PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: “Slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti. PROSTIA E PACAT!”
“Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului, iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie. Denis de Rougemont: Sa nu judecam pe altii, dar cand arde casa vecinului nu stau sa ma rog si sa ma imbunatatesc; chem pompierii, alerg la cismea. De nu, se numeste ca sunt fudul si ca nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept ca nu avem voie sa ne rasculam impotriva lui Nero caci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie sa-i sarim lui Nero in ajutor daca se intampla sa fie atacat. (Eisenhower si Foster Dulles in toamna lui ‘56.) Una e sa te rascoli, alta e sa aprobi. Cand a cazut Iacob al II-lea, s-au gasit episcopi anglicani care sa-l urmeze in exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru ca era suveranul legitim si, orice s-ar fi intamplat, nu putea fi inlocuit.
Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”) si trece peste textele Sfantului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiti fara de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz in toate…”, Tit. 1, 8: “sa fie treaz la minte” si mai indeosebi I Cor. 14, 20: “Fratilor nu fiti copii la minte; ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari”). Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi si cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric “sa le tampim”.) Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana? Si-apoi, tot la I Cor. (14, 33) sta scris ca “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neoranduielii”. Iar randuiala se opune mai presus de orice neindemanarii zapacite, slabiciunii nehotarate, neintelegerii obtuze. Domnul iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la barbosi. Barbosii se cade sa fie intelepti. Sa stim, si ei si noi, ca mai mult rau iese adeseori de pe urma prostiei decat a rautatii. Nu, slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceste sa fim inteligenti. (Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia – macar de la un anume punct incolo – e pacat: pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului. “Iar cand au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) […]
“Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Fraza e clara si regimurile totalitare, adaugandu-i si Rom. 13, cer credinciosilor sa le dea ascultare si respect. Iar multi crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe: “e text!”. Numai ca nu citesc atent.
Dam Cezarului – se talmaceste: Statului – ce este al sau, daca e in adevar stat si se poarta in consecinta. Cand statul (Cezar) se indeletniceste cu ale lui, cu intretinerea drumurilor, mentinerea ordinei, canalizari, transporturi, apararea tarii, administratie si impartirea dreptatii, i se cuvine respectul si tot ce este al sau: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci insa cand Statul nu mai e Cezar, ci Mamona, cand regele se preface in medicine-man si puterea civila in ideologie, cand cere adeziunea sufleteasca, recunoasterea suprematiei sale spirituale, aservirea constiintei si procedeaza la “spalarea creierului”, cand fericirea statala devine model unic si obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mantuitor, deoarece nu mai este indeplinita una din conditiile obligativitatii contractului: identitatea partilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mantuitorul nu numai ca n-a spus sa dam lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu si lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotriva (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit ca nu poti sluji si lui Mamona si lui Dumnezeu. Cand pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar, indemanarea nu este interzisa si Biserica, de-a lungul veacurilor, si-a avut politica ei. Dar cand politica incape pe mainile Celuilalt, se aplica regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain: deindata ce bastimentul inamic deschidea focul, era inaltat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legatura, oricat de mica – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfantului Vasile cel Mare.
(Diavolul: sa incheiem un pact. – Nu. – Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil? – Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.) […]
Lumina nu este numai Beatitudine ci si Intelegere, in contrast cu prostia din care face o netrebnica arma diavoleasca.
Aparent paradoxalei constatari a lui Bettex ca incultului ii este ingaduit sa nu creada, savantului insa nu, ii vin in sprijin cuvintele lui Newton: “Corpurile, recunosc, stau unele fata de altele ca si cum s-ar atrage; daca se atrag intr-adevar nu stiu si nici nu ma pricep a spune cum s-ar putea atrage.”
Texte biblice referitoare la teza: crestinismul este o religie a curajului:
De nenumarate ori indemnul christic: Indrazneste, fiule, Indrazneste fiica (Mat. 9, 2, 22; Marcu 10,49; Luca 8,48), Indrazniti (Marcu 6, 50; Ioan 16,33);
Incurajarile Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca 1, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu va temeti (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu va inspaimantati (Marcu 16, 6);
Pe lista celor sortiti iezerului de foc, cine figureaza primii? “Fricosii (Apoc. 21, 8); si certarea: Pentru ce sunteti fricosi?” (Marcu 11, 12);
Si mai ales dezvaluirea marelui secret: “Imparatia cerurilor se ia prin staruinta, si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Mat. 11, 12);
(In alte versiuni: se ia cu navala si navalitorii pun mana pe ea. Biblia engleza veche vorbeste de violenta si oameni violenti, cea noua afirma ca e siluita si luata cu forta. La forta se refera si Francezii. Germanii dau echivaluentul Gewalt, dar in continuare intrebuinteaza un verb compus mai expresiv: reisen es weg.)
Crestinul este cel caruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2 Tim. 1, 7) si poate duce razboiul nevazut (Nicodim Aghioritul); e bun ostas al lui Hristos Iisus (II Tim. 2, 3) incins cu adevarul, imbracat cu platosa dreptatii, coiful mantuirii, sabia Duhului.
O religie marturisita prin curajul fizic al martirilor (Filip. 1, 28-30: Fara sa va infricosati intru nimic … caci voua vi s-a daruit… nu numai sa credeti intru El, ci sa patimiti intru El, ducand aceeasi lupta…).
Ce zice Pavel? Nu ma voi teme! (Evr. 13, 6) Dar Ioan? In iubire nu este frica ci iubirea adevarata alunga frica. (Epist. I. 4, 18). […]
Cine este mai fraier? Cine-l urmeaza pe Hristos sau cine se incredinteaza diavolului?
S-ar zice ca Hristos cere mai mult, prea mult; ca sa-l urmezi vrea sa-ti lasi casa, femeia, fratii, parintii, copiii, tarina, vitele, pana si mortii sa-i lasi neingropati.
Atat demonizatii cat si crestinii sunt oameni inzestrati cu sentimentul infinitului. Crestinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar si da ceva in schimb: linistea aici si fagaduinta mantuirii viitoare. Pe cand diavolul e mai exigent: in schimbul simtamantului demnitatii el nu ofera decat deznadejdea. Ii dai constiinta, pacea, somnul, iti vinzi prietenii si rudele, cedezi absolut totul si mai mult ca totul – si toate pe degeaba. Ce-a obtinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispretul batranilor si a restituit banii; s-a ales cu streangul si cu hohotul de ras al Necuratului.
Sfintilor li se cere mult, dar nu chiar totul – si nu degeaba. Postesc, privegheaza, se infrang, dar inima si sufletul nu si le dau.
Contractul incheiat cu diavolul e mult mai oneros decat cel incheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e pacaleala. Dai totul, nu primesti nimic. Plata neantizarii diavolesti e deznadejdea cu perspectivele ei firesti: moartea, sinuciderea, rusinea si ciuda iscate de intelegerea faptului ca ai fost tras pe sfoara. (Sfoara sau franghie, franghia sinucigasului Iuda.)
– Adeseori un anumit ton pedant insotit de cuvinte sforaitoare cu aspect stiintific impresioneaza, asa incat prostii gogonate, bazaconii se aleg cu adancul respect al tuturora. Ar fi de ajuns sa fie nitel scuturate pentru a se vedea cat pretuiesc.
Chamfort: Exista prostii bine imbracate, asa cum exista dobitoci foarte dichisiti. […]
Ne inspira neincredere pacatosii care n-au in gura decat neprihanirea, neostoirea, necontaminarea. Cred cu totii – verbal – in monofizitism si manicheism, concep viata religioasa numai sub forma etericului si absolutului. O concep, la propriu, caci in fapt isi duc mai departe viata de pacat sub cuvant ca pacatul fiind irezistibil, iar crestinismul tot una cu etericul absolut, nu pot iesi din dilema in care se afla. Lui Satana ii consacra viata lor pacatoasa, iar lui Hristos vorbirile si scrierile lor slavitoare ale puritatii celei mai rafinate.
Cat de departe sunt de teandria crestina, si de Cel ce propovaduia metanoia pe strazi, in sate, pe drumuri, pe la ospete, te miri unde si te miri cui.
Si ce usoara e solutia pe care si-au gasit-o.
Dar crestinismul nu-i usor si Hristos e greu de pacalit; El aici ne cere sa ne purtam – dupa puterile noastre – crestineste. Aici in lume, facand eforturi si-n plina necuratie. Si – vorba lui Kierkegaard – nu-i El atat de slab incat sa ne scoata din lume. Si nici – se-ntelege – atat de naiv incat sa nu stie de ce se vorbeste cu atata intransigenta si exclusivism despre neprihanire: vocabularul psihanalitic ii este cunoscut, cum ii sunt toate, deci si compensatiile si transferurile”.
(Fragmente din Jurnalul Fericirii, sursa de pe internet – AICI).
Legaturi:
- Sarmana disperare desarta… Si o demontare punctuala a unei cascade uluitoare de MISTIFICARI
- Vamesul-Fariseu – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi
- Cuviosul Paisie Aghioritul: PREZENTA CRESTINILOR ESTE MARTURISIRE DE CREDINTA
- Steinhardt : Sapte pacate capitale
- NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
- A SPUNE CA 2+2=4 SAU DESPRE MARTURISIREA SI LEPADAREA ADEVARULUI INCOMOD
- Vom putea spune si noi ca “n-am stiut”?
- “Staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă…”
- O, generatie inconstienta si rasfatata…
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Bine ca ati pus ceva scris de Steindhardt, doar cred ca stiti cum in Jurnalul fericirii (si nu numai) el este deschis ecumenist
Da, e adevarat, daca vrem sa gasim neaparat pete negre si la sfinti, gasim la fiecare cate ceva. Da, a avut si el greseli, justificate de un anumit context, fiind vorba de suferinta solidarizanta in inchisori, si, in plus de contextul epocii, in care aproape nimeni, la noi, nu stia ce se ascunde in spatele ecumenismului si nimeni nu scria sau vorbea impotriva acestuia, nefiind reperat nici ca erezie, nici ca ideologie. Ganditi-va care era atitudinea fata de catolici si catolicism chiar si la legionarii aceia radicali si la intelectualii ortodocsi din interbelic. Sa dam Slava lui Dumnezeu ca noi putem sa cunoastem astazi intreaga Ortodoxie nefalsificata si ca ne putem folosi din toate invataturile acestor mari traitori si patimitori, facand abstractie de micile lor erori.
Dar nu la instruire si cultura face referire parintele Steinhardt aici! Prostia nu are nimic a face cu a nu fi cult si scolit, ci are a face mai mult cu orbirea fariseica, cu nesimtirea, cu refuzul de a vedea realitatea si de a accepta evidentele, cu lenea de a gandi, a medita si a face rationamente dincolo de aparente si de suprafata, dincolo de ce ni se baga in cap de la TV sau de la tot ce inseamna “oficial”. Insusi Hristos ne cere sa fim “intelepti ca serpii”, cum arata si parintele. Intelepti, nu “destepti”, dupa duhul lumii.
Cei mai inculti si simpli tarani de pe vremuri (dar si mai aproape, unii) erau oamenii cei mai putin prosti, cei mai de bun simt, care intelegeau lucrurile cu cea mai mare profunzime. Prostia nu inseamna smerenie si simplitate, dimpotriva, se asociaza cu viclenia si trandavia, cu atitudinea celui care si-a ingropat talantul, desi stia ca trebuie sa lucreze cu el, fiindca i se va cere dobanda; dar a preferat sa doarma, decat sa lucreze. Desteptaciunea mandra este cea mai mare prostie, dupa cum se poate vedea astazi peste tot.
Cred ca mult mai bine se intelege ce a vrut sa spuna parintele, din alt cuvant al sau, tot din “Jurnal”:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/03/26/vom-putea-spune-si-noi-ca-n-am-stiut/
Multumesc pentru aceasta postare!Jurnalul Fericirii este cartea care mi-a schimbat viata!Cind toti ma judecau ca am luat-o razna , ca merg la Biserica , ca am inceput sa devin habotnica, Dumnezeu mi-a pus in mana aceasta carte!Din ea am invatat sa nu ma ascund ,sa recunosc , sa arat ce simt fata de Domnul.Domnul sa va rasplateasca!
http://www.formula-as.ro/2010/947/spiritualitate-39/parintele-serafim-man-duhovnicul-lui-nicolae-steinhardt-13179
Pe mine “Jurnalul Fericirii” m-a adus la credinta si m-a facut sa inteleg esenta crestinismului.
Vesnica Pomenire parintelui Nicolae Steinhardt!
“Iar randuiala se opune mai ales neindemanarii zapacite”.
Mi-au atras atentia de data aceasta (textul imi este foarte bine cunoscut) aceste cuvinte, poate pentru ca putin mai devreme am citit un comentariu, al unui “batran”, barbos sau nu …
Cica trebuie aparat Parintele Iustin, asa cum a fost aparat si “Sfantul Calistrat Ghifan”.
In urma cu ceva timp pr. Calistrat Ghifan m-a avertizat ca “la Manastirea Petru Voda, oamenii sunt indoctrinati”, “ca diavolul e duh, nu e tehnolog”.
Acest avertisment l-am primit tocmai cand eram in drum spre Parintele Iustin, sa ducem liste cu semnaturi anti-cip :).
Ce inseamna sa comentezi fara sa te documentezi – neindemanare zapacita!
@ Ioana:
Buna observatie. Chifan il cheama.
@ admin : “fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”; nu intelepti ca porumbeii cum ati precizat inainte!
In rest ..un site pe care il citesc zilnicsi de foarte mare folos!
Atentie cu acest parinte Calistrat Chifan, care se da/se dadea drept discipol al Parintelui Iustin (ma mir ca acum vorbeste importiva, sau poate nu ar trebui sa ma mir), care spovedeste si faca Sfinta Liturghie cand de fapt el este oprit de la toate acestea, si este sustinut de un site care critica sistematic ierarhia BOR…
Eu am inceput sa particip la discutii acum multi ani pe un site minunat al parintelui Savatie, care din pacate a fost inchis din voia parintelui care nu mai avea timpul sa-l modereze. Dupa aceea, din intamplare, am intrat pe site-ul care lua apararea acestui calugar, pe atunci in “razboi” cu actualul Parinte Patriarh, la vremea respectiva Mitropolit al Moldovei. Dar ascultand chiar inregistrarile care, chipurile, erau menite sa-l apere si sa-i dea dreptate calugarului, mi-am dat seama ca de fapt acesta este in ratacire si am parasit acel site.
@ Adrian:
Acum am gresit cu ceva, aici?
@ Hrisanti:
Intre timp, p. Calistrat a fost reabilitat, acum 2 ani sau cam asa, de catre PS Calinic Botosaneanul. Ce spui fratia ta este real, dar se intampla acum cativa ani buni, cand a fost si suspendat de la slujire. Mai mereu a avut un duh de razvratire si de cleveteala. Gurile rele zic ca ar fi deja, acoperit, si intr-o “biserica paralela”, dar nu bagam mana in foc. Insa oricum, si fara asta, e cam putin credibil. Intr-o inregistrare video de acum cativa ani, spunea niste prostii uriase, le-am comentat la vremea respectiva… stim ca multi se scandalizeaza, ca multi totusi il au la evlavie, ca inca nu si-au dat seama ce e cu el, dar… asta este 🙁
@admin
Cred ca trebuie sa fim atenti pe cine avem la evlavie, eu una l-am auzit pe acele inregistrari (cred ca prin 2002/2003) cum vorbea urât despre Staretul lui…Si de asemeni stiu ca i s-au adus niste acuze de catre niste tineri calugariti de el fara discernamant, in cateva luni, atunci cand regulile manastiresti spun ca trebuie sa treaca cativa ani pana sa calugaresti pe cineva, sa verifici bine daca sunt pentru calugarie. Ori acesti tineri s-au rasculat la un moment dat impotriva lui, pentru ca nu erau copti pentru calugarie. In fine, nu stiu daca este oportun sa vorbim despre asta, dar cred ca atunci cand il cautam pe Hristos, trebuie sa mergem catre parintii smeriti, care mai degraba se acuza pe ei insisi, decat sa se indreptateasca chiar impotriva ierarhiei Bisericii.
Avem si noi o responsabilitate cand ne alegem invatatorii…
@ Hrisanti:
Absolut de acord!
admin, Hrisanti,
iertati-ma daca v-am smintit fara sa vreau. Pe mine m-a facut praf risipa de “sfintenie” din acel comentariu. Trebuia sa ma opresc doar la asta – iar am dat-o in bara 🙁
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/03/19/marturisitorul-virgil-maxim-de-12-ani-in-slava-cereasca-putini-vegheaza-si-dau-alarma-multi-se-fac-ca-nu-aud-si-inca-mai-putini-sunt-dispusi-sa-sara-pentru-a-salva-cetatea/
@ Ioana:
Cu ce ati dat-o in bara? 🙁
Sora Ioana, nu m-ai smintit cu nimic, ceea ce am spus imi asum, stiu ca este real si poate ca Domnul a vrut ca sa fie adus in discutie, dupa atatia ani…
As vrea sa va spun ceva, dar voi, adminilor, daca judecati ca nu este pentru publicare, nu plubicati, ca nu vreau sa smintesc pe nimeni.
Eu am avut sansa de la Dumnezeu ca sa imi dea sa traduc o lucrare de doctorat a duhovnicului meu, care este arhimandrit (calugar de la varsta de 22 de ani – acum are 56), din limba romana in limba franceza. Aceasta binecuvantare de la Dumnezeu, pe care eu nu o meritam, mi-a dat sa inteleg multe adevaruri si multe indreptari care tin de iconomia ecleziastica, si pe care noi, enoriasii, de multe ori nu ni le putem explica direct, si ajungem sa judecam unele lucruri, sau pe unii frati, dupa litera Evangheliei, dar nu in Duhul ei.
Aceasta traducere m-a facut sa inteleg ca pana si cele mai grele canoane ale Bisericii se dau progresiv, dupa cum Duhul arata fiecarui duhovnic.
In acelasi timp, duhovnicii sunt responsabili pentru canoanele pe care le dau si pentru ideile pe care le inculca enoriasilor care vin catre ei.
Asa ca sora Ioana, a facut bine sa semnaleze ceea ce a socat-o, si trebuia sa ceara sfat.
Noi am uitat ce inseamna comunitatea crestina ! Crestinismul nu traieste numai prin Biserica ca locas unde se savarsesc Sfanta Liturghie si Sfintele Taine, ci traieste prin Biserica din noi si dintre noi, adica prin relatiile noastre reciproce intre crestini si prin relatia noastra cu Dumnezeu, in fiecare zi si in fiecare moment…
E adevarat, Dumnezeu nu ii indeamna pe intelectuali sa fie prosti si sa voteze cu Basescu. Pentru asta, vor da mare socoteala in fata Judecatorului.
@admin
Iertati-ma : ma refeream la comentariul dumneavoastra din 15 Jan 2010 la ora 09:03 unde ati precizat “intelepti ca porumbeii” corect este “intelepti ca serpii” ; oricum este o scapare omeneasca si n-as vrea sa va supar cu observatiile mele.
Iarta-ti fratilor!
@ Adrian V.:
Da, a fost o scapare atunci, nu ne-am dat seama. Multumim!
O scurtă incursiune în gândirea creştină a lui Nicolae Steinhardt
În cele ce urmează doresc să fac o scurtă incursiune în gândirea monahului – teolog Nicolae Steinhardt de la Manastirea Rohia (1912-1989) – cel care a fost scriitorul evreu, convertit la creştinism în închisoarea de la Jilava, unde a fost botezat de către Părintele Mina Dobzeu – şi care, după eliberare s-a făcut călugar în această frumoasă Mănăstire a Ţării Lăpuşului, din Ţinutul Maramureşului.
Aceste cugetări le-am adunat din mai multe cărţi ale sale cum ar fi: “Jurnalul Fericirii”, “Dăruind vei dobândi” şi altele, cu nădejdea şi credinţa că vor fi de folos celor care le vor citi, eu având intenţia ca prin aceste citate din opera autorului să reuşesc să deschid apetitul cititorilor, în special al celor tineri, pentru a parcurge ulterior întreaga sa operă, ce este de o profunzime şi de o frumuseţe deosebită:
Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.
Poţi să nu păcătuieşti de frică. Este o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine. (1)
Pentru creştinism bănuiala este un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată.
Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei; purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ.
Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher.
Corolar: când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntârziată, neşovăitoarea luare de măsuri – stârpirea. (2)
Cele şapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila. (3)
În camerele din închisori – pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată – am înţeles cât de mizerabilă este situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii. N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricât ne-am strădui tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, nici binele cu sila. Dar şi trecând, tăcând, tot ne mulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi? Gând înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit. (4)
Introducerea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creaţie, analog actului divin. Satana îl ispitea pe Adam şoptindu-i: “Veţi fi ca Dumnezeu”. Grăind astfel satana nu a minţit pe de-a întregul: făptura timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu divinitatea : răul care a contaminat lumea. Ceea ce şi explică de ce singurul lucru pe care l-a dus Iisus de pe pământ la cer sunt stigmatele. (5)
Ciudată contradicţie între Vechiul şi Noul Testament. În cel Vechi, Atotputernicul deşi se înfăţişează ca un Dumnezeu aspru, răzbunător până la neamul al şaptelea şi legiuitor al talionului, după ce îi îngăduie diavolului să-l încerce pe Iov în fel şi chip, intervine la sfârşit spre a restabili dreptatea. Mult încercatul Iov îşi redobândeşte sănătatea şi averile, şi moare îmbelşugat, sătul de zile. Când Avraam, dând ascultare poruncii divine, înalţă cuţitul spre a-şi ucide fiul, apare îngerul care opreşte braţul tatălui şi cruţă jertfa. Dumnezeul legii implacabile se dovedeşte până la urmă îndurător.
Nu tot astfel în noul legământ. Aici Hristos nu este numai încercat, se îngăduie să moară pe cruce şi îngerii nu coboară să-l salveze ca pe Isaac. Martirii mor şi ei cu toţii, în chinuri ca şi Învăţătorul lor. Dumnezeu a cărui milă a fost dezvăluită oamenilor şi care-i trece pe aceştia de sub blestemul legii la har, în mod cu totul neaşteptat se poartă nespus de dur. Explicaţia pare a fi una singură: înainte de întrupare sufletele nu se puteau mântui, mergeau toate în iad, până şi ale drepţilor. Datoare era prin urmare divinitatea să le răsplătească binele măcar aici pe pământ. După ce Hristos coboară cu sufletul în iad, situaţia e alta: oamenilor li se deschid cerurile şi pot cunoaşte fericirea veşnică. Nu mai este necesar ca răsplata să se producă pe plan material iar groaznica realitate a pământului – unde totul e durere, nedreptate, suferinţă – poate fi dezvăluită în toată plinătatea ei şi lăsată să se desfăşoare până la capăt, până la capătul nopţii. Şi mai e un motiv: odată cu venirea Domnului am trecut de la copilărie la maturitate. Ni se poate spune adevărul. Ni se poate vorbi pe şleau. Ni se poate da ca hrană carnea, nu laptele. (6)
Lumea crede că Vechiul Testament este nemilos şi straşnic, iar Noul Testament blând. E o eroare: Noul Tstament se încheie cu un act de ferocitate şi barbarie, săvârşitor de deznădejde şi absurd. De ce? Pentru că numai aşa este suferinţa adevărată şi autentică dacă e deznădăjduită şi inexplicabilă, absolut de neînţeles. Era nevoie să fie aşa pentru ca să se dovedească sinceritatea, seriozitatea şi deplinătatea întrupării. Pe cruce n-a murit o “aparenţă”, cum cred monofiziţii, ci un om care a cunoscut suferinţa până la capăt şi a băut paharul amărăciunii până la fund. (7)
Hristos pe cruce, gol, ţintuit, bătut, scuipat, batjocorit, în aşteptarea doar a unei lungi şi teribile agonii, n-a răsplătit el vorba bună a bunului tâlhar cu făgăduinţa extraordinară: Astăzi, cu Mine, în rai? În vreme ce patriarhii, proorocii, drepţii Vechiului Legământ mai zăceau încă în iad! Oare ce făcuse tâlharul cel bun? Îl deferecase pe Hristos ? Îl dăduse jos de pe cruce? Nu! Îi adresase doar o vorbuliţă bună. I-a îndulcit şi rourat sufletul – în acel pustiu al cruzimii, răutăţii, pizmei şi batjocorii de pe infectul maidan al Golgotei – cu o vorbă bună de care Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a răsplătit-o cu “Astăzi vei fi cu Mine în rai!”
Se apropie Crăciunul. Aur şi argint să dăm celor din jur nu avem. Doar câte o vorbă bună să le rostim. E şi acesta un dar de preţ, ce-şi poate avea locul în traista bunului Moş Crăciun. (8)
Gherla, mai 1963, după ce stătusem o noapte pe o bancă, într-o celulă arhiplină … adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. “Eu sunt” îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.
Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care, – antigravitaţional – mă înalţă; apoi iar, procedează în alt fel: duios, mă leagănă – şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine. (9)
Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.
Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da la o parte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu un om vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant, ori morocănos, ori agitat ori mahmur, ori necăjit, nu e creştin oricât de perfect, de fidel ar fi virtuţii. E virtuos dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar e fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kirkegaard: “contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea”.
Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care nu poate fi înşelată, proba constă în starea de fericire.
Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti “dulce Iisuse”, toată sfera “dulcelui” îi este străină, inaccesibilă şi uită că jugul Domnului e blând şi povara lui uşoară. Poate că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut unele rânduri ca acestea: “Aţi auzit că s-a spus celor de demult: să nu săvârşiţi păcate. Eu însă vă spun vouă că oricine se întristează nesăvârşind păcate, a şi păcătuit în inima lui”. (10)
Condiţia căzută a omului este nefericită. Ceea ce nu înseamnă că nu avem dreptul la fericire. Ba şi datoria de a fi fericiţi. Creştinismul este o şcoală a fericirii. Cea dintâi datorie a unui creştin este să fie fericit. (11)
Cum vom cunoaşte, noi creştinii, noi ciracii şi urmaşii celor care din prima clipă au crezut în El (Hristos), cum vom cunoaşte că o faptă, o acţiune, o purtare, un gând al nostru, este sau nu creştinesc? După gradul de scandal al faptei ori gândului aceluia. Cu cât va fi mai scandalos faptul ori gândul, cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că e creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin , sau deloc scandalos faptul ori gândul cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că e creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin sau deloc scandalos putem fi încredinţaţi că nu-i decât foarte puţin, ori deloc creştinesc. Dacă bunăoară, răspund fratelui meu: “Acum nu pot să te ajut, e vremea rugăciunii”, zicerea mea nu-i câtuşi de puţin scandaloasă, e cuminte şi dovedeşte evlavie. Dar numai creştinească nu-i. Dacă judec: Mai degrabă renunţ la dulceaţa slujbei decât să nu-mi ajut fratele, să-l las singur şi de izbelişte în necazul lui, să nu-mi fie milă de el, poate provoc scandal şi smintesc pe vreun fariseu, dar mă port creştineşte. Dacă mă aflu în extaz şi nesocotesc nevoia unui bolnav, dau poate dovadă de mare pietate, dar nu-s creştin.(12)
Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutorarea aproapelui aflat în necaz. (13)
Marile acte de eroism şi mucenicie sunt, pentru cei mai mulţi, cu totul improbabile. Dar gentileţea, răbdarea, politeţea, bunăvoirea, stăpânirea de sine, stau la îndemâna oricui şi oricând. De nefolos ne este a ne visa făptuitori de vitejii şi jertfe fără pereche; util şi izbăvitor ne este a da atenţie mărunţişurilor şi a ne purta constant în mod nobil, liniştit şi răbduriu.(14)
Orb, neghiob şi strâmt la minte ce am fost. Şi ferecat în chingile bunului simţ celui mai lamentabil. Cum de nu mi-am putut închipui că Hristos – Dumnezeu care a primit să Se întrupeze şi să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prinosul ori din puţinul avutului nostru, ori chiar avutul acesta întreg ? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică !
Paul Claudel nu mi-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte. Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: Imposibilul. Să dăm ceea ce nu avem “iar dăruind vom dobândi”. (15)
Conform “teoriei jertfei” propusă de filosoful francez Georges Bataille: Omul se cunoaşte după capacitatea lui de jertfă, după cât e în stare să “risipească”, să “irosească” din avutul şi bunurile sale în mod neutilitar, numai pentru plăcerea înălţătoare şi euforizantă de a dărui altuia ori de a sărbători cu fast un eveniment, ori a-şi acorda sloboda bucurie de a ieşi când şi când din monotonia şi sordidul vieţii cotidiene.
Interpretând ungerea cu mir ca o jertfă cu bun miros, ca o manifestare de iubire şi ca un simbol al îmbălsămării Sale apropiate, certându-şi ucenicii pentru a fi dat în vileag o minte obtuză, o concepţie meschină a vieţii şi un ataşament avar pentru arginţi, Isus iarăşi ni se înfăţişează ca un adevărat gentelman. Şi totodată ca un model pentru toţi creştinii care se cade să fie cât mai puţin înrobiţi de bunurile trecătoare ale acestei vieţi şi cât mai convinşi că Hristos e vrednic de orice sacrificiu, că nimic nu-i bun ori prea mult, ori prea costisitor pentru EL. (16)
Se cuvine a cunoaşte că iertarea este de patru feluri: 1) iertarea greşiţilor noştri, 2)iertarea celor cărora noi le-am greşit, 3)iertarea de sine, 4) iertarea păcatelor şi a greşelilor de către Dumnezeu. (17)
Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum nu ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.
Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit cu adevărat, izbuteşte un lucru greu cu adevărat, bate un record.
Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte). (18)
La diavolul – contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos dintr-o dată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă, eşti liber şi prieten al Domnului. Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care îl ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest “prietene” mi se pare mai cutremurător chiar decât interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei, virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice ( nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar “prietene” implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate. (19)
Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul. (20)
Contabilitatea, celălalt nume al demonismului, arma preferată şi statornica metodă de lucru. (21)
Iorga: “Ai dreptate să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta”. Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate – şi trebuie – să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. dar dacă ocupă o funcţie de răspundere, ori se află în fruntea treburilor publice, nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor. (22)
Dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu orbirea şi nu prostia. Identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie e tot una cu a da mână liberă canaliilor. (23)
Nu aruncaţi mărgăritarele noastre înaintea porcilor. Dar Hristos nu a grăit numai atât ci a completat: Ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie şi pe voi. Aşa întocmai fac şi ne-oamenii. Căci lumea se împarte în oameni şi ne-oameni. Aceştia din urmă răsplătesc binele ce li s-a făcut, atacându-şi şi sfidându-şi binefăcătorii. ni se cere de aceea multă atenţie. Bune şi frumoase sunt bunătatea şi mărinimia, dar nu faţă de oricine. Nu-i drept şi cuminte să ne lăsăm înşelaţi, batjocoriţi şi exploataţi de ne-oameni. Bunătatea şi mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia şi naivitatea. Niciodată bunătatea şi mărinimia nu trebuie să se prefacă în acea jalnică şi absurdă slăbiciune care să îngăduie ne-oamenilor să calce în picioare cele sfinte şi mărgăritarele. (24)
Îl slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsideraţi, nu numai pe cei sărmani ci în general pe cei care nu se bucură de atenţia semenilor, cei uitaţi sau părăsiţi. Acestora să le dovedim gentileţe, cuviinţă, solicitudine. (25)
Note bibliografice:
1. N. Steindardt, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 19.
2. Ibidem, pag. 106.
3. Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia, N. Steihardt răspunde la 365 de întrebări, Editura Humanitas, Bucureşti 1998, pag. 43.
4. N. Steindardt, op. cit., pag. 343.
5. Ibidem, pag. 192.
6. Ibidem, pag. 397.
7. Zaharia Sângeorzan, op. cit., pag. 35.
8. Ibidem, pag. 112.
9. Ibidem, pag. 97.
10. N. Steinhardt, op. cit., pag. 345.
11. Zaharia Sângiorzan, op. cit., pag. 112.
12. N. Steihardt, Dăruind vei dobândi, Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992, pag. 116.
13. Ibidem, pag. 131.
14. Ibidem, pag.134.
15. Ibidem, pag. 140.
16. Ibidem, pag. 158.
17. Ibidem, pag. 105.
18. N. Steihardt, Jurnalul…, pag. 117.
19. Ibidem, pag. 129.
20. Ibidem, pag. 36.
21. N. Steihardt, Dăruind…, pag. 30.
22. N. Steihardt, Jurnalul…, pag. 63.
23. Ibidem, pag. 126.
24. N. Steihardt, Dăruind…, pag. 264.
25. Ibidem, pag. 271.
Drd. Stelian Gomboş.