“Azi găseşti la tot pasul «deştepţi» şi cinici, dar smeriţi şi simpli au rămas foarte puţini…” “ÎNTOTDEAUNA SĂ ȚII MINTE PRIMELE ZILE CÂND AI MERS LA BISERICĂ! ÎȚI AMINTEȘTI CUM ARDEA INIMA ÎN TINE?”

Vedeți si:

„Încearcă, dar să ştii…”

Părintele

În această parte voi vorbi despre părintele meu duhovnicesc – protopresbiterul Vasile Ermakov –, cu care am comunicat îndeaproape mai bine de un sfert de veac.

Întâlnirea noastră a avut loc la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut la Petersburg, în Postul Mare. Îmi plăcea să merg la cimitirul Serafimovski, unde slujea, într-o capelă frumoasă din lemn, un preot care mi se părea atunci ciudat. Glumea şi făcea haz chiar şi în timpul slujbelor. La început, acest lucru m-a tulburat foarte tare.

Odată, l-am întâlnit în tramvai. Părintele Vasile s-a bucurat să mă vadă, de parcă mă ştia de o sută de ani, şi m-a rugat să-l ajut cu Sfintele Daruri. Bătrâna pe care trebuia s-o împărtăşească locuia într-un cartier nou din oraş, la periferie. Am mers mult şi, în acest timp, am reuşit să ne povestim, unul altuia, întreaga noastră viaţă. Atunci am aflat, de exemplu, că el fusese prizonier într-un lagăr de concentrare german din Estonia şi că a fost eliberat de acolo, împreună cu sora lui, de părintele Mihail Ridiger, tatăl viitorului Patriarh al Moscovei. Mult mai târziu, părintele Vasile ne-a arătat nouă, fiilor duhovniceşti, fotografia a doi seminarişti, pe spatele căreia scria cu cerneală: „Celui mai bun prieten, Vasile. De la Alioşa.” Iar mai jos era adăugat cu scris verde: „Confirm. Patriarhul Alexei al II-lea.”

Fiind seminarist, Vasile Ermakov mergea săptămânal la duhovnicul lui, părintele Serafim Vîriţki [Sfântul Serafim de Vîrița – n.n.]. Sigur că am început să-l întreb despre minunile părintelui Serafim, dar părintele Vasile m-a calmat din prima:

– Nu era nici un fel de minune, pentru că el însuşi era o minune. Din el ieşea parcă o lumină vie. Veneai la el, începeai să vorbeşti despre vremea de afară, despre natură, iar sufletul se umplea de har, ca şi cum ai fi citit o întreagă Evanghelie. Sfinţenia, frate, nu stă în minuni şi în cuvinte! Sfinţenia este duhul care iese din omul sfânt şi acest lucru se simte, iar atunci te bucuri ca un copil. Apoi această sămânţă ajunge înăuntrul tău şi tot creşte, până când se face mare. Şi atunci înţelegi că nu mai poţi trăi ca toţi ceilalţi.

Eu, desigur, nu înţelegeam multe lucruri pe atunci, din cauza tinereţii. Şi nici acum nu pot spune că le ştiu pe toate. Am înţeles însă un lucru: oamenii care vorbeau cu părintele Vitalie erau întotdeauna veseli. Lumina pe care o primise el de la Sfântul Serafim Vîriţki îi umpluse inima, iar el acum o împărtăşea tuturor. Şi toţi se simţeau bine şi erau bucuroşi.

După mutarea la Domnul a părintelui Alexandru Kozlov, primul meu duhovnic, am perindat mult în căutarea unui nou îndrumător. Prietenii mei monahi mă sfătuiau să găsesc un mare duhovnic dintr-o mănăstire. „Sunt văzători cu duhul. Ei văd cu cine au de-a face şi ştiu cum să-l sfătuiască şi ce să-i spună că are de făcut.”

Nu am ajuns totuşi la marii duhovnici, din cauză că eram nehotărât şi ruşinos. În jurul lor era tot timpul lume multă, iar eu nu am avut curajul să-i dau la o parte pe alţii ca să vorbesc cu părinţii Adrian şi Ioan de la Mănăstirea Pecerska din regiunea Pskov. M-am întors la Petersburg şi am mers la Biserica Sfântul Serafim, spunându-i părintelui Vasile răspicat: „Vreau să fiţi duhovnicul meu!”

Trebuie să spun că şi înainte mă sfatuiam adesea cu părintele Vasile legat de diferite probleme, şi întotdeauna am primit un răspuns clar şi binefăcător. Atunci însă, el a stat pe gânduri şi nu a răspuns pe loc, fiind foarte precaut. Mi-a spus că duhovnicia adevărată poate fi doar la mănăstire, unde monahul îşi descoperă zilnic gândurile avvei. În lume poate fi doar „sfătuire” (exact aşa a spus!). Era dispus să fie „sfătuitorul” meu în chestiunile în care avea experienţă şi aşa a rămas pentru mine până când s-a mutat la Domnul. Nu mi-a zis niciodată: „Fă aşa sau altfel!” Spunea: „Încearcă, dar să ştii că pot fi urmări.” De exemplu, părintele a fost foarte rezervat când i-am zis că vreau să intru în mănăstire: „Bine. Încearcă!” După doi ani, când am ieşit din mănăstire, m-a bătut pe umăr şi mi-a zis: „Bine ai făcut!” Abia după vreo şase luni, când îmi mai venisem în fire, părintele Vasile mi-a spus: „Erai bine acolo. Trebuia să mai rabzi…”

A fost o perioadă în viaţa mea, când nu puteam merge la biserică. Eram nemulţumit de tot ce vedeam: cântăreţii, preoţii, mirosul de tămâie. Am avut atunci putere doar să ajung până la părintele Vasile, care mi-a spus cu bucurie: „Păi, nu merge la biserică, vino la mine! Mai bem un ceai, ne plimbăm prin cimitir…”

Am mers la el aproape zilnic. Ne plimbam printre morminte, iar el se oprea aproape la fiecare cruce sau obelisc şi povestea ceva despre viaţa omului înmormântat acolo. Vorbeam cu el despre orice: despre vreme, politică, cinematografie, chiar şi despre prima mea dragoste. Uneori stăteam doar pe o băncuţă şi, încruntându-ne din cauza soarelui care ne bătea în ochi, admiram primăvara.

După câteva luni m-am întors în biserică.

Părintele Vasile mi-a explicat că aşa ceva se întâmplă cu cei care vin sinceri în Biserică.

– E ca în căsnicie: întâi uiţi de tine din cauza dragostei, apoi dai cu nasul de realitatea zilnică şi inima se răceşte. Dragostea nu s-a terminat, a devenit doar mult mai calmă, matură şi profundă. Credinţa are şi ea „etapele” şi încercările ei. Dumnezeu Se apropie şi Se îndepărtează de inima noastră. Întotdeauna să ţii minte primele zile când ai mers la biserică! Îţi aminteşti cum ardea inima în tine? Erai gata chiar să-ţi dai viaţa pentru Hristos. Acela e momentul adevărului. Ţine-l în minte, şi niciodată nu te vei sătura de apa Vieţii. Orice-ar fi…

Relaţia noastră nu putea fi privită ca una ideală. Ne contraziceam adesea în legătură cu problemele de viaţă sau de politică. Eu sunt încăpăţânat din fire, iar părintele Vasile nu se lăsa mai prejos.

Odată, părintele era cu nepoţelul lui la ţară, pe malul unui lac. Lângă ei nişte adolescenţi înjurau de mama focului. Părintele le-a atras de câteva ori atenţia să nu mai înjure, dar pentru că nu au înţeles din cuvânt, i-a luat de ceafă şi i-a alungat de acolo.

Cel mai serios conflict l-am avut cu părintele Vasile în octombrie 1993. Venisem la Petersburg după evenimentele armate din Moscova şi am intrat la părinte. Eram tare supărat şi nervos pe ceea ce se întâmplase în Capitală.

Părintele mi-a spus atunci:

– Bine au făcut că au înăbuşit revolta, că de nu, biruia din nou comunismul!

Nu am putut răbda aşa ceva şi am început să turui vrute şi nevrute… Sigur că nu-i iubeam pe comunişti şi nici pe liberalii care construiau prin forţă democraţia. Un prieten de-al meu a murit de glonţul unui lunetist, iar un coleg de facultate fusese închis pentru că susţinuse Consiliul Suprem. Maestrul meu, un cunoscut cineast, trăia în sărăcie şi umilinţă. Pe deasupra mai erau şi rechinii tineri, care nu aveau nici cinste, nici conştiinţă, şi erau evident duşmanii lui Dumnezeu, făcându-şi din asta chiar un renume. Cum pot fi apăraţi unii ca ăştia?! Cum poţi justifica fărădelegile lor?!

I-am spus părintelui multe astfel de lucruri şi am ieşit, trântind uşa în urma mea.

Îmi era foarte rău pe tren, când mă întorceam acasă. Mi-a fost rău tot anul în care nu l-am vizitat pe părinte. La un moment dat, nu am mai rezistat şi, când am ajuns la gara din Petersburg, am mers direct la Biserica Sfântul Serafim de la râul Negru. Părintele Vasile slujea. Când s-a întors spre credincioşi să spună: „Pace tuturor!” – m-a văzut la intrare şi mi-a făcut cu ochiul. La sfârşit, în timp ce îi binecuvânta pe oameni, a zis tare:

– Ia te uită cine a venit la noi! Fiul risipitor din Capitală.

Oamenii se uitau în jur şi zâmbeau, iar eu m-am simţit prost, însă un val de căldură m-a cuprins atunci din cap până-n picioare şi m-a ţinut aşa mult timp. M-am spovedit atunci în altar, lângă Sfânta Masă, după care am făcut metanie în faţa părintelui şi am primit iertare.

La fântânâ

Cu părintele mă vedeam rar şi pentru puţin timp. Eu mă mutasem la Moscova, unde am avut ocazia să-l cunosc pe vlădica Vasile Rodzeanko. El îmi rezolva toate problemele atunci când venea în Rusia din America. Părintele Vasile era de acord: „Pentru ce să tot faci naveta, când ai alături o mare de duhovnicie…”

În vara anului 1994 am mers alături de un grup de pelerini la Mănăstirea Pecerska din Pskov. Ziua lucram la câmp, iar dimineaţa şi seara participam la toate slujbele. Am avut bucuria să vorbesc mai mult cu monahii pe care-i cunoşteam şi alături de care trăisem vreme de doi ani.

Într-o seară, pe când mă grăbeam la priveghere, l-am văzut lângă fântâna mănăstirii pe părintele Vasile, care zâmbea şi-mi făcea cu mâna.

– Am venit după sfat la duhovnic – mi-a explicat el atunci.

Am stat lângă fântână vreo patru ore, exact cât a durat privegherea, şi nu a rămas atunci nici o problemă la care el să nu-mi fi dat soluţie.

Am vorbit despre politică, despre puterea în Biserică, despre monahism, despre creştinismul contemporan, despre duhovnicie. Despre unele lucruri părintele a vorbit în pilde, iar despre altele direct. Desigur, nu pot reda exact cuvintele lui, pentru că au fost spuse într-o convorbire confidenţială, dar pot publica unele frânturi pe care le consider importante pentru Ortodoxia contemporană.

De exemplu:

„Fii atent: credinţa va fi liberă şi accesibilă oricui. Nimeni nu va fi prigonit sau mustrat pentru credinţă. Atunci vor veni foarte mulţi oameni din întâmplare în Biserică, inclusiv în rândul preoţilor. Aşa s-a întâmplat întotdeauna când era bine, încă din vremea Sfântului Constantin cel Mare. Mulţi vor veni în Biserică pentru bani, din mândrie, pentru a-şi face o carieră sau pentru putere. Când o să vezi asta, să nu te tulburi, ci să rabzi. Găsește vreo biserică săracă, departe de pieţele centrale, unde slujeşte un preot smerit şi simplu, pentru că azi găseşti la tot pasul «deştepţi» şi cinici, dar smeriţi şi simpli au rămas foarte puţini…“

Cred că acesta a fost testamentul lui pentru mine. Atât de amănunţit şi sincer nu vorbisem cu el niciodată. Şi astăzi analizez anumite evenimente din viaţa Bisericii prin prisma acelei convorbiri de lângă fântâna Mănăstirii Peşterilor Pskovului…

[va urma]

(din: Vladimir Şcerbinin, Inimă zdrobită. Destinul unui tată, Editura Sophia, 2017)

Legaturi:

ARHIMANDRITUL TIHON: “Adu-ti aminte de dragostea ta dintai!”. Interviu exploziv despre OBOSEALA DE VIATA DUHOVNICEASCA, NECREDINTA “CREDINCIOSILOR” SI… CINISMUL ORTODOCSILOR “PROFESIONISTI”

“ADU-TI AMINTE DE DRAGOSTEA CEA DINTAI” – Parintele Zaharia despre “AVENTURA” CREDINTEI si ETAPELE LUCRARII LUI DUMNEZEU cu noi si in noi (I)

“Adu-ti aminte de dragostea cea dintai” (II) – Parintele Zaharia despre DEZNADEJDEA HARICA, “TRANSFORMATORUL DUHOVNICESC” al starilor psihologice si LUPTA de a-L pune pe DUMNEZEU MAI PRESUS DE TOATE

“DRAGOSTEA CEA DINTÂI” – prima întâlnire a sufletului cu Domnul Său, prin cercetarea tainică a harului. CUM SE ARATĂ ÎN VIAȚA NOASTRĂ DUMNEZEUL CEL VIU: “Cu adevărat, uimitoare sunt căile lui Dumnezeu cu omul şi chipul în care îl atrage la Sine! DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU ESTE ADEVARATĂ NEBUNIE…”

OARE NU ARDEA IN NOI INIMA NOASTRA? Implorarea staruitoare si “vanatoarea” Dumnezeului care ne aprinde tainic sufletele si apoi “se face nevazut”…

Sfantul Serafim de Viriţa: “Banii si inselaciunile lumii vor pierde mai multe suflete decat prigoana ateista!”

SFANTUL SERAFIM DE VIRITA (Vîriţa) – marturii minunate despre puterea sfinteniei, spre intarirea credintei noastre slabe (I)

SFANTUL SERAFIM DE VIRITA – marturii minunate, tulburatoare si pline de invataminte despre puterea sfinteniei si necesitatea faptelor credintei (II): “PENTRU POCAINTA TE-A SALVAT DOMNUL!”

SFANTUL SERAFIM DE VIRITA – minunile sfinteniei (III)

PARINTELE IOAN KRESTIANKIN – UN STARET ADEVARAT (I). Pretul (ne)ascultarii de voia lui Dumnezeu

PARINTELE IOAN – un sfant rus inaintevazator ascuns sub mantia smereniei, evocat de fiul sau duhovnicesc, ARHIMANDRITUL TIHON, in “Nesfintii sfinti” (II)

“Nesfintii sfinti”: CUVIOSUL NICOLAE GURIANOV ii profeteste PARINTELUI TIHON ca va fi monah

“Faramiturile Ospatului”: VIATA DUSA URMARIND SFATURILE DUHOVNICESTI

SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT despre necesitatea citirii Sfintilor Parinti si a sfatuirii fratesti, in vremurile lipsei de stareti duhovnicesti

Cuviosul Serafim Rose despre RAPORTAREA LA DUHOVNICI SI LA AUTORITATILE DUHOVNICESTI SI DESPRE CALAUZIRE

SFATURI PARINTESTI DE FOLOS EXCEPTIONAL SI PENTRU NOI de la Cuviosul Serafim de la Platina

PARINTELE SYMEON COSSEC (Man. Saint Silouan) – conferinta de la Bucuresti despre PATERNITATEA SI CALAUZIREA DUHOVNICEASCA (audio + text): “Nimeni nu poate sa decida, cu de la sine putere, ca este parinte duhovnicesc!”

“Ieftin ne-a mai preţuit. Fie să trăiască după sine, precum voieşte…” – SFINȚII SILUAN și SOFRONIE în fața începutului CĂDERII DUHOVNICEȘTI a lui BALFOUR prin alegerea VOII PROPRII. Ascultare duhovnicească VS. disciplină

STARETUL NICON DE LA OPTINA – sfaturi si indreptari duhovnicesti pentru SPOVEDANIE, NADEJDE si DISCERNAMANT cuprinse in scrisorile sale (I): “Nu deznadajdui cand vezi in tine feluritele neputinte. RABDA-TE SI PE TINE!“