“Faţă către faţă” cu Dumnezeu si cu fratele nostru. Cum iesim din DUHUL IMPERSONAL, cum devenim PERSOANE, cum ni se deschid ochii?

26-09-2009 Sublinieri

“Gândiţi-vă la cele spuse şi veţi vedea că un asemenea mod impersonal de a aborda structura societăţii umane pierde sensul autentic al ascultării creştine inclus în poruncile lui Hristos, şi că în locul lui intervine „disciplina”. Desigur, aceasta din urmă e indispensabilă şi inevitabilă când oamenii trăiesc împreună, dar numai până la un anumit punct. Pierderea ascultării personaliste creştine nu va fi compensată de nici un succes exterior al „Instituţiei”, nici de realizările îmbinării armonioase a întregului”.

Despre legătura personală cu Dumnezeul Personal

Domnul i-a spus lui Ponţiu Pilat: „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr“. Sceptic, Pilat a replicat: „Ce este adevărul?” (In 18,37-38). Sigur că la această întrebare nu poate exista răspuns, n-a aşteptat să-l primească de la Hristos, ci a ieşit înaintea iudeilor.

Intr-un anume sens, Pilat avea dreptate; dacă prin „adevăr” înţelegem Adevărul ultim, care e izvorul a tot ce există, atunci întrebarea „Ce este adevărul?” nu poate avea răspuns.

iisus-adus-la-pilat-ce-este-adevarul.JPG

(Iisus-Adevarul in fata lui Pilat)

Dar dacă Pilat, gândindu-se la Adevărul Prim sau la Adevărul în Sine, ar fi pus întrebarea cum s-ar fi cuvenit să o pună:  „Cine este adevărul?”, ar fi primit răspunsul pe care cu puţin timp înainte, prevăzând întrebarea lui Pilat, Domnul îl spusese la Cina cea de Taină ucenicilor Săi iubiţi şi prin ei lumii întregi: „Eu sunt Adevărul(In 14, 6; 18, 37-38).

Ştiinţa şi filozofia îşi pun întrebarea: „Ce este adevărul?”, în vreme ce o conştiinţă autentic creştină e mereu orientată spre adevărul personal: „Cine este adevărul?”

Reprezentanţii ştiinţei şi filozofiei văd adeseori în creştini nişte visători şi se cred ei înşişi ferm aşezaţi pe o bază pozitivă; de aceea se şi numesc „pozitivişti”. Lucru ciudat, ei nu înţeleg în ce măsură concepţia adevărului impersonal este negativă; nu înţeleg că Adevărul autentic şi absolut nu poate fi decât o Persoană, un subiect, „cine?”, şi nu un obiect, „ce?”, pentru că Adevărul nu este o formulă sau o idee abstractă, ci Viaţa în Sine, „Eu sunt Cel ce sunt (Iş 3,14).

In fapt, ce poate fi mai abstract şi mai negativ decât un adevăr impersonal, un „ce”? Acest mare paradox îl întâlnim in întreaga desfăşurare a istoriei umanităţii de la căderea lui Adam încoace. Fascinată de raţiunea sa, umanitatea a trăit un fel de ameţeală. Astfel, ştiinţa „pozitivă” şi filozofia nu sunt singurele care să-şi pună, ca Pilat, întrebarea: „Ce este adevărul?” Aceeaşi tendinţă poate fi observată până şi în viaţa religioasă a umanităţii. Chiar şi aici, oamenii sunt înclinaţi în permanenţă să caute un adevăr „obiectiv”.

Raţiunea umană presupune că atunci când va fi în posesia acestui adevăr obiectiv se va bucura de puteri magice şi va deveni stăpâna existenţei cosmice.

In viaţa duhovnicească însă, omul care ia calea cercetării raţionale cade inevitabil într-o formă de panteism. De fiecare dată când un teolog încearcă să cunoască adevărul despre Dumnezeu prin propriile sale puteri, fie că e conştient sau nu de acest lucru, cade fatalmente în aceeaşi eroare ca şi ştiinţa, filozofia şi panteismul: căutarea unui principiu universal transpersonal.

„Adevărul-Persoană” nu poate fi cunoscut în nici un fel de către raţiune. Dumnezeul Personal nu poate fi cunoscut decât prin revelaţie (cf. Mt 11, 27) şi comuniune existenţială, adică prin Duhul Sfânt.

Domnul Insuşi spune aşa:

Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face la el sălaş.

„Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl Il va trimite în numele Meu, vă va învăţa toate” (In 14, 23. 26).

Stareţul Siluan sublinia statornic acest lucru.

Tradiţia ascetic ortodoxă respinge ca eronată calea contemplaţiei abstracte. Cel a cărui meditaţie religioasă se opreşte la contemplarea abstractă a binelui, frumosului, veşniciei, iubirii etc. merge pe o cale falsă. Cine nu face decât să respingă toate imaginile şi noţiunile empirice n-a găsit încă adevărata cale.

Contemplaţia ortodoxă nu este o contemplaţie abstractă a binelui, a iubirii etc. Ea nu este nici o simplă respingere de către minte a tuturor imaginilor şi noţiunilor empirice. Adevărata contemplaţie e dată de Dumnezeu prin venirea Sa în suflet, şi atunci sufletul contemplă pe Dumnezeu şi vede că El iubeşte, că e bun, că e frumos, că e veşnic; vede transcendenţa şi negrăirea Lui.

Adevărata viaţă duhovnicească nu se situează în planul imaginaţiei, ea este pe deplin concretă şi pozitivă. Adevărata comuniune cu Dumnezeu nu poate fi căutată decât printr-o rugăciune personală adresată Dumnezeului Personal. Adevărata experienţă duhovnicească creştină e o comuniune cu un Dumnezeu absolut liber; aşadar, ea nu depinde atât de eforturile omului, nici de voinţa sa, după cum întâlnim în experienţele necreştine.

siluan-1971-ouspensky.jpgCuvintele mele sunt neputincioase în a reda ceea ce mă uimea atât de mult în relaţiile mele cu stareţul. In ciuda simplităţii şi blândeţii conversaţiei, cuvântul său era extrem de eficace, ca un cuvânt ce ţâşnea dintr-o adâncă experienţă a existenţei, cuvântul unui om care poartă cu adevărat în el Duhul vieţii.

Arătarea lui Hristos stareţului Siluan a fost o întâlnire personală, deci orientarea sa spre Dumnezeu a luat şi ea un caracter profund personal. Când se ruga, el vorbea cu Dumnezeu faţă către Faţă. Simţirea Dumnezeului personal purifică rugăciunea de imaginaţii şi speculaţii abstracte, şi o face să pătrundă în miezul unei comuniuni vii şi intime. Concentrându-se spre interior, rugăciunea încetează de a mai fi un „apel în spaţiu”; mintea se adună şi începe să asculte. Când chema pe Dumnezeu cu Numele dumnezeieşti – Tată, Domn şi altele – stareţul se găsea într-o stare despre care „nu se cuvine omului a vorbi” (2 Co 12, 4); dar cine a avut experienţa prezenţei Dumnezeului Celui Viu va înţelege.

Un remarcabil ascet al mănăstirii, părintele Trofim, a observat această  stare la stareţul Siluan, ceea ce a născut în el o frică şi o nedumerire pe care ne-a împărtăşit-o după moartea stareţului.

Atingând problema rugăciunii „faţă către Faţă“, care marchează începutul dezvoltării în om a „chipului lui Dumnezeu“, pare necesar să aduc câteva lămuriri privitoare la acest aspect al vieţii noastre duhovniceşti.

Ultima etapă a Revelaţiei este cea a Dumnezeului Personal, Ipostatic. Dumnezeul Ipostatic nu poate fi cunoscut decât prin Revelaţie; aceasta ia forma unei arătări a lui Dumnezeu către om într-o comuniune nemijlocită „Faţă către faţă”. În mod normal, această Revelaţie e acordată omului în rugăciune; în realitatea ei cea mai profundă, o asemenea rugăciune e Dumnezeu Insuşi, activ înăuntrul omului. E indispensabil – ca să reluăm cuvintele stareţului Siluan – ca „Dumnezeu, cel dintâi, să ne caute şi să ni Se arate”.

Când Dumnezeul Ipostatic Se revelează omului, fie şi numai „ca într-o oglindă(2 Co 3,18), atunci se iveşte în om ca o nouă lumină conştientizarea propriei existenţe ipostatice, în care se oglindeşte înainte de toate „chipul lui Dumnezeu”.

Omului „îmbrăcat în trup şi petrecând în lume” îi este dată  în principal experienţa individualităţii sale limitate. Ivirea în el a unei noi dimensiuni a conştiinţei e resimţită ca o „naştere de sus” (In 3, 3), în virtutea căreia rugăciunea sa străbate limitele a tot ce este temporar şi material; atunci omul simte cu forţă că e introdus în Veşnicia dumnezeiască.

Manifestarea Dumnezeului Ipostatic către om îl face să conştientizeze faptul că principiul ipostatic e modul de existenţă al Absolutului, al Veşniciei, că Ipostasa nu e o dimensiune limitativă, ci Cel ce este cu adevărat: „Eu sunt” ( 3, 14; In 8, 58). In afara acestei dimensiuni a Dumnezeului Ipostatic, nimic nu există, nici nu poate exista. In Dumnezeu nu există o „fiinţă” care să se situeze dincolo de Ipostasa sau Persoană. De aceea, rugăciunea creştină se adresează Dumnezeului Ipostatic, nu este o căutare orientată spre o Esenţă transpersonală.

Această  cunoaştere ne revelează faptul că suntem ipostase create, înzestrate cu libertate de autodeterminare ce se poate exercita fie negativ, fie pozitiv faţă de Prototipul nostru necreat. In cazul de faţă nu vom vorbi decât de cea de-a doua ipoteză.

O ipostasa liberă, nedeterminată, nu poate fi creată decât ca o pură potenţialitate care va trebui să se actualizeze mai apoi. Astfel, noi nu suntem încă pe deplin ipostase; plecând de la o existenţă „atomizată” (individualizată), trecem printr-un proces mai mult sau mai puţin lung de actualizare a modului ipostatic al existenţei noastre.

Nu trebuie confundată noţiunea de persoană – ipostasa – cu cea de individ. Mai mult, individul şi ipostasa/persoana sunt cei doi poli opuşi ai fiinţei umane. Unul exprimă punctul extrem la care ajunge diviziunea (în limba greacă individ se spune „atomon” e o stare rezultată în urma căderii); celălalt se referă la „chipul lui Dumnezeu”, după care a fost creat Adam, în sânul căruia se concentrează potenţial întreaga umanitate. Acest „chip” ne-a fost revelat de Cuvântul întrupat. In virtutea a ceea ce s-a spus, când ne gândim la Dumnezeu noi nu proiectăm conceptul limitativ de individ asupra Fiinţei divine pentru ca apoi să negăm în El momentul ipostatic şi, prin urmare, să tindem spre un Absolut suprapersonal. Mişcarea minţii noastre se exprimă în rugăciunea faţă către Faţă, cea a ipostasei create îndreptate spre Ipostasa lui Dumnezeu. E esenţial să se dezvolte în om principiul său ipostatic şi de aceea vom vorbi acum pe scurt despre căile ce conduc spre acest scop.

Noi toţi, care am fost chemaţi de la nefiinţă la fiinţă, suntem legaţi de un timp şi spaţiu relative. Chip al Dumnezeului absolut, mintea omului se simte strâmtorată în această lume materială; se simte înlănţuită ca un prizonier condamnat la moarte. Suferinţele minţii pot lua forma unei deznădejdi din care se naşte o rugăciune ce ţâşneşte cu o nouă intensitate, cu o nădejde mai presus de orice nădejde (cf. Rm 4,18). S-ar putea ca pentru noi toţi, copii ai epocii noastre, experienţa unei asemenea deznădejdi să fie indispensabilă în înfăptuirea naşterii noastre spre veşnicie.

1.jpgDupă venirea sa în lume, omul e învăţat de tatăl şi mama lui, de prieteni şi de învăţători; ajungând mai mare, el urmăreşte cu înflăcărare tot ceea ce poate să-i aducă noi cunoştinţe. Dar mai devreme sau mai târziu ajunge la concluzia că această cunoaştere „ştiinţifică” nu numai că nu-l face să iasa din dimensiunile timpului şi spaţiului relative, dar, dimpotrivă, supun încă şi mai strâns conştiinţa sa aspectului determinat al existenţei lumii. Refuzul minţii noastre de accepta absurditatea morţii ca întoarcere spre nefiinţă face să se nască în ea o rugăciune fierbinte şi o îndeamnă să caute în cărţile sfinte cunoaşterea Celui Veşnic, însă nici o şcoală, fie ea şcoală de teologie, nici o carte, nici măcar Sfânta Scriptură, nu sunt de ajuns, fără o extremă încordare a întregii noastre fiinţe în rugăciunea curată, pentru a-l duce pe om la certitudinea lăuntrică că a fost auzit de Dumnezeu şi primit în Veşnicia Lui.

O asemenea rugăciune „deznădăjduită” e cu siguranţă un dar al lui Dumnezeu. Ea ne aşează la hotarul dintre timp şi veşnicie. Timpul este literalmente „uitat”, rămâne în urmă, şi privirea minţii noastre se îndreaptă în întregime spre veşnicie. O asemenea strămutare a minţii în rugăciune la „sfârşitul timpului” îi deschide acesteia înţelegerea multor expresii ale Sfintei Scripturi care până atunci păreau simple paradoxuri. Iată câteva exemple: „Inaintea Domnului o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o singură zi(2 Ptr 3,8); „Aţi fost izbăviţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, cu scumpul sânge al lui Hristos ca al unui Miel nevinovat şi neprihănit, care a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar care s-a arătat în anii cei mai de pe urmă pentru voi” (1 Ptr 1, 18-20); „Şi toate acestea au fost scrise spre povăţuirea noastră, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor” (1 Co 10,11); „Ne-a ales întru Sine înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui” (Ef 1, 4); „Cunoaşteţi pe Cel ce e dintru început“(1 In 2,13).

Care e sensul acestor expresii: „anii cei mai de pe urmă” sau „sfârşiturile veacurilor”? Sau ce înseamnă în textele liturgice următoarele expresii: „Şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să vină” (anaforaua Liturghiei Sfântului Ioan Hrisostom), „Am văzut chipul Invierii Tale, umplutu-ne-am de viaţa Ta cea nesfârşită” (rugăciunea de la sfârşitul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare)?

In virtutea apropierii lor nemijlocite de Ipostasa divină a Cuvântului lui Dumnezeu, Care vieţuia încă pe pământ, Apostolii au rămas cu mintea şi în veşnicie. Pentru ei, ca si pentru oricare alt om care a cunoscut prin experienta o stare asemănătoare, timpul, veacurile au luat sfârşit. Idem nou-testamentară a timpului diferă de concepţia timpului la Newton, la Einstein, sau la diferite alte tipuri de filozofii şi gnoze. Pentru Apostoli, timpul devine asemenea unui „spaţiu” prin care ne putem mişca şi „unde” e cu putinţă întâia întâlnire cu Creatorul. Vedem că unora li s-a dat „să vadă împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere înainte de a fi gustat moartea (Mc 9, 1). Expresiile menţionate se referă tocmai la astfel de oameni.

081.jpgLa început Dumnezeu cel dintâi ne caută şi ne descoperă  faţa Sa; fără nici o silă, El atrage omul în Veşnicia Lui, dar apoi îl poate face să se „întoarcă” din nou în limitele timpului. Nu pare să existe altă explicaţie a acestei „întoarceri” decât posibilitatea oferită omului de a manifesta în actul vieţii sale pământeşti cunoaşterea Celui ce este (1 In 2,13), de a fi martor al iubirii Sale pentru oameni. Cât despre om, el vieţuieşte întoarcerea sa ca pe un „exil departe de Domnul” (2 Co 5, 6), ca pe o retragere a harului şi e copleşit sub povara unui trup stricăcios. Setea de a regăsi plinătatea unirii cu Dumnezeu îl îndeamnă la un efort care, ca lucrare omenească, devine mai apoi o ştiinţă, o artă, o cultură ascetică. Pentru mulţi oameni din epoca noastră această cultură e pierdută, a devenit străină, neînţeleasă.

Cultura ascetică ortodoxă îmbracă multe aspecte; printre ele se găseşte ascultarea monahală, sau mai exact creştină. Completând cele spuse despre ascultare în alte părţi ale acestei cărţi, vom încerca să formulăm câteva puncte esentiale privitoare la sensul şi rezultatele acestei lucrări. Ca orice mare cultură, ascultarea cunoaşte numeroase trepte după vârsta duhovnicească celui ce o păzeşte. La început, ea poate îmbrăca caracterul unei părăsiri a voinţei în faţa parintelui duhovnicesc în virtutea încrederii avute în el şi in vederea unei mai bune cunoaşteri a voinţei lui Dumnezeu. Intr-o formă mai desăvârşită, ea este o lucrare pozitiva a minţii noastre în efortul de a împlini poruncile lui Dumnezeu Care a iubit nesfârşit lumea. Am putea caracteriza dispoziţiile lăuntrice ale unui ucenic care a înaintat pe calea ei spunând că acesta îşi încordează atenţia şi voinţa pentru a sesiza cât mai adânc cu putinţă gândul sau voinţa unei alte persoane, şi apoi de a realiza într-un act de iubire duhovnicească ideea sau voinţa fratelui său. Printr-un asemenea act de ascultare inima celui ce ascultă se deschide, mintea sa se îmbogăţeşte, o nouă viaţă pătrunde în sufletul său. Intr-un stadiu ulterior, ascultarea duce la înţelegerea cu mai multă fineţe a fiecărui om, la sesizarea în el a chipului lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă maturizarea „umanităţii” la ucenicul însuşi.

Sfântul Ioan Evanghelistul scrie:

De zice cineva: «Iubesc pe Dumnezeu», iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele lui” (1 In 4, 20-21).

Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele(In 14,15), a spus Hristos.

Aceeaşi structură se regăseşte şi în planul ascultării. Cine iubeşte pe fratele său doreşte în chip cu totul firesc să facă voia lui, să se şteargă înaintea lui; dar dacă nu ne smerim înaintea fratelui nostru şi nu ascultăm de el în lucruri mai mult sau mai puţin secundare, cum ne vom smeri înaintea lui Dumnezeu şi vom asculta de El în împlinirea marii Sale voinţe veşnice? Cum vom împlini porunca de a iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine sau de a iubi pe vrăjmaşii noştri? Astfel, asceza ascultării e indispensabilă nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de fratele nostru, când acesta ne cere un lucru cu putinţă şi nu potrivnic duhului poruncilor lui Hristos.

0771.jpgAsceza răstignitoare a ascultării de fratele face deopotrivă mai fină în noi capacitatea de a sesiza mai profund voinţa lui Dumnezeu. Iar acest lucru ne face asemenea Fiului Unic al Tatălui; mintea omului ajunge în stare să ia asupra sa întreaga umanitate, devine cu alte cuvinte universală după asemănarea universalităţii divine a lui Hristos. Fără această cultură a ascultării, omul va rămâne inevitabil „un cerc închis”, mereu nefericit înaintea Veşniciei. Oricare ar fi gradul de educaţie al unui om, fără ascultare evanghelică accesul în lumea sa lăuntrică e împiedicat de o barieră solidă şi iubirea lui Hristos nu poate pătrunde aici, nici nu poate să o îmbibe cu prezenţa ei.

Omul bolnav psihic nu este în stare să sesizeze gândirea sau voinţa unei alte persoane. Prin urmare, absenţa dispoziţiei ascultării la un om e indiciul cel mai sigur al maladiei sale psihice. Fără ascultare, omul va rămâne mereu în ţarcul strâmt al individualităţii sale egoiste, opus principiului ipostatic al persoanei.

In afara culturii ascultării, principiul ipostatic nu se dezvoltă în oameni, şi ei rămân surzi şi orbi la Revelaţia dumnezeiască dată nouă prin întruparea Logosului Care a arătat în plan istoric chipul nostru cel mai înainte de veci. De aceea, se poate spune că în afara puterii creştine a ascultării adevărata teologie rămâne inaccesibilă în profunzimile sale ultime. Avem în vedere teologia înţeleasă ca o stare de comuniune cu Dumnezeu, şi nu ca erudiţie ce poate fi extrem de îndepărtată de adevărata viaţă.

Mare e ştiinţa sfintei ascultări; e neapărat necesar să ne rugăm mult ca ochii noştri duhovniceşti să se deschidă şi sa poată vedea măreţia şi sfinţenia ei. Ne aducem aminte cum, atunci când vorbea despre viaţă ascunsă în poruncile lui Hristos, stareţul Siluan era cuprins de un sentiment de străpungere de inimă în faţa măreţiei vieţii care ne-a fost dată în Dumnezeu.

Iată  încă o remarcabilă consecinţă a ascezei ascultării. Invăţând să sesizeze gândurile şi voinţa altor persoane, ucenicul învaţă în acelaşi timp să-şi trăiască feluritele sale stări nu numai ca „ale sale” proprii (individuale), ci şi ca un fel de revelaţie a ceea ce se petrece în întregul umanităţii. Fiecare din eşecurile sale, din durerile sale, din suferinţele lui fizice sau morale, ca şi fiecare din succesele sau bucuriile sale le trăieşte nu numai în sine însuşi, egoist, ci mintea se transpune în suferinţele sau bucuriile tuturor oamenilor, căci în fiecare clipă milioane de oameni se găsesc într-o stare asemănătoare lui.

Acest lucru îl conduce în chip firesc la a se ruga pentru lumea întreagă. Rugându-se pentru cei vii, împărtăşeşte bucuria iubirii lor sau întunericul înspăimântător al deznădejdii lor.

Fiind bolnav, el se roagă pentru toţi bolnavii lumii, se pleacă asupra paturilor muribunzilor cufundaţi în singurătate şi fără apărare în faţa spaimei morţii. Aducându-şi aminte de cei morţi, el se strămută cu mintea în noaptea veacurilor ce s-au scurs sau se aşează pe calea nevăzută dar înfricoşătoare pe care o trec în fiecare zi sute de mii de suflete care şi-au părăsit trupurile în majoritatea cazurilor după o dureroasă agonie. Astfel, în sufletul ucenicului se dezvoltă compătimirea creştină pentru întreaga umanitate; rugăciunea sa dobândeşte un caracter cosmic şi devine purtătoare a Adamului întreg, adică „ipostatic”, după chipul rugăciunii lui Hristos din Gheţimani. Printr-o asemenea rugăciune ucenicul simte intimitatea sa cu întreaga umanitate, şi iubirea aproapelui, cu alte cuvinte a fiecărui om, devine pentru el un lucru firesc. Acest gen de rugăciune contribuie activ la mântuirea lumii; fiecare creştin trebuie să tindă spre această rugăciune, dar îndeosebi cei care au primit sfântul dar al Preoţiei la fiecare săvârşire a Dumnezeieştii Liturghii.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că o viaţă de asceză  şi rugăciune e legată în modul cel mai strâns de conştiinţa noastră dogmatică, cu alte cuvinte de o înţelegere corectă a Revelaţiei ce ne-a fost făcută de către Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă şi întreit în Ipostase. Am fost creaţi după chipul unui Dumnezeu Treimic şi am fost chemaţi la o autodeterminare liberă. Dumnezeu se revelează omului şi „aşteaptă” de la el un răspuns la iubirea Lui; aşteaptă ca noi înşine să vrem să fim asemenea Lui. De caracterul răspunsului nostru depinde întreaga noastră veşnicie.

Cum aici vorbim despre ascultare, să ne întoarcem la tema noastră. Socotesc necesar să subliniez că pierderea teologiei ortodoxe privitoare la principiul Persoanei duce în mod inevitabil la primatul „comunului” asupra „particularului”, la căutarea unui „principiu transpersonal”. In acest caz, nu se va mai cere de la noi ascultarea faţă de un om, faţă de o persoană, ci supunerea faţă de o „Lege”, o „Regulă”, o „Funcţie”, o „Instituţie” etc.

Gândiţi-vă la cele spuse şi veţi vedea că un asemenea mod impersonal de a aborda structura societăţii umane pierde sensul autentic al ascultării creştine inclus în poruncile lui Hristos, şi că în locul lui intervine „disciplina”. Desigur, aceasta din urmă e indispensabilă şi inevitabilă când oamenii trăiesc împreună, dar numai până la un anumit punct. Pierderea ascultării personaliste creştine nu va fi compensată de nici un succes exterior al „Instituţiei”, nici de realizările îmbinării armonioase a întregului“.

(Din: “Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul de arhimandritul Sofronie“, Editura Deisis, Sibiu, 1999)

sophrony-and-silouan-small.jpg

Legaturi:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Sofronie Saharov, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

36 Commentarii la ““Faţă către faţă” cu Dumnezeu si cu fratele nostru. Cum iesim din DUHUL IMPERSONAL, cum devenim PERSOANE, cum ni se deschid ochii?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: ARHIM. SOFRONIE: Cuvant la Schimbarea la Fata a Domnului despre VEDEREA LUMINII TABORICE | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: Sfantul Parinte Porfirie, ORTODOCSII… PROTESTANTI si “ORGANIZAREA CARE DEZORGANIZEAZĂ” | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: PARINTELE SOFRONIE DE LA ESSEX – scrisoare profetica despre degenerarea ideii de IERARHIE BISERICEASCA in DESPOTISM cu pretentii de infailibilitate, care risca sa atraga “REACTII VIOLENTE DEZASTRUOASE”: “Episcopii prea adesea înce
  4. Pingback: LUPTA PENTRU RUGĂCIUNE, NEVOINŢA DUHULUI CREŞTIN: “Trăim înconjuraţi de o lume fără rugăciune. De-abia printr’o mare străduinţă putem răzbate prin această atmosferă nevăzută, dar groasă şi împovărătoare” | Cuvântul
  5. Pingback: “HRISTOS NU NE IA LA GRAMADA, Hristos ne ia pe fiecare-n parte intr-o poveste PERSONALA de dragoste. Hristos NE PRETUIESTE PE FIECARE IN PARTE si fiecare dintre noi pretuieste mai mult decat lumea intreaga, decat toate bunurile materiale” | Cu
  6. Pingback: NEVOIA DE A FI CAUTAT si IUBIT DE DUMNEZEU si DORUL DUPA INTALNIREA CU HRISTOS. PS Benedict: “Cand mai este omul dispus sa dea atat de mult? Cand se simte iubit foarte tare. Si cand cineva simte dragostea nu mai are nevoie de nimic” (VIDEO, TE
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate