Sfantul Siluan la Muntele Athos. IUBIREA RASTIGNITA

Partile anterioare:

 

LA MUNTELE ATHOS

Semion a sosit la Sfantul Munte in toamna anului 1892 si a intrat in manastirea Sfantului si Marelui Mucenic Pantelimon sau Russikon [a rusilor]. Incepea pentru el o noua viata, o viata de nevointa monahala.

Potrivit traditiei athonite, tanarul novice, sau „fratele Semion”, a trebuit sa petreaca cateva zile retras pentru a-si aduce aminte toate pacatele savarsite in cursul vietii sale, sa le insemneze in scris si apoi sa mearga sa se marturiseasca unui duhovnic. Chinurile iadului pe care le indura au facut sa se nasca in el un simtamant aprins si nestavilit de cainta. In Sfanta Taina a Spovedaniei a vrut sa-si elibereze sufletul de tot ce apasa asupra lui si, de aceea, plin de bunavointa si cu frica mare, si-a marturisit toate faptele vietii sale, fara sa incerce ori sa se justifice cu nimic.

Atunci duhovnicul i-a spus fratelui Semion: „Ti-ai marturisit pacatele inaintea lui Dumnezeu, sa stii ca toate ti-au fost iertate… De acum inainte incepe o viata noua… Mergi in pace si bucura-te ca Dumnezeu te-a adus in acest liman al mantuirii“.

Sufletul simplu si increzator al fratelui Semion, auzind duhovnicul spunandu-i ca toate pacatele i-au fost iertate, a urmat sfatul acestuia: „Mergi in pace si bucura-te”, si s-a predat bucuriei. Lipsit de de experienta si naiv, inca nu stia ca un ascet trebuie  sa pazeasca masura chiar si in bucurie, si de aceea a pierdut numaidecat incordarea in care se gasea sufletul sau de la vizita facuta la Kronstadt. In relaxarea care a urmat, a suferit navala ispitelor trupesti. A lasat ca atentia sa i se opreasca asupra ima­ginilor seducatoare pe care i le sugera patima. Iar gandul pati­mas ii spunea: „Du-te in lume si insoara-te!”

Ce anume a avut de indurat tanarul frate in singuratate nu stim. Cand s-a dus sa se marturiseasca, duhovnicul i-a zis:

„Niciodata sa nu mai primesti gandurile, ci alunga-le de in­data ce se ivesc!”

Aceasta neasteptata pierdere a avantului a cufundat sufletul fratelui Semion intr-o spaima grozava. Facand experienta infri­cosatoarei puteri a pacatului, s-a simtit din nou in flacarile ia­dului si a luat hotararea de a se ruga fara odihna, pana ce Dum­nezeu se va milostivi de el.

Dupa ce traise chinurile iadului, dupa bucuria pe care o in­cercase primind iertarea pacatelor in Taina Spovedaniei, impie­dicarea de ganduri unita cu constiinta faptului de a fi mahnit din nou pe Maica Domnului i-au ravasit sufletul. Credea ca ajunsese in limanul mantuirii si dintr-o data descoperea ca si aici putea sa se piarda.

Aceasta „cadere” cu gandul i-a dat o lectie fratelui Semion facandu-l vigilent pentru tot restul vietii sale. Masura acestei vigilente o putem aprecia din faptul ca incepand din ziua in care duhovnicul sau i-a spus: „Niciodata sa nu mai primesti gandu­rile!”, in cei patruzeci si sase de ani ai vietii sale monahale n-a mai primit vreodata un singur gand necurat. Ceea ce altii nu ajung sa invete in ani de zile el isi insusise inca de la prima lectie facand dovada unei adevarate culturi duhovnicesti si a unei mari intelepciuni, si verificand astfel proverbul vechilor greci: „Nu este propriu unui intelept sa pacatuiasca de doua ori”.

Marea inflacarare a credintei sale a fost prilejul unei noi lupte. Gandul i-a sugerat:

„Mergi in pustie, imbraca-te in lanturi si mantuieste-te acolo!”

„Bine, a spus Semion, ma voi duce la egumen sa-i cer bine­cuvantarea sa plec.”

„Nu te du, fiindca n-are sa-ti dea binecuvantarea”, i-a spus gandul.

„Dupa ce ai vrut sa incerci sa ma alungi din manastire in lu­me, a raspuns Semion, acum ma impingi in pustie. Daca nu-mi da binecuvantarea, e semn ca lucrul pe care mi-l soptesti nu e bun”. Si cu hotarare si-a spus in sinea sa: „Voi muri aici pentru pacatele mele”.

In viata duhovniceasca fratele Semion a fost introdus de traditia seculara a monahismului athonit patrunsa de neincetata pomenire sau aducere-aminte de Dumnezeu: rugaciunea singuratica in chilie, lungile slujbe in biserica, posturile si privegherile; deasa marturisire si cuminecatura; citirea, munca, ascultaltarea. Om simplu si ramas departe de multimea „problemelor” care-i muncesc pe intelectualii contemporani, el s-a adaptat la noua sa viata ca si ceilalti monahi, mai degraba printr-o contopire organica cu duhul locului in care se gasea, decat printr-o invatatura teoretica sau orala. In majoritatea cazurilor, povatuirile prin viu grai ale egumenului, ale duhovnicilor si batranilor sunt scurte si imbraca forma unor sfaturi pozitive: ce trebuie facut, cum trebuie actionat in cutare situatie data. Una din aceste povatuiri date tanarului frate il invata ca rugaciunea din chilie cuprinde in principal rostirea cu ajutorul unui sirag de matanii a „rugaciunii lui Iisus”: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacato­sul!”. Deasa chemare a Sfantului Nume al lui Iisus a fost dulce sufletului fratelui Semion. Era fericit sa afle ca multumita acestei rugaciuni ii era usor sa se roage pretutindeni si intotdeauna, in orice situatie si in timpul oricarei munci, ca era bine ca ea sa fie „pazita” pana si in timpul slujbelor de la biserica si ca „daca nu poti merge la biserica, ea tine locul slujbelor dumnezeiesti”. Se ruga mult si cu inflacarare, fiindca sufletul sau se gasea intr-o adanca mahnire si se avanta cu putere spre Cel ce putea sa-l izbaveasca.

S-au scurs ca la trei saptamani cand intr-o seara, pe cand se ruga inaintea icoanei Maicii Domnului, rugaciunea a intrat in inima sa si a inceput sa tasneasca de aici singura, zi si noapte; dar pe atunci fratele Semion nu intelegea inca maretia si rarita­tea darului pe care-l primise de la Maica Domnului.

Fratele Semion era bland, rabdator si ascultator. In manasti­re era iubit si apreciat pentru munca sa constiincioasa si carac­terul sau bun; iar acest lucru ii facea placere. Au inceput sa vina asupra lui ganduri desarte care-i spuneau: „Duci o viata sfanta: te-ai cait, pacatele tale ti-au fost iertate, te rogi neincetat, iti im­plinesti bine ascultarea“.

Rugandu-se mult si din toata inima, gusta uneori o anume pace. Dar atunci gandurile ii spuneau: „Te rogi si poate te vei mantui; dar daca ajungand in rai, si nu gasesti aici nici tata, nici mama, nici pe cei pe care-i iubesti, nu vei avea parte de nici o bucurie acolo”. Aceste ganduri zdruncinau mintea fratelui, si spaima i se furisa in inima; fiind insa lipsit de experienta, nu intelegea ce se intampla cu ei de fapt.

Intr-o noapte, chilia sa a fost napadita de o ciudata lumina ce-i strabatea pana si trupul sau intr-atat, incat isi putea vedea maruntaiele. Gandul ii spunea: „Primeste-o, e harul!” Sufletul sau insa era tulburat si foarte nedumerit. Rugaciunea continua sa lucreze in el, dar duhul zdrobirii se departase de el pana intr-atat, incat in timp ce se ruga a inceput sa rada. Si-a lovit cu putere fruntea cu pumnul, rasul a incetat, dar duhul caintei nu s-a intors, si rugaciunea continua fara zdrobire. A inteles atunci ca era prada unei inselaciuni.

Dupa vederea acestei ciudate lumini, demonii au inceput sa i se arate, iar el, naiv cum era, vorbea cu ei ca si cu niste oa­meni. Putin cate putin asalturile lor s-au intensificat. Uneori ii spuneau: „De acum esti un sfant”. Alteori insa ii ziceau: „Nu te vei mantui”. Intr-o zi, fratele Semion a intrebat un demon: „De ce va contraziceti asa: intr-o zi spuneti ca sunt un sfant, alta data ca nu ma voi mantui?” Pe un ton batjocoritor, demonul i-a raspuns: „Noi niciodata nu spunem adevarul”.

Schimbarea mereu a sugestiilor demonice, care uneori il inaltau trufas pana la „cer”, iar alteori il pravaleau in adancul osandei vesnice intrista sufletul fratelui Simeon, impingandu-l spre deznadejde. El insa si-a indoit incordarea rugaciunii. Dor­mea putin si cu intreruperi. Robust la trup – era un adevarat atlet -, nu se intindea niciodata in pat, ci isi petrecea toate noptile in rugaciune, fie in picioare, fie asezat pe un scaunel; cand nu mai putea, atipea pentru cincisprezece-douazeci de mi­nute, ramanand asezat, dupa care se ridica din nou la rugaciu­ne. Iar acest lucru se repeta de mai multe ori. In douazeci si pa­tru de ore, abia daca dormea intre o ora si jumatate si doua.

Prima sa „ascultare” a fost sa lucreze la moara manastirii. Era epoca de inflorire a monahismului rus la Muntele Athos. Manastirea crescuse si ajunsese un adevarat orasel in mijlocul pustiei. Numarul parintilor si fratilor atinsese aproape doua mii. Vizitatorii si pelerinii veneau cu sutele din Rusia si ramaneau mult timp in marile case de oaspeti ale manastirii. Astfel ca mo­rarul nu ducea lipsa de lucru. In ciuda scurtimii somnului sau, in ciuda infranarii extreme de la hrana, a rugaciunii sale nein­cetate si inflacarate, a lacrimilor sale arzatoare si uneori dez­nadajduite, fratele Semion isi implinea intocmai sarcina grea care-i fusese incredintata si care consta din a transporta in fiecare zi un mare numar de saci cu faina.

Lunile treceau, dar chinul atacurilor demonice sporea mereu. Puterile fizice ale tanarului frate au inceput sa slabeasca, curajul il parasea. Frica de pierzanie si deznadejdea ii napadeau intreaga faptura. Cine a trecut printr-un lucru asemanator stie ca nici un curaj omenesc, nici o putere omeneasca nu pot rezista mult timp intr-o asemenea lupta duhovniceasca. Fratele Semion se prabusea si el. A ajuns pe ultima treapta a deznadejdii si, asezat in chilia sa, la sfarsitul dupa amiezii, putin dupa vecernie, gan­dea: „Dumnezeu este neinduplecat, nimeni nu poate sa-L imbu­neze”. La acest gand a incercat un simtamant de parasire totala; sufletul sau s-a cufundat in intunericul unei spaime de iad, petrecand aproape o ora in aceasta stare.

In aceeasi zi, in timpul savarsirii vecerniei in paraclisul Sfan­tului Proroc Ilie de la moara, in dreapta usilor imparatesti, in locul in care se afla icoana Mantuitorului, L-a vazut pe Hristos.

In nepatrunsa Sa purtare de grija, Domnul S-a aratat tanarului frate, si intreaga sa faptura, chiar si trupul sau, s-a umplut focul harului Duhului Sfant, acel foc pe care Domnul l-a facut sa coboare pe pamant la venirea Sa (Lc  12.49).

Vedenia l-a istovit pe Simeon, si Domnul a pierit.

Starea in care s-a gasit atunci Semion e cu neputinta de des­cris. Stim doar din cuvintele si din scrierile fericitului staret ca atunci l-a luminat o mare lumina dumnezeiasca, ca a fost luat din aceasta lume si rapit cu mintea in cer, unde a auzit cuvinte negraite; ca atunci a primit ca o noua nastere, de sus (In 1, 13; 3,3). Privirea blanda a lui Hristos, plina de bucurie, atoateiertatoare si nesfarsit de buna, atragea la El intreaga faptura a lui Semion. Vedenia a incetat, dar blandetea iubirii dumnezeiesti a stramutat mintea sa intr-o vedere a Dumnezeirii dincolo de orice chip al acestei lumi.

Fapt remarcabil, la aceasta aratare a Domnului fratele Semi­on, om simplu si de o mare spontaneitate, „L-a recunoscut numaidecat” pe Hristos Care i Se arata si pe Duhul Sfant Care lu­cra in el. In scrierile sale el repeta neincetat ca L-a recunoscut pe Domnul prin Duhul Sfant, ca L-a vazut pe Dumnezeu in Du­hul Sfant. Mai spunea si ca atunci cand Domnul i se arata su­fletului, acesta nu poate sa nu recunoasca in El pe Facatorul si Dumnezeu sau.

Putem afirma, fara teama de a ne insela, ca flacarile si chi­nurile iadului care au precedat aratarea lui Hristos fratelui Semion, ca si lumina dumnezeiasca care l-a luminat atunci, sunt lucruri necunoscute si neintelese pentru majoritatea oamenilor. Ceea ce vede si simte omul duhovnicesc si intreaga sa experien­ta pot adeseori parea omului lipsit de experienta duhovniceasca nebunie, dementa, rod al unei stari patologice. Lipsit de expe­rienta realitatilor lumii duhovnicesti, el neaga ceea ce nu cu­noaste. Potential, fiecare om a fost chemat la plinatatea vietii duhovnicesti, dar orientarea constanta a vointei spre lumea ma­teriala, spre realizari de ordin trupesc si sufletesc, are drept efect faptul ca numerosi oameni devin atat de insensibili, incat isi pierd capacitatea de a mai simti realitatile duhovnicesti. In viata de zi cu zi acest lucru il putem compara cu diferenta ce exista intre cel care, avand un aparat de radio, poate capta un­dele ce umplu atmosfera, si cel care, neavand un astfel de apa­rat, nu sesizeaza prezenta lor.

Viata duhovniceasca a unui ascet crestin e ciudata si de ne­inteles, infatisandu-se ca un tesut alcatuit din uimitoare contra­dictii: pe de o parte, atacuri demonice, parasirea de catre Dum­nezeu, intunericul mortii si chinurile iadului; pe de alta parte, aratarea lui Dumnezeu si lumina Fiintei fara inceput.

Dar cuvantul e neputincios cand vine momentul sa expri­mam aceste lucruri.

Orice om e o aparitie unica si originala; astfel ca si calea fiecarui ascet e unica si originala. Insa oamenii, in tendinta lor de a clasifica fenomenele dupa cutare sau cutare criteriu, fac ace­lasi lucru si in acest domeniu.

Experienta seculara a Parintilor permite clasificarea dezvol­tarii vietii duhovnicesti a unui om in trei categorii sau tipuri.

Marea majoritate a oamenilor face parte din prima categorie. Atrasi spre credinta de o usoara atingere a harului, ei isi petrec apoi tot restul vietii intr-un efort duhovnicesc moderat, indreptat spre pazirea poruncilor, si numai la sfarsitul vietii, in urma suferintelor traite, cunosc harul intr-o masura ceva mai mare. Unii dintre ei insa fac mai multe eforturi si astfel primesc un mare har inainte de moarte. E cazul a numerosi monahi.

A doua categorie cuprinde pe cei atrasi de la inceput de o atingere relativ usoara a harului si care apoi fac dovada unei mari ravne in rugaciune si in lupta impotriva patimilor, iar in cursul acestui istovitor efort ascetic cunosc la mijlocul caii lor o mare revarsare a harului; petrecandu-si restul vietii intr-un efort inca si mai mare, ei ating o inalta treapta a desavarsirii.

A treia categorie este cea mai rara. Este cea a oamenilor care prin ravna sau mai degraba prin prestiinta lui Dumnezeu pri­mesc inca de la inceputul caii lor ascetice un mare har, harul celor desavarsiti. Calea lor este cea mai anevoioasa, caci intr-adevar- pe cat putem judeca dupa vietile si ispravile Sfintilor Parinti dupa traditia orala a ascetilor din ultimele secole, si bazandu-ne si pe experienta contemporanilor nostri – nimeni nu poate pastra in toata plinatatea darul iubirii dumnezeiesti, ci, mai apoi, omul sufera timp indelungat pierderea harului si parasirea lui de catre Dumnezeu. In realitate, nu este vorba de o pierdere propriu-zisa a harului, ci sufletul e cel care resimte subiectiv micsorarea efectelor harului ca pe o parasire a lui de catre Dumnezeu.

Ascetii din aceasta ultima categorie sufera mai mult decat toti ceilalti fiindca, dupa ce au cunoscut harul si vederea Lumi­nii dumnezeiesti, in virtutea contrastului cu ceea ce au trait mai inainte, resimt intunericul parasirii de catre Dumnezeu si atacu­rile patimilor intr-un mod incomparabil mai acut: ei stiu ce au pierdut. Pe de alta parte, harul trait preschimba omul intreg si il face mult mai sensibil la orice fenomen duhovnicesc.

Ascetii din aceasta ultima categorie sufera mai mult decat toti ceilalti fiindca in aceasta lume iubirea lui Hristos e cufunda­ta intr-un extrem de dureros „cuptor de incercare” (1 Ptr 4,12); fiindca in lumea aceasta iubirea lui Hristos e in mod inevitabil o iubire rastignita.

Fericitul staret Siluan face parte din aceasta ultima categorie si acest lucru explica unele din cuvintele sale, cum ar fi: “Nu puteti intelege durerea mea”, sau “Cine n-a cunoscut pe Domnul nu poate sa-L caute plangand”. Cand descrie durerea nemangaiata si lacrimile neincetate ale lui Adam dupa izgonirea sa din rai, el descrie in realitate propriile sale lacrimi si durerea sufletului sau dupa pierderea harului.

Sentimentul exceptional de profund al caintei pe care l-a in­cercat Semion pune insa o problema: de ce unii oameni se caiesc de pacatele lor atat de adanc si cu atata putere, iar altii se caiesc mai putin adanc si, in sfarsit, altii nu se caiesc decat superficial sau chiar deloc? Cum anume sa explicam diferenta inregistrata in ce priveste intensitatea simtului pacatului la oameni?

Nu este usor de dat un raspuns la aceasta intrebare, dat fiind ca in realitate e cu neputinta sa patrundem in taina vietii duhovnicesti a omului. Singurul lucru pe care-l putem face e sa observam unele din fenomenele vietii launtrice a omului religios, atunci cand aceste fenomene se manifesta in plan psihologic. Unele trasaturi caracteristice ale acestor manifestari sunt acce­sibile observatiei noastre, dar chiar si atunci e cu neputinta sa stabilim ceva intr-un mod categoric, dat fiind ca la baza faptelor sufletesti ale vietii religioase crestine se gaseste lucrarea absolut libera a Duhului lui Dumnezeu, care scapa oricarei determinari.

„Duhul sufla unde voieste si auzi glasul Lui, dar nu stii de unde vine, nici incotro se duce. Astfel este cu oricine e nascut din Duhul” (In 3,8).

Mai este un factor care scapa si el oricarei determinari: aces­ta este libertatea omului. Viata duhovniceasca crestina e rezul­tanta intalnirii acestor doi factori: manifestarea libertatii ome­nesti si lucrarea harului dumnezeiesc.

Astfel, credinta ca si cainta noastra depind intr-o masura ce n-ar putea fi stabilita mai indeaproape de libertatea noastra, fi­ind in acelasi timp un dar al harului dumnezeiesc. In iubirea Sa, Dumnezeu il cauta pe om ca sa-i dea nu numai viata, ci mai mult: viata din belsug, dupa cuvantul lui Hristos (In 10,10). Dar aceasta viata nu e data omului decat cu consimtamantul sau. Putem, asadar, spune ca insasi masura harului dumnezeiesc depinde de libertatea omului. Darurile lui Dumnezeu cer un anume efort si atunci cand, in prestiinta Sa, Dumnezeu stie ca omul se va comporta fata de darurile Sale asa cum se cuvine, El i le da „fara masura” (In 3, 34). S-ar putea spune ca raspunsul omului prestiut de Dumnezeu la lucrarea harului Sau face ca darul sa fie mai mare sau mai mic. Sfantul Apostol Pavel spune: „Pe cei pe care i-a prestiut, pe aceea i-a si prehotarat sa fie ase­menea chipului Fiului Sau” (Rm 8, 29). Sau: „Dar cand a bine­voit Dumnezeu, Care m-a ales din pantecele mamei mele si m-a chemat prin harul Sau, sa descopere pe Fiul Sau intru mine… indata nu am primit sfat de la trup si de la sange” (Ga 1,15-16).

Dumnezeu a stiut dinainte ca Semion – devenit mai apoi schimonahul Siluan – nu va cere sfat nici de la trup, nici de la sange, ci isi va petrece viata intr-un efort ascetic vrednic de ma­retia darului pe care l-a primit, si de aceea l-a si chemat la viata sa extraordinara.

N-am deloc intentia de a limpezi aici taina sinergiei sau conlucrarii intre actul creator absolut liber al Facatorului lumii, Dumnezeu, si libertatea creata a omului. Dar legaturile mele cu staretul a carui viata a fost o uimitoare lupta a iubirii – si libertatea se manifesta prin excelenta in iubire – mi-au atras atentia asupra prestiintei dumnezeiesti: prin ea Dumnezeu cunoaste dinainte raspunsul liber al omului la chemarea iubirii Lui.

Daca oamenii alesi sa marturiseasca despre iubire sunt ex­trem de rari e pentru ca aceasta marturie e legata in mod inevitabil pentru fiecare de jertfa intregii sale existente. Si-mi vine in minte faptul ca in persoana staretului Siluan Pronia dumnezeiasca a dat lumii un nou exemplu si o noua marturie a iubirii nesfarsite a lui Dumnezeu, ca, prin Staretul Siluan, oamenii paralizati de deznadejde sa redobandeasca curaj; dupa cum spunea  Sfantul Apostol Pavel: „Si tocmai de aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos sa arate mai intai in mine toata indelunga Sa rabdare ca pilda a celor ce vor crede in ea spre viata vesnica“ (1 Tim 1,16).

Pentru staretul Siluan, porunca lui Hristos nu era o norma etica. El nu cobora crestinismul la rangul unei invataturi mora­le, asa cum fac reprezentantii culturii umaniste lipsiti de o autentica experienta religioasa si care ajung sa creada ca „pentru ei” religia nu e necesara, nevazand in ea decat un „principiu represiv” bun pentru cei nestiutori de carte. Ca si Apostolul Petru, el vedea poruncile lui Dumnezeu ca pe niste „cuvinte ale vietii vesnice” (In 6, 68), ca duh si viata, dupa cum spunea Domnul Insusi: „Cuvintele pe care vi le spun sunt duh si viata” (In 6,63).

Pentru staretul Siluan, cuvantul lui Hristos era duh facator de viata, viata vesnica insasi, Dumnezeu Insusi in actul sau lucrarea Sa.

Indata dupa renasterea care a urmat faptelor relatate mai sus, credinta lui Semion s-a adancit. El credea ca Dumnezeu ii va judeca pe oameni, ca aceia care au savarsit pacate si nu s-au cait vor merge in chinurile vesnice, iar cei care au savarsit binele potrivit poruncilor lui Hristos vor mosteni Imparatia cerurilor. Potrivit observatiei perfect adevarate a Sfantului Maxim Marturisitorul  (400 de capete despre iubire I, 2): „Credinta naste frica” (nu frica naste credinta), credinta arzatoare a lui Semion a nascut in sufletul sau o mare frica de faptul de  fi osandit din pricina multelor si grelelor pacate care apasau asupra constiintei lui. Si cu toate acestea, extraordinara profunzime a sentimentului pacatului pe care o avea Semion nu poate sa nu ne uimeasca. Cu siguranta, ea era un dar al harului.

Ce este, asadar, pacatul in conceptia crestina? Pacatul e inainte de toate un fenomen spiritual, metafizic. Radacinile pacatului se gasesc in profunzimea mistica a naturii spirituale sau duhovnicesti a omului. Esenta pacatului nu este incalcarea unei norme etice, ci o indepartare de viata vesnica si dumnezeiasca pentru care a fost creat omul si la care este chemat in mod natural, adica in conformitate cu natura sau firea sa.

Pacatul se realizeaza inainte de toate in profunzimea tainica a spiritului sau duhului omului, dar consecintele sale afecteaza omul in intregimea lui. Odata savarsit, pacatul se repercuteaza asupra starii psihice si fizice a omului care l-a comis; el se ras­frange in infatisarea sa exterioara si influenteaza asupra desti­nului sau personal; se revarsa inevitabil dincolo de limitele vietii individuale a pacatosului, pentru a ingreuna si mai mult povara raului ce apasa asupra vietii intregii umanitati si, prin urmare, afecteaza astfel destinul intregii lumi.

Nu numai pacatul stramosului nostru Adam a avut consecinte de amploare cosmica, ci orice pacat, aratat sau ascuns, al fiecaruia dintre noi se repercuteaza asupra destinului lumii intregi.

Atunci cand omul trupesc savarseste un pacat, acesta nu sim­te in sine consecintele lui in acelasi fel cum le resimte omul du­hovnicesc. Omul trupesc nu simte in sine o schimbare a starii sale dupa savarsirea pacatului, fiindca ramane in permanenta in stare de moarte duhovniceasca, fiindca n-a cunoscut niciodata viata vesnica a Duhului. Dimpotriva, de fiecare data cand vointa sa inclina spre pacat, omul duhovnicesc constata o schimbare a starii sale launtrice in virtutea unei micsorari a harului.

Extrema finete a simtirii si uimitoarea intuitie duhovniceasca a staretului Siluan ne uimeste. Inca inainte de aratarea Dom­nului, si inca si mai mult dupa aceasta aratare si in tot restul vietii sale, el a avut un simt deosebit de adanc si ascutit al pacatului; pacatul nastea in inima sa suferinte insuportabile, de aceea cainta sa amestecata cu lacrimi era atat de intensa, incat n-a slabit inainte ca sufletul sau sa simta ca Dumnezeu l-a iertat. Multi vor gasi acest lucru ciudat si poate chiar exagerat, dar exemplul staretului nu este pentru toti.

Caindu-se pentru pacatele sale, el nu cauta pur si simplu iertarea, pe care Dumnezeu o acorda cu usurinta, poate chiar si numai dupa un simplu suspin de parere de rau. Nu. El urmarea o iertare desavarsita a pacatelor, pana acolo incat sa simta in sufletul sau in chip simtit prezenta harului. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai cadea niciodata, daca e cu putinta, in pacat. Il ruga pe Dumnezeu sa fie slobozit de „legea pacatului“ (Rm 7,23)  care lucreaza in noi. Simtea intr-un mod atat de pu­ternic si de dureros urmarile pacatului – pierderea harului – ca se temea cumplit de repetarea unui lucru asemanator. A-si simti sufletul lipsit de iubirea dumnezeiasca si de pacea lui Hristos era pentru el mai rau decat orice. Constiinta de a-L fi suparat pe Dumnezeu, un asemenea Dumnezeu, bland si smerit, ii era de neindurat. Incerca cele mai adanci suferinte ale sufletului, suferintele unei constiinte care a pacatuit impotriva sfintei iubiri a lui Hristos. Cel ce iubeste in plan omenesc pe cineva, dar a pacatuit impotriva acestei iubiri, de pilda impotriva parintilor sai, stie prin ce chinuri insuportabile trece constiinta sa; dar tot ce se petrece in sfera relatiilor psihologice nu e decat o palida umbra a relatiilor duhovnicesti.

Astfel Dumnezeu l-a cunoscut mai-nainte de veci pe Semion/Siluan dandu-i sa cunoasca fiinta pacatului cu asemenea patrundere si asemenea intensitate, incat el a trait aievea chinurile iadului si „din adancurile acestui iad” s-a rugat Domnului pana ce Acesta S-a aplecat spre el si i S-a aratat El insusi, facandu-l sa guste invierea sufletului si sa vada pe Fiul Omului in Imparatia Sa inainte de a fi cunoscut moartea trupeasca. (Mt 16, 28)“.

(in: “Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul de arhimandritul Sofronie“, Editura Deisis, Sibiu, 1999).