STRIGATELE IN PUSTIU ALE PATRIARHULUI PAVLE. Lectiile neauzite ale unui om evanghelic si nemeritat. CUM SA REACTIONAM FATA DE CEI RAI SI NEDREPTI?

“Fara a tine seama de cum se poarta altii, noi trebuie sa ramanem pe aceasta cale a Evangheliei… Cu nici un pret nu trebuie sa rasplatim in acelasi chip, sa nu mai spun ca nici nu incape vorba ca noi sa fim initiatorii unui astfel de rau. Trebuie sa ne aparam, dar nu ca neoamenii”.

*

MAI PRESUS DE NEAM

Patriarhul Pavel era ca un parinte pentru poporul sau, dar aceesi purtare de grija o avea fata de toti oamenii din lume. Acest fapt s-a putut vedea mai ales in timpul razboaielor civile din fosta Iugoslavie, cand Sfintia Sa se ruga, cerea ajutoare si se lupta sa afle solutii spre binele tuturor, pentru toate partile aflate in conflict, aratandu-le astfel calea pacii. Marturie sta multimea declaratiilor, scrisorilor, mesajelor, memorandumurilor, precum si alte izvoare scrise din aceea vreme. Orice solutie nedreapta, de fapt, nu-i o solutie pentru nimeni: nici pentru noi, nici pentru vecinii nostri, nici pentru Balcani, nici pentru Europa – se spune in Memorandumul Sfantului Sinod Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sarbe din vara anului 1992.

Episcopii Sarbi, sub conducerea Patriarhului Pavel, s-au aratat a fi mai presus de interesele nationale si atunci cand au condamnat crimele de razboi. Asfel, in Comunicatul despre acuzatiile mincinoase impotriva poporului Sarb din Bosnia si Hertegovina emis in sedinta extraordinara a Sfantului Sinod Arhieresc din Decembrie 1992, se pomeneste:

„Traim suferinta fiecarui om ca pe propria noastra suferinta, caci fie­care lacrima, fiecare rana, trupeasca sau sufleteasca, fiecare picatura de sange sant lacrima, rana si picatura de sange fratesti. Stim ca toti ne vom infatisa in fata Dumnezeului celui Viu, Judecatorul cel vesnic, unde nici un rau si nici un neadevar nu vor mai fi indreptatite.”

Iar cu alt prilej, Patriarhul Pavel a spus:

„Nu este nici omeneste, nici Crestineste sa aperi nedreptatea. Ar fi un pacat de neiertat sa indreptatim faradelegea cuiva doar pentru ca face parte din neamul nostru. Ca oameni si Crestini, dar si ca intai-statatori responsabili ai Bisericii Ortodoxe, intotdeauna am aratat si am osandit tot raul si nu am masurat niciodata cu masuri diferite faradelegile sau pe cei ce le-au savarsit in functie de credinta ori neamul din care faceau parte.”

Ca Biserica nationala locala, Biserica Ortodoxa Sarba in frunte cu Patriarhul Pavel a stat intotdeauna alaturi de poporul sau. In sedinta extraordinara din toamna anului 1993, Sfantul Sinod Arhieresc a lansat un Apel la omenie catre Cosiliul de Securitate al Natiunilor Unite si catre toate personalitatile, institutiile si organizatiile responsabile ale comunitatii internationale

„pentru a ridica fara intarziere sanctiu­nile economice, embargoul si izolarea poporului Sarb din Republica Federala Iugoslavia (Serbia si Muntenegru), izolare care nu are pre­cedent in istorie, caci sanctiunile si embargoul, asa cum sant aplica­te, chiar daca ne referim numai la materia prima necesara productiei medicamentelor, au transformat o tara intreaga intr-un imens lagar de concentrare sau ghetou si un intreg popor intr-o masa de con­damnati, de la copilul din pantecele mamei pana la batranul aflat in pragul mortii.”

Apelul episcopilor Sarbi se incheie cu aceste cuvinte: In numele credintei in Dumnezeu si in numele nepieritoarei demnitati a omului, indemnam la omenie pe toti si pe toate!

Cu acel prilej, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sarbe a trimis un cuvant po­porului Sarb si Comunitatii interntionale, prin care isi exprima punc­tul de vedere asupra razboaielor si evenimentelor din acea vreme, precum si asupra cauzelor si posibilelor cai de rezolvare ale crizei si haosului:

„Pentru noi si pentru poporul nostru, acestea sant vremuri biblice. Traim clipa de rastignire pe Golgotha. Santem martori si par­tasi ai patimirii unui intreg popor Crestin, mucenicit de cei puternici ai lumii acesteia, atat din tara, cat si din strainatate… Inaltand ruga­ciune, Sinodul Episcopilor Ortodocsi ridica privirea catre Dumnezeu si cere de la oameni apararea drepturilor elementare umane si natio­nale ale patimitorului popor Sarb, in toate locurile unde vietuieste de veacuri si marturiseste Crestinismul prin spiritualitatea sa, iubirea de dreptate, setea de libertate si nazuinta spre omenie. In aceeasi ma­sura, cerem si respectarea drepturilor individuale si nationale ale tu­turor vecinilor nostri, ale caror patimiri si jertfe le deplangem”.

Iar poporului sau ortodox ii cere sa fie statornic in rabdare, sa ierte Crestineste pe toti, dar sa aiba si discernamant mai intai fata de sine, apoi fata de conducatorii sai si fata de conducatorii marilor puteri.

Adeseori, patriarhul intervenea personal, indemnand si sfatuind. Asa a fost in toamna lui 1992, cand Sfintia Sa a chemat si a rugat poporul Sarb din partea rasariteana a Bosniei sa lase sa treaca un convoi de ajutoare pentru musulmanii din Srebrenita. Sarbii au fost mahniti din pricina ca organizatiile umanitare internationale ajutau mai degraba pe musulmani si pe Croati si nu voiau sa le vada si chinurile si patimirea lor. Patriarhul i-a inteles, dar i-a indemnat parinteste sa nu-si arate supararea prin oprirea ajutorului catre cei aflati de partea cealalta a frontului, caci si aceia sant oameni. Sfintia Sa avea sa scrie:

Catre poporul Sarb din Skelani pe Drina

Va rog parinteste sa lasati sa treaca convoiul international cu ajutoare umanitare care trebuie sa ajunga la Srebrenita. De credeti ca acest ajutor va este mai de trebuinta voua si familiilor voastre, mai degraba patimiti acum nedreptatea care vi se face decat sa o pricinuiti voi altora, fratilor vostri de alta credinta, dar la fel de nefericiti ca voi. Sa fim cu totii Oameni, fii ai lui Dumnezeu, si sa ne incredintam mai degraba dreptatii Lui decat maniei noastre, oricat ni s-ar parea de indreptatita. In numele dragostei evanghelice a lui Dumnezeu si a Sfintei noastre Biserici care o propovaduieste, va trimit binecuvantarea Noastra, cu credinta ca ajutorul va ajunge sa mangaie si patimirile voastre, daca la rau nu vom raspunde cu rau si daca in cele mai grele ispite ne vom purta ca un neam Crestin, neam al Sfantului Savva.

Rugamintea patriarhului a fost ascultata.

Patriarhul Sarb se lupta ca ajutoarele sa ajunga la toti cei necajiti, dar, in acelasi timp, se lupta si ca sa se faca auzit glasul tuturor. De aceea se impotrivea celor care refuzau dreptul de libera-exprimare al Sarbilor din Bosnia-Hertegovina in cadrul Referendumului legat de statul in care doresc sa traiasca. Sfintia Sa sprijinea deschis aceas­ta dorinta a Sarbilor. Printre altele, intr-un interviu pe care i l-am luat in 1993, sfatuia:

„Noi, oamenii clerului, de buna seama nu ar trebui sa ne ocupam de politica, dar Biserica intotdeauna va apara principiul general al libertatii omului, caci omul este o fiinta sloboda. Sustinem acelasi principiu si in cazul libertatii unui intreg popor de a-si hotari soarta in mod democratic. Iar cand este vorba de probleme de viata si de moarte, Biserica nu poate decat sa urmeze principiul ca poporul sa-si exprime liber voia sa. De aceea, Sfantul Sinod al Bisericii noas­tre a adresat un Apel prin care cere ca poporului Sarb din Bosnia-Hertegovina sa i se dea dreptul de a-si decide singur, in mod liber, soarta. Aceasta este pozitia Bisericii noastre si credem ca toti oamenii de buna-credinta din lume, care pretind ca au o atitudine democrati­ca, nu pot avea nimic impotriva”.

Din pacate, cei care au declansat razboiul au fost surzi si orbi la multe astfel de avertismente, ca si la suferintele poporului. De aceea, in August 1995, dupa exodul Sarbilor din Croatia si la inceputul agresiunii NATO impotriva Sarbilor din Bosnia-Hertegovina, cu vadita durere in inima, patriarhul a facut public un Apel in care vorbeste despre nenorocirea abatuta asupra poporului Sarb, aratand punctul de vedere al Bisericii si cum trebuie sa se poarte cei aflati in aceasta situatie deosebit de grea:

„Cei puternici ai lumii sant grabiti acum, pentru ca au inarmat si au pregatit armata Croatiei care s-a folosit de prilej pentru a dezradacina cea mai mare parte a poporului Sarb din partile Krainei. Cunoscute centre de putere desfasoara acum represalii crunte impotriva Sarbilor din Bosnia si Hertegovina, si asta in clipa cand pana si reprezen­tantii lor cei mai responsabili recunosc planul de pace American. Naravurile cele rele ale agresorilor din cele doua razboaie mondiale se reintorc in vetrele de veacuri ale poporului Sarb, iar «dreptatea» se imparte cu asprime si cinism. Poporul nostru este silit prin toate mij­loacele sa primeasca ceea ce i s’a hotarat dinainte, in afara participarii lui si impotriva vointei lui. Mai mult, cu exceptia Sarbilor, autodeter­minarea le-a fost recunoscuta tuturor, chiar si atunci cand a fost in­faptuita prin mijloace ilegale, imorale si chiar violente…

In ultimii patru ani, in locul pacii si reconcilierii pe care le procla­mau, puternicii lumii au reusit sa prelungeasca si sa intensifice acest razboi inter-etnic ce era si asa deosebit de violent – razboi pe care l-au incurajat deschis inainte de a incepe, iar adevarul despre el l-au ascuns cu fatarnicie…

Nu sant adrese unde sa ne putem indrepta protestul. Cuvintele s-au ispravit. Puterile demonice isi arata din ce in ce mai des adevarata lor fata, fara a se mai stradui sa apara in chip de inger de lumina... Vremea e de rugaciune, mai inainte de toate de rugaciune. Rugaciunea noastra nu este indreptata catre dumnezeii mincinosi, croiti dupa masura omului cazut si iubitor de sine, ci catre singurul Dumnezeu Viu si Adevarat, Dumnezeu Ziditorul si Mantuitorul tuturor oamenilor, Dumnezeul dragostei. Iar rugaciunea noastra n-o inaltam doar pentru neamul nostru, mucenicii nostri, jertfele noastre nevinovate sau pentru sutele de mii de prigoniti ai nostri. Rugaciunea noastra ii cuprinde pe toti cei ce sufera, toate jertfele, toti izgonitii, toti oamenii, fie prieteni, fie neprieteni, fie stiuti sau fie nestiuti… Inca ne rugam si pentru trezirea duhovniceasca si pocainta mai-marilor Europei si Americii, cei ce au hotarat «sa sprijine procesul de pace» cu ajutorul armelor ucigatoare ale NATO, pe un pamant Sarbeasc scaldat in sange si in lacrimi”.

Aducandu-si aminte de cuvintele Mantuitorului – Cine va rabda pana la capat, acela se va mantui – si de faptul neindoielnic ca puterea obtinuta prin forta nu a fost vreodata biruitoare pana in sfarsit, Sfintia Sa incheie Apelul cu cuvinte de mangaiere, imbarbatare si rugaciune:

„Va chemam pe voi, frati si surori, poporul nostru mult-patimitor, sa mergem numai pe calea dreptatii si a cinstei, a credintei si a fap­telor bune, pe calea omeniei si a vitejiei Crestine, fara ura si fara razbunare impotriva nimanui, ingenunchind intotdeauna numai in fata lui Dumnezeu si niciodata in fata oamenilor. Si El, Domnul Puterilor, A-toate-tiitorul, Stapanul istoriei, Dumnezeul dragostei si al milosardiei, dar si Dreptul Judecator al lumii, va fi cu noi. Iar daca El va fi cu noi, de cine ne vom teme? Fie ca smeritele ecouri ale clopo­telor bisericilor si manastirilor noastre sa se uneasca cu rugaciunea Bisericii Ortodoxe in inimile si pe buzele tuturor: «Doamne al puterilor, fii cu noi, ca pe nimeni afara de Tine, ajutor intru necazuri, nu avem. Doamne al puterilor, miluieste-ne pre noi!» Amin.”

Intocmai cu convingerile sale evanghelice, pe temelia credintei Crestine ca dupa patimire va veni Invierea, patriarhul se adresa in chip deosebit celor prigoniti. In acea luna August a anului 1995, aproape intreg poporul Sarb din Croatia se afla in coloanele de refugiati. Erau cele mai mari coloane de refugiati vazute in Europa dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Sfintia Sa a adresat poporu­lui incercat cuvinte de sincera impreuna-patimire, cuvinte pline de caldura parinteasca, dar si patrunse de aceleasi sfaturi duhovnicesti, prin care-i indemna pe refugiati sa se poarte cu omenie fata de toti, fie si-n cele mai grele imprejurari, fie si fata de vrajmasii lor.

Indemnul Patriarhului Pavel catre cei prigoniti din Kraina Sarbeasca este o pilda de omenie si de vitejie Crestineasca la care Sfinta Sa deseori facea pomenire, de aceea merita a fi citat in intregime:

In acest ceas de mare necaz si grele ispite ne indreptam inimile catre voi, fratii nostri patimitori, cu rugaciune catre Dumnezeu si cu cea mai adanca compatimire pentru chinurile voastre, aducandu-va ina­inte cuvinte de mangaiere si de imbarbatare. Hristos a zis: «Fericiti cei ce se gonesc pentru dreptate, ca acelora este Imparatia Cerurilor.» /Matei 5, 10/ Dupa dreptatea lui Dumnezeu, voi santeti izgoniti cu cruzime si neomenie din vetrele voastre de veacuri si trimisi catre niciunde. Stim ca ajutorul dat de poporul nostru si de oamenii de buna-credinta din intreaga lume va este de mare pret, insa mai stim si ca este doar o picatura in oceanul chinurilor si al umilintelor voastre. Chemam prin acest indemn pe toti fratii ortodocsi Sarbi din tara si din diaspora sa faca tot ceea ce le sta in putinta pentru a va manga­ia durerea si a va usura crucea grea a prigonirii. Asemenea, va rog si pe voi, toti, de la mic la mare, sa nu va clatinati cu duhul, sa nu slabiti si sa nu cadeti in deznadejde. Stim din istorie, chiar daca am privi numai intreaga istorie plina de chinuri a neamului nostru, ca Dumnezeu nu ingaduie niciodata ispite mai mari decat pot duce oamenii, /cf. I Cor. 10, 13/ Inaintasii nostri, in vremea Patriarhului Arsenie III Cearnoievici (1690) si a Patriarhului Arsenie IV Sakabenta (1737), ca si in vremea multor altor prigoniri si izgoniri pe care nea­mul nostru le-a indurat de-a lungul veacurilor, s-au aflat in impre­jurari si mai fara de iesire, dar s-au tinut si au dainuit si au inviat de fiecare data, biruind toate necazurile si toate ispitele. De multe ori s-a intamplat sa nu gaseasca pe nimeni pe lume care sa-i mangaie, d-apoi sa-i mai ajute. Azi, pe langa tot necazul, nu-i asa. Intregul popor Sarbesc, dar si multi oameni cinstiti din intreaga lume patimesc impreuna cu voi si se straduiesc sa va usureze pierderea si necazurile. Santem pe deplin incredintati ca dreptatea lui Dumnezeu va iesi la iveala intr-un sfarsit si ca Dumnezeu va randui ca multi dintre voi sa se intoarca la vetrele lor lasate in parasire.

Ne rugam Domnului sa va invartoseze [intareasca] credinta, sa va intareasca na­dejdea in biruinta binelui si a dreptatii, sa inmulteasca in voi si in noi toti dragostea si jertfa pentru aproapele, ca sa ne purtam pana la ca­pat crucea ca vrednici urmasi ai Sfantului Savva, al Sfantului Mare Mucenic Lazar si ai noilor mucenici de la Glina, Iadovno si Iasenovat, traind cu credinta ca va veni ceasul Invierii si al biruintei. Sa ne ti­nem azi ca si ieri, ca intotdeauna, de acea vorba sfanta din batrani: «La bine sa nu te semetesti, la rau sa nu deznadajduiesti.» Viu este Domnul Dumnezeul nostru, iar dreptatea Lui este blanda, dar birui­toare. Si viu va fi sufletul nostru daca va ramane cu Dumnezeu si cu dreptatea Lui.

Adresandu-ne voua, ii indemnam in acelasi timp pe toti episcopii, preotii, monahii nostri, ca si pe intregul popor sa va fie de ajutor in toate, in toata vremea si in tot locul. Ne adresam eparhiilor, parohi­ilor, preotilor si tuturor asociatiilor umanitare si credem ca ajutorul nu va lipsi.

In aceasta durere abatuta asupra noastra prin caderea Republicii Krainei Sarbesti si prin izgonirea poporului Sarb din vetrele lui de veacuri, simtim tot ca pe o datorie Crestineasca si morala ca sa rugam pe toti Sarbii ortodocsi, dar mai ales pe cei prigoniti, sa se stapaneasca de la a dusmani pe oricine apartine minoritatilor nationale din Serbia, Republica Bosniei Sarbesti si de oriunde, pastrand totdeauna in gand porunca lui Hristos ca si fata de dusmanii nostri sa ne pur­tam omeneste, cu atat mai mult fata de cei nevinovati. Intodeauna si in toate imprejurarile vietii, chiar si in cele mai grele, trebuie sa avem in minte porunca sfanta a lui Hristos: «Toate cate voiti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea.» /Matei 7,12/

Impreuna cu alte biserici daramate in Kraina Sarbeasca si Slavonia in timpul acestui razboi, precum in vremea celui de-al Doilea Razboi Mondial, a fost daramata si biserica in care eu am fost botezat. De aceea stiu si simt cu toata fiinta mea ca si pe mine, si pe voi, Dumnezeu ne va mantui numai daca vom cladi biserica vredniciei, a barbatiei si a staruintei in bine. Pe aceasta biserica n-o mai poate darama nici o putere vrajmasa. Iar unde este ea, este si dainuire – atat pentru fiecare din noi, cat si pentru intregul popor patimitor. Hristos cel rastignit, prin Crucea Sa a biruit lumea si a pregatit Invierea Lui si a noastra. Sa ne rugam Domnului celui rastignit si inviat ca si aceasta patimire a voastra si a noastra, a tuturor, sa ne fie zalog al invierii, cum s-a intamplat de atatea ori in trecutul patimitor al neamului nostru.

Al vostru rugator catre Domnul,

Patriarhul Serbiei

Pavel

*

O MASURA PENTRU TOATE

In acei nefericiti ani ai razboiului [, Patriarhul Pavel repeta adeseori indemnul pe care-l adresase in predica sa de la praznicul Sfantului Savva, din Ianuarie 1992: Fiecare Sarb sa-si cerceteze cugetul si faptele si sa vada daca nu cumva n-a participat la nenorocirea abatuta asupra tuturor din pricina vreunui pacat personal.

Desi intelesul e limpede, l-am rugat pe Sfintia Sa sa spuna mai multe despre aceasta… Şi iata ce mi-a raspuns:

„Noi, daca voim sa fim Oameni si Crestini, nu trebuie sa tinem seama de cum se poarta altii, ci suntem datori sa pretuim principiul evan­ghelic care spune ca fiecare in parte suntem ca o celula intr-un trup. Daca acea celula devine canceroasa, ea va primejdui intregul orga­nism. Se intelege, nu generalizam niciodata, nu putem spune ca toti Sarbii sunt buni, iar ceilalti rai. Asta nu! Şi printre noi sunt oameni de tot felul. Dar ii avem in vedere acum pe cei ce dau tonul si con­duc, care dau identitatea poporului nostru ca popor al lui Dumnezeu. Dintre acestia, cei care au facut rele cu adevarat sunt datori sa se cerceteze pe sine. Fara a tine seama de cum se poarta altii, noi trebuie sa ramanem pe aceasta cale a Evangheliei, care pana astazi a fost si calea noastra nationala.

Deseori pomenesc cuvintele lui Marko Milianov[1] ca «vitejia inseamna a te apara de dusmani, iar omenia este a-i apara pe dusmani de tine.» Asta nu inseamna sa zicem oricui: «Vino, frate!» – noi sa-l imbratisam, iar el sa ne ucida. Crestinismul nu propovaduieste o astfel de dragoste fata de dusmani. Nu vorbim acum de o purtare sentimentala, ci despre purtarea evanghelica care trebuie sa ne imboldeasca sa ramanem Oameni. Cu alte cuvinte, cum se spu­ne in popor: «Cand ai o pusca-n mana, sa am si eu una, si-apoi sa fie dupa voia lui Dumnezeu si dupa norocul viteazului!» Dar daca celalalt nu are pusca-n maini, daca-i neputincios, atunci cu nici un pret sa nu-i scoti ochii, sa nu-i tai capul, sa nu-l macelaresti!…

De multe ori pomenesc situatia unei femei simple din Kosovo. Copiii i-au crescut si s-au dus care incotro, iar ea a ramas singura cu barbatul ei. Intr-o vreme, au sadit o livada pe pamantul lor. Dar in aceeasi noapte, vecinii au venit si-au stricat-o. Dimineata, cand s-au trezit si-au vazut paguba, s-au plans unor cunoscuti. Acestia le-au spus: «Pai si vecinii vostri tocmai ce-au sadit livada; mergeti si le faceti si voi la fel!» Femeia insa le-a raspuns: «Noi n-o sa facem asa ceva.» «Cum, chiar n-o sa le faceti?! Doar ei v-au stricat intai livada, nu va ramane decat sa le-o stricati si voi pe-a lor!» La aces­te cuvinte, femeia i-a intrebat: «Ce ne-au facut ei noua este bine?» «Nu…», i-au raspuns prietenii. «Apoi atunci, cum poate sa fie bine daca noi le-om face la fel?!»”

Vedeti cum acea femeie s-a purtat evanghelic, ca un adevarat Crestin, ca un adevarat Om! Asa trebuie sa traim, avand o singura masura pentru toti, si pentru noi, si pentru fiecare. I-am amintit patriarhului ca el insusi, ca Episcop al Ras-Prizrenului, de multe ori a fost prigonit in mod brutal de catre unii Albanezi si a rabdat de fiecare data cu statornicie, ca un adevarat sfant, asa cum au spus multi... La cuvintele mele a raspuns, ca de obicei, smerit:

„Departe de mine sa fi rabdat ca un sfant. De ajuns imi este sa fi savarsit ce eram dator a face. Odata, un reprezentant al credin­tei islamice din Kosovo mi-a trimis o scrisoare in care-mi spunea ca pentru musulmani este de neacceptat principiul: „Nu poate ra­sari soarele pentru unul, pana nu apune pentru altul.” I-am ras­puns ca acest principiu cu atat mai mult se opune Evangheliei si Ortodoxiei, caci pamantul lui Dumnezeu este indeajuns de intins ca sa ne cuprinda pe toti, daca suntem Oameni. Inca i-am mai zis ca principiul asta ii calauzeste doar pe cei care vor epurare etnica in Kosovo si Metohia, sau care ar cere o Serbie, sau orice alta tara, epurata etnic. Noi suntem Oameni, poporul lui Dumnezeu care traieste aici si, daca Oameni vom fi cu totii, pamantul nu ne va fi neincapator. Daca insa vom fi neoameni, negresit ne va fi mereu stramt, chiar daca am ramane numai doi pe lume”.

In Croatia si Bosnia, in timpul razboaielor de la apus de Drina, Patriarhul Pavel a trimis invitatii de mai multe ori catre Cardinalul Franio Kuharici din Zagreb si catre reprezentantul comunitatii is­lamice, Iakub Selimovski din Saraievo pentru a se intalni si a face un apel comun catre credinciosii lor ca, in partile aflate in razboi, conflictele armate si vrajmasia sa inceteze, iar problemele delicate sa se discute in pace. Patriarhul a fost staruitor in chemarile sale, asa ca ei n-au avut cum sa nu raspunda, mai ales ca era vorba despre un apel public. De cateva ori s-au intalnit – dar, oare, a folosit la ceva?

„Ne-am adunat cu totii acolo ca sa-i indemnam pe credinciosii nostri ca, mai inainte de toate, sa ia aminte la credinta lor. Dar cati ne-au si ascultat, asta-i alta socoteala. Asta nu mai tinea de noi, ci de ei. De noi tinea doar ce faceam si ce le spuneam. (…)

Din nefericire insa pentru toti, e pacat sa avem o masura si o dreptate pentru noi, si o alta masura si alta dreptate pentru altii. Caci, de buna seama, ceilalti ne vor raspunde in acelasi chip, cu o masura pentru ei si alta pentru noi.

Noi, credinciosii – si ortodocsii, si catolicii, si musulmanii – credem cu totii ca Dumnezeu este Dumnezeul dreptatii. In Coran, Domnul Dumnezeu ii indeamna pe credinciosi ca nu cumva din pricina urii sa nedreptateasca pe cineva, pentru ca El, Dumnezeu fiind, cunoaste purtarea noastra. Din Sfanta Scriptura, tot asa, vedem ca lui Dumnezeu ii este drag fiecare popor care e drept si se teme de El. Domnul nu se uita la fata omului, ci la faptele lui. Iar noi, dac-am fi lucrat dupa dreptatea si dupa adevarul lui Dumnezeu si-am fi urmat numai cele sfinte si cinstite, n-am fi ajuns niciodata in situatia asta si-am fi trait cu totii o viata mai buna. Şi tot in acest chip putem sa iesim din necazurile in care ne aflam acum. […] Daca ne-am tine cu totii de dragoste, acest pa­mant ar fi rai. Macar daca ne-am tine de ceva mai mic decat dra­gostea – caci dragostea este legatura desavarsirii – macar daca ne-am tine de principiul «ceea ce va doriti voua, aceea sa faceti altora, iar ceea ce nu va doriti voua, nu faceti nici altora» – atunci vom vedea ca pamantul, chiar daca n-ar fi un rai, totusi ar fi mai aproape de rai. Dar cand noi facem tocmai pe dos, iata unde ajungem”.