INTRAREA DOMNULUI IN IERUSALIM (Duminica “Floriilor”). Despre SUPERFICIALITATEA si NESTATORNICIA SENTIMENTELOR OMENESTI. Cat valoreaza si cat dureaza osanalele multimilor care asteapta un rege (lider) pamantesc?

17-04-2011 Sublinieri

“Iudeii, care L-au intampinat pe Domnul cu atata simtire, oare erau nesinceri, oare nu aveau cu adevarat simtamintele pe care le aratau? Si totusi, L-au rastignit pe Domnul. Oare nu se intampla si la noi ca atunci cand Il primim pe Domnul prin Sfintele Taine sa facem dovada de multe simtaminte, iar cand se racesc simtamintele sa slabim si sa nu facem fata nici macar celor dintai ispite? Pe venirea simtamintelor nu poti pune temei: trebuie sa formam si sa pastram taria hotararii”.

(Sf. Teofan Zavoratul)

Cititi/ascultati si: 

(Sf. Luca al Crimeei – Litera omoară, iar duhul dă viaţă; Sfantul Ignatie Briancianinov: Doua predici in Duminica Floriilor: Despre salasluirea lui Dumnezeu in noi; Parintele Cleopa: Despre împlinirea proorociilor pentru Hristos, despre orbirea spirituală si despre zavistie)

Pr. Constantin Coman: IMPARATIA LUMII ACESTEIA SI IMPARATIA CERURILOR

“R. Rădulescu: Intrarea Domnului în Ierusalim. Mântuitorul Hristos intră în cetatea sfântă, şi lumea Il ovaţionează, Il primeşte ca pe un împărat, deşi înfăţişarea Lui era foarte modestă, nu aducea nicicum cu somptuozitatea unui alai imperial. Şi totuşi, lumea Il ovaţionează: „Osana, Celui ce vine întru numele Domnului, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” Aşa Ii strigau mulţimile. Hristos nu reacţionează în nici un fel la osanale care I se aduc. Nu recunoaştem aici atitudinea Lui obişnuită, de până acum, de discreţie, de îndemn la discreţie. Chiar când făcea o minune spectaculoasă, care uimea pe toată lumea, îndemna pe toată lumea să nu relateze despre evenimentul la care fuseseră martori. De ce acum Mântuitorul Hristos îngăduie mulţimii de oameni să-L întâmpine ca pe un împărat, să-I aducă osanale?

Părintele Coman: Sunt mai multe planuri, aici. Planurile sunt suprapuse. Scena este foarte amestecată. Pe de o parte, este primirea triumfală, care a şi rămas cunoscută în istorie ca Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim. Manifestările mulţimii sunt asemenea celor destinate întâmpinării unui rege victorios. Iisus nu le refuză, dar le dă altă erminie, explicită, dacă nu pentru cei de atunci, pentru cei care vor citi mai târziu relatarea. In loc să intre călare pe un cal frumos, cum ar fi făcut un rege victorios şi puternic, intră călare pe „fiul asinei”, pe un măgăruş deci, pe fiul „celei de sub jug”. Ca şi când ar spune: „Rege, da, primesc! Dar nu rege cum gândiţi voi, ci rege cum gândesc Eu şi, mai ales, cum gândeşte Tatăl meu!

La fel, ungerea lui Iisus de către Maria, sora lui Lazăr, cu mir de nard de mare preţ, care precede intrarea în Ierusalim, trimite, pe de o parte, la ungerea regilor, pe de altă parte Mântuitorul Hristos asociază ungerea cu moartea Sa, punctând şi prin aceasta diferenţa radicală de perspectivă. Cele două perspective sunt nu numai diferite, ci evident opuse. Mulţimea găsise argumente să-şi actualizeze la maximum speranţa mesianică, gândind însă la acesta în termeni lumeşti: un rege pământesc, care să elibereze poporul iudeu din nesfârşitele captivităţi şi să întemeieze domnia acestuia asupra celorlalte neamuri. Iisus le sugerează discret înţelesul complet diferit al regalităţii Sale.

In acelaşi timp, trebuie semnalat şi faptul că nici atitudinea mulţimii nu este foarte unitară. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că mulţimea se adunase foarte multă şi pentru a-l vedea pe Lazăr, cel înviat din morţi. Dincolo de această imagine amestecată, Sfântul Evanghelist invocă semne evidente care trimit la condiţia regală a Mântuitorului Hristos, care, paradoxal, avea să fie inaugurată prin moarte.

R. Rădulescu: Moartea este semnul unei slăbiciuni lumeşti. Să mori şi să ajungi împărat prin aceasta este puţin altfel decât se întâmplă în lumea noastră!

Pr. Coman: Nu puţin, ci complet altfel! La polul opus! Mântuitorul Hristos nu rămâne însă în moarte, ci învie, biruind moartea. Biruirea morţii este semnul celei mai legitime puteri împărăteşti! Paradoxală este cale biruinţei. Biruie lăsându-se biruit, într-un fel. El va birui moartea cu moartea. „Cu moartea pre moarte a călcat!” Acesta este semnul împărăţiei absolute. Ce este împărăţia? Impărăţia înseamnă stăpânire absolută. Mântuitorul Hristos vine să instaleze, să reinstaureze, sa reaşeze împărăţia absolută a lui Dumnezeu în lume. Iar această reaşezare se realizează prin biruirea forţelor care concurau puterea lui Dumnezeu. Forţele concurente, adversare ale împărăţiei lui Dumnezeu erau forţele răului, indiferent sub ce formă se manifestau: păcat, idoli, diavoli şi, în cele din urmă, moartea, care este efectul înclinării spre rău a omenirii, a opţiunii contrare lui Dumnezeu, pe care o face omul în mod liber prin păcat. Hristos biruieşte moartea la nivel cosmologic, absolut „… sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa întru cele cereşti, mai presus decât toată Incepătoria şi Stăpânia şi Puterea şi Domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor, şi pe toate le-a supus sub picioare Lui…” (Efes. 1,20-22). Nu este vorba numai despre biruinţa propriei morţi, ci despre biruinţa morţii ca fenomen cosmologic. In moartea lui Hristos şi în biruinţa morţii de către Hristos, omenirea dintotdeauna primeşte darul extraordinar şi şansa ca omul însuşi să treacă prin moarte la viaţă, la o viaţă adevărată.

Acest lucru este cheia de boltă a credinţei noastre, dar şi piatra de sminteală a multora, care şi-ar dori, precum contemporanii Mântuitorului Hristos, un Dumnezeu care să le împlinească dorinţele pământeşti de mărire şi stăpânire, care să-i ajute să-şi împlinească idealurile lumeşti, sociale, politice, profesionale… Direcţia aceasta este descoperită de către Mântuitorul Hristos a fi o mare amăgire.

R. Rădulescu: Părinte profesor, oamenii nu-şi dădeau seama de această perspectivă pe care aţi evocat-o: Hristos vine, dar vine, de fapt, spre moarte. El ştia. Nici ucenicii nu ştiau clar care este destinul, care este mersul lucrurilor în următoarele zile. Acum oamenii sunt foarte entuziasmaţi, dar peste câteva zile, probabil aceiaşi oameni, pentru că ei veneau în pelerinaj la pastele evreiesc în cetatea sfântă, se aşează împotriva Mântuitorului Hristos. O să auzim la Deniile din Săptămâna Mare strigătul acela „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” pe care mulţimea l-a strigat în sinedriu, în faţa procuratorului roman. Ce se întâmplă cu această lume, de ce acum este foarte entuziastă, vede în Hristos pe regele lui Israel, aşa cum şi spun, iar apoi îşi răstigneşte regele?

Pr. Coman: Nu este greu să înţelegem. Lumea nu s-a schimbat prea mult de două mii de ani, şi nici oamenii. Firea omenească este foarte inconsecventă. Ea balansează între entuziasme contrare, trecând uşor de la o extremă la alta. Apoi, de obicei, mulţimea este formată din inşi uşuratici, superficiali. Nu vei vedea oameni cu personalitate, de o condiţie socială mai profundă, adăugându-se unei mulţimi spontane, curioase. De aceea mulţimea poate fi uşor entuziasmată într-o direcţie, iar peste o clipă, la fel de uşor, poate fi întors acelaşi entuziasm în direcţie contrară. Instabilitatea, nestatornicia sunt caracteristici ale firii umane căzute şi, din păcate, a celor mulţi! La fel şi neputinţa omului de a cuprinde înţelesurile adânci ale lucrurilor.

Cu acest prilej se întâmplă ungerea Mântuitorului Hristos de către Maria, sora lui Lazăr, în Betania, eveniment descris de Mântuitorul Hristos ca semn al ungerii prevestitoare morţii şi interpretat de exegeţi şi ca semn al ungerii împărăteşti, cum spuneam. Istoria merge înainte. Un lucru este istoria şi altul înţelegerea istoriei. Inţelegerea ei şi participarea la ea au fost şi rămân în continuare subiecte controversate. Unii se entuziasmează uşuratic şi frivol, alţii înţeleg că se întâmplă ceva foarte adânc, discret şi foarte măreţ, care le scapă. Primii se entuziasmează uşor şi prea la suprafaţă de o imagine lumească, pe care o confundau cu un mers obişnuit al lucrurilor. Un personaj foarte important, care făcuse fapte minunate, iată vine în Ierusalim şi, foarte probabil că venind în Ierusalim, va pune mâna pe putere, va deveni regele lor şi va restaura libertatea, suveranitatea poporului iudeu, aflat, la vremea aceea, sub Imperiul Roman.

R. Rădulescu: O perspectivă imediată a lucrurilor.

Pr. Coman: Mântuitorul Hristos, atât prin gesturile Sale, prin discreţia Sa, prin umilinţa de a intra ca împărat pe un asin, prin ungerea de către Maria, anticipa Patimile şi moartea Sa, evenimente de o adâncime care scapă oamenilor. Acelaşi lucru se întâmplă cu noi. Astăzi Il întâmpinăm pe Hristos, având înţelesul adânc al lucrurilor, înţelesul pe care ni-l dă experienţa evenimentelor care vor sfârşi cu Invierea şi aşezarea de-a dreapta Tatălui a lui Hristos cel Inviat. Acum ne este cunoscută dezlegarea enigmelor care în vremea aceea pluteau în jurul persoanei Mântuitorului Hristos şi a parcursului Său istoric. In ciuda acestui fapt, nu sunt sigur că majoritatea dintre noi suntem pătrunşi de profunzimea lucrurilor. Mă tem că inerţia, uşurătatea firii noastre, lipsa seriozităţii ne ţin tot la suprafaţa evenimentelor.

R. Rădulescu: Părinte profesor Constantin Coman, o ultimă problemă. Noi acum ştim lucrurile, le cunoaştem din perspectiva acestor două mii de ani care au trecut de atunci. Intre timp s-a scris atâta teologie. Dar, totuşi, rămânem captivi acestui imediat, acestei perspective superficiale asupra realităţii. Mă gândeam că această captivitate se manifestă şi în atitudinea unor creştini ai zilelor noastre care cer insistent Bisericii să fie vizibilă, să facă activităţi sociale, să participe la viaţa cetăţii, la rezolvarea problemelor cu care se confruntă aceasta, ignorând cu voie sau fără de voie ceea ce se întâmplă în Biserică din perspectiva aceea profundă, nevăzută, tainică. Până la urmă, în Biserică mai toate lucrurile sunt nevăzute. Este această atitudine asemănătoare atitudinii celor care au strigat cu entuziasm „Impăratul lui Israel!”, dar apoi au cerut să fie răstignit?

Pr. Coman: Aveţi multă dreptate. Situaţia se repetă la nesfârşit. Unii dintre compatrioţii noştri chiar vedeau, la un moment dat, în patriarhul Bisericii un salvator prim-ministru al României. Oamenii nu sunt dispuşi să ia în calcul o perspectivă mai profundă asupra realităţii, asupra vieţii. Omul se schimbă foarte greu. Sunt nişte constante ale firii umane pe care le întâlnim în toată istoria omeniri. Nu este suficientă memoria orizontală a lucrurilor pentru ca să ne aşezăm aşa cum se cuvine în viaţă sau în înţelegerea profundă a lucrurilor. Faptul de a fi citit în Sfintele Scripturi, de a fi cunoscut istoria Bisericii nu este suficient. Este nevoie de un demers personal, direct, de raportare la realităţile dumnezeieşti, de raportare la Dumnezeu Tatăl, de raportare la persoana Mântuitorului Hristos, la persoana Sfântului Duh. Istoria aceea extraordinară a prezenţei Fiului lui Dumnezeu printre oameni nu s-a oprit odată cu înălţarea la cer a Mântuitorului Hristos. Mântuitorul făgăduieşte că va fi cu noi până la sfârşitul veacului. Şi noi credem şi mărturisim acest lucru, iar cei mai adânci şi mai duhovniceşti dintre noi fac experienţa prezenţei lui Hristos tocmai în zona aceea pe care dumneavoastră o semnalaţi: a discreţiei, a tăcerii, a nevăzutului, a tainicului, a sfinţeniei.

Din acest punct de vedere, pe de o parte nu este momentul cel mai potrivit să vorbim despre angajamentul social al Bisericii. Pe de altă parte, însă, provocarea este cu atât mai mare. De ce? Pentru că ne aflăm în anticamera celui mai important eveniment care stă la temelia şi a credinţei şi a Bisericii noastre, Invierea Domnului. Am să vă relatez un episod sugestiv pe care l-am trăit în primii mei ani de preoţie. Am fost hirotonit preot exact acum douăzeci şi cinci de ani, în Duminica Floriilor. Un vecin al meu, un foarte cunoscut poet, încerca să mă consoleze invocând contribuţia importantă a Bisericii la cultură (şcoala din tinda Bisericii…), la viaţa socială (orfelinate etc). Simţea nevoia să mă consoleze, insinuând fundătura în care a putut să ajungă un tânăr, care în orice alt domeniu ar fi avut alte şanse. In epoca respectivă, de deplin triumf al ateismului materialist ştiinţific, creştinismul era văzut ca un fenomen epuizat, anacronic şi retrograd, iar Biserica o instituţie tolerată până când avea să-şi dea singură duhul. Iritat de abordarea lui dar şi împins de complexele pe care le aveam la vârsta aceea, i-am replicat, un pic tăios:

Domnule X, dacă vreţi să mă consolaţi cu această perspectivă, aflaţi că mai curând mă ofensaţi! Raţiunea de a fi a Bisericii nu este să înveţe pe oameni alfabetul (aceasta era, de fapt, marea contribuţie a Bisericii la culturalizarea românilor), nici să dea de mâncare săracilor, ci este să vestească Invierea lui Hristos, să spună lumii că există viaţă după moarte, şi că viaţa aceasta veşnică se obţine schimbând în sens invers direcţia în care merge“.

I-am spus şi cuvintele Sf. Apostol Pavel:

Dacă Hristos nu a înviat zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră, iar dacă nădăjduim în Hristos numai pentru lumea aceasta suntem mai de plâns decât oamenii! (1 Cor. 15,14,19).

Sigur că nu excludem activitatea socială a Bisericii. Dar să avem totuşi simţul proporţiilor, să ne păstrăm luciditatea minimă pentru a face diferenţa între a da cuiva de mâncare puţină pâinică sau a-i oferi şansa vieţii veşnice”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

***

Fragment dintr-o predica a Sfantului Teofan Zavoratul in Duminica Floriilor:

“(…) Sa ne silim, deci, fratilor, a-L purta pe Domnul cu supunerea cea buna si sa mergem sub Dansul lin, pentru ca El sa se odihneasca pe noi; sa ne silim a-L tine pe noi pana cand El, Cel purtat de noi, ne va baga pe noi, cei care Il purtam, in Ierusalimul cel ceresc, ca Cel ce poarta toate. Sa-L odihnim pe Domnul prin desavarsita supunere fata de El. Vedeti cum manzul asinei, care nu fusese inca invatat cu fraiele, merge lin sub Domnul, Care a sezut atunci pe El pentru prima data! Aceasta inchipuie acea ascultare si acea buna randuiala de care trebuie sa facem dovada noi in viata noastra. Sa pazim dogmele, sa plinim poruncile, sa ne sfintim si sa ne schimbam la fata prin Tainele si prin rugaciunile Bisericii, fara nici o cugetare desarta si samavolnica, cu simplitatea copiilor ce L-au intampinat pe Domnul cu laude.

Ce am facut in toata vremea acestui post, altfel spus ce fac cei care postesc, se spovedesc si se impartasesc? Indreapta lucrul pentru care au avut nefericirea sa se lipseasca de Domnul, pe Care Il poarta. Domnul S-a dat jos de pe ei. Ei se pleaca iarasi cu smerenie sub jugul Lui si Il primesc asupra lor si in ei. Iata o noua intorsatura a gandurilor despre insemnatatea zilei de astazi! Sfanta Biserica, adunandu-ne acum dupa lucrarile curatitoare, indreptatoare si sfintitoare pe care le-a savarsit asupra noastra, vrea sa ne arate pe toti purtatori de Hristos si purtatori de Dumnezeu. Asa sa ne si aratam, si sa facem dovada ca suntem gata, cu toata osardia inimii, sa ne aratam astfel intotdeauna, nu ca iudeii, care acum striga: Osana, iar dupa doua zile: Rastigneste-L, rastigneste-L!

Nu spre a va osandi spun acestea, ci spre a va face sa va paziti. Pentru ca toti avem de infruntat o sumedenie de ispite. Vor trece cateva zile, vor veni zile luminate. Cum sa facem sa ne purtam, in asa fel incat Domnul sa nu Se dea jos de pe noi, neputand sa sada pe noi tihnit din pricina neoranduielii stapanite de porniri a simtamintelor, cuvintelor si faptelor noastre? Ca sa nu se intample asa ceva, ni se aminteste de nestatornicia iudeilor si de acum inainte ni se infatiseaza intregul tablou al patimirilor Domnului, pentru ca atat printr-una, cat si prin cealalta, sa fim adusi la hotararea tare ca moartea de a-I fi credinciosi pentru totdeauna in toate.

Cand ne apropiem de Sfanta Impartasanie, cata frica si evlavie, iar dupa impartasire – cata bucurie si veselie! Insa puterea nu sta in simtire, ci in taria vointei. Iudeii, care L-au intampinat pe Domnul cu atata simtire, oare erau nesinceri, oare nu aveau cu adevarat simtamintele pe care le aratau? Si totusi, L-au rastignit pe Domnul. Oare nu se intampla si la noi ca atunci cand Il primim pe Domnul prin Sfintele Taine sa facem dovada de multe simtaminte, iar cand se racesc simtamintele sa slabim si sa nu facem fata nici macar celor dintai ispite? Pe venirea simtamintelor nu poti pune temei: trebuie sa formam si sa pastram taria hotararii. Ce-i drept, viata crestineasca, placuta lui Dumnezeu, este cu precadere o viata a inimii. Si Domnul cere ca inima sa ia parte in toate. Te rogi? Roaga-te cu inima. Dai milostenie? Da cu durere in inima. Postesti? Posteste cu dorinta sa te jertfesti Domnului. Scapararile simtamintelor nu sunt insa totuna cu simtamantul statornic si neschimbat fata de Domnul si cu inima daruita Lui pe de-a-ntregul. Tocmai asta cere Domnul atunci cand spune: Fiule, da-Mi inima ta! Si I-o dam, si, strigand acum: Osana, bine este cuvantat Cel ce vine, sa ne punem in inima o asemenea randuiala, incat din ea sa iasa marturie Celui Preainalt: “vrem sa imparateasca asupra noastra, si vor ramane pururea credinciosi acestei Imparatii”.

Asadar, fratilor, fie ca ne oprim cu gandul asupra insemnatatii praznicului in sine, fie ca o facem asupra legaturii dintre el si ceea ce ii premerge si ii urmeaza, din toate partile auzim o singura lectie: “fii credincios pana la moarte”. Deci sa-I raspundem Domnului: Vom fi si vom ramane toti, indemnandu-ne unul pe altul”. Sa fie aceasta stalpare vie, ce odrasleste in pamantul inimii si acolo infloreste, pe care sa o si aducem acum prinos in cinstea Domnului, Care intra sarbatoreste in Ierusalim ca sa patimeasca si sa moara de bunavoie pentru noi. Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Vezi si:

‘(…)

La fel ca Mantuitorul Hristos, marii Batrani au resimtit mereu o singuratate si o suferinta coplesitoare (a se vedea si ceea ce marturisea Cuviosul Paisie) pentru ca, in ciuda aparentelor entuziasmante la care se opreau ceilalti, ei aveau viziunea adevarului launtric al lucrurilor, stiau cat de slab si de superficial este omul in credinta lui si ca nu se pot increde in el, oricate rauri de popor le-ar trece pragul zi si noapte, oricate fluvii de evlavie formala s-ar revarsa spre ei. Cam toti duhovnicii din ultimele generatii s-au plans si se plang ca multi ii cauta, si mai multi le cinstesc numele, ii venereaza chiar, dar putini ii inteleg, iar din putinii care-i inteleg in duhul lor, si mai putini ii si asculta si ii urmeaza cu sinceritate intru Hristos.

De ce se intampla aceasta? Din motivul dezvaluit de Insusi Dumnezeu-Omul:

Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat.

Lucrati nu pentru mancarea cea pieritoare, ci pentru mancarea ce ramane spre viata vesnica si pe care o va da voua Fiul Omului, caci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatal.

Omul asadar cauta numai “painea”, adica numai cele pamantesti, vrea sa-si rezolve cat mai bine problemele din aceasta lume, sa aiba succes si confort in aceasta viata, sa scape de necazuri, de nedreptati, de constrangeri si privatiuni. De aceea au dat buzna multimile la Iisus, fiindca, asa cum intelegem din acelasi capitol de la Ioan, voiau sa-L sileasca sa le fie lor rege, acel rege terestru care sa le rezolve “problema painii” si care sa-i si elibereze de sub jugul romanilor. Hristos fugea de ei si de slava lor, ascunzandu-Se in munti si ei nu-L intelegeau de ce e asa “salbatic”; le-a predicat saracia si plansul, le-a binevestit fericirea celor smeriti si blanzi, iar ei tot pentru placerea si intaietatea in aceasta lume alergau; le-a propovaduit lor porunca iubirii si le-a fagaduit Legea cea noua, a Duhului, dar ei tot nu stiau “ai carui Duh” sunt, pana acolo incat si ucenicii Sai scoteau sabia sau voiau sa se pogoare foc din cer peste vrajmasi; a intrat in Ierusalim calare pe manzul asinei si iarasi n-au inteles nimic, ba chiar, in cateva zile, L-au si dat sa fie rastignit, preferandu-l pe zelotul Baraba… care, vezi bine, macar facea ceva concret pentru neamul lor, luptand cu stapanitorii romani!

Tocmai de aceea, in contrast, Antihrist va fi cautat, cerut cu insistenta si va fi pana la capat adorat de mase: pentru ca le va fi lor “regele” visat, regele caruia sa-i predea toata libertatea, dar care, sa le asigure in schimb, painea si circul mult dorite… Acela va fi regele care va savarsi “minunea” pe care Hristos a refuzat-o: de a preface pietrele in paini!

Si din viata “religioasa”, precum arata adesea si Cuviosul Seraphim Rose, omul firesc doreste sa ia, cu precadere, partea cea mai facila si mai exterioara, iar Hristos, daca se poate, sa i se faca lui, sluga, sponsor si chezas al unei fericiri pamantesti. Sau, intr-un chip mai subtil, sa faca din Dumnezeu un nume de fala si un prilej de autosatisfacere a eului si a vointei lor de legitimare a propriilor patimi, adesea foarte ascunse si propriilor ochi.

Foarte putini Il cauta pe Dumnezeu pentru El Insusi, dorind cu sinceritate si umilinta numai sa-L asculte si sa-I slujeasca, sa se pocaiasca de rautati, sa-si schimbe viata din temelii, sa omoare in ei omul cel vechi al patimilor, dar si mai mult, si mai greu: sa se lepede de ei insisi, de prejudecatile, de visele, de ambitiile, de gandirea si de voia lor! In locul aplecarii prioritare catre “omul cel tainic al inimii” si al anevoioasei si indelungii lupte cu duhurile care ne vrajmasesc dinlauntrul nostru, multi ne aruncam cu usurinta si ne irosim energiile exclusiv inspre lucrari exterioare, in cautarea febrila a satisfactiilor si a succeselor “duhovnicesti”, a rezultatelor palpabile si imediate. Cum spuneam si altadata, primejdiile care decurg de aici nu sunt mici, ele putand merge pana la expunerea la cele mai grosolane inselari diavolesti si pana la construirea unui “dumnezeu” propriu si unei Evanghelii “usoare”, dupa chipul si asemanarea noastra. Printr-un astfel de proces ia nastere si ceea ce se cheama “ideologizarea” credintei, transformarea ortodoxiei in ortodoxism, adica in ceva injugat la cele ale lumii acesteia care se termina cu mormantul. Asa ceva se intampla atunci cand Dumnezeu si toate cele sfinte sunt dez-duhovnicite, de-vitalizate, de-personalizate si folosite numai ca referinte abstracte intemeietoare, atunci cand Dumnezeu, Biserica, Sfintii sau duhovnicii devin numai niste “efigii” cultivate ritualistic, niste “mituri” legitimante, niste “etichete” sau “insigne” sacre pe care ni le lipim de frunte sau ni le agatam in pieipt ca sa (ne) amagim ca “avem binecuvantarea” Lor si ca sa ne putem afirma, sub acoperirea lor, propriile agende, omenesti.

(…)

Cine este Dumnezeu pentru noi, de fapt? Aceasta este intrebarea pe care ne-o provoaca o astfel de Evanghelie. (…)

Hristos a inmultit painile, ca sa ne invete sa ravnim dincolo de “paine”, dincolo de orizontul acestei lumi, ca sa intelegem religia dincolo de ideologie, ca adevarata viata in Duh, ca sa-L gustam REAL si sa vedem ca El este Painea Vietii, Care ne va da si noua viata vesnica din belsug. Hristos ne-a invatat sa-L iubim nu prin vorbe mari, ci ascultandu-i si implinindu-I Cuvantul; ne-a invatat sa-L urmam pe El in Duh si-n Adevar, ca acolo unde este El, sa fim si noi! Iar daca Hristos pe Cruce a fost rastignit, sa nu ne inchipuim ca putem sa fugim, prin mijloace omenesti, de aceeasi Cruce, sa nu cautam sa ne agatam cu orice pret si cu disperare de aceasta viata si de aceasta lume, ca si cum aici ar fi intregul nostru sens. Sa ne amintim ca “cine va voi sa-si scape viata, o va pierde” si ca “Nu este sluga mai mare decat Stapanul ei”.

“(…) Totusi, aceasta strapungere a inimii si aceasta dorinta fierbinte de a face voia lui Dumnezeu inca nu inseamna o schimbare launtrica statornica a omului. Aici inca Duhul lucreaza din afara asupra omului, inca nu a devenit un bun launtric al sau. Duhul lucreaza aici asupra omului prin Harul numit trezitor, Harul care trezeste sufletul din somnul pacatului, deschizandu-i ochii mintii, ochii intelegerii, ca sa-si vada starea nenorocita de cadere in care se afla si sa intrevada si sa doreasca viata cea noua a Duhului. Dar nu inseamna ca aceasta viata a si fost dobandita. Strapungerea inimii si hotararea manifestata prin acel “Ce sa facem?” inca nu inseamna schimbare, schimbare profunda si statornica. Dar totul este pregatit si calea catre viata cea noua a fost deschisa.

Cum poate fi ea dobandita? O spune Sfantul Apostol Petru in continuare: Pocaiti-va“, zice el,si sa se boteze fiecare in numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre si veti primi darul Duhului Sfant”. Cuvantul Apostolului l-au primit atunci ca la trei mii de suflete si s-au botezat, au primit darul Duhului Sfant ca avutie launtrica de mare pret si cei care crezusera, spune Scriptura, staruiau in invatatura Apostolilor si in impartasire, in frangerea painii si in rugaciuni“. Staruiau acum.

Iata ca strapungerea inimii, roada a lucrarii Duhului din afara asupra omului, s-a unit cu vointa tare si hotarata de indreptare manifestata prin acel “Ce sa facem?” si acestea doua l-au condus pe om la Taina Sfantului Botez prin care Harul a patruns in inima lui, s-a salasluit acolo si s-a facut inceput al vietii celei noi, ca o statornica asezare intru cele ale Duhului, in lucrarea celei proprii unei vieti dupa duh. Adica staruinta in invatatura apostolilor, in impartasirea cu Sfintele Taine ale Trupului si Sangelui lui Hristos, in frangerea painii, adica in dragostea frateasca – manifestata atunci prin agapele fratesti – si in rugaciuni. Iata, asa se naste, asa creste si asa se maturizeaza viata dupa duh, viata in Biserica.

Rezumand, sa spunem pe scurt ca Biserica este comuniunea si comunitatea sacramentala a oamenilor cu Dumnezeu, iar viata in Biserica este petrecerea statornica in aceasta comuniune si in aceasta comunitate. Este o viata traita ca madular al unui trup al carui cap este Hristos si al carui suflet este Duhul Sfant. Prezenta Duhului Sfant, atunci cand El lucreaza din afara asupra omului, se vadeste in strapungerea inimii si in dorinta fierbinte de a fi pe placul lui Dumnezeu, de a face voia lui Dumnezeu, iar atunci cand a patruns si lucreaza dinlauntrul omului, Duhul Se vadeste prin caldura pemanenta a inimii, prin ravna statornica si fierbinte ca putere lucratoare, de a starui in cele ale lui Dumnezeu.

Una este sa doresti si alta este sa implinesti cu fapta ceea ce doresti. Una este sa faci din cand in cand fapte bune, poate si mari, atunci cand dispozitia iti este favorabila si atunci cand imprejurarile sunt prielnice sau poate si putin neprielnice. Dar cu totul altceva este sa petreci in chip statornic intr-o asezare launtrica a sufletului orientate cu toate puterile, in chip total, spre Dumnezeu; aceasta a doua stare poate fi dobandita numai si numai prin salasluirea inauntrul inimii a Harului Sfantului Duh. Si aceasta este viata crestina cea adevarata, viata in Biserica cea adevarata. Prima stare este si la indemana firii, la indemana puterilor omenesti sau poate sa fie o lucrare din afara a Duhului asupra omului – si sper sa nu va plictisesc aducand aici ca marturie si cuvantul Sfantului Apostol Pavel, care spune cumva despre aceleasi lucruri in Epistola catre Filipeni. Zice el : “Dumnezeu este Cel care lucreaza in voi, si ca sa voiti, si ca sa savarsiti dupa a Lui bunavointa”. Dar intr-un fel lucreaza ca sa voiti si altfel lucreaza ca sa savarsiti. Dumnezeu lucreaza asupra voastra prin Duhul Sau Cel Sfant, din afara, ca sa voiti, deschizand ochii mintii si incalzind inima si vointa, pentru ca voi altfel ati fi orbi si reci, nu ati sti ca exista o alta viata, nu ati sti ca exista viata Harului si a bucuriei si v-ati ingropa in viata cea lumeasca, pamanteasca, in patimi, nedorindu-va altceva din nestiinta. Si tot Dumnezeu lucreaza in voi ca sa savarsiti, dar lucreaza dinlauntrul vostru si aceasta se intampla numai daca libera voastra vointa a primit chemarea cea dintai. Si prin acordul pe care l-a dat, si prin Tainele Bisericii, a facut asa ca Harul sa se salasluiasca inauntrul inimii. Astfel, inceputul se face cu Dumnezeu, continuarea este in Dumnezeu, iar sfarsitul este Dumnezeu Insusi“.

Acasa Stiri Anunturi Audio S.O.S. Slujbe Abonare Despre noi Linkuri

DUMINICA INTRARII IN IERUSALIM A IMPARATULUI SMERENIEI: “Daca ai fi cunoscut si tu in ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta…”

Postat de admin pe 27 Mar 2010 la 08:00 pm | Categorii: Duminici si Sarbatori – Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului – cuvinte tari, texte esentiale, Parintele Cleopa, Sfantul Ignatie Briancianinov, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Luca al Crimeei, Sfantul Vasile cel Mare, Tâlcuiri ale textelor scripturistice, Triodul si Postul cel Mare Edit This Print

***

Sf. Luca al Crimeei – Litera omoară, iar duhul dă viaţă

“Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni – învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, şi aştepta sosirea Lui, şi se pregătea să îl întâmpine sărbătoreşte.

Hristos Se ferise întotdeauna de cinstiri, poruncindu-le dracilor pe care îi scotea să nu dea de ştire că El este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecaţi să nu povestească despre minunea vindecării lor. Acum însă venise vremea să descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia şi intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia.

Totuşi, El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să aşeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deşi tocmai aceasta era aşteptarea iudeilor. Impărăţia lui Hristos nu este din această lume, şi slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti.

El Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă şi smerită: fără cai şi care măreţe, fără nici o strălucire exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică şi se risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: slava vitejeştii smerenii, a blândeţii, a virtuţii – fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai înalte decât toate atributele exterioare ale puterii şi stăpânirii.

Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi slava Lui trebuia să fie de alt fel – mai presus de lume, dumnezeiască. Şi El a dobândit această slavă prin smerita Sa intrare în Ierusalim. Şedea pe asin ţinându-şi capul nu ridicat cu semeţie, ci adânc plecat, şi înrourând sfinţii Săi obraji cu râuri de lacrimi. El S-a descoperit poporului israelit ca Mesia smerit şi pătimitor, liniştit şi blând, Care trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3).

Pentru ce plângea? Aflăm din propriile Lui cuvinte:

Ierusalime, Ierusalime! Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi (Lc. 19, 41-42).

O, dacă ai fi priceput că Eu sunt Mesia, Care a venit să te mântuiască, că Eu sunt împăratul tău – nu pământesc, ci ceresc! Domnul ştia ce va trebui să îndure poporul, care avea să se lepede de El. Ştia că vor veni oştile romane şi vor împresura Ierusalimul, că îl vor supune grozăviilor de nedescris ale asediului, că cetatea va fi nimicită, încât nu va mai rămâne din el piatră peste piatră, şi că templul va suferi aceeaşi soartă. O, dacă Ierusalimul ar fi ştiut că slujeşte mântuirii lui! Se întâmplă ca omul să meargă pe o cale greşită, iar milostivirea lui Dumnezeu să îl oprească printr-un cutremur adus de nenorocire sau boală, prin care îi spune: Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Cu fiecare dintre noi se întâmplă că Domnul stă la uşa inimii noastre şi bate încetişor, aşteptând să I se deschidă şi să I se dea drumul înăuntru, bate ca un sărac la uşa noastră.

Aşadar, poporul sălta ţinând în mâini ramuri de finic, strigând:

Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!,

aşternându-şi hainele sub copitele asinului. Copii strigau, înălţând laudă lui Dumnezeu. Este limpede că fiecare, văzând cele ce se petreceau, trebuia să-şi amintească de spusele prorocului Zaharia:

Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată, împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe fiul celei de sub jug (Zah. 9, 9).

Şi totuşi, cărturarii, fariseii şi arhiereii, care ştiau această prorocie, sufereau şi cârteau, iar în cele din urmă, nemaiputând răbda, I-au zis Domnului: „Ceartă-i, Tu nu auzi ce zic?” Iisus le-a răspuns: Au niciodată n-aţi citit că „din gura pruncilor şi a celor ce sug ţi-ai pregătit laudă”? Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga (Mt. 21, 16; Lc. 19, 39-40).

De ce-L urau pe Domnul Iisus? De ce L-au răstignit? Am spus deja: fiindcă îl socoteau călcător al legii lui Moise, sau, mai bine zis, al literei legii. Legea lui Moise era pentru ei adevărul indiscutabil, absolut şi sfânt, însă pur exterior, fiindcă erau străini de duhul ei, închinându-se literei, şi oricine încălca litera era în ochii lor cel mai mare nelegiuit.

Ei erau nemulţumiţi de faptul că Domnul Iisus Hristos vindeca bolnavi în zi de sâmbătă. Ce pervertire a inimii omeneşti! În loc să-L proslăvească plini de cutremur pe Dumnezeu, Care face asemenea minuni, ei se umpleau de răutate cruntă! Ei nu înţelegeau că Domnul n-a venit ca să o strice, ci ca s-o împlinească, adică să o desăvârşească, nu înţelegeau că El este Domnul sâmbetei. Ei nu înţelegeau că învăţătura Lui nu numai că nu calcă legea lui Moise, ci o înalţă nemăsurat. Nu i-a mişcat nici minunea cu totul neobişnuită a învierii lui Lazăr cel mort de patru zile. Despre ei a prezis marele proroc Isaia:

S-a îngroşat inima poporului acestuia, şi cu urechile sale greu au auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă, şi să se întoarcă, şi să-i vindec pe ei (Is. 6, 10).

Asupra lor s-au împlinit cuvintele apostolului Pavel: litera ucide, iar duhul face viu (2 Cor. 3, 6). Vrăjmaşii lui Hristos au pierit, fiindcă au fost slujitori ai literei care ucide, în timp ce pe noi ne-a învrednicit să fim slujitori ai Legământului celui Nou, nu ai literei, ci ai Duhului (ibidem). Deci, să luăm aminte cu sârguinţă la acest lucru. Amin.”

(Sf. Luca al Crimeei – La portile Postului Mare – Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004)

***

Sfantul Ignatie Briancianinov: Prima predica în Duminica Floriilor – Despre intrarea Domnului in Ierusalim

Bucura-te foarte, fiica Sionului, propovaduieste, fiica Ierusalimului: iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar” (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim si o praznuim astazi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-si propovaduirea pe pamânt, a intrat sarbatoreste în împarateasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinarii la Dumnezeul Cel adevarat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a savârsit aceasta intrare ca împarat si biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevointa hotarâtoare: calcarea mortii prin moarte, îndepartarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a savârsit intrarea în cetatea împarateasca pe “mânzul asinei” (Ioan 12, 15), “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, ca sa înapoieze omenirii vrednicia împarateasca pierduta de stramosul nostru, sa i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).

Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Calaret.

Pe mânz, Apostolii si-au pus hainele; multimea de popor care iesise în întâmpinarea Domnului si-L însotea striga, saltând de bucurie: “Osana Fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8 ). Dupa voia Domnului a fost vestit ca împarat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu dupa stiinta si voia omeneasca! Acelasi popor, dupa patru zile, striga despre Cel pe care astazi L-a numit împarat:

Rastigneste-L, rastigneste-L pe El; nu avem împarat, fara numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In.19, 15).

Ce sa însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asina?

Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfintilor Parinti, un înteles adânc, prorocesc.

Atoatevazatorul nostru Domn vazuse deja venirea apostaziei de pe urma, de acum nestramutate, a iudeilor. El a prevestit aceasta apostazie înca din vremea când a fost data israilitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor. “Gresit-au”, graieste Moise, ca despre un lucru deja savârsit, despre pacatul pe care aveau sa-l savârseasca iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, “nu sunt ai Lui fiii cei cu prihana: neam îndaratnic si razvratit, au acestea Domnului rasplatiti? Neam ce si-a pierdut sfatul este, si nu este întru dânsii stiinta, n-au gândit sa înteleaga. Din via Sodomei este via lor, si vita lor din Gomora”.

Dimpotriva: “Veseliti-va, ceruri, împreuna cu El” – cu Fiul lui Dumnezeu –“si sa se închine Lui toti îngerii lui Dumnezeu: veseliti-va, neamuri, cu poporul Lui, si sa se întareasca Lui toti fiii lui Dumnezeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43).

Intrarea în Ierusalim pe asin neînvatat la calarit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri. Moise a prevestit ca neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepadati: aici, asinul neîmblânzit, “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, îi închipuie pe pagâni.

Hainele Apostolilor sunt învatatura lui Hristos, cea predanisita de ei neamurilor, si S-a asezat duhovniceste pe neamuri Domnul, facându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în vesnica, nefacuta de mâna cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii si fericirii. Iudeii lepadati erau de fata. Ei vesteau cu gura: “împaratul lui Israil”, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotarâsera deja uciderea Mântuitorului.

“Mânzul asinei” mai înseamna si altceva. Aceste cuvinte arata spre fiecare om mânat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de împatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Învatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de împlinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îsi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savârseste pe el intrarea în Ierusalim.

Asta înseamna: dupa ce paraseste viata pacatoasa, omul este adus la Evanghelie si îmbracat, ca în niste haine apostolesti, în cea mai amanuntita si mai subtire cunoastere a lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratându-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste în el, precum a binevoit a fagadui: “Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvântul Meu va pazi; si Eu îl voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu îl va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însotita de pacea mai presus de cuvânt si de întelegere, de pacea harica, vrednica de Datatorul ei, Care este Domnul.

Aceasta pace nu sufera asemuire cu linistea fireasca a omului cazut, care poate simti liniste si multumire si în urma desfatarii trupesti, care poate socoti drept liniste chiar nesimtirea sa, însasi moartea sa vesnica. Domnul Se asaza pe însusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a însusit învatatura Lui cea atotsfânta, si îl aduce, sezând pe el, în cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, în cetatea pacii, în Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poarta pe Domnul este hiritisit de Sfântul Duh. Acesta îi da bucurie duhovniceasca, nestricacioasa, vesnica.Bucura-te, si bucura-te foarte, fiica Sionului”, fiica a Sfintei Biserici: fiindca nu esti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu.

Propovaduieste, fiica Ierusalimului! Iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar“.

Tu, simtind în tine pacea harica a lui Hristos si facându-te fiica a acestei paci, te-ai înnoit cu tinerete duhovniceasca si cunosti din cercare împaratia lui Hristos.

În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harica a Calaretului care te cârmuieste: însusirile tale cele firesti nu pot sa calce legile firii lor, nu pot sa treaca si sa se prefaca în patimi fara frâu! Luând de la Domnul toate gândurile, toate simtamintele, toata lucrarea ta, tu poti si esti îndatorata sa spui numele Domnului fratilor tai, în mijlocul bisericii sa-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind nascuta de Sfântul Duh si fiica a Duhului, esti în stare sa vezi umbletul haric al împaratului tau, esti în stare sa vezi dreptatea împaratului tau.

El este “blând si smerit cu inima” (Matei 11, 29), si va îndrepta pe cei blânzi la judecata, învata-va pe cei blânzi caile Sale” (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinte se deosebeste nesfârsit de toate fapturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele si carele Lui.

El sade si umbla pe heruvimi; El sade si umbla pe acele fericite suflete omenesti care I-au supus Lui si I-au adus Lui ca ardere de tot însusirile lor firesti. Pe aceste suflete umbla împaratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu si aducând în ea sufletele sfinte. “Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine, împaratul lui Israil“. Amin.

***

Sfantul Ignatie Briancianinov: A doua predica în Duminica Floriilor – Despre salasluirea lui Dumnezeu in noi

Ridicati, capetenii, portile voastre, si va ridicati portile cele
vesnice, si va intra împaratul slavei
“(Ps. 23, 7)

Acest lucru este legiuit si vestit de Sfântul Duh prin gura Prorocului de Dumnezeu insuflat.

Iubiti frati! Dumnezeu arata atotsfânta Sa bunavointa de a locui în noi. Este deosebit de cuviincios lucru a vesti voia Marelui nostru Dumnezeu la acest praznic de fata, în care pomenim intrarea Domnului în cetatea Ierusalimului, în cetatea pacii, în cetatea adevaratei slujiri a lui Dumnezeu: Ierusalimul închipuie sufletul evlavios.

“Ridicati, capetenii, portile voastre, si va ridicati, porti vesnice, si va intra împaratul slavei.”

Cuvântul Duhului trebuie înteles si tâlcuit duhovniceste, a zis Sfântul Apostol (I Cor. 2, 14). Sa chemam de Sus harul dumnezeiesc si sa cercetam în Domnul chemarea Domnului catre noi:

“Ridicati, capetenii, portile voastre, si va ridicati, porti vesnice, si va intra împaratul slavei”.

Cine sunt “boierii” carora le vorbeste aici cuvântul lui Dumnezeu?

Sufletul si trupul omului, toate puterile lui, viata lui sunt stapânite si rânduite de catre minte. Mintea este stapânul, împaratul, preotul, capetenia în aceasta mica lume care e omul.

Domnul nostru Iisus Hristos este Adevarul dumnezeiesc. Dat fiind ca Adevarul este primit numai prin minte, cuvântul lui Dumnezeu, chemându-i pe oameni sa Il primeasca pe Mântuitorul, vorbeste temeiului, duhului, mintii lor, zicând: “Ridicati, capetenii, portile voastre”.

În îndreptarea mintii spre Adevar, în petrecerea mintii în Sfântul Adevar – Hristos, se cuprinde miezul mântuirii noastre.

Ce porti spune porunca sa fie ridicate pentru a face cu putinta intrarea Imparatului Slavei în cetatea de Dumnezeu zidita, în om? Aceste porti sunt pacatul: “pacatele voastre”, spune Prorocul, fac “despartire între voi si Dumnezeu, si pentru pacatele voastre a întors Domnul fata de catre voi” (Is. 59, 2).

Portile sunt numite “vesnice”: pacatul, de care ne-am molipsit din radacina noastra, în proto-parinti, este nesfârsit. Mântuitorul i-a pus capat: dar si acum pacatul e nesfârsit si vesnic în cei ce nu Il recunosc pe Mântuitorul sau, recunoscându-L cu gura, se leapada de El cu viata.

“Ridicati, capetenii, portile voastre, si va ridicati, porti vesnice.”

Dar ce înseamna în dumnezeiasca poftire si porunca spusa: “ridicati”? De obicei, portile se deschid, iar aici este legiuita ridicarea lor. Chiar asa! Pentru aceste porti – pentru pacat – s-a aratat a fi neîndestulator cuvântul “deschideti”, si a trebuit sa fie întrebuintat cuvântul “pacat”: portile pacatului trebuie ridicate, îndepartate, nimicite cu desavârsire.

“Pocainta pentru pacate“, a zis un mare Parinte, “sta în a-si pricepe omul pacatul sau, a se cai de el si a nu-l mai savârsi”. Doar în sufletul care va lepada pacatul cu hotarâre, care se va curati în chip multumitor prin pocainta, doar în acela “va intra Imparatul slavei”.

Sfântul Duh, poruncind sa fie ridicate portile, porunceste si portilor sa se ridice: “ridicati-va, porti vesnice”. Asta înseamna ca pentru parasirea pacatului si a vietii pacatoase este neaparata nevoie de propria voie si stradanie a omului; însa, iertarea pacatelor, slobozirea de silnicia deprinderilor pacatoase, curatirea de însusirile pacatoase, ce s-au împropriat firii cazute, se savârseste prin lucrarea Atotsfântului si Atotputernicului Duh al lui Dumnezeu.

“Ridicati-va, porti vesnice!” Când “se vor ridica portile cele vesnice, va intra” în suflet “Imparatul slavei.”

Dorita si veselitoare a fost pentru Ierusalim intrarea în el a Rascumparatorului, Mântuitorului, Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos, intrare pe care o praznuim acum.

Iubiti frati! Noi toti putem sa ne învrednicim de aceasta fericire atât de mare daca o vom dori si vom nazui din toata inima noastra spre dobândirea ei. Sa întoarcem spatele pacatului, pentru care Se întoarce de la noi Domnul; sa întoarcem spatele pacatului prin pocainta adevarata si lucratoare!

Prin gândurile, simtamintele inimii, cuvintele, faptele noastre sa se arate poruncile lui Hristos, în care ne e predanisita cea mai desavârsita abatere de la rau si facerea neratacita, placuta lui Dumnezeu, a binelui. Prin acest fel de purtare ne facem casa, biserica, cetate vrednica de Hristos. De Ma iubeste cineva”, a grait El, “cuvântul Meu va pazi; si Tatal Meu îl va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dânsul vom face” (Ioan 14, 23).

“Ridicati, capetenii, portile voastre, si va ridicati, porti vesnice, si va intra împaratul slavei.” Amin.

(Din: Sfantul Ignatie Briancianinov, “Predici“, Editura Sophia, 2008)

*preluare de la Voscreasna

***

Predica Parintelui Cleopa la Intrarea în Ierusalim

Despre împlinirea proorociilor pentru Hristos

şi despre orbirea spirituală

Şi Iisus, găsind un asin tînăr, a şezut pe el, precum este scris: Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezînd pe mînzul asinei (Ioan 12, 14-15)

Iubiţi credincioşi,

Dacă citim în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament aflăm că toate proorociile care au fost spuse despre Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care la plinirea vremii a venit la neamul omenesc, s-au împlinit cu mare uimire la vremea lor. Aşa vedem că sfinţii prooroci, prin descoperire de la Sfîntul Duh, au arătat cu mii de ani înainte că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos Se va naşte după trup din sămînţa femeii (Facere 3, 15); că Se va naşte din sămînţa lui Avraam (Facere 22, 17-18); că va fi din neamul lui David după trup (Isaia 9, 6).

La fel şi pentru ziua acestui mare şi prealuminat praznic al Intrării Domnului în Ierusalim, vedem împlinindu-se proorocia Sfîntului Prooroc Zaharia, care a zis: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, că iată Împăratul tău vine la tine, drept şi biruitor, smerit şi călare pe mînzul asinei (Zaharia 9, 9).

Dar, fraţii mei, ce simbolizează mînzul asinei despre care a proorocit Zaharia atît de arătat, iar Domnul şezînd pe el a împlinit proorocia? Mînzul asinei, ca orice mînz, este sălbatic şi anevoie de îmblînzit, iar ca un asin este necurat; pentru aceea nici nu era primit între cele ce se aduceau lui Dumnezeu după lege, ci se schimba. Necurate erau toate neamurile pămîntului pentru necredinţa lor şi sălbatice şi cu anevoie de îmblînzit, pentru că erau lipsite de legile lui Dumnezeu.

Şederea lui Iisus Hristos pe mînzul asinei însemna suspinarea neamurilor către El; şi vezi că Apostolii au adus la Iisus mînzul asinei, precum zice dumnezeiescul Luca, şi aruncîndu-şi hainele pe el au pus pe Iisus deasupra. Hainele aşternute pe jos erau semne şi închipuiri arătate cum că Apostolii, întinzînd propovăduirea Evangheliei la neamuri, le-au adus şi le-au supus lui Hristos, Care le-a umplut de darurile Lui cele dumnezeieşti. Apoi zice dumnezeiasca Evanghelie:

Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar cînd S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că I le-au făcut Lui (Ioan 12, 16).

Poporul care era din Betania împreună cu cei din Ierusalim, auzind că Mîntuitorul a făcut acea mare şi preaslăvită minune, a învierii lui Lazăr, mort de patru zile, numai prin strigarea: Lazăre, vino afară!, a ieşit înaintea Domnului cu mare evlavie şi mirare şi L-a întîmpinat cu stîlpări şi cu ramuri. Dar oare tot cu această evlavie şi credinţă l-au primit pe Mîntuitorul arhiereii, fariseii şi cărturarii? Nu. Aceştia erau plini de zavistie şi de ură împotriva Mîntuitorului şi, auzind despre preaslăvita minune cu învierea lui Lazăr, nu numai că nu au crezut, ci s-au şi grăbit să ia toate măsurile pentru a ucide pe Iisus. Căci adunînd sinedriul, ziceau:

Ce facem, pentru că Omul acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul (Ioan 11, 47-48).

Vedeţi, fraţii mei, cîtă orbire şi răutate era în mintea şi inima cărturarilor, arhiereilor şi a fariseilor împotriva lui Iisus? Cîtă deosebire era între popor şi între conducătorii lor sufleteşti! Poporul cu atîta evlavie şi cinste îl primea pe Mîntuitorul. Încă şi mulţi din iudeii care veniseră la Maria şi care văzuseră ce a făcut Iisus, au crezut în El (Ioan 11, 45). Iar arhiereii şi fariseii, orbiţi de ură, de răutate şi necredinţă, nu numai că nu au crezut în El, ci în grabă pregăteau şi planul de a-L omorî. Cîtă dreptate avea Mîntuitorul cînd îi mustra pe aceşti cărturari şi farisei şi le zicea: Nebuni şi orbi! (Matei 23, 17). Cîtă orbire sufletească şi cîtă ură şi zavistie era în mintea şi în inima acestor conducători spirituali ai poporului lui Israel! În loc să creadă în preaslăvita minune a învierii lui Lazăr şi să-L laude pe Iisus Hristos, auzi ce zic: Ce facem pentru că Omul acesta face multe minuni? (Ioan 11, 47).

Auzi nebunie, auzi orbire din zavistie şi ură! Despre această orbire şi împietrire a fariseilor, a arhiereilor şi cărturarilor a proorocit marele prooroc Isaia, zicînd:

Că s-a învîrtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă, şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi să-l vindece (Isaia 6, 10).

Iubiţi credincioşi,

Cauzele împietririi şi orbirii sufleteşti a arhiereilor şi fariseilor erau ura şi zavistia, pe care le aveau împotriva Mîntuitorului. De aceea căutau felurite pricini spre a-L pierde. Astfel am socotit să vorbim cîte ceva despre blestemata pricină a zavistiei, nu cu cuvintele noastre, ci cu ale Sfinţilor Părinţi.

Ascultaţi ce zice Sfîntul Vasile cel Mare despre zavistie:

“Bun este Dumnezeu şi de bine dătător celor vrednici. Rău este numai diavolul şi izvoditor a tot felul de răutăţi şi precum la cel bun lipseşte zavistia, aşa la diavol există zavistia. Să ne păzim, fraţilor, de patima zavistiei ca să nu ne facem părtaşi lucrurilor diavolului şi potrivnicului şi să ne aflăm osîndiţi întru aceeaşi osîndă cu el. Că dacă cel ce se mîndreşte, cade în osînda diavolului, cum zavistnicul va scăpa de munca cea gătită diavolului? Că nici o patimă mai pierzătoare decît zavistia nu rămîne în inimile oamenilor, care preapuţin mîhneşte pe cei de afară, dar este cea întîi şi mai aproape răutate la cel ce o are.

Căci precum rugina roade în fier, aşa zavistia mănîncă în sufletul celui ce o are. Precum viperele mănîncă pîntecele celor ce le poartă ca să se nască, aşa şi zavistia are putere a mînca sufletul celui ce o are. Pentru că zavistia este mîhnire pentru binele aproapelui, de aceea niciodată scîrbele şi întristările nu lipsesc de la omul zavistnic. A rodit ţarina aproapelui său, este îndestulată casa lui cu toate cele necesare vieţii. Bucurii de la bărbatul acela nu lipsesc. Toate acestea sînt hrană bolii şi sporesc suferinţele celui zavistnic. Pentru aceasta cu nimic nu se deosebeşte de omul gol care de toţi se răneşte. Este cineva viteaz? Este sănătos? Acestea rănesc pe cel zavistnic. Altul este mai frumos la faţă. Altă rană a zavistnicului. Cutare întrece mult darurile sufleteşti şi pentru înţelepciunea şi puterea cuvintelor este văzut şi rîvnit. Altul este bogat, dă multe daruri celor săraci şi se laudă de cei ce dobîndesc de la el faceri de bine.

Acestea toate sînt bătăi şi răni care pătrund în inima celui zavistnic. Şi ce este mai rău la patima aceasta este că nici a o spune nu poate. Ci caută cu privirea în jos şi este posomorît şi se tulbură, cîrteşte, şi se păgubeşte de răul acesta şi amintindu-i-se de patima sa, se ruşinează să-şi arate necazul, că este zavistnic şi amărît şi se chinuie de bunătăţile prietenului şi de veselia fratelui şi nu poate suferi bunătăţile şi îndestularea aproapelui. Deci nevoind a-şi spune patima, ţine boala întru adînc care roade şi mănîncă cele dinlăuntru ale lui. Ba nici doctor al bolii acesteia, nici vreo doctorie vindecătoare nu poate afla, măcar că sînt pline Scripturile de leacuri pentru ea…”

(Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, 1988, p. 117).

Să auzim şi pe Sfîntul Ioan Gură de Aur vorbind despre zavistie.

Nu este alt păcat mai rău care desparte pe om de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni ca zavistia, adică pizma. Această boală rea este mai cumplită decît iubirea de argint. Pentru că iubitorul de argint atunci se bucură cînd dobîndeşte banii; iar invidiosul şi zavistnicul atunci se bucură cînd altul pătimeşte şi păgubeşte şi îşi pierde munca lui şi socoteşte cîştig primejdiile şi pagubele altora.

Deci care altă patimă este mai rea decît aceasta? Că răutăţile lui nu le cercetează, iar de binele altora se topeşte pe sine şi se lipseşte de rai. Nici în lumea aceasta zavistnicul nu are nici un bine. Căci în ce chip cariul mănîncă lemnul şi molia roade lîna, aşa şi pizma roade cu totul sufletul şi oasele omului zavistnic şi pizmaş, căci aceste patimi sînt mai rele decît fiarele, care pentru hrană, sau din fire se pornesc spre mînie. Iar oamenii zavistnici şi pizmaşi, cînd le face cineva bine, ca şi cînd le-ar face o strîmbătate, asemenea demonilor, sînt nemilostivi şi amari vrăjmaşi. Zavistnicii şi pizmaşii fug de adunarea şi vorbirea cea firească şi nici mîntuirea lor nu o doresc. Pentru că pizma nu ştie a cinsti ceea ce este de folos. Unii ca aceştia pururea se află plini de tulburări şi de mîhnire şi sufletele lor merg la iad. Că nu este alt păcat mai rău decît pizma şi zavistia”.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Duminica Floriilor cînd Mîntuitorul nostru Iisus Hristos intră ca un împărat în Ierusalim, spre a se da de bună voie la chinuri şi la moarte pentru noi păcătoşii. Aţi auzit în Sfînta Evanghelie cu cîtă bucurie Îl însoţea mulţimea şi cu cîtă ură şi zavistie Îl priveau cărturarii şi arhiereii iudeilor.

Astăzi se încheie Postul Mare şi începe Săptămîna Mare a Sfintelor şi mîntuitoarelor patimi. Cei care aţi fost mai silitori cred că pînă acum v-aţi spovedit şi împărtăşit cu Trupul şi Sîngele Domnului. Care încă nu v-aţi curăţit de păcate prin spovedanie şi Sfînta Împărtaşanie, mai aveţi numai cîteva zile pînă la Sfintele Paşti. Nu mai amînaţi, ci alergaţi la preot, că nu putem să ne bucurăm de Învierea Domnului necurăţiţi şi plini de păcate. Nu vă lăsaţi pe ultimele zile că săptămîna aceasta preoţii sînt foarte ocupaţi.

Fraţii mei, din seara aceasta încep deniile, cu patimile lui Hristos. Sînt cele mai frumoase şi mişcătoare slujbe şi cîntări de peste an. Veniţi seară de seară cît mai mulţi la sfînta biserică.

Cum putem noi să dormim sau să lipsim de la biserică cînd Hristos priveghează şi se roagă pentru toată lumea? Cum putem noi să rîdem şi să bem cînd Fiul lui Dumnezeu este dat în mîinile hulitorilor şi ucigaşilor necredincioşi? Cum putem noi să mîncăm acum cînd Domnul vieţii, posteşte şi suspină pentru noi? Cum să lipsim de la biserică acum, cînd Hristos este trădat de propriul său ucenic şi este vîndut iudeilor ca să fie judecat şi răstignit?

Să mergem săptămîna aceasta după Iisus Hristos, pe drumul Crucii, care pentru noi este drumul vieţii, al iertării şi al mîntuirii. Fără acest drum nimeni dintre oameni nu se poate mîntui.

Iată astăzi Hristos intră triumfal în Ierusalim însoţit de mulţime de oameni cu ramuri de finic în mîini. Să-L întîmpinăm şi noi pe Hristos cu stîlpări de fapte bune. Hristos blesteamă smochinul fără roade care se usucă. Să ne temem şi noi, că sîntem ca nişte pomi fără roade pe pămînt, lipsiţi de multe bunătăţi duhovniceşti. Hristos primeşte pe femeia păcătoasă să-I spele picioarele. Să ne apropiem şi noi de Domnul şi cu lacrimi de pocăinţă să-I udăm picioarele şi să I le sărutăm.

Hristos este vîndut de Iuda la iudei pe 30 de arginţi. Să ne ferească Dumnezeu să-L trădăm şi noi pe Domnul pentru bani, pentru cinste sau din frică. Hristos spală picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină, ca să ne înveţe smerenia pe toţi. Hristos Mîntuitorul nostru săvîrşeşte prima Sfîntă Liturghie la Cina cea de Taină, întemeiază deci jertfa liturgică şi împărtăşeşte pe ucenici, înainte de patima Sa. Să preţuim toată viaţa biserica, să mergem regulat la Sfînta Liturghie şi să ne apropiem cu evlavie şi pregătire de Sfînta Împărtăşanie, mai ales la marile praznice şi sărbători creştine. Numai Iuda, vînzătorul, cînd s-a împărtăşit “a intrat satana în el”, căci a primit cu nevrednicie Trupul şi Sîngele Domnului. Aşa vor pătimi toţi cei ce se împărtăşesc cu necredinţă şi cu păcate mari pe suflet. Vai de cei ce zac în păcate grele şi nici măcar în sfintele posturi nu se pocăiesc şi nu se împacă cu Mîntuitorul.

Iată, Vinerea Mare! Fiul lui Dumnezeu este răstignit între doi tîlhari, pentru mîntuirea noastră. Să mergem cu sfintele femei mironosiţe să plîngem pe Iisus Hristos şi mai ales să ne plîngem păcatele noastre lîngă Crucea Lui. Hristos îşi dă duhul şi apoi este pus în mormînt. Să îngenunchem cu mare credinţă la Mormîntul Domnului, să-L tămîiem, să ne rugăm şi să ne cerem iertare, să ne împăcăm unii cu alţii şi în noaptea sfîntă a Sfintelor Paşti să aşteptăm clipa de taină a Învierii Domnului şi a învierii noastre.

De vom face aşa, ne vom bucura cu toţii de lumina învierii Mîntuitorului şi vom putea cînta cîntarea îngerească de biruinţă asupra morţii şi a iadului. Amin”.

(sursa)

Alte predici, talcuiri si articole la Duminica Floriilor:

***


Categorii

1. Slider, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Intrarea Domnului in Ierusalim (Floriile), Parintele Constantin Coman, Sfantul Teofan Zavoratul, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

33 Commentarii la “INTRAREA DOMNULUI IN IERUSALIM (Duminica “Floriilor”). Despre SUPERFICIALITATEA si NESTATORNICIA SENTIMENTELOR OMENESTI. Cat valoreaza si cat dureaza osanalele multimilor care asteapta un rege (lider) pamantesc?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: IATA MIRELE! Oare noi, astazi, cunoastem vremea cercetarii noastre de catre Hristos, “spre pacea” noastra? SINGURATATEA CELUI MAI NEINTELES DINTRE (NE)PAMANTENI si MUSTRAREA DRAGOSTEI RANITE | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: IATA MIRELE! Oare noi, astazi, cunoastem vremea cercetarii noastre de catre Hristos, “spre pacea” noastra? SINGURATATEA CELUI MAI NEINTELES DINTRE (NE)PAMANTENI si MUSTRAREA DRAGOSTEI RANITE. “Hristos trece pe lângă noi, întristat, î
  3. Pingback: “Eu sunt cel mai laudat de oameni, dar si cel mai hulit… Ma rog sa nu intre nimeni in iad din cauza mea”. PARINTELE ARSENIE BOCA, cel “aspru-bun”, in amintirea Parintelui GHELASIE ȚEPEȘ. Marturii despre minuni si invataturi
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate