si ca sa fie acceptata cu usurinta, au scos din ea o piesa neinsemnata – smerenia. Si de la inaltimea lor se uita la ortodocsi si li se pare ca nici nu si-au definit o morala crestina, pentru ca in filosofarile lor, o cauta in afara bisericii si pare ca nu o gasesc. Nu se asteapta si nici nu prea se chinuie sa o gaseasca sculptata cu sange in sufletul crestinului ortodox autentic.
    Uite asa, secole de-a randul, in timp ce ortodoxia era haituita si biciuita necontenit de musulmani, obligata sa-si mentina spiritul jertfelnic, obligata sa se inchine la sfintii ei protectori pentru a supravietui, vestul isi traia civilizatia departe de rafuielile din rasarit.
    Nu putem ignora ca au existat cateva tentative de ajutor din parte fratilor din apus dar cruciatii s-au cam purtat ca si soldatii sovietici care ne-au “eliberat de fascisti” daca nu mai rau.
    Civilizatia si bunastarea apuseana nu este rezultatul unui nivel spiritual ridicat. Nu este rodul spiritului altruist. Nu este rodul rugaciunii catre Dumnezeu al jertfei si al dragostei crestine. Este mai degraba rodul concurentei, a filosofiei datului din coate “constructiv”, al jertfei aproapelui in favoarea progresului. Cel mai tare merge in fata si merita asta. Nu au putut cladi progresul bucurandu-se si sprijinindu-se impreuna, ci eliminand pe cei slabi. Tocmai acest aspect l-au speculat ideologii marxisti.
    Poate cel mai graitor exemplu al ferocitatii concurentei sunt SUA. Este o tara mult ravnita, O tara care se vrea a fi cea mai dezvoltata economic (inca) dar si o tara profund crestina. Pe dolarul american e scris “IN GOD WE TRUST” (credem in Dumnezeu). La prima privire chiar asa pare si multi crestini de-ai nostri ajunsi acolo sunt gata sa depuna marturie in acest sens. Acest “IN GOD WE TRUST” spune multe despre spiritul de reclama al americanului. Este totusi aceasta reclama goala, lipsita de substanta?
    Sa ne uitam putin cine sunt ei.
    Europenii (apuseni) au calcat pe pamantul american nu pentru ca nu mai aveau unde trai in tara lor, nu pentru ca nu mai aveau ce manca in tara lor, ci pentru a avea MAI MULT. Au cautat bogatiile si resursele pamantului. Odata ajunsi acolo, au exterminat la propriu popoarele indiene bastinase. A fost un genocid de proportii de care nimeni nu mai aminteste acum. Din contra, americanii se lauda cu integrarea minoritatilor etnice. Chipurile le-a facut un bine, i-a civilizat (si pe noi ne tot civilizeaza indirect de vreo 20 de ani). Si mai mult de atat. Pe timpul cand ii macelareau pe indieni ei se credeau misionarii Domnului, trimisi sa ii cultive pe primitivii aia si sa le vorbeasca de Dumnezeu. Asta pe langa micile sacrificii colaterale (violuri, omoruri, jefuiri etc.). S-au vazut in scurt timp stapani pe un imens continent plin de bogatii. Pamant cat nu puteau cuprinde cu ochii. Atat de mult pamant aveau incat nu-l puteau lucra singuri. Drept pentru care au trebuit sa aplice o alta metoda crestina. Au adus sclavi din Africa. Alti napastuiti primitivi care trebuiau si ei increstinati. Dar nici pamantul ala nu le satisfacea setea de putere, asa ca au inceput sa se lupte si sa se sfasie intre ei in razboiul de secesiune. Sclavii negri au fost cei care au beneficiat oarecum de aceasta lupta. Spun oarecum pentru ca albii, stapanii lor crestini, i-au eliberat dar au inceput sa-i ucida la scurt timp.
    Civilizatia americana a fost construita cu arma. Arma, violurile, jafurile, grosolaniile nu au disparut niciodata din “cultura” lor. Si poate vedea asta si din filmele lor. Filmele si muzica sunt o expresie a culturii unui popor.
    Toate aceste aspecte definesc viata americanului in paralel cu “IN GOD WE TRUST”. Si atunci vedem care este de fapt valoarea acestei reclame.
    Sacrificiul imens pe care l-a facut omul pe plan spiritual, care a inlocuit jertfa personala pentru aproapele cu jertfa aproapelui pentru sine, a dus la acest progres. Acest progres pe care sfintii nostri parinti il numesc de fapt “cele vremelnice”.
    De ce de fapt este atat de important si atat de ravnit acest progres? Ce beneficiu atat de nemasurabil ne aduce el ca sa ne faca sa ignoram sacrificiile spirituale?
    Beneficiile sunt vremelnice, sacrificiile sunt eterne.
    Acest progres in forma in care arata el acum este rodul lepadarii spiritului crestin. Valorile care defineau spiritul crestin din primele veacuri nu se regasesc printre valorile civilizatiei actuale.
    1.Smerenia???
    Orice om crescut in spiritul nostru traditional si care a imigrat pe continentul american s-a izbit de un fenomen destul de greu de acceptat. Ca sa gaseasca un servici, omul trebuie sa se laude cat mai tare in CV iar la un eventual interviu trebuie sa isi invete rolul pe de rost ca sa-si poata sustine eventualele minciuni. Trebuie sa-si faca resume-ul in functie de angajator si nu in functie de calitatile proprii. Minciunile sunt bine venite si chiar necesare cel putin atata timp cat omul se poate adapta sa mimeze experienta. Cine nu stie sa se laude pierde net in fata celui care se lauda din belsug. Gandirea de baza aici este ca daca tu nu esti in stare sa te lauzi atunci nimeni altcineva nu o va putea face.
    De fapt totul se reduce la “trebuie sa stii sa-ti faci reclama singur”. Reclama are o putere de nebanuit. Fenomenul asta al reclamei a schimbat gandirea omului dar si valoarea cuvantului. Daca vrei sa cumperi ceva si vrei sa afli valoarea reala a produsului trebuie sa stii sa citesti in spatele cuvintelor vanzatorului. Omul de vanzari e prin definitie un mincinos.
    Pana si cuvinte banale ca “multumesc” sau “imi pare rau” si-au pierdut valoarea. Oricine le spune doar din politete. Daca vrei cu adevarat sa multumesti cuiva trebuie sa folosesti cuvinte de intarire: multumesc foarte foarte mult. Abia atunci are valoare de multumire.
    O promisiune are valoare doar daca e intarita de un act scris si semnat.
    Modestia a fost trasa pe linie moarta. Nu pare a duce la progres.
    Smerenia si adevarul aduce dupa sine marginalizarea in cel mai scurt timp.

    2.Dragostea???
    In Romania eram obisnuiti ca oamenii satului traiau impreuna in comuniune intr-un spatiu relativ restrans. Se vedeau in fiecare zi, se salutau in fiecare zi, se binecuvantau in fiecare zi. Traiau impreuna pentru ca se iubeau. Omului ii era greu sa paraseasca satul natal de care era atasat sufleteste. In jurul casei aveau doar o mica gradina cu cativa meri, ceva ceapa si vreo doua gaini. Pamantul pe care il lucrau era in principal in afara zonei rezidentiale.
    Chiar si cei care traiau in blocuri la oras se cunosteau, se salutau si se ajutau intre ei. Stia fiecare la ce apartament locuieste cutare vecin.
    Pe continentul american, casele din mediul rural sunt presarate la distante de kilometri una de alta. Omul este mai aproape de pamantul si de animalele lui decat de semenii lui. Oamenii nu stiu ce inseamna traiul in comun.
    Iar la oras, oamenii care traiesc in blocuri de apartamente abia daca se cunosc din vedere si cunosc cine sta la apartamentul de deasupra doar daca a avut probleme si certuri cu el. Altfel nu-i intereseaza.
    Daca se pune problema sa ajute pe cineva, omul isi pune aproape intotdeauna intrebarea “da eu ce castig din asta?”.
    Nu e de mirare ca dragostea a ajuns sa fie doar sex. Asta le-a ramas din iubire. Si dupa cum le e felul au supus-o si pe asta progresului civilizatiei.

    3 Jertfa si curajul???
    Doua atribute care merg impreuna. Jertfa exista acolo unde este si curaj. In societatea civilizata aceste atribute sunt atat de rare incat daca cineva da dovada de curaj si spirit de jertfa e considerat EROU. Un fel de apreciere de la distanta. Eroul e un fel de caz special. De la mine, un om banal, nu poate avea nimeni pretentia sa fiu la fel.

    Nu cumva si romanii nostri s-au grabit sa adopte aceasta moda?
    Inca mai putem face comparatie intre mentalitatea de viata pe care ne-au lasat-o batranii si mentalitatea actuala care ne-a cuprins ca o boala. Copiii nostri nu vor sti si nu-si vor aminti vreodata ca a existat o vreme cand “da” insemna DA! iar “nu” insemna NU! Nu vor sti ca a existat o vreme cand a ajuta pe cineva era un fapt normal, banal. Nu vor sti ca pot fi apreciati fara sa se laude pentru ca nici ei nu vor fi capabili sa aprecieze pe cei care nu se lauda.

    Dar inainte ca romanii nostri sa inghita pe nesimtite aceasta mentalitate corupta a venit reclama. Aceeasi reclama. Civilizatia apuseana si in special cea americana este nemaipomenita. Numai calitati peste tot. Bunastare materiala, culturala, spirituala. Americanii erau mereu mai bogati, mai frumosi, mai sanatosi, mai inteligenti mai… mai… cam tot ce ne doream noi de la viata. Si ei stiau exact ce ne doream si exact aia ne-au vandut. Dar, dupa cum pomul dupa roade se cunoaste, putem vedea si noi roadele noii mentalitati adoptate.

    Si mai inainte de a veni reclama civilizatiei, a venit tavalugul comunist ca sa ingroape cu forta orice valoare spirituala, orice tinea vertical sufletul omului, orice ar fi putut demasca minciuna reclamei, ca sa pregateasca terenul ultimei batalii.
    Si sufletul nostru ca un burete uscat, a absorbit cu incredere si din preaplin amagirea arogantei civilizatii.
    Toate acestea se intampla din cauza lenevirii spiritului nostru jertfelnic.
    Daca 50% din romani mai aveam virtuti, comunismul nu ne putea saraci. Cu toate atrocitatile regimului, nimeni nu l-a obligat pe om sa fure de la CAP, din fabrici sau unul de la altul. Nimeni nu-l putea obliga pe om sa-si toarne parintii sau fratii la secu.
    Mai nou, sub noul spirit concurential al civilizatiei, nimeni nu-l obliga pe om sa-si taie singur padurile, sa-si profite angajatii.
    Nimeni nu-l obliga pe jurnalist sa scrie doar despre crime, violuri sau jafuri si sa bombardeze zilnic mintea cititorului cu veninul furiei.
    Nimeni nu-l obliga pe omul de afaceri sa-si faca reclama cu femei goale la un banal sapun de rufe.
    Dar nici nu-l obliga nimeni pe om sa aiba televizor in casa. Sa-si spele creierii cu reclame de la o zi la alta tot mai nerusinate.

    Toata aceasta civilizatie s-a nascut si s-a dezvoltat la inceput sub haina si reclama crestinismului. Atata doar ca au lepadat de la bun inceput un mic inconvenient: smerenia. Acum cand s-a copt, s-a lepadat si de haina crestinismului sub care se ascundea. Nu mai are nevoie de ea. Si daca pe undeva mai exista urme de traire crestina, se chinuie sa le stearga sau sa le inlocuiasca.
    Cat de greu ne poate fi sa vedem vremurile in care traim?
    Cum vor trebuie sa fie ultimii crestini?
    De ce oare s-a spus ca ultimii crestini vor fi mai mari in Imparatia Cerurilor decat primii sfinti? Nu cumva pentru ca si cele din urma incercari vor fi mai grele decat primele? Cat mai e pana vor veni aceste ultime incercari?
    Vor trebui si ultimii sa fie cum au fost si primii: smeriti, curajosi, jertfelnici. Ei vor fi cei care vor dovedi ca biserica Domnului nu va disparea pana la sfarsitul veacurilor. Ei vor fi cei pe care Domnul ii va pastori in zilele chinurilor de pe urma.

  5. Foarte buna analiza, frate Florin. Dumnezeu sa te aiba in paza!

  6. [Sfântul Nicodim Aghioritul, cel mai experimentat şi mai erudit dintre teologii mai noi ai Bisericii noastre…]

  7. Pingback: Război întru Cuvânt » Viclenia “unitatii in diversitate”: Cat de aproape este unirea cu Vaticanul?
  8. Pingback: Război întru Cuvânt » DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (V) - Ultimii pasi spre recunoasterea primatului papalitatii eretice!
  9. Pingback: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (V)-Ultimii pași pentru recunoașterea primatului papalității eretice ! « Vremurile de pe urmă
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » PASI ECUMENISTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (ultima parte). SE PREGATESTE PRIMATUL!
  11. Pingback: Razboi întru Cuvânt » MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU DA ANATEMEI PE ECUMENISTI LA SINODICONUL ORTODOXIEI / Dezvaluiri importante la Volos (Grecia)
  12. Pingback: Razboi întru Cuvânt » CONCLUZIILE Conferintei de la Pireu despre primatul papal
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate