CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul”

18-12-2009 Sublinieri

“… Dar şi obiceiul care stăpâneşte, ca oamenii să-şi ceară între ei să se roage unii pentru alţii, nu este oare dovada că rugăciunea are întâietate, că ea este cea mai mare şi mai sigură izbândă? Din acestea se descoperă caracterul sobornicesc al rugăciunii. Numai ea poate să ia şi să cuprindă in sine, într-una, atât cele depărtate, cât şi cele despărţite şi să unească între ele mădularele potrivnice aşa încât fiecare să cunoască pe aproapele său ca pe mădularul său, cu toate că trăiesc despărţiţi…“.

Cuv. Iosif primind darul rugaciunii inimii

Rugaciunea desavarsita a Cuviosului Iosif ca partasie la durerile oamenilor

Am lungi mult cuvântul dacă am voi să descriem toate cele referitoare la acest subiect in viaţa Stareţului nostru. Rugăciunea a fost pentru el un capitol nesfârşit şi principala sa preocupare. I s-a dăruit ei cu totul. Toată viaţa sa, toată dăruirea si râvna sa, toată grija şi strădania sa, toată fiinţa sa le-a dăruit lucrării rugăciunii. Noi, smeriţii, săracii si neputincioşii din fire şi în lucrare, ce vom spune si ce vom descrie din tainele greu de pătruns?

Vedeam viaţa lui practică exterioară şi ne minunam de câtă nemilostivire arăta faţă de sine şi ne gândeam mult la aceasta. Insă cine putea să vada sau să descrie lumea sa lăuntrică, suspinele sale tăcute şi celelalte, pe care ziua şi noaptea le aducea lui Dumnezeu?

Era cu putinţă ca unele pricini binecuvântate sa-l înduplece să facă oarecare pogorăminte în privinta vreunui lucru practic care îl preocupa. Insă era cu neputinţă să facă pogorăminte în privinţa regulii si duratei rugăciunii. Acrivia şi stăruinţa sa în lucrarea dumnezeiască a rugăciunii dau mărturie de măsura profundă a nevoinţei sale, iar roadele ei erau foarte vădite. După învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, dovada limpede a sporirii unui suflet este rugăciunea neincetată, ca o stare prezentă în el, şi nu ca un rezultat al strădaniei. Şi la duhovnicescul nostru Stareţ am văzut că rugăciunea era grija şi scopul sau principal. Pururea-pomenitul ne învăţa şi neobosit ne arăta valoarea şi bogăţia rodului rugăciunii. Adeseori accentua:

„Păzirea cu acrivie a acestei porunci şi această nevoinţă pentru rugăciune vă vor deschide uşa rugăciunii

sau:

„această greşeală vi se va face piedică în rugaciune”.

Grija deosebită a Stareţului pentru nevoinţa rugăciunii o poate vedea oricine şi din diferitele sale epistole, pe care le-a publicat iubitul nostru frate, egumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu. Stareţul scrie catre un tânăr:

„Rugăciunea minţii pentru mine este ca meseria fiecăruia, deoarece o lucrez de mai bine de treizeci şi sase de ani”,

adică de când devenise monah.

Uşurinţa cu care fericitul Stareţ descrie această preavirtuoasă lucrare – începutul ei, apoi explicarea amănunţită a diferitelor stadii şi stări ce-i urmează, pană şi luminarea şi răpirea, unde ea însăşi îi povătuieşte pe cei ce o lucrează cu râvnă – mărturiseşte măsura sporirii, prezenţa dumnezeiescului Har, precum şi faptul că era stăpân al tainelor şi al insuşirilor rugăciunii.

Intr-o altă epistolă, unde descrie însuşirile rugăciunii, spune printre altele:

„Luminarea este urmată de curmarea rugăciunii şi de dese contemplaţii, răpirea minţii, încetarea simţurilor, nemişcarea şi deplina tăcere a mădularelor, unirea lui Dumnezeu cu omul întru una”.

Prayer RopeNecontenitele sale experienţe erau pacea gândurilor, intrarea în alte sfere duhovniceşti, liniştirea mădularelor, simţământul subţirătăţii, revărsarea de bună mireasmă, lumina cea preastrălucitoare si necreată, cea mai presus de materie. De aceea ne vorbea adesea folosind aceste expresii. Ii era de asemenea caracteristică uşurinţa de a explica felurile ispitelor de pe tot parcursul nevoinţei duhovniceşti şi mai ales a celei practice. Iar aceasta era pecetea si dovada autorităţii veşnice a tradiţiei patristice, care se continuă şi se prelungeşte neîntreruptă şi neschimbată din primele veacuri până în zilele noastre.

Părtăşia sa la durerea tuturor oamenilor pecetluia însuşirea părintească a rugăciunii pline de Har şi adevărată a Stareţului. Simţeam că trăia aceasta cu intensitate şi aproape neîncetat. De multe ori il vedeam că se afundă liniştit în el însuşi şi părea ca nu se mai află lângă noi. Atunci expresia chipului său se schimba şi cu o înfăţişare mâhnită suspina uşor.

– Părinte, ce se întâmplă? îl întrebam cu tinereasca noastră curiozitate.

– Cineva suferă, fiilor, ne spunea el.

Cuvintele sale se adevereau după câteva zile, atunci când primeam o scrisoare în care se relata o oarecare întâmplare.

– Părinte, îl întrebam, cum se face că cei ce se roagă intră mai uşor în comuniune cu ceilalţi?

Ne miram de aceasta, deoarece vedeam că cei care se roagă îl simt pe aproapele lor şi comunică cu el mai uşor, cu toate că ei – cei ce se roagă – sunt aproape ascunşi şi necunoscuţi.

Cu propriile sale cuvinte ne dovedea atunci sobornicitatea rugăciunii, care este principalul purtător al ecumenicităţii. Prin rugăciune se realizează într-un chip mai desăvârşit unitatea tuturor în Dumnezeu, si astfel toate sfârşesc în unirea cu Hristos şi în comuniunea cu Dumnezeu. Când vorbea despre realităţi pe care le „trăia”, era dezavantajat uneori de neputinţa de a se exprima. Nu putea formula trăirile sale duhovniceşti prin termeni mai subtili de teologie. Dar într-un chip foarte atrăgător, pe care i-l dădea libertatea experienţei sale, ne tâlcuia amănunţit fiecare noimă ce este cuprinsă în nevoinţa duhovnicească a vieţii în Dumnezeu, în general, iar în special, în orice era legat de rugăciune.

Ne spunea:

Inceputul căii ce duce spre rugăciunea curată este lupta împotriva patimilor. Este cu neputinţă să se facă sporire în rugăciune, atâta vreme cât lucrează patimile. In lupta sălbatică împotriva patimilor, deşi nevoitorul se luptă metodic şi cu râvnă, se întâmplă uneori să-l fure patimile, fie din lipsă de experienţă, necunoscand chipul războiului, fie din neputinţă. Cu toate acestea însă nu este împiedicată prezenţa Harului rugăciunii. Dar atunci când este furat de patimi din nepăsare sau mândria prinde teren, nu mai este cu putinţă prezenţa Harului. Pe măsura slobozirii de patimi, mintea primeşte, prin Har, bărbăţie şi putere în războiul împotriva gândurilor şi stă cu stăruinţă în rugăciune şi, în general, în contemplarea lui Dumnezeu”.

Stareţul considera introductive cele de până aici, aparţinând încă părţii practice. El aşeza în stadiul curaţitor al inimii, care urmează luminării minţii, rugăciunea adevărată sau mai degrabă contemplaţia, ca harismă desăvârşită a lui Dumnezeu. Indelungata şi neîncetata trezvie a inimii, provenită din rugăciune, cea mai anevoioasă dintre toate ascezele şi nevoinţele, pricinuieşte înlăuntrul ei (al inimii) o simţire permanentă a rugăciunii.

In paralel şi mintea, prin neîncetata sa întristare, dobândeşte fireasca ei luminare, devenind „mintea lui Hristos”. Atunci simţirea lui Dumnezeu rămâne în suflet şi lucrează, ducându-l pe omul cel mic şi limitat în hotarele măreţiei dumnezeieşti. „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toti fii ai Celui Preaînalt”. Şi astfel, ca un întreg atotcuprinzător, îl încape în sine pe aproapele său şi comunică cu el, „plângând cu cei ce plâng şi bucurându-se cu cei ce se bucură”, după cuvântul Apostolului.

Ca şi condiţii practice ale rugăciunii necesare fiecărui început bun, mai ales când lipseşte sprijinul unui stareţ experimentat, pururea-pomenitul a urmărit liniştirea, zăvorârea, însingurarea şi cele asemenea. Insă sfârşitul purtător de roadă nu îl atribuia acestora. Esenţa sfinţitului său scop o atribuia întâlnirii sale personale cu Dumnezeu şi a neîncetatei petreceri împreună cu El. Ne spunea:

„Omul, străbătând calea prin supunerea şi ascultarea faţă de Dumnezeu, cu credinţă dreaptă, merge spre întâlnirea cu El şi spre neîntrerupta petrecere împreună cu El, iar aceasta este şi se numeşte Teologie”.

14Athos4Prin strădania pe care am depus-o noi, neînsemnaţii, pentru a exprima cele pe care le-am am auzit şi le-am văzut la pururea-pomenitul Stareţ, intinderea şi măreţia unei desăvârşiri duhovniceşti in Hristos, reamintim că lucrul acesta nu este atât de uşor, nici nu este cu putinţă oricui să-l pună în lucrare. Iar aceasta o spun în chip deosebit din pricina „modei” de astăzi a celor lacomi de a vorbi despre Rugăciunea minţii, despre lumina necreată, despre îndumnezeire şi despre cele asemenea.Oameni nepricepuţi, neiniţiaţi şi fără experienţa credinţei şi a vieţii creştine şi patristice, gândesc în mod greşit, sprijinindu-se mai mult pe cunoaşterea intelectuală decât pe experienţa din trăire. Realitatea creştină nu este nici magie, nici yoga şi nici altă metodă din afară, potrivnică creştinismului. Creştinismul nu este o exercitare a mişcărilor experimentale şi nici creaţia fantezistă a minţii, care să ne provoace un efect, o închipuire sau un simţământ fals, conducând la o părută contemplare a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu Se contemplă de departe, ci Se sălăşluieşte în sufletele curăţite şi poate fi simţit prin energiile Sale necreate.

Creştinul adevărat se sprijină dintru început pe porunca lui Hristos: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. In acelaşi timp el se întoarce cu toată puterea sa de la tot răul şi de la tatăl lui, diavolul – „cu ură desăvârşită i-am urât pe ei” – şi se sileşte, trup şi suflet, spre punerea în lucrare a acestor porunci. Omul, stăruind cu multă smerenie şi frică în această mărturisire, se întâlneşte cu Dumnezeu, Cel ce i Se descoperă prin Harul Său, cu al cărui ajutor a izbutit acestea.

„Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu,… şi Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom face locaş la el”,

a spus Domnul. Această comuniune cu Dumnezeu o „suferă” adevăraţii creştini şi simt în ei înşişi lucrările înrâuririlor dumnezeieşti, astfel încât în întreaga lor existenţă ei îl aduc pe Dumnezeu, în Care cred şi pe Care îl adoră, ca să locuiască şi să rămână cu ei. Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”. Şi iarăşi: „In ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa se va veseli de tine Dumnezeul tău”.

Am făcut intenţionat această mică abatere de la subiect pentru cei ce nu se roagă şi nu ştiu adevărul credinţei, prin care Harul dumnezeiesc îl cercetează pe omul cel ce crede şi care se pocăieşte în mod corect. Harul dumnezeiesc îl duce „de la moarte la viaţă” şi îi descoperă toate tainele lui, nu în mod simplu, teoretic, ca unui spectator, ci ipostatic şi organic, preschimbându-l „din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”.

Punctul de plecare al acestei întregi frumuseţi duhovniceşti este pocăinţa, iar pârghia principală a acestei lucrări este rugăciunea. Iată ce spune referitor la rugăciune marele ascet Macarie Egipteanul în Cuvant despre păzirea inimii:

„Capul oricărei virtuţi şi vârful izbânzilor este rugăciunea stăruitoare, prin care şi celelalte virtuţi le vom putea dobândi prin cererea zilnică de la Dumnezeu”.

Iar în altă parte spune iarăşi:

„Dacă nu vom înceta osteneala rugăciunii şi a nădejdii, nu vom greşi”.

In cuvântul despre rugăciune spune din nou:

„Lucrarea rugăciunii şi a cuvântului săvărşindu-se în chip armonios se face mai presus de orice virtute şi poruncă”.

calugarIn firea ei rugăciunea ascunde o măreţie negrăită, iar însuşirea ei de a face legătura între Dumnezeu şi făpturi cuprinde posibilităţi nelimitate. Nu ne va ajunge timpul dacă vom încerca să vorbim despre schimbările şi prefacerile sfaturilor şi ale hotărârilor dumnezeieşti, despre înlăturarea dumnezeieştilor ameninţări, despre grăbirea făgăduinţelor, despre uşurarea suferinţelor, despre izbăvirea generalăşi în parte, precum se vede din multe locuri ale Sfintei Scripturi. Rugăciunea este, în zbuciumul omenesc, ancora nădejdii neclintite. Dacă aceasta va înceta de pe buzele omeneşti, va veni îndată sfârşitul acestei lumi pământeşti, prin încăierarea tuturor din pricina răului general, deoarece într-adevăr atunci „timp nu va mai fi”.

Rugăciunea era numită de Stareţ limbă a veacului viitor. Dar oare pentru veacul de acum este alta? Câte feluri de limbi şi dialecte nu sunt folosite de către oameni? Dar nici una din acestea nu este adevărată, deoarece nu cunosc adevărul prin excelenţă. Oare la ce folosesc dialectele, dacă nu la exprimarea dorinţelor şi a dispoziţiilor lăuntrice? Ce alt dor sau dorinţă se compară cu dorirea după Dumnezeu şi după veşnicie? Acestea două se realizează prin dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, iar rugăciunea este mijlocul şi calea către această izbândă.

Poate pare apăsătoare stăruinţa noastră asupra subiectului rugăciunii. Dar cunoscând importanţa acestei virtuţi, ca mijloc desăvârşit atât pentru persoane, cât şi pentru întreaga umanitate, insistăm mai mult asupra ei, pentru că toţi ne silim să dobândim îmbunătăţire şi sporire. In timpul ieşirii israeliţilor din Egipt, vedem că s-a produs o rătăcire generală a poporului, lucru ce a atras dreapta mânie a lui Dumnezeu spre pierzarea lor, din care i-a izbăvit în chip minunat rugăciunea. De mai multe ori s-a repetat aceasta în istoria rătăcirii israeliţilor în pustie şi totdeauna au fost mântuiţi prin rugăciunea Proorocului, chiar şi atunci când a început „pedeapsa” pentru nimicirea neascultătorilor.

Foarte numeroase sunt exemplele în istoria omenirii care ne încredinţează despre izbăvirea ei, prin rugăciunea oamenilor virtuoşi, de primejdiile ce o ameninţau. In felul acesta se manifestă cele două virtuţi de temelie ale oamenilor duhovniceşti, desăvârşite în Dumnezeu: dragostea şi rugăciunea. Dragostea este esenţa şi firea celor desăvârşiţi, în timp ce rugăciunea o vădeşte.

Stareţul ne spunea că la cel ce se roagă cu adevărat simţământul dragostei faţă de aproapele este vădit. Iată cuvintele lui:

00_03_12Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă. Acestea sunt însuşirile dragostei, pe care rugăciunea le pricinuieşte şi le pune în lucrare. De aceea şi cei sporiţi în rugăciune nu încetează a se ruga pentru lume. De aceştia depinde chiar şi prelungirea vieţii pe acest pământ, chiar dacă asta ar părea ciudat şi îndrăzneţ. Şi să stiţi că dacă aceştia vor lipsi, atunci va veni sfârşitul lumii acesteia.

Dumnezeu, ca Dragoste desăvârşită în Sine, transmite şi dă o parte din multa Sa bunătate făpturilor Sale, în chipul şi în măsura în care El Insuşi cunoaste. Iar aceasta, ca o consecinţă firească, continua să se manifeste şi în robii Săi cei îndumnezeiţi, care, prin rugăciune şi chemarea lor de către credincioşi, o transmit şi ei lumii. De aici se desprinde urmatoarea concluzie: dacă dragostea este trupul, lucrarea şi puterea ei este rugăciunea. Şi se dovedeşte ca la scară universală, acolo unde se arată neputincioase alte mijloace şi moduri, prin rugăciune se izbuteşte mai bine împlinirea dragostei.

Avva Varsanufie arată în cuvintele sale că in generaţia sa trei oameni puteau, prin rugăciunea lor, să liniştească neamurile ce erau în luptă şi, in general, să păzească lumea de distrugere. Alteori vedem că Sfinţii care se rugau risipeau ameninţările primejdiilor, ale foametei şi ale ciumei. Ce fel de lucrare practică sau slujire personală ar fi pricinuit un folos pe potrivă popoarelor şi ţărilor, precum rugăciunea? Dar şi obiceiul care stăpâneşte, ca oamenii să-şi ceară între ei să se roage unii pentru alţii, nu este oare dovada că rugăciunea are întâietate, că ea este cea mai mare şi mai sigură izbândă?

Din acestea se descoperă caracterul sobornicesc al rugăciunii. Numai ea poate să ia şi să cuprindă in sine, într-una, atât cele depărtate, cât şi cele despărţite şi să unească între ele mădularele potrivnice aşa încât fiecare să cunoască pe aproapele său ca pe mădularul său, cu toate că trăiesc despărţiţi. Rugăciunea pentru suferinţa omenească, în general, dovedeşte dragoste, precum şi cea făcută pentru luminarea şi întoarcerea celor rătăciţi la pocăinţă şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Insă rugăciunea pentru vrăjmaşi este apogeul desăvârşirii fiinţelor raţionale, a căror „moartea fost înghiţită de viaţă.

Cei ce se roagă pentru vrăjmaşi devin dumnezei după Har şi rămân în această stare, reflectând în firea lor îndumnezeită această însuşire măreaţă, şi se roagă ca „ei înşişi să fie anatema de la Hristos pentru fraţii lor care-i nedreptăţesc”. Acestea sunt şi ultimele cuvinte ale Domnului nostru când era sus pe Cruce şi se ruga pentru cei ce-L răstigniseră.

(in: Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Nevointe – Experiente – Învătături, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2009)

CUVIOSUL_IOSIF0001

Legaturi:


Categorii

1. SPECIAL, Gheron Iosif Isihastul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

47 Commentarii la “CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul”

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Eu zic ca traim asemenea vremuri in care, tehnologia – varful creatiei omenesti atat de tare a ametit/ameteste toata faptura incat…Adevarul – care este persoana – si totodata Calea ce duce la Viata par perisabile si/sau – in cel mai rau caz – personaj de poveste!

    Nu sariti pe mine, dar eu sentimentul asta il am vis-a-vis de ceea ce vede/crede/simte lumea, in general! In particular – chiar noi – care ne batem cu caramida in piept ca suntem drept-credinciosi pentru ca ne ducem la Biserica, ne spovedim, impartasim, citim, stim…cel mult avem habar ne unele ‘chestii’ de credinta, indraznim sa mai si comentam – pe ici, pe colo – ne da ‘motiv’ de umflare a propiei persoane ca suntem ‘pe cale’ cand, de fapt suntem la fel de neputinciosi, netrebnici si nefolositori, unii chiar deznadajduiti, primejduiti de asa-zisa acedie care incearca nu numai pe monahi dar si pe mirenii care-si pun nadejdea in propria persoana, in propriile forte, in cei de-aproape, in salariul care asigura plata facturilor de intretinere, lumina, telefon, cablu, samd…DAR de ceea ce vine/va venii peste noi cine/ce ne va scoate din impas?! Numai rugaciunea, bine-inteles care, in urma indeletnicirii cu ea nu-ti va arunca in poala para malaiata, nu va cobora nu stiu ce sfant din Cer sa te i-a de ceafa ca sa te duca nu stiu unde…ci, iti va da puterea de a suporta ceea ce vine peste tine, peste cei apropiati a-i tai, peste toata lumea ‘care zace in rau’, nu?!

    In privinta rugaciunii pentru vrajmasi, ma opreste ceva a dezvolta subiectul fiindca, pot ‘acoperii’ o astfel de rugaciune spusa simplu (cea a Cuv.Paisie pentru toti criminalii, hotii, sau mai stiu eu care…) fara a vedea/cunoaste astfel de oameni altminteri m-as vedea anatemizandu-i, purtandu-le pica, judecandu-i aspru chiar daca si eu sunt tarana…

    Ei! Fratilor…aici-e-aici! Proba credinciosiei o vom da toti! Eu am inceput sa dau examene deja! Zile fara plata, plata salariului intarziat mult, facturi incarcate, mojicie, rautati, amenintari, impilari de tot felul si modelul, bani putini pe munca multa, nedreptati…iti vine sa-ti iei muntii sau sa emigrezi! Nu credeam ca voi spune asa-ceva dar…imi surade ideea emigrarii – deocamdata – idee in ciuda careia am fost intotdeauna impotriva; pe de alta parte, imi suna/rasuna vorba profetica a Pr.Arsenie Boca cum ca, ‘ multi vor vrea sa se intoarca (in Romania) dar nu vor mai putea’ si, pe moment – ma potolesc! Cine stie cat….

  2. Ceea ce spui tu Adriana este si pe site-ul ‘sfaturiortodoxe’ demult…
    Sunt/este buna cartea…te face sa-ti lipesti tampla fierbinte de caldaramul rece de-afara sa te racoreasca si linisteasca pentru ceea ce va sa vina…

  3. Astăzi, mai mult ca niciodată,
    Se cere multă rugăciune,
    Se cere post, se cere milă,
    Se cere jertfă pentru lume.

    Lumea ne cere ale sale,
    În care ne şi conformăm
    Când ne’nrobeşte şi ne leagă
    Şi-n jugul ei şi-n gând lucrăm.

    Un lanţ perfid al dependenţei,
    Ne leagă straşnic de pământ,
    Şi-ncătuşaţi de grele patimi
    Slujind-o ne săpăm mormânt.

    Salvarea-i numai prin credinţă.
    Curată, sinceră, trăită
    Şi-n greul zilelor de astăzi,
    Mărturisită, nu vorbită.

    Că sfătuire-i pretutindeni
    Cu patos şi putere mare,
    Dar … rotunjei sunt vorbitorii
    Şi îndrăzneţi –din nelucrare-.

    Azi ne legăm unii de alţii
    Şi ne certăm şi în Iisus,
    Când vorbele tind către ceruri
    Şi faptele în sens opus.

    Şi astăzi ni se cere jertfă
    Statornicie şi voinţă,
    Că nicăieri nu găsim milă,
    Decât la Domnul, prin credinţă.

    Tot ce oferă lumea noastră
    E jug, e moarte, e’nrobire,
    Blocajul minţii’n întuneric,
    Şi nicăieri nu-i izbăvire.

    Salvarea-i doar în rugăciune
    Şi-n lepădările de sine,
    Care sunt răul suportabil,
    Şi pasul nostru către bine.

    Credinţa nu este spectacol.
    Este trăire în sublim,
    În Adevărul din lăuntru,
    C are-l vedem şi nu-l trăim.

    Credinţa azi i-un râu de vorbe,
    Şi fapte public lăudate,
    Care ne-aduc doar cunoştinţă
    Dar nu ne’absolvă de păcate.

    Azi din postare ne vorbeşte
    Chiar un profesor- emerit-
    Un ,,doctor” care ne vorbeşte
    Numai din ceia ce-a trăit.

    Acest părinte spune astăzi
    Ce are Dumnezeu de spus,
    Concret şi pentru timpul nostru
    Celor ce cred întru Iisus.

    Că-n lume creşte egoismul
    Şi tot ce-i patimă trupească
    Se proslăveşte neruşinea
    Şi decadenţa sufletească.

    Şi-n noi vedem pe viu efectul
    Când rugăciunea-i o povară
    Când şi-n credinţă bucuria
    E mai mereu ce a de pe-afară.

    Cînd ne’nblodim unii pe alţii
    Şi din nimicuri ne certăm
    Şi –am vrea şi vrem numai noi, iute
    Dacă se poate să scăpăm.

    Această vreme a’npătimirii
    Pe zi ce trece, în rău creşte
    Iar egoismul strâns în chingă
    Tot răul îl desăvârşeşte.

    Salvarea, iată-i rugăciunea,
    Curată. Vie, pentru toţi,
    Cu dăruire şi durere
    Şi pentru vii şi pentru morţi.

  4. De la caderea omului , de-a lungul veacurilor si pana azi , cand citim invataturile Cuviosului Iosif Isihastul . s-a pus la inima omului rugaciunea – ca inceput al luptei impotriva patimilor si ca “ancora nadejdii viitoare”…si atatea exemple , de-a lungul istoriei omenirii , au demonstrat izbavirea prin rugaciunea intarita cu dragoste si jertfa…Spune Cuviosul Iosif Isihastul:” Cand Harul lucreaza in sufletul celui ce se roaga, atunci il inunda dragostea
    de Dumnezeu … incat cere sa ia el asupra-i toata durerea
    si nefericirea omeneasca , pentru a-i slobozi pe ceilalti” …”Si , in general , patimeste impreuna pentru orice intristare si mahnire, chiar si pentru cele ale
    animalelor necuvantatoare , plangand atunci cand intelege ca ele sufera” … Acestea sunt insusirile dragostei, pe care rugaciunea le pune in lucrare ”

    Foarte realist si dureros este punctul de vedere exprimat de Magda , din sufletul ei atat de sensibil , ranit de atatea aspecte colturoase ale vietii cotidiene , atat de fragil si generos si hotarat sa mearga “pana la trozneala”
    in apararea sfintei noastre Ortodoxii …

    Bine este de cei care se pricep sa rezolve orice problema tehnica a calculatorului , fiindca pot intra oricand la Razboi intru Cuvant … macar sa nu piarda postarile zilei …

  5. @ Magda

    ”iti vine sa-ti iei muntii sau sa emigrezi! Nu credeam ca voi spune asa-ceva dar…imi surade ideea emigrarii – deocamdata – idee in ciuda careia am fost intotdeauna impotriva; pe de alta parte, imi suna/rasuna vorba profetica a Pr.Arsenie Boca cum ca, ‘ multi vor vrea sa se intoarca (in Romania) dar nu vor mai putea’ si, pe moment – ma potolesc! Cine stie cat…”
    Din toate punctele de vedere vei fi mai castigata alegand varianta muntii.
    Curaj Magda,fi tare si indelung rabdatoare.
    Bunul Dumnezeu sa te lumineze in toate gandurile si planurile tale.
    Doamne ajuta!

  6. Pingback: Război întru Cuvânt » UN PETEC DIN CERUL INIMII AVVEI SELAFIIL SIBERIANUL: “Avem nevoie de cat mai multa rugaciune!”
  7. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfaturi duhovnicesti de la MAICA MACARIA (†11 iunie 1993), mangaietoarea celor suferinzi: “ORICE S-AR INTAMPLA, ROAGA-TE INTOTDEAUNA DOMNULUI, NU LUA IN SEAMA NIMIC ALTCEVA!”
  8. Pingback: Război întru Cuvânt » STARETUL IOSIF ISIHASTUL – MOARTEA CA O CALATORIE LINA SPRE INVIERE sau ADORMIREA IMPREUNA CU “DULCEA MAICUTA”
  9. Pingback: Război întru Cuvânt » ARATARILE MINUNATE ALE CUVIOSULUI IOSIF ISIHASTUL, DUPA ADORMIREA SA. SI INVATAMINTELE PENTRU NOI
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » Comori duhovnicesti de mare pret din invataturile Cuviosilor din Gaza (6 februarie): SFANTUL VARSANUFIE, “Marele Batran”, si SFANTUL IOAN, “Prorocul”
  11. Pingback: Război întru Cuvânt » PARINTELE MELCHISEDEC, STARETUL MAN. PUTNA: “Avem nevoie de multa rugaciune si priveghere! Neamul si omenirea intreaga gem, dorind rugaciunea!”
  12. Pingback: Război întru Cuvânt » RAZBOIUL CU METANIILE IN MANA: Parintele Porfirie despre rugaciunea mintii (rugaciunea lui Iisus) – conditii si riscuri
  13. Pingback: Război întru Cuvânt » Dr. Ioan Gandu: SA LUPTAM LUPTA CEA BUNA (II). “Stiti voi, fratilor, care este arma cea mai puternica a omului pe pamant?…”. De ce o lepadam tocmai pe ea?
  14. Pingback: CUM SA NE RUGAM? Ne invata ca nimeni altul... PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: "Avem nevoie de o prezenta continua a inimii, asta este esenta rugaciunii..." (si VIDEO)
  15. Pingback: Predica PS Sebastian al Slatinei la vindecarea slabanogului din Capernaum. II PURTAM PE CEILALTI IN SUFLETELE NOASTRE? NE PASA DE SUFLETELE LOR?
  16. Pingback: Pilda prietenilor slabanogului: SA NE RUGAM NEINCETAT, CU INDRAZNEALA SI STARUINTA. SA NE RUGAM SI PENTRU CEI CARE NU SE ROAGA!
  17. Pingback: Darul inainte-vederii lui GHERON IOSIF (†15 august 1959), unul dintre ultimii mari sfinti athoniti: "Tot ce facea, facea cu instiintare de la Dumnezeu"
  18. Pingback: GHERON IOSIF ISIHASTUL despre discernamant si stravedere: „Sare, fiilor, e trebuinta de sare!"
  19. Pingback: INTERVIU DE REFERINTA CU PARINTELE EFREM, STARETUL MANASTIRII VATOPED: "Nu e lucru usor sa fii ortodox in vremea de azi!"
  20. Pingback: PARINTELE IOANICHIE BALAN, BLANDUL MARTURISITOR - DE 4 ANI IN VESNICIE. Cuvinte de folos (I): "Rugati-va mai mult! Cine vorbeste mult, pagubeste mult"
  21. Pingback: CU CE A DERANJAT STARETUL EFREM PE STAPANII LUMII? (II) “Eu sunt impotriva Europei! Ma rog din tot sufletul sa nu intrati niciodata in UE!” (VIDEO)
  22. Pingback: PAROHIA "SF.PROOROC ILIE TESVITEANUL ŞI SF. IERARH GRIGORIE PALAMA"-GIRONA » Blog Archive » “Eu dorm și inima mea priveghează”
  23. Pingback: INDEMN LA RUGACIUNE STARUITOARE IN VREMURILE TULBURI PE CARE LE TRAVERSAM -
  24. Pingback: STARETUL EFREM IN ROMANIA. Conferinta de la Bucuresti, 2000 (si video). MESAJ DIN SFANTUL MUNTE: Nu va pierdeti curajul! Duhul Sfant nu iese la pensie! -
  25. Pingback: Parintele Efrem Filotheitul povestind despre STARETUL IOSIF ISIHASTUL. “Ai vazut om inselat? Din pricina gandurilor nemarturisite a patimit aceasta” -
  26. Pingback: PARINTELE TEOFAN DE LA MANASTIREA NERA: Jertfa din decembrie 1989 a fost calcata in picioare, am batjocorit libertatea, darul lui Dumnezeu… -
  27. Pingback: Predica puternica a Parintelui Longhin de la Banceni (2011, video): LUATI-L PE HRISTOS IN VIATA VOASTRA, IN FAMILIA VOASTRA, IN DUREREA VOASTRA! -
  28. Pingback: Raspunsurile Parintelui Teofil Roman despre RUGACIUNEA LIBERA, POSTUL ECHILIBRAT si LUPTA CU OBOSEALA SI IMPIETRIREA INIMII: “Dumnezeu nu asteapta de la noi poezii, ci asteapta inima noastra asa cum este” (si AUDIO) -
  29. Pingback: Sfantul Iustin Popovici: “Sa transformam fiecare clipa libera a vietii noastre macar intr-un suspin de rugaciune” -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate