“Dăruieşte-Mi păcatele tale!” – Conferinta “CRUCEA JERTFEI” din 2015 de la Ploiesti a PS Macarie Dragoi: SA INVATAM IUBIREA CEA ADEVARATA DE LA DUMNEZEU, CEL CARE S-A JERTFIT PENTRU PACATELE NOASTRE – In ce duh se cuvine sa ne spovedim si sa ne cuminecam? (AUDIO + TEXT)

“Mai intai de toate, sa iertam!”

Tarile scandinave intre vechii sfinti si inghetul necredintei

Vedeti si:

***

CRUCEA JERTFEI

Conferinta PS Macarie Dragoi, Episcopul Europei de Nord, de la Ploiesti – 31 martie 2015:

Transcriere partiala:

“[…] În acest răstimp binecuvântat al Postului Mare vă îndemn la iertare. Să vă iertaţi vrăjmaşii aşa cum Şi i-a iertat Hristos pe cruce; i-a iertat pe toţi cei care L-au prigonit, cei care L-au chinuit, cei care L-au omorât. I-a iertat pe toţi, rugându-Se Părintelui să-i ierte. I-a iertat și El şi S-a rugat şi Părintelui Ceresc să-i ierte, fiindcă ei nu ştiau ce fac. Cu adevărat, nu ştiau ce fac, că Îl omoară pe Însuşi Dumnezeu.

Şi aici e taina cea mare a Jertfei lui Hristos, fiindcă El, Omul-Dumnezeu, a murit, S-a jertfit pentru păcatele noastre. Cunoaştem de la Sf. Ap. Pavel că plata păcatului este moartea. Or, Hristos a fost fără de prihană, fără de păcat şi, totuşi, a murit pentru noi. Ne minunăm că a înviat; a înviat ca un Dumnezeu, dar ne mirăm şi mai adânc că a murit pentru noi, S-a jertfit pentru păcatele noastre. Nu pentru păcatele Lui, că nu le avea. S-a jertfit pentru păcatele noastre, ne-a curăţit pentru păcatele noastre, ne-a împăcat cu Dumnezeu. Iar jertfa Lui este continuă în Taina Liturghiei. De aceea, şi noi, la rândul nostru, învăţăm iubirea cea adevărată de la Dumnezeu; iubirea dumnezeiască este atât de diferită faţă de iubirea omenească! Iubirea dumnezeiască este nemărginită şi continuă, pe când cea omenească este nestatornică şi şovăielnică. De aceea, Dumnezeu ne-a învăţat pe cruce cum să iubim și cum să ne jertfim pentru a dobândi comuniunea deplină cu El. Iar comuniunea deplină o dobândim în Taina Liturghiei.

Mai întâi de toate, trebuie să-i iertăm pe cei care ne greşesc. Dacă Hristos Şi-a iertat călăii, cum să nu-i iertăm pe cei ce ne greşesc și, de multe ori, noi suntem vinovaţi faţă de cei pe care-i supărăm şi cu care suntem, de multe ori, în vrăjmăşie, în tulburare. Trebuie să iertăm cu toată fiinţa noastră şi apoi să ne apropiem de Izvorul Vieţii. Să ne căim în Taina Spovedaniei de păcatele pe care le-am săvârşit şi apoi să ne împărtăşim cu El în Taina Euharistiei.

Mă bucur că sunt şi părinţii slujitori aici, care ne slujesc cu toată fiinţa lor, cu timp şi fără timp, cum spune Sf. Ap. Pavel, în frunte cu părintele Anton, care-mi este atât de drag, și cu ceilalţi părinţi. Să-i căutaţi cu toată stăruinţa, fiindcă ei poartă harul iubirii lui Hristos, ei caută harul preţuirii lui Hristos. Iar mâinile lor sunt mâinile lui Hristos, pe care Hristos le împrumută ca să lucreze pentru mătuirea noastră în Tainele Bisericii prin care Se împărtăşeşte Harul Preasfântului Duh.

Iar Tainele de care ne împărtăşim deplin acum, în urcuşul nostru spre Înviere, sunt Spovedania şi Cuminecarea. Ne împăcăm cu Dumnezeu, ne împăcăm cu semenii noştri, ne cerem cuvenita iertare. Îmi aduc aminte din copilărie când mergeam la biserică pentru spovedanie şi ne îndemnau părinţii şi bunicii: <Iertaţi-vă cu toţii! Iertaţi-mă și pe mine!> Eram copleşit când bunica, bunicul, mama, tata îşi cereau iertare la mine, copilaşul. Și eu nu înţelegeam, oare de ce îşi cer iertare? Nu înţelegeam de ce îşi cer iertare – aşa e bine, să ne cerem iertare. Eu trebuia să îmi cer iertare! Mai făceam, desigur, și eu diferite greşeli în copilăria mea. Eu trebuia să-mi cer iertare, dar își cereau şi adulţii iertare la mine, copilaşul, când mergeam spre biserică, spre Liturghie și, mai ales, atunci când mergeam la Spovedanie, şi ne primeneam sufleteşte, ne împărtășeam cu Hristos și mare era bucuria. Iar bunica mă atenţiona: „Vezi că L-ai primit pe Hristos, ai grijă! Eşti primenit, ai mare grijă cum trăieşti şi cum te apropii de praznicul Învierii!”

Din nefericire, în satul meu nu era o împărtăşire frecventă, aşa cum este acum în satul meu năsăudean. Nu era acest lucru şi-i fericesc pe copiii de acum, de la mine din sat şi din toate aşezările euharistice, din toate comunităţile euharistice, care se pot cumineca continuu cu Hristos, se pot împărtăşi din Potirul Vieţii.

Şi e atât de minunat când copiii se pot împărtăşi de Hristos şi când noi, care avem inima de copil, ne putem împărtăşi de Hristos. Iar pentru a ne împărtăşi de Hristos trebuie să avem inimă de copil. Hristos întotdeauna Se raportează la noi ca la nişte copii cuminţi şi ascultători şi curaţi şi neprihăniţi. Noi vom fi judecaţi ca şi copiii, nu ca adulţi. De aceea un părinte duhovnicesc zicea că suntem tineri. Toţi suntem tineri, chiar dacă avem vârste diferite. Avea o vârstă înaintată părintele duhovnicesc, dar zicea: „Toţi suntem tineri, chiar dacă avem vârste diferite! Toţi suntem tineri înaintea lui Hristos!”

În această tinereţe duhovnicească să rămânem și aici, pentru a ne bucura deplin în Împărăţia lui Dumnezeu. Vă doresc ca Postul să vă fie binecuvântat și folositor, să vă împăcaţi cu toţi, să vă împăcaţi cu Dumnezeu şi cu cei de lângă dumneavoastră, să vă spovediţi de păcate, să vă împărtăşiţi cu Hristos, Bucuria noastră, şi astfel să ne împărtăşim de roadele Învierii, de care ne împărtășim nu doar în Praznicul Paştilor, ci ne împărtăşim continuu.

Părintele Serafim de Sarov, din fiecare întâlnire făcea un eveniment pascal. Îi saluta pe toţi, în bucuria sa duhovnicească, în bucuria comuniunii cu Hristos, spunându-le: „Hristos a înviat, bucuria mea!” Din fiecare întâlnire făcea un eveniment pascal. Şi noi, la rândul nostru, să trăim această bucuria cu Hristos Cel răstignit şi înviat, pacea şi împlinirea sufletelor noastre. […]

 *

[…] De multe ori, la spovedanie, credincioşii mai riguroşi vin cu lista pe care îşi notează păcatele, mai mari, mai mici, pe care le săvârşesc. Însă există pericolul ca spovedania să devină formală şi să nu fie însoţită de străpungerea inimii, de părerea de rău faţă de păcatele pe care le săvârșim şi este un mare pericol să cădem în formalism. Si noi, slujitorii, suntem ispitiţi de rutină în slujirea euharistică. De aceea în toată vremea trebuie să ne străpungem inima. Trebuie să ne plângem la propriu, profund, păcatele pe care le săvârşim ca oameni şi să ne îndreptăm. E adevărat că nu putem să ne îndreptăm în totalitate, să nu mai păcătuim, că aşa este firea noastră, dar desăvârşirea înseamnă a fi mai bun astăzi decât am fost ieri şi mai bun mâine decât am fost astăzi. Iar noi, slujitorii care spovedim credincioşii, avem această experienţă cu oamenii care se spovedesc formal şi ne spun de multe ori: „Păi întrebaţi-mă, părinte, că eu nu ştiu ce să vă zic…” Şi noi întrebăm şi îi ajutăm cumva să se mărturisească curat.

Zilele trecute am avut o întâlnire cu câţiva preoţi din Bucovina. Și un părinte mi-a mărturisit că a avut un bătrânel la mărturisire, la modul general – nu divulgăm taina spovedaniei, doar ne folosim; şi părintele Teofil Părăian mai transmitea uneori din experienţele pe care le avea sub epitrahil. Şi a venit un bătrânel și preotul l-a întrebat: „Cu ce te simţi vinovat, împovărat, înaintea lui Dumnezeu de la ultima spovedanie?” „Părinte, cu nimic.” „Păi n-ai păcătuit?” „N-am păcătuit.” „Cum n-ai păcătuit?! Trebuie să te gândești şi să simţi sufleteşte că l-ai supărat pe Dumnezeu cu ceva. Nu se poate să nu fi păcătuit!” „Păi, părinte, drept să vă zic, obişnuiesc să mint uneori de îngheaţă apa.” „Păi ai minţit şi adineauri, când ai zis că n-ai păcătuit şi era cât pe ce să îngheţe apa harului dumnezeiesc!” Apa cea vie, a harului, care se revarsă prin Tainele Bisericii. Dar el şi-a deschis, în cele din urmă, inima. Mi s-a întâmplat și mie când spovedeam sute și sute de credincioşi, la catedrala din Cluj, pe durata postului, și veneau credincioşii, şi voiam să mai reflecteze puţin. Aveam și un chestionar foarte riguros alcătuit de părintele mitropolit Andrei Andreicuţ, arhiepiscopul de Alba Iulia atunci. Un chestionar nu foarte amănunțit, dar un chestionar foarte bine alcătuit din experienţa pastorală a părintelui Andrei şi îi îndemnam pe oameni: „Uită-te un pic pe listă, că nu te pot întreba acum, dacă tu nu te regăseşti şi nu te mărturiseşti înaintea lui Hristos, că n-am cum să te dezleg în numele Lui dacă nu-ţi mărturiseşti păcatele.” Şi după o vreme venea şi-şi mărturisea păcatele: am păcătuit cu asta, am păcătuit cu asta… Păi cum să nu păcătuim? Păcătuim în toată vremea. Important este să ne mărturisim păcatele.

Cred că v-am spus în postul Crăciunului, la întâlnirea pe care am avut-o aici, vederea pe care a avut-o Fericitul Ieronim în apropierea peşterii din Betleem, unde s-a născut Mântuitorul Hristos. Celor care nu aţi auzit v-o împărtăşesc acum, iar celor care aţi auzit-o vă este de folos să o mai auziţi o dată acum. I s-a arătat Hristos sub chipul Pruncului şi l-a întrebat: <Aici, unde toţi Îmi dăruiesc câte ceva, tu ce Îmi vei dărui?> Şi, bucuros, ascetul i-a răspuns: <Doamne, Îţi dăruiesc toate nevoinţele mele, Îţi dăruiesc toate faptele mele bune!> – avea multe nevoinţe și fapte bune. Hristos i-a zis: <Da, dar altceva Îmi mai dăruieşti?> <Pe mine însumi, Doamne! Inima mea, pe mine însumi!> <E bine, dar altceva doresc de la tine.> <Ce-aş putea să-Ţi ofer altceva?> <Fiule, dăruieşte-Mi păcatele tale!>

Fac o paranteză: mă sună acum un domn ambasador care a trecut printr-un accident împreună cu soţia şi cu cei doi copilaşi. Primul a decedat năprasnic acolo, sub ochii soţiei. El a intrat în comă, şi-a revenit, iar prin puterea credinţei şi a rugăciunii a depăşit această încercare şi a dat o mărturie extraordinară în mijlocul colegilor și a celor cu care vieţuieşte. Le-a zis tuturor că nu a avut nevoie nici de psiholog, nici de psihiatru. L-a ajutat rugăciunea şi Liturghia Bisericii. Acolo se întâlneşte cu copilul său, la fiecare Liturghie. Fiindcă copilul este în ceruri. Eu l-am spovedit pe copil, un copil foarte curat. L-a luat Hristos în stare de neprihană. Şi am înţeles lucrul acesta. Am închis paranteza.

Deci revenim la Ieronim. A vrut să-I ofere virtuţile, s-a oferit pe el însuşi. Şi Hristos i-a zis: <Dăruieşte-Mi păcatele tale.> Cu inima frântă, printre suspine, Ieronim L-a întrebat: <Doamne, la ce-Ţi folosesc păcatele mele?!> <Vreau să le iau asupra mea ca să-mi fac sălaş în inima ta. Să te curăţesc de păcate și să-mi fac sălaş în inima ta.> În ieslea inimii tale. Hristos nu Se poate sălăşlui într-o peşteră de tâlhari, într-o iesle murdară. Nu are nevoie să fie un pat împărătesc, ci are nevoie de o iesle curată, aşa cum a fost odinioară ieslea din Betleem, curată, înmiresmată. Şi în sensul acesta ne gândim la poemul Colind al lui Vasile Voiculescu, care spune că fiecare dintre noi Îl primim pe Hristos în ieslea din carne și os, în ieslea trupului nostru. Iar inima noastră devine palat împărătesc. În inima curăţită de păcate prin spovedanie si prin dulcea cuminecătură.

[…]

(…) M-au intrebat la un moment dat: „ce religie aveti”? Si le-am spus: „sunt crestin-ortodox”. Nu le spun ‚ortodox’ ca se gandesc la ortodocsii din cetatea sfanta, ortodocsi evrei. Ce sa le mai zic ca sunt episcop… sunt slujitorul tuturor. De altfel, permanent le impartasesc celor dimprejur ca sunt parintele episcop. Fiind primul episcop in tarile scandinave nu erau obisnuiti cu aceasta adresare evlavioasa consacrata, Preasfintit. Imi ziceau Preluminat, Preacinstit, prea nu stiu cum, si le-am spus: nu va mai chinuiti, oameni buni, spuneti-mi Parintele Episcop, ca sunt parintele tuturor. Cel-Dintai este Hristos, Parintele tuturor si prin Hristos purtam si noi aceasta vrednicie. Suntem parintii vostri cu totii si eu sunt Parintele Episcop. Sigur, cei care sunt foarte credinciosi se adreseaza corect si nu-i opresc, dar cei mai multi, care nu au avut aceasta experienta duhovniceasca de a avea un episcop alaturi, de a intalni un episcop, nu stiau acest lucru si majoritatea dintre ei spun Parinte Episcop. Si e atat de frumos sa ne spuna „parinte”!

Asa, si acel tanar m-a intrebat: „ce religie esti”? „Dar mata ce esti”? „I’m nothing” (sunt nimic). „Cum esti nimic? You are a human beeing (esti o fiinta cuvantatoare), cum esti nimic”? Si asa am incropit un dialog si ne-am imprietenit si vreau sa va marturisesc ca, din mila lui Dumnezeu, acest tanar este crestin ortodox acum. Din mila lui Dumnezeu!

Sigur ca ne-am dori sa fie larga poarta care duce la Viata, si aici in tara si in Scandinavia, dar in Scandinavia este mai stramta decat aici in Romania. Si ne doare atunci cand intalnim oameni care nici macar nu doresc sa se impartaseasca din iubirea lui Dumnezeu, nu doresc sa auda de Dumnezeu, sa-L recunoasca pe Dumnezeu, spun ca sunt nimic, ca nu exista Dumnezeu, si asa mai departe. Si noi ce sa facem atunci? Il marturisim pe Hristos prin puterea modelului. Parintele Porfirie ne spune cateva cuvinte extraordinare: ca atunci cand cineva nu poate sa primeasca invatatura lui Hristos sa nu i-o impartasesti [prin invataturi – n.n.]. Sa i-o impartasesti prin puterea exemplului tau, prin puterea modelului tau. Si asta o fac cu vecinii mei. Avem o batranica foarte simpatica. Cand vin credincioasele noastre si fac misiune pe la gradina, iese si ea la gradina. Cand stergem geamurile, sterge si ea geamurile. Ne imita in chip minunat, dar nu ne imita in cele ale credintei, ale trairii in Hristos. Am chemat-o la paraclis, am vorbit cu ea. Nu vrea sa se lase modelata, nu isi deschide inima catre Dumnezeu. Ne rugam pentru ea, poate in ultima clipa Dumnezeu se va milostivi. E foarte respectuoasa, o femeie foarte cuminte, dar ne cutremuram atunci cand auzim din gura ei ca pentru ea nu exista Dumnezeu. Ne cutremuram! In ce situatie au ajuns aceste tari scandinave unde secularizarea intrupeaza cele mai acute forme. Si facem atat cat putem, lucram atat cat putem, cat ne ajuta Dumnezeu pentru mantuirea lor. Vikingii au fost ultimii dintre europeni care s-au crestinat. Au trecut la crestinism mai mult de frica, prin puterea sabiei decat prin puterea credintei. Si sigur, se exprima aceasta si in contemporaneitate, acesta indarjire a lor.

– Cineva se pare ca vrea sa se casatoreasca si nu stie cum sa-si gasesca omul potrivit.

– Sa se roage ca Dumnezeu sa-i dea ajutor. In sensul acesta am fost sunat de o tanara de la Oslo care si-a gasit un norvegian. Am raspuns chiar eu la telefon, s-a prezentat cine este si am intrebat-o din ce parte a Transilvanie este. „Dar de unde stiti”? Primul lucru pe care mi s-a spus cand m-am prezentat ca sunt episcopul, a zis: „Doamne ajuta, domn parinte”! Si am recunoscut imediat ca este din Ardeal. Si mi-a zis: „am cautat mai multi romani, dar Dumnezeu mi-a randuit chiar un norvegian. Slava lui Dumnezeu, ma casatoresc cu el”. „Foarte bine”! „Dar am o problema, domn parinte”. „Ce problema”? „Nu stiu cum sa ma cunun cu el, ca el nu este de credinta noastra si nu vrea sa treaca la credinta ortodoxa”. „Pai cum asa”? „Pai asa. Dar mi-a promis ca toti copiii pe care ii vom avea vor fi crestinati in Biserica Ortodoxa, vor fi botezati in credinta ortodoxa”. „Este minunat”. „Dar ce sa facem”? „Pai sa va cununati”. „Dar cum sa ne cununam”? „Pai haide sa ma intalnesc cu el”. Aveam sarbatoarea hramului la Oslo. „Il puteti determina sa vina la slujba, la biserica”? „Da, pot sa-l aduc, dar nu va vrea sa devina ortodox, va spun de acum”. „Haideti sa vedem”. Si am avut o intalnire frumoasa dupa ce a participat la Taina Liturghiei si in cele din urma a fost extraordinar ca mi-a spus ca ar dori sa devina ortodox. Dar [cu conditia] sa urmeze cateheza cu mine. Da, bucuros. Am programat perioada, a venit la Stockholm, a urmat cateheza si a trecut la credinta ortodoxa. I-am cununat in biserica noastra parohiala din Olso, capitala Norvegiei. Acolo, in biserica parohiala, am randuit doi ocrotitori: un sfant roman si un sfant scandinav ortodox. Cand am ajuns la Oslo am aflat ca ocrotitorul orasului este un oarecare sfant Halvard. Cine o fi acest Halvard? Cu uimire am constatat ca este un sfant ortodox, de dinainte de schisma, martirizat in zorii crestinismului scandinav. A cazut sub ploaia de sageti a vikingilor pagani pentru singura lui vina de a apara un om nevinovat, folosind cuvintele Matuitorului Iisus Hristos din Evanghelia dupa Ioan: „Mai mare dragoste nimeni nu are decat sa-si puna viata pentru aproapele sau”. Si el si-a pus viata pentru aproapele sau. Vikingii pagani, dupa ce l-au sagetat i-au legat de grumaji o piatra de moara si l-au aruncat in apele fiordului Drammen din Olso. Iar trupul proslavit al tanarului martir Halvard plutea la suprafata apei purtand deasupra piatra de moara. Nu s-a scufundat in adancuri, cum doreau vikingii pagani, ci a ramas la suprafata, iar piatra de moara a devenit asemenea unui burete, plutea alaturi de moastele Sfantului Halvard. Crestinii au luat cu multa evlavie moastele sale, le-au ingropat la loc de cinste si au zidit pe mormantul sau o biserica care s-a distrus tocmai la reforma protestanta si atunci au ramas ascunse si moastele martirului dar a ramas icoana lui pe emblema veche, medievala a orasului, actuala stema a orasului.  Si m-am minunat si am zis sa il punem alaturi de acest tanar martir pe alt martir roman, pe Ioan Valahul. In chip minunat, Halvard in vechime, in perioada de traire ortodoxa, a fost cinstit in data de 15 mai, in apropierea zilei de praznuire a Sfantului Ioan Valahul, iar hramul de la Oslo il sarbatorim in cinstea celor doi martiri care sunt sarbatoriti in calendar la o diferenta de cateva zile. Si in cea mai apropiata duminica de sarbatorile lor ii cinstim pe cei doi martiri aducand o marturie a tezaurului comun, a mostenirii noastre ortodoxe.

Ei, la cununia celor doi tineri au participat foarte multi norvegieni si le-am pus in fata icoana celor doi protectori ai parohiei romanesti. Pe de o parte, Ioan Valahul imbracat in vesmintele pascale, albe ca lumina, asa cum sunt imbracati acesti minunati tineri care ne-au intampinat in aceasta seara, exprimand astfel bucuria Invierii de care ne impartasim inca de pe acum, iar de cealalta parte Halvard invesmantat in hainele vikinge, traditionale, care sunt foarte colorate, va zic, frumoase, dar foarte colorate. De aceea, parintele Staniloae zicea ca vesmintele romanesti exprima bucuria si biruinta Invierii. Sunt pascale, fiindca in ele predomina albul. Iarasi fac apel la bunica: era o comunitate destul de numeroasa, nu mai exista astazi, de evrei. Erau si cativa sasi veniti pe la noi. Iar la hotar, cand se privea pe hotar, se deosebeau romanii de ceilalti care munceau acolo, prin vesmintele lor albe. „Acolo sunt cei de-ai nostri, crestini ortodocsi, fiindca sunt imbracati in vesmintele albe, luminoase. Dincolo sunt ceilalti in hainele domnesti”. De aceea, bunicii mei nu au vrut sa-si schimbe vesmintele. Imi aduc aminte, bunicii erau pe patul de moarte si erau in vesmintele din panza, au ramas invesmantati in ele pana in ultima clipa. Nici nu au vrut sa se uite la cele colorate care au patruns si in satul traditional. Acum nu mai sunt batrani care le poarta zilnic. Pana nu demult erau cativa batrani care veneau invesmantati, permanent purtau portul traditional.

Deci, aceasta icoana a celor doi sfinti am infatisat-o celor de la Cununie. S-au minunat. Nici nu stiau de Halvard norvegienii. Cine este acest Halvard? Iata, este un sfant din zorii crestinismului ortodox scandinav, si asa mai departe. Iar dupa o vreme s-a zamislit si primul copilas in familia acestor tineri. Iar la botez stiti ce nume i-au daruit? Numele protectorilor de la Oslo, Ioan Halvard. Si au putut da marturie frumoasa si la botez. Iar agapa de la cununie  au organizat-o intr-un chip foarte cuviincios si au combinat-o cu imnele traditionale romanesti de buna calitate, am putea sa le zicem duhovnicesti, si cele norvegiene vikinge vechi intr-o croaziera in fiordul Drammen unde a fost aruncat trupul proslavit al sfantului Halvard. A venit si al doilea copil, se asteptau sa fie o fetita dar Dumnezeu le-a trimis un baietel, si s-au hotarat sa-l numeasca dupa numele celor doi ocrotitori de la Trondheim,  din nordul Norvegiei, cei doi ocrotitori ai parohiei romanesti din Trondheim, Sfantul Stefan cel Mare si Sfantul Rege martir Olaf, crestinatorul Norvegiei. Odinioara acolo era capitala regatului norvegian si de acolo a inceput lucrarea de crestinare, apostolatul, sfantul Olaf, crestinatorul vikingilor norvegieni, si acolo a fost martirizat acest rege crestinator Olav care a cazut sub securea unui viking pagan si in momentul in care a primit botezul prin sange a strigat catre Hristos: Doamne mantuieste, Doamne iarta-i. Si rugaciunea sfantului a lucrat atat de minunat incat s-a savarsit lucrarea de crestinare dupa proslavirea Sfantului Olaf, iar cel care l-a ucis, care l-a martirizat, s-a pocait de pacatul pe care il savarsise si a facut de la Trondheim un pelerinaj pe jos pana la Ierusalim, plangandu-si pacatul. S-a crestinat, sigur, i s-a curatit pacatul prin Taina Botezului si apoi s-a pocait si a facut pe jos un pelerinaj pana la Ierusalim plangandu-si acest pacat, dar a nascut un sfant in Imparatia lui Dumnezeu, mare sfant al norvegienilor. Iar Trondheim-ul a devenit unul dintre cele mai importante centre de pelerinaj din Europa Occidentala. Au fost doua mari centre de pelerinaje in Europa medievala: la Trondheim, la moastele Sfantului Rege Martir Olaf si in Spania, la Santiago de Compostela, la moastele Sfantului Apostol Iacob. Si in aceasta biserica, care a fost ridicata pe locul unde a fost martirizat Sfantul Rege Martir Olaf, PF Patriarh Daniel a daruit o icoana a Sfantului Olaf, contemporan cu Sfanta Cuvioasa Parescheva de la Iasi. In perioada in care a fost Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, in 2007 a participat la o manifestare teologica, a impartasit un cuvant de folos si a oferit o icoana a Sfantului Olaf, lucrata in stilul bizantin romanesc, care se pastreaza in biserica straveche de piatra ridicata pe locul martirajului Sfantului Olaf. Cand am vizitat-o prima oara cu pelerini romani, in mod deosebit ne-a chemat ghidul sa ne spuna: veniti sa vedeti icoana daruita de Patriarhul vostru, al romanilor. Fiindca sub icoana se pastreaza o insemnare, s-a asezat o inscriptie, care spune ca aceasta icoana este daruita de parintele Patriarh, PF Daniel al Romaniei. Deci cel de-al doilea copilas a primit numele celor doi ocrotitori ai parohiei romanesti de la Trondheim, numindu-se Stefan Olaf (Olav).

– In biserica noastra de multe ori se intampla ca femeile sunt mai evlavioase, chiar bisericoase, si sotii nu prea. Pentru multe dintre ele aceasta este o cruce, o suferinta. Ar vrea ca bucuria lor sa o aiba si sotii, si barbatii. Unii sunt mai necredinciosi, poate chiar atei, altii sunt mai impietriti, nu neaga, si intrebarea ar fi ce sa faca? Pe langa faptul ca se roaga, ca se poarta frumos, ar dori sa vina si ei la credinta dar parca de ani de zile nu se intampla nimic.

Se va intampla, sa nu deznadajduiasca! Se va intampla, sa aiba rabdare! Dar eu va zic cazuri de barbati credinciosi si de femei necredincioase. Pot impartasi mai multe cazuri. De pilda, nu de mult am intalnit o familie in care barbatul foarte credincios a castigat-o pe sotia sa care era mai rece, as putea zice necredincioasa, ea a devenit mai credincioasa, mai tare si mai fierbinte in credinta decat el acum si este extraordinar. Deci sa nu deznadajduim, iubitii mei, sa avem rabdare! In ultima clipa, si nu e tarziu! Cunosc cazuri in care barbatii, in ultima clipa, prin credinta si staruinta in rugaciune a sotiilor credincioase, si-au mantuit sufletul. Va spuneam, parinte Anton, despre o batranica din Bucovina foarte credincioasa, foarte evlavioasa, iar sotul nu as putea zice ca era necredincios, dar era indiferent. Si era muribund in saptamana Sfintelor Patimiri. Si i-a spus sotiei: draga mea sotie, mor de dorul de lapte, da-mi o lingura de lapte! Si batrana, fiindca era foarte credincioasa i-a zis: „poti muri, ca in saptamana Sfintelor Patimiri nu iti dau. Poti sa mori acum, ca nu-ti dau”. Dar a luat laptele harului dumnezeiesc, s-a impartasit de laptele harului dumnezeiesc, fiindca sunt foarte multe imne in care ni se spune ca noi ne impartasim de laptele cel duhovnicesc ca in Biserica Slavei si mai ales din laptele duhovnicesc al Mariei, unica Fecioara hranitoare de prunc. Deci sa nu deznadajduim, mergem inainte.

In acest sens, fiindca veni vorba de lapte, as vrea sa ma impartasesc o experienta pe care am avut-o alaturi de o buna credincioasa a bisericii noastre, invatandu-ma cum ne poate ajuta Maica Domnului sa ne ridicam in toata vremea, cum ne hraneste in chip minunat Maica Domnului, invatandu-ne sa ne hranim din harul care se revarsa perpetuu de la dumnezeiescul jertfelnic. In acest sens avem si icoana Maica Domnului Alaptatoarea. O vedem pe Maica Domnului in icoana, cu dragoste si gingasie materna isi hraneste Pruncul, Il hraneste pe Hristos iar prin Hristos hraneste intreaga faptura. Intr-un imn al acestei perioade a Postului ni se spune ca Maica Domnului L-a hranit pe Hranitorul fapturii, dar ne hraneste si pe noi. M-am bucurat tare mult atunci cand, dupa hirotonia intru episcop, am primit o icoana pe care episcopul o poarta la pieptul sau, la inima sa, in care este asezata icoana Maicii Domnului Alaptatoarea; si am considerat de cuviinta sa o asez pe masa din odaia casei parintesti unde am fost hranit de buna si evlavioasa mea maicuta, iar in chip nevazut de Maica Domnului, care m-a hranit si pe mine si care hraneste intreaga faptura.

Iar anul trecut, dupa lucrarile Sinodului, in iulie, intr-o perioada foarte calduroasa pretutindeni in Romania, am ajuns acasa, iar oamenii au fost ravasiti de durere. De ce? Murise o tanara mama, chiar fiica cantaretului de la strana. La doar 20 de ani facuse un infarct in timp ce isi alapta copilasul. N-am gasit cuvintele potrivite, va spun. In asemenea clipe de durere, de incercare, nu gasesti cuvintele potrivite de mangaiere. Gasesti intotdeauna alinare in rugaciune impreuna cu toti cei care sufera, suferi impreuna cu cei care sufera si nici nu e nevoie sa impartasesti cuvinte fiindca devin cuvinte de plumb pe inimile pline de durere, uneori, si atunci trebuie sa plangi alaturi de cei care plang. Trebuie sa taci si sa plangi alaturi de ei. Dar la praznicul inmormantarii trebuia sa rostesc ceva. Preotii erau coplesiti de durere alaturi de intreaga comunitate, iar sotul vaduvit si parintii cu copilasul pe bratele lor erau in pragul deznadejdii. Si le-am aratat icoana Maicii Domnului Alaptatoarea pe care o aveam pe pieptul meu si le-am spus: iata, de acum inainte, Maica Domnului care L-a alaptat pe Hristos il va alapta si pe acest copilas. Va fi hranit de Maica vietii, cea care ii alapteaza pe toti orfanii si ne alapteaza pe toti. Atat am putut spune si a fost suficient. Am trecut zilele trecute, i-am vizitat, si copilul e bine si creste sub obladuirea Maicii Domnului si a maicutei sale bune care-l vegheaza din ceruri.

[…]

… Eu le spun credinciosilor uneori: eu raman la indemana dumneavoastra pana dimineata daca e nevoie, va ascult pe toti, dar sa nu abuzam de rabdarea multora, care poate au alte urgente, vin oamenii de la mari distante. Acelasi lucru le spun si credinciosilor in comunitati: eu va impartasesc cateva cuvinte de folos, dar pentru a va fi si mai de folos haideti sa lucram impreuna! Si stau cu voi si va ascult, de la inima la inima, de la suflet la suflet. Si uneori se lasa zori si sunt cu ei, ca e nevoie. N-as rezista daca ar fi atatia intr-o biserica la mine in Scandinavia, cati sunt acum in sala. Sunt mai putin, sigur, sunt la jumatate sau la un sfert. Comunitatile noastre sunt foarte mici. Le-am spus la Botosani acelasi lucru, a fost arhiplina Sala Polivalenta, au fost la 1500-1600 de oameni si m-au intrebat cum se face misiunea, cum ii intaresc pe oameni. Pai eu sunt acolo asa, sigur, sunt episcop, dar sunt ca un preot in relatia cu credinciosii, ii cunosc pe toti, de la mare la mic, de la mic la mare. Cand slujesc Liturghia intr-o comunitate imi dau seama imediat cine e nou si la miruit ii intreb: cand v-ati stabilit? Cand ati ajuns aici? De unde sunteti? Ca pe cei vechi deja ii cunosc dupa 7 ani, comunitatile fiind foarte mici. Dar daca ar fi 1500-2000 de oameni ar fi greu sa ascult pe fiecare in parte intr-o noapte. Mi-ar trebui cateva saptamani sau cateva luni sa stau cu fiecare in parte pe indelete. Si, sigur, cand se exprima oboseala pe fata mea, asa cum se exprima pe fata parintilor, dar o oboseala dulce in aceasta perioada a Postului cand spovedim pe multi credinciosi, oamenii dragi, cu multa sensibilitate ma intreaba: Preasfintite, dar nu sunteti prea obosit? Si le raspund folosind cuvintele pe care le-am auzit de pe buzele unui copilas: a iubi inseamna a nu obosi!

[…]

Aici este altarul fratelui! Ne simtim bine la altarul euharistic, cum ziceti, ne simtim bine la “altarasul” nostru de acasa din mica biserica, asa se numeste familia, dar trebuie sa ne simtim si mai bine la altarul fratelui. Aicea dovedim ca suntem copiii lui Dumnezeu. Fapta buna capata valoare atunci cand Il vedem pe Hristos in semenul nostru. Fiindca Hristos sufera cu cel care sufera. Sufera in noi, se roaga in noi. Daca nu Il vedem pe Hristos in cel de langa noi nu avem nici o rasplata. Aici se dovedeste credinta noastra.

Am inaugurat un program in Episcopie intitulat „In pace sa iesim”, cum zicem la Liturghie. Va aduceti aminte, la final, dupa ce ne impartasim, zice preotul cu cartea, iese prin usile imparatesti: „In pace sa iesim”! Si strana raspunde: „Intru numele Domnului”. Dar aceasta pace si bucurie pe care o dobandim la Liturghia Bisericii trebuie sa o impartasim in liturghia de dupa Liturghie, sa-i vizitam pe cei care sunt in singuratate, sa-i vizitam pe cei care sunt in neputinta si bucuria si pacea pe care le-am dobandit (eu cred ca majoritatea sunteti in Biserica aici, din ce simt) trebuie sa le raspandim, sa le impartasim si celor care au mai putina pace si bucurie, si mai ales celor care sufera de maladia secolului, care se numeste singuratate.

V-a spus parintele Anton ca l-am slujit pe IPS Bartolomeu ca secretar ecleziarh si deseori imi spunea Inaltpreasfintitul cat de singur s-a simtit atunci cand a fost parasit de cei apropiati si cat de amara a fost singuratatea atunci cand s-a gandit la parintii sai in momentul in care erau in puscarie si el si fratele lui care erau undeva izolati intr-un azil. Si dupa ce s-a eliberat a putut sa le recupereze osemintele si sa le ingroape in tarana sfanta din curtea cimitirului bisericii, unde erau strabunii lui. Deci daca membrii familiei mici i-au uitat pe cei ai lor, noi cei din familia mare sa le aratam ca nu i-am uitat.

[…]

***

• Ziarul Lumina: Conferinţă despre înţelesurile Sfintei Cruci (martie 2015)

[…]

„Vă pun la inimă cuvintele bunicii mele care m-a învăţat o rugăciune populară, pe care o rostesc de fiecare dată când îmi sărut crucea călugărească:

«Cruce în casă/ cruce în masă/ Dumnezeu cu noi la masă/ Maica Sfântă la fereastră/ Îngerii pe lângă casă/ Să scoată răul din casă!/ Cruce Sfântă, armă tare/ Feri-mă de supărare/ Cruce Sfântă, armă dulce/ Fii cu mine un` m-oi duce, / Sfântă Cruce-a lui Hristos/ Să-mi fii mie de folos».

Această familiaritate extraordinară cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu sfinţii se datorează crucii“, a spus ierarhul.

Va mai recomandam: