Sf. Nicolae Velimirovici: RAZBOIUL SI BIBLIA (extrase) – Care sunt cauzele viitorului razboi?

25-08-2010 Sublinieri

“De calitatea pacii noastre depinde ca razboiul sa fie, ori sa nu fie. Daca viata noastra ar fi placuta lui Dumnezeu in vremea pacii, fara indoiala ca nu s-ar ajunge la razboi, unde nu ar fi asa! Pacea fara Dumnezeu e leaganul razboiului”.

*

“Prin Evanghelia Sa, Hristos a propus si prescris, in scopul inlaturarii celorlalte razboaie, razboiul omului cu el insusi. Cei ce nu duc razboi cu ei insisi, cu patimile, viciile si pacatele lor, il duc negresit impotriva lui Dumnezeu si a aproapelui”.


Inarmarea

– Toate popoarele Europei si Americii, draga generale – incepu balcanicul – se inarmeaza in modul cel mai febril pentru un nou razboi. Cine nu vede asta? Acest lucru de-abia e un secret pentru ciobanul din munte, cu atat mai putin pentru oamenii care traiesc in orase si urmaresc treburile omenesti. In cursa inarmarii, dintre popoarele Asiei deocamdata merg in pas cu Europa si cu America doua-trei popoare, cum sint Japonia, Turcia, intr-o oarecare masura Persia si Afganistanul. Marea China se rafuieste cu ea insasi si face sangeroase exercitii militare pe fiii sai, pregatindu-se astfel, si fara sa o stie, pentru macelarirea fiilor altora. Dar cei ce si-au impovarat constiinta cu raspunderea pentru primul razboi mondial se vor incarca si cu raspunderea pentru razboiul care sta sa vina: sint popoarele rasei albe, popoarele numite crestine. In pregatirile pentru noul razboi, sau pentru noile razboaie, ei se afla inaintea tuturor celorlalte popoare si semintii de pe globul pamantesc. Iar ca lumea sta inaintea unui nou razboi, o marturisesc urmatoarele:

1. Pregatirile pe fata si in secret ale popoarelor amintite;

2. Bugetele militare, care la toate statele intrec incomparabil cheltuielile cu orice alta destinatie, si intrec de departe bugetele militare dinaintea razboiului trecut;

3. Activitatea febrila a nenumaratelor fabrici de armament, munitie, gaze toxice, aparate electrice si electromagnetice de razboi, prectam si masa sporita de lucratori si de productie din aceste fabrici;

4. Constructia febrila de nave militare si alte mijloace de razboi navale;

5. Efectivele crescute ale armatelor regulate fata de cele de dinainte de razboi;

6. Echipele de savanti cu inalta calificare angajati de unele state, care isi pun inteligenta si energia in slujba descoperirii sau perfectionarii gazelor toxice ucigase si altor mijloace chimice de razboi pe uscat, pe apa, sub apa si in aer;

7. Aliantele si gruparile secrete cu scopuri militare ale unor state si popoare;

8. Foarte dezvoltatele servicii de spionaj, cu ajutorul carora un stat afla planurile de razboi si inventiile secrete destinate razboiului ale altor state.

Acestea sint dovezile — dar exista si semne prevestitoare ale unui nou razboi, printre care: neincrederea crescanda dintre state, ura rasiala si nationala, si mai ales presentimentul intunecat general si nelinistea generala a spiritelor de pe toate cele cinci continente.

La aceasta, un voitor de bine poate raspunde: „Toate acestea sint asa cum spui. Vedem si noi asta. Dar toate pregatirile de razboi nu duc neaparat la razboi: fiindca in paralel cu pregatirile de razboi merg si pregatirile de pace”[1]. Merg, da, dar merg ca un copil in urma unui urias, ca un car cu boi in urma carelor de foc. Daca ar fi sa personificam razboiul si pacea, razboiul ar trebui sa-i spuna pacii: „Eu trebuie sa ma micsorez, iar tu sa cresti”. Dimpotriva – ia seama! – razboiul spune pacii: „Cu pregatirile tale tu, copile, ascunde-ma, apoi alearga pe strazi si striga ca eu nu exist si, indeobste, nici nu voi exista!” Chiar si propaganda verbala a pacii serveste multora in scopuri de razboi. Si astfel, in zilele noastre se adevereste inca o data spusa prorocului: Pace, pace, si pace nu este(Ier. 8,11).

Despre pace se vorbeste in ziua de azi atat de mult nu pentru ca e pace, ci fiinca pacea este in primejdie — asa cum despre cinste nu se vorbeste mult cand exista cinste si despre sanatate atata timp cat tine sanatatea. Sau nu vedeti, ca militar, ca multe convorbiri de pace sint intrebuintate ca tactica de razboi camuflata? Oamenii spun: „Pace, pace”, si pace nu este!

Si intr-adevar, generale, nu am avut pace dupa incheierea Razboiului Mondial. Daca a avut-o cineva, au avut-o papuasii si bosimanii mai degraba decat oamenii albi. In fapt, a existat un armistitiu, nu pace. Am avut si avem pregatire febrila pentru un nou razboi — la fel ca in cazul unui armistitiu. De cand Germania a cerut armistitiu in 1918 si pana acum am avut de fapt numai un armistitiu. De atunci si pana acum, cheltuiala principala a statelor, principala preocupare a oamenilor de stat si a generalilor si principala teama a popoarelor se leaga de un nou razboi, la fel ca in cazul unui armistitiu.

Din toate acestea reiese limpede urmatoarea invatatura:

1. Ca Razboiul Mondial, inceput inca din anul 1914, nu pare a se fi incheiat nici pana astazi;

2. Ca de la Razboiul Mondial incoace ideea unui nou razboi domina cu toata autoritatea dispozitiile psihice si eforturile materiale ale popoarelor si statelor;

3. Ca faptele privitoare la inarmarea lumii pun in umbra toate convorbirile si bunele intentii de pace;

4. Ca lumea, din punct de vedere financiar, adica din punctul de vedere al cheltuielilor in scopuri de razboi, este deja in stare de razboi.


Cum va fi viitorul razboi

Trebuie sa va descriu asta, generale? Oamenii cinstiti si rationali nu pot nici in trezie, nici in vis, nici in imaginatie sa isi inchipuie privelistea ingrozitoare a razboiului care sta sa vina.

Va fi un razboi cu totul lipsit de mila, cinste si eroism. Razboiul eroic dintre israiliteni si filisteni, in care cele doua osti priveau lupta dintre reprezentantii lor, David si Goliat, asteptandu-si de la deznodamantul acelei lupte biruinta sau infrangerea, este doar o idila pastorala fata de razboiul ce sta sa vina. Si razboiul lui Arjuna impotriva lui Bhima, descris in Mahabharata, este doar o idila. Precum idila e si razboiul de la Kosovo dintre sarbi si turci, ba idila e si razboiul lui Napoleon impotriva Moscovei. Dar ce spun eu? Toate razboaiele din lume, in care au strafulgerat intrucatva si raze de milostivire, cinste si eroism; toate razboaiele care au putut sa insufle macar un cantaret bun si un cantec bun sint o idila fata de razboiul in fata caruia sta lumea: fiindca razboiul care va sa vina nu va tinti doar biruinta asupra potrivnicului, ci nimicirea potrivnicului deplina nimicire nu doar a luptatorilor lui, ci si a tot ce au ei in spatele frontului, a parintilor, copiilor, bolnavilor, ranitilor lor si a celor luati prizonieri dintre ei, a satelor si oraselor lor, a animalelor si patulelor lor, a cailor ferate si soselelor lor! Parjol care nu gandeste si nu face deosebire!

In razboiul trecut a fost plansa nimicirea catedralei din Reims. In noul razboi se va rade peste ruinele multor catedrale, ale multor locuri sfinte, monumente de veacuri ale popoarele, si a tot ce mai este drag si pretios inimii omenesti pe pamantul patriei. Va fi aruncat fara crutare foc de pe pamant, de pe apa, din vazduh, asupra tot ce e potrivnic. Foc, plumb si otel vor cadea ca o ploaie nestavilita care ineaca si da totul mortii. Odata cu aceasta vor veni si fulgere electrice, tancuri electrice, aparate din fier cu deplasare rapida si cu tir rapid, si Dumnezeu stie – mai pe sleau spus, dracul stie – care sint toate mijloacele infernale de ucidere, torturare si siluire a oamenilor, animalelor, fiintelor si fapturilor. Iar ca o incununare a tuturor acestora va veni ultima si suprema inventie a civilizafiei latino-teutonice: putoarea! Adica gazele puturoase, aruncate asupra potrivnicului si a patriei lui din cele mai felurite arme si in cele mai felurite compozitii. Fiece fiinta vie pe care Facatorul Cel Preainalt a daruit-o cu organ de respirat ca sa se indulceasca de aerul Lui curat si datator de viata, isi va da duhul in chinuri din pricina putorii otravitoare cu care va fi „dat buna ziua” civilizatia apuseana. Attila, Ghinghis-Han si Cambyses ar rosi de rusine inaintea unor asemenea metode inumane de razboi. Dar cei ce sint botezati in numele Atotmilostivului Fiu al lui Dumnezeu se vor rusina, oare? Cifrele razboiului viitor vor intrece in toate privintele, afara de numarul crutatilor, cifrele tuturor celorlalte razboaie din istoria neamului omenesc. In cursul razboiului vor fi mobilizati si copiii de la doisprezece ani in sus, precum si multe femei si fete. Se va lua pentru necesitati de razboi, prin rechizitie, tot ce va fi ramas in spatele frontului: si ultimul bou, si ultimul cal, si orice alt animal domestic de hrana sau de povara, si toate alimentele, toti banii, toate bijuteriile persoanelor private, toate lichiditatile din bancile private, ale unor societati sau ale statului, si toate valorile bisericilor si manastirilor, imbracamintea, vasele, tot ce este de fier, cupru, aluminiu, cauciuc – fara sa mai vorbim de argint si aur -, telefoanele private, sobele de metal, incuietorile de la porti si usi, paturile de metal, ramele de metal de la portrete, icoane si oglinzi; intr-un cuvant, tot ce e din metal, din piele, din panza, din cauciuc sau din oricare material ce va fi necesar razboiului si razboinicilor. Batranii si batranele, impreuna cu copiii mici si cu invalizii, vor ramane in casele goale si reci, cu hambarele goale, cu staulul si grajdul gol, fara incaltaminte, fara curele, fara vesela, fara plug si sapa, fara cutit si lingura, in case neincuiate – oameni flamanzi in primejdie din partea fiarelor flamande. Vor rupe cate putina iarba – unde va fi ramas dupa parjolul razboiului -, vor scurma pamantul si vor jupui scoarta de pe copaci ca sa manance. Cu asta se vor tine in viata. Si vor veni zile friguroase cand oamenii vor arde toate cartile din biblioteci, atat din cele publice cat si din cele particulare, si toate tablourile si obiectele de arta din muzee, numai sa se incalzeasca poporul, numai sa incalzeasca batrana bunicuta putin ceai – fara ceai – pentru nepotul care trage sa moara. De groaza, multi se vor salbatici, se vor indobitoci sau vor innebuni. Si ei vor alerga, cu totul goi, nepieptanati si murdari, pe drumuri si pe strazi, prin munti si prin campii, urland ca fiarele si napustindu-se asupra celor pe care ii intalnesc sau ii ajung. Iar dupa aceea, Comandamentele Supreme vor da ordin ca toate acele sarmane parti ale neamului omenesc de care luptatorii din primele randuri isi vor aminti ca de parintii lor, de fratii si de surorile lor, si de copiii lor, ca toate aceste sarmane parti si particele ale neamului omenesc sa fie stramutate in pesterile din munti, din pricina primejdiei otravurilor puturoase prin care vrajmasul va incerca sa otraveasca tot ce sufla in tara celeilalte tabere. In acest fel, in cursul razboiului nu va mai fi, de fapt, popor in asezarile omenesti de acum, in orasele si satele de acum, in casele si colibele de acum: fiindca toata tara va fi un camp de lupta. Nu cumva se va preface, draga generale, toata planeta noastra intr-un camp de lupta? Dintre orasenii din spatele frontului nu va mai putea fi vazut, nicaieri, nici unul. Vor fi cu totii in refugii, prin pesteri si prin rapile din munti. Cum isi va duce zilele sarmanul popor in refugiile acelea, nici un om nu va putea sa povesteasca. Cand razboiul, dupa vreme indelungata, se va fi incheiat, se va vedea ca toate acele pesteri si rape din munti sint pline cu osemintele poporului care va fi murit.

O caracteristica aparte a viitorului razboi va fi lipsa de idealuri a tuturor tarilor beligerante si neincrederea reciproca dintre luptatorii aflati sub acelasi stindard: fiindca acest razboi nu va fi dus, in fapt, nici in numele credintei, nici in numele libertatii, nici in numele patriei sau natiunii – chiar daca acestea vor fi etalate ca lozinci – ci, in principal, doar in numele urii si razbunarii, al acapararii si jafului. Din pricina acestei lipse de idealuri, care nimiceste orice insufletire, in toate armatele vor fi multi tradatori si spioni platiti. Prin urmare, va fi multa neincredere reciproca, si vor fi puse la zid intregi unitati de lupta. Pe langa cei vinovati vor fi omorati si multi nevinovati de catre propriile autoritati. Si mai mult, din pricina lipsei oricarui ideal important si adevarat pentru care cineva sa se invoiasca a muri de bunavoie va fi si o lipsa totala de eroism si de eroi. Intr-o situatie grea, oamenii se vor arata lasi, iar intr-una usoara – lipsiti de suflet si jefuitori de cadavre. Masinile moarte de razboi vor reprezenta, la drept vorbind, principalii si singurii eroi ai viitorului razboi. Ele se vor arata mai vii, mai inteligente, mai puternice si mai viteze decat omul – facatorul si proprietarul lor. Omul va fi atat de nimicit in mijlocul masinilor sale, atat de sarman si de infricosat! El va aplauda masinile sale de razboi asa cum erau candva aplaudati eroii. Si vor fi distinse cu decoratii, si vor fi impodobite cu cununi de laur. Masinile moarte de razboi.

O mare parte din toate grozaviile pe care le-am descris ale razboiului viitor le-am trait si vazut deja in trecutul Razboi mondial. Insa razboaiele viitoare vor fi in toate privintele mai cumplite decat toate razboaiele trecute.

Este greu insa, draga generale, sa descrii cu limba omeneasca acea noapte furtunoasa si intunecata, plina de crima, groaza si haos, in care Europa si America, intrand, trag dupa ele intreaga lume.

Din toate acestea reiese limpede invatatura:

1. Lumea civilizata va pune in slujba viitorului razboi toata inteligenta sa, toata energia si tot avutul sau, fara rezerve.

2. Grozaviile distrugerilor din viitorul razboi vor intrece toate grozaviile razboaielor din vremurile trecute.

3. Viitorul razboi se va distinge prin lipsa de idealuri si prin lipsa milostivirii si eroismului.


Care sint cauzele viitorului razboi

Ma intrebati, generale, care pot fi cauzele viitorului razboi?

Ma intrebati, de fapt, despre adevaratele pricini ale acestui razboi sau despre incidentul prin care va incepe razboiul? Fiindca, vedeti, e vorba despre doua lucruri diferite. Politicienii si ultrapatriotii europeni care socot ca trecutul Razboi mondial a fost pricinuit de atentatul de la Sarajevo nu sint catusi de putin calificati sa ne explice cauzele viitorului razboi.

Daca cetatenii unui oras si-au stropit casele cu petrol si se gaseste un copilandru care din reavointa sau strengarie arunca in oras un chibrit aprins, se va chema ca el a provocat incendiul? Apreciati singur cat de miopi au devenit carturarii si fariseii vremurilor noastre! Cauzele nasterii unui monstru le cauta cu pana la chiar noua luni inainte de nastere, in vreme ce cauzele unei monstruozitati atat de infricosatoare cum a fost trecutul macel mondial, ei sint gata sa le afle intr-un incident sangeros care s-a intamplat la Sarajevo cu numai o luna de zile inainte ca aceasta monstruozitate sa iasa la lumina! Atunci cand oamenii vor razboi, asemenea incidente se gasesc repede pentru a sluji drept uvertura a razboiului. Daca oamenii sint gata de razboi, oare multa vreme va trebui asteptat vreun atentat, sau arderea vreunui steag, sau maltratarea vreunui consul, sau omorarea vreunui misionar? Cu greu ar putea fi in masura sa ne explice cauzele viitorului razboi si filosofii evolutionisti si economistii. Cine poate sa asculte in serios vorbind despre razboi pe cei care privesc razboiul ca pe un lucru firesc si necesar pentru un asa-numit progres al neamului omenesc? Daca aceasta varsare de sange nebuneasca pe care ochii nostri au vazut-o vreme de cativa ani este un lucru firesc, inseamna ca ratiunea si cinstea sint nefiresti la oameni. Daca un puhoi de faradelege organizata, si numai de faradelege, cu toate zagazurile si stavilarele deschise, inunda si pustieste lumea, cateva milioane de vieti omenesti si preface in cenusa tot ce s-a infaptuit si cladit cu osteneala indelungata de-a lungul a generatii si generatii, si totul pentru nu stiu ce progres, atunci progresul e cel mai de nedorit lucru din lume, si insusi cuvantul „progres” este cel mai primejdios si mai blestemat cuvant din vocabularul omenesc.

Ce progres a adus lumii trecutul Razboi mondial? Sa deschida ochii si sa vada macar cei ce isi amintesc de oamenii si conditiile de viata dinaintea acestui razboi. Nu e nimic mai evident ca faptul ca acest razboi vestitor de rau i-a facut pe oameni mai rai si mai degenerati, fizic si moral, iar conditiile politice, economice si financiare s-au inrautatit in urma lui. Bineinteles, la asta filosofii evolutionisti vor raspunde cu obisnuitul zambet sardonic: „Asta nu se poate aprecia acum. Progresul pe care omenirea l-a facut prin razboiul trecut va putea fi calculat abia dupa sute si mii de ani“. Astfel, acesti filosofi, in aceasta problema ca si in oricare alta, plutesc intr-un intuneric de mii de ani – adesea intr-un intuneric si mai intunecat, de milioane de ani – fie inainte, fie dupa, intr-un intuneric in care nici o teorie nu poate fi verificata.

In fine, nici ganditorii de tipul lui Machiavelli si Nietzsche nu explica defel taina razboiului. A diviniza anumiti oameni si a le da cheile razboiului si pacii fara a tine seama de nici un fel de scrupule morale, fara a tine seama de raporturile lor cu Dumnezeu si aproapele, inseamna a teoretiza impotriva nu doar a idealurilor, ci si a realitatilor si experientei de veacuri a neamului omenesc.

Ma intrebati, generale, cine ar putea atunci sa ne arate si sa ne explice cauzele viitorului razboi sau ale razboiului indeobste? Nimeni altcineva decat Sfanta Scriptura a lui Dumnezeu. Nu exista nici macar o singura carte in aceasta lume in care sa fie descrise atatea razboaie ca in Biblie, descrieri insotite de explicarea lor, care merge pana la radacina prima. Acolo este adunata o uriasa experienta privitoare la razboaie, la biruinte si infrangeri, a neamului omenesc de pe trei continente – si toata aceasta experienta este explicata si lamurita intr-o lumina aparte. Nu exista nici o filosofie a razboiului care sa poata da raspunsuri multumitoare cu privire la cauzele razboiului si sa prevada biruinta sau infrangerea uneia dintre partile aflate in razboi. Astfel de raspunsuri si astfel de prevederi numai Biblia ne poate da. Ca atare, nici nu exista in ziua de astazi, niciunde, nici o carte mai actuala despre razboi, despre cauzele razboiului si despre deznodamantul final al razboiului, decat Biblia sau Sfanta Scriptura a lui Dumnezeu.

Se intelege ca in Biblie nu sint descrise toate razboaiele din istoria neamului omenesc: insa acelea care sint descrise si explicate in ea sint exemplare pentru toate razboaiele din trecut si din viitor. Acest fapt nu-l schimba nici amploarea razboiului, nici tehnica de razboi. Atat razboaiele locale cat si cele mondiale au loc ca urmare a acelorasi cauze, asa incat si unele si celelalte, de orice amploare ar fi si pe oricare camp de lupta s-ar desfasura, se explica la fel de usor prin Biblie. Si viitorul razboi, asadar, va putea fi inteles si explicat numai prin Biblie, adica prin razboaiele exemplare pomenite si explicate in Biblie.

Ca atare, lasand pe mai tarziu adevarata explicatie a cauzelor viitorului razboi, ingaduiti-mi ca in aceasta clipa solemna si dureroasa dintre doua razboaie, cel de ieri si cel de maine, sa rasfoim inca o data vechile pagini ale acestei carti marete, care nu ne invata prin teoriile si cugetarile catorva oameni, ci prin experienta si fapte.

E cazul sa va spun numaidecat ca in lumina Bibliei nu trebuie sa ne intrebam care vor fi cauzele, ci care sint cauzele viitorului razboi. In lumina Bibliei ele sint deja realizate si sint palpabile. Cetatenii din oras isi stropesc de zor casele cu petrol. Este cu totul lipsit de obiect sa ne intrebam cine va arunca primul scanteia in oras.

Caine, unde este fratele tau?

Primul sange omenesc, generale, care a fost varsat pe pamant a fost sange de frate. Acest fapt e simbolic pentru toate faradelegile savarsite de om asupra omului pana la sfarsitul istoriei. Si ultimul sange omenesc, generale, care va fi varsat pe pamant va fi, din nou, sange de frate: fiindca ce altfel de sange ar putea fi?

Dar fratii dupa sange nu sint intotdeauna frati dupa duh. Cain si Abel aveau acelasi sange, dar nu si acelasi duh; erau frati dupa sange, dar nu frati dupa duh: fiindca in vreme ce duhul lui Abel era luminat de Dumnezeu, duhul lui Cain era intunecat de zavistie. S-a intristat Cain foarte, si s-a mahnit fata lui, adica i s-a intunecat si fata din pricina duhului intunecat. Si cand erau singuri in camp, s-a sculat Cain asupra fratelui sau Abel si l-a omorat pe el (Fac. 4, 5-8).

Vazut-a Atoatevazatorul Dumnezeu ce a facut Cain si l-a intrebat: Unde este Abel, fratele tau? Iar varsatorul de sange, ca fiecare varsator de sange de mai tarziu, s-a slujit de minciuna si a raspuns: Nu stiu: au doar pazitor sint eu fratelui meu?

Cu asta a inceput istoria neamului omenesc pe pamant, si anume cu o ucidere de frate. O ucidere de frate din zavistie! Aceeasi zavistie satanica ce a racit dragostea protoparintilor nostri fata de Facator a racit si dragostea primului lor fiu fata de fratele sau. Aceasta din urma faradelege a venit ca urmare a celei dintai, precum si ca pedeapsa pentru cea dintai – pedeapsa pentru Adam si Eva. Vazand pe fiul lor mai tanar si mai bun omorat, tatal si mama nu au avut cum sa nu simta boldul otravit al pacatului pe care il savarsisera fata de Dumnezeu in Rai. Insa acesta a fost doar inceputul, exemplar pentru intregul viitor al urmasilor lor. In ce consta caracterul exemplar al acestei faradelegi? In aceea ca pacatul omului fata de om apare ca urmare a pacatului omului fata de Dumnezeu. Sau, cu alte cuvinte – atunci cand vorbim despre razboi – ca razboiul omului impotriva omului apare ca urmare a razboiului omului impotriva lui Dumnezeu. Daca Atotmilostivul Facator al oamenilor nu ar fi potolit incendiul care a fost si este in continuare aprins de pacat, neamul omenesc ar fi fost nimicit chiar de la prima generatie istorica. Dar mila Facatorului mai intai a impiedicat razbunarea asupra ucigasului de frate Cain, iar apoi a dat mangaiere nefericitilor parinti prin cel de-al treilea fiu, Sit. Si a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca oricine il va afla pe el sa nu-l omoare (Fac. 4,15). Si a tot trait Cain pe pamant, fugind din loc in loc si tremurand cu intregul trup. Iar mama lui Abel ecel omorat, cand l-a nascut pe Sit, a pus acest fapt pe seama milostivirii lui Dumnezeu, zicand: Dumnezeu mi-a dat alt fiu in locul lui Abel, pe care l-a omorat Cain (4, 25).

Si astfel, generale, acest prim inceput al tuturor razboaielor care au urmat se intelege in lumina Sfintei Scripturi in urmatorul chip:

1. Exista o lege implacabila a pacatului.

2. Razboiul omului impotriva omului este urmarea razboiului omului impotriva lui Dumnezeu.

3. Razboiul parintilor impotriva lui Dumnezeu il continua apoi fiii unul impotriva altuia.

4. Milostivirea Facatorului tempereaza legea pacatului si prin acesta face cu putinta dainuirea neamului omenesc pe pamant.


Care sint, deci, cauzele viitorului razboi?

Dupa ce am rasfoit toate paginile Sfintei Scripturi, in care e inscrisa filosofia cea adevarata a razboiului, si dupa ce am cercetat in lumina acestei Sfinte Carti aversul si reversul catorva dintre razboaiele moderne, putem raspunde, generale, la intrebarea dvs.: „Care sint cauzele viitorului razboi?”

De calitatea pacii noastre depinde ca razboiul sa fie ori sa nu fie. Daca viata noastra ar fi placuta lui Dumnezeu in vremea pacii, fara indoiala ca nu s-ar ajunge la razboi, unde nu ar fi asa! Pacea fara Dumnezeu e leaganul razboiului. In vreme de pace, bacilii razboiului se inmultesc si cresc; iar dupa ce se inmultesc si cresc, razboiul este inevitabil, fie ca o vor oamenii in acel moment, fie ca nu o vor. Eu nu voi proroci ca viitorul razboi va fi deschis prin asasinarea vreunui misionar sau consul, sau prin scufundarea criminala a unui vas apartinand unui stat vecin, sau prin orice fel de atentat asupra persoanei si avutului unui popor. Razboiul poate fi deschis prin evenimente de acest fel, poate fi deschis si prin altele. Acest lucru, insa, nu ne intereseaza. El nu conteaza catusi de putin atunci cand se vorbeste despre cauzele unui razboi. Acestea sint numai pretexte sau semnale pentru razboiul care a fost dinainte „leganat” si „crescut”, vreme indelungata, in timpul pacii.

Cauzele viitorului razboi sint mostenite deja de la razboiul precedent. Ele au inceput sa se acumuleze inca de la ultima conferinta de pace. La aceasta conferinta au fost convocate multe tari beligerante; dar nu a fost chemat nici prin rugaciune, nici prin multumire, Acel al Treilea, Atoatevazator si Hotarator Factor fara de Care nimeni nu biruie si nimeni nu este infrant[2]. Prin urmare, conferinta s-a desfasurat intr-o atmosfera foarte apasatoare si incordata. In timpul nenorocirilor razboiului, Dumnezeu era pomenit si chemat in ajutor. Insa indata ce razboiul a incetat, oamenii L-au inlaturat pe Dumnezeu din treburile lor. Ca atare, la aceasta conferinta de pace s-a vorbit mai putin despre pace si mai mult despre despagubirile de razboi. A lipsit binecuvantarea lui Dumnezeu, si de aceea s-a incheiat o pace care a facut din lume o fabrica de razboaie si care s-a pus, cu toate puterile si bunurile sale, in slujba neobosita a viitorului razboi. Aliatii au dictat conditiile pacii si au impartit avutul biruitilor cum au vrut. Dar au tras, oare, vreun folos de pe urma acestui avut? Au interzis invinsilor sa intretina armata si sa se inarmeze, iar siesi si-au permis acest lucru. De ce nu si l-au interzis si siesi? N-au prevazut ca prin aceasta hotarare s-au pus si pe ei insisi in randul celor invinsi: fiindca tot avutul pe care l-au stors de la invinsi nu l-au cheltuit oare – sau nu-l vor cheltui in scurta vreme – pe marirea armatelor proprii si pe noi pregatiri de razboi? Avut nebinecuvantat! Cea mai mare fericire a popoarelor invinse consta tocmai in faptul ca le sint legate mainile in privinta cheltuielilor pentru armata si a inarmarii pentru viitorul razboi. Ele nu trebuie sa regrete ca isi dau banii „invingatorilor”. Mai bine sa ii dea in dar vecinilor decat sa il arunce in gura lui Marte. Iar cea mai mare nefericire a Aliatilor vine din aceea ca avutul luat de la adversari l-au indreptat spre scopuri de razboi. Omeneste vorbind, aceasta este razbunarea Celui de-al Treilea, Care n-a fost chemat la nici una dintre conferintele de pace. Asta inseamna sa faci o treaba fara binecuvantarea lui Dumnezeu. Si asta inseamna a stropi iarasi cu petrol orasul indata dupa ce incendiul a fost stins.

Intre toate cauzele razboiului viitor, ca si ale razboaielor trecute, cauza fundamentala este lepadarea de Dumnezeu sau apostazia de la Dumnezeu Cel Unul si Viu. Nu este pace necredinciosilor (Isaia 48, 22). Multi crestini din Europa si America, crestini care in timpul razboiului se grabeau sa mearga in biserica chiar inainte de inceperea slujbei, numai sa prinda loc, au inceput dupa razboi sa se raceasca fata de credinta si sa apostazieze de la credinta in Dumnezeu. Cand le faci observatie, iti raspund cu ironie ca astfel credinta nu mai este un lucru de actualitate! Cum asa? Oare poate fi vorba de „actualitatea” sau „neactualitatea” realitatii? Iar Dumnezeu este cea mai inalta realitate, deasupra a orice se numeste in general realitate. Cum se poate ca credinta in Dumnezeu, care a fost legatura vie si indispensabila cu realitatea cu zece ani in urma, sa nu mai fie acum de actualitate?

Necredinta in Dumnezeu inseamna credinta in irealitate, in himere. Potrivit recensamintelor oficiale, numarul necredinciosilor din Cehia a crescut in timpul pacii la peste un milion. Adica fiecare al zecelea om este necredincios in patria evlaviosului Jan Hus! Constatam aceasta cu durere, nu cu satisfactie. Dar boala necredintei nu este nicidecum doar monopolul Cehiei. Aceasta boala roade si duhul Frantei, al Italiei si Germaniei, iar in vremea mai noua si al Rusiei. Necredinta a prins radacini, mai mult sau mai putin, in toate statele Europei si Americii, mai ales in orase, unde apar si se zaresc mai mult lucrurile oamenilor decat lucrurile lui Dumnezeu. Iar soarta ce-l asteapta pe un popor cu multi necredinciosi o citim limpede in Sfanta Scriptura a lui Dumnezeu: NU este pace necredinciosilor; iata care le este soarta; iata ce le este scris. Razboiul le este, asadar, scris,pentru necredinta in Dumnezeu. Si nu vor putea niciodata, prin urmare, sa fuga de razboi daca nu vor fugi mai inainte de necredinta in Dumnezeu. Fiindca necredinciosul, prin insusi faptul ca e necredincios, a facut ce este rau inaintea Domnului. Necredinta este jignire a Facatorului si Tiitorului lumii, dispretuire si rastignire a doua oara a lui Hristos Domnul, intru al Carui nume sint botezate popoarele crestine si Caruia si-au jurat credinta. Iar orice jignire adusa lui Dumnezeu, daca nu se face pentru ea grabnica pocainta, aduce nenorocire: seceta, inundatii, boala, dezordine, criza, regres in toate privintele si razboiul ca incununare a tuturor nenorocirilor. Aceasta nu este o superstitie populara taraneasca, ci un fapt confirmat de experienta, atat de cea biblica, cat si de cea cotidiana.

Sa trecem acum mai departe. Lepadarii de Dumnezeu sau necredintei ii urmeaza neaparat inchinarea la idoli: fiindca indata ce omul se leapada de Dumnezeu, isi umple golul inimii cu un oarecare alt lucru, caruia i se inchina ca unei realitati sau valori supreme. El inlocuieste unicitatea lui Dumnezeu cu multitudinea idolilor. Nici un inchinator la idoli, niciodata, nu s-a inchinat unui singur idol. Inchinarea la idoli este insotita in sufletul omenesc de haos, pana ce credinta in Dumnezeu aduce in suflet desavarsita simplitate, claritate si determinare. In masura in care se poate descurca cineva in haosul duhovnicesc de astazi al unei mari multimi de europeni si americani cu carte, si in masura in care se pot enumera ranile lor cele mai grele, ei au astazi cinci idoli principali, carora le dau nu mai putin decat cinstirea cuvenita Dumnezeirii:

• In primul rand, materia ca idol.

• In al doilea rand, eul personal (ego) ca idol.

• In al treilea rand, imperiul (statul) ca idol.

• In al patrulea rand, natiunea ca idol.

• In al cincilea rand, cultura ca idol.

Sa o luam pe rand. Chiar daca se vorbeste si se scrie ca materialismul filosofic, care a otravit duhul Europei de-a lungul intregului veac al XlX-lea, este mort, totusi e limpede ca din el si sub inraurirea lui a ramas materialismul practic. Copil si mai monstruos al unui parinte monstruos! Materialismul ca scop al nazuintelor si eforturilor omenesti a devenit pentru numerosi europeni si americani un lucru de la sine inteles, indiferent daca materia imbraca aspectul pamantului, sau pe cel al banilor, sau pe cel al lucrurilor, sau pe cel al placerii pricinuite de toate acestea. A poseda o multime de materie – oare nu acesta este obisnuitul demon postbelic al popoarelor crestine de pe ambele continente? Ne-marginita sete de materie a oamenilor poate fi comparata, in ce priveste puterea sa, doar cu nemarginita sete a crestinilor adevarati de Dumnezeu si de placerea ce vine de la Dumnezeu. Dar cei ce si-au pierdut gustul pentru Dumnezeu si putinta de a-L vedea sint condamnati sa se inchine materiei ca idol — si asta cu toata puterea, cu tot cugetul si cu toata inima. Si cum multi doresc aceleasi lucruri materiale, neaparat apar intre oameni invidie, rautate, ura, frictiuni si lupta. Iar acestea toate sint bacili ai razboiului, care atunci cand se inmultesc peste masura nu au cum sa nu duca la inflamarea organismului, adica la incendiul razboiului.

Imperiul ca idol a cuprins nu doar popoarele si oamenii mari, ci si popoarele si oamenii mici. Imperialismul inseamna sa rapesti pamant strain pentru dominatie, comert, strategic – pentru materie. Precum l-a nascut pe Pluton legendarul Zeus, asa a nascut materialismul european imperialismul european. Si, intr-adevar, ceea ceeste Zeus intre divinitatile pagane, aceea este materialismul intre idolii moderni. Si cum setea de imperiu a multor popoare este nemasurata, iar planeta Pamant este marginita, nu este de mirare ca iau nastere intre popoare invidia, rautatea, ura, frictiunile si lupta reciproca. Iar acestea sint, asa cum am mai spus, bacili ce duc in mod inevitabil la incendiul razboiului.

Natiunea ca idol il exclude pe Dumnezeu, asa cum il exclud pe Dumnezeu toti idolii. Ne intalnim adesea cu ateismul in forma nationalismului celui mai morbid. Nationalismul modern e totdeauna gata sa treaca in imperialism, si este pretutindeni nedespartit de materialism. In forma sa denaturata, el inseamna nu atat dragoste fata de propriul popor – ceea ce ar fi un lucru absolut firesc – cat ura trufasa fata de popoarele vecine – ceea ce e, fireste, o uraciune inaintea Celui ce a facut toate popoarele.

Eul personal ca idol este prezent mai peste tot intre oamenii albi. El L-a inlocuit pe Dumnezeu atat la cei care doresc mult si au mult, cat si la cei care doresc mult, insa au putin sau nimic. Punand propria personalitate in centrul lumii in locul persoanei lui Dumnezeu, fiecare om cauta, fireste, un templu si inchinatori pentru idolul sau, si mult aur si argint – adica materie – ca sa pastreze acest idol intr-o stralucire dumnezeiasca. Cei mai puternic a ajuns sa se exprime acest fel de inchinare la idoli in luptele partinice ale intelectualitatii europene, in luptele pentru intaietate, putere si bogatie. Particularitatile acestui idol sint trufia, iubirea de sine si lipsa de scrupule. Insa atunci cand aceste lupte, in turbarea lor, nu vor sa stie de Dumnezeu si de legea Lui, razboiul ramane singurul mijloc de aducere la realitate.

Cultura ca idol se afla in zilele noastre intre idolii cei mai orbi. Lepadandu-l pe Dumnezeu, Care e Singurul Insuflator si Pricinuitor al culturii nobile, atat a sufletului cat si a trupului, necredinciosii au inceput sa divinizeze propriile lor fapte si creatii pe care le numesc, intr-un cuvant, Cultura”. Iar a diviniza faptele omenesti este lucrul cel mai urat inaintea lui Dumnezeu: fiindca Dumnezeu a interzis oamenilor strict, prin legea Sa, sa-si faca dumnezei din faptele si fapturile Lui – dintre care si cea mai neinsemnata e mai desavarsita decat cea mai desavarsita cultura omeneasca – cu atat mai putin din faptele omenesti! Dar cand cultura este pusa in relatie cu ceilalti idoli amintiti, mai ales cu materia, atunci si ea slujeste cu vigoare culturii bacililor razboiului, care mai devreme sau mai tarziu provoaca „inflamatia” razboiului.

Dintre acesti cinci idoli, doi pot fi numiti prosti, iar trei fatarnici. Prosti sint nationalismul si cultura, fiindca striga mult si se bat cu pumnul in piept, iar fatarnici sint materialismul, imperialismul si egoismul, fiindca se ascund si, prin minciuna, se infatiseaza sub alte nume. Toti acesti idoli ar putea fi numiti, pe limba lui Dostoievsky „demonii”.

Fireste, toate acestea cinci au fost candva de o valoare autentica, si ar putea fi iarasi. Ele sint de o valoare autentica atunci cand sint luminate de credinta in Dumnezeu, Cel Unul si Viu, si cand stau sub legea lui Dumnezeu; intr-un cuvant, cand sint subordonate la modul absolut lui Dumnezeu si slujesc spre slava numelui Lui. Materia este de la Dumnezeu si este data oamenilor ca sa le slujeasca, nu ca sa le stapaneasca sufletele. Stapanirea imperiala este data de Dumnezeu anumitor popoare daruite ca acestea sa slujeasca popoarelor mai slabe si mai putin daruite asa cum un frate mai puternic slujeste fratelui mai slab. Natiunea este o arena marginita, insa exceptional de frumoasa si dreapta, de slujire lui Dumnezeu si oamenilor. Eul personal, adica sufletul rational, l-a dat Dumnezeu fiecarui om ca prin slujire si dragoste sa il ridice la asemanarea cu El, Facatorul lui. Cultura a inspirat-o Dumnezeu ca prin ea sufletele omenesti sa reflecte stapanirea lor asupra lumii materiale, precum si supunerea fata de Dumnezeu si slujirea Lui. Toate acestea cinci capata chip ingeresc prin slujire si dragoste, precum a randuit si poruncit Hristos Domnul. Dar precum serafimul cel apostat de la Dumnezeu, numit candva Lucifer, s-a prefacut in diavol pe loc, asa si aceste cinci valori, rupandu-se de Dumnezeu, au devenit idoli si demoni.

Acum, observati cum satisfacerea acestor idoli – care nu poate fi decat relativa – ii duce pe oameni la lenevie, depravare, decadere, lehamite de toate, imbecilizare si sinucidere (ca si inainte de sfarsitul imperiului roman); cum, de asemenea, nesatisfacerea lor ii duce pe oameni la extrema amaraciune, invidie, cartire, lipsa de scrupule, violenta de tot felul si, iarasi, la sinucidere. In amandoua cazurile, toti idolii respira ura stj dispret fata de blandul si bunul Hristos Domnul, si prin urmare ii duc pe oameni la razboi.

Nu intram in enumerarea tuturor grelelor rani deschise ce sint pricinuite organismului Europei si Americii de catre aceasta inchinare la idoli de cinci feluri, fiindca am relua ceea ce se repeta zi de zi in rubricile de crime si in alte rubrici ale ziarelor si s-ar putea numi: ignorarea lui Hristos si a legii Lui. Este clar din cele spuse pana acum ca popoarele crestine, care au fost in casatorie duhovniceasca cu Hristos, au devenit adultere si s-au dedat legaturilor josnice cu nimicurile, cu praful, cenusa si umbrele. Si nu traieste, oare, orice adultera in frica necurmata si in grija de a-si apara si asigura viata? Acesta este chipul si acesta este rodul inchinarii la idoli contemporane la idoli: frica; si, in urma fricii, egoismul, atasarea spasmodica de materie si acapararea acesteia. Iar dat fiind faptul ca sint multi cei care se lupta pentru aceleasi lucruri materiale, este cu neputinta de evitat conflictul – si razboiul.

Remarcati ca vorbesc numai despre popoarele crestine? Nu fara pricina, generale. Ele au purtat trecutul razboi mondial, ele pregatesc si noul razboi. In ultimii o suta cincizeci de ani, de cand a inceput razboiul impotriva lui Hristos in Europa, popoarele europene au purtat mai multe razboaie, de departe mai multe, decat tot restul lumii la un loc. Aceasta a fost bataia lui Dumnezeu, ca sa le vina mintea la cap celor lipsitii de minte. Insa celor lipsiti de minte nu le-a venit mintea la cap. Ei alearga tot mai jos si mai jos, in prapastie. Cei pe care Dumnezeu i-a ales sa fie sarea si lumina lumii si-au pierdut gustul si s-au intunecat. Macar ca se lauda si acum ca sint sare si lumina, nimeni nu crede in lumina lor. Nici India, nici China, nici Africa nu mai vad in oamenii albi sare si lumina, ci, din pacate, insipiditate si intuneric.

Din toate acestea reiese limpede invatatura:

1. Cauzele viitorului razboi consta in lepadarea de Dumnezeu si inchinarea la idoli a popoarelor crestine sau a conducatorilor acestora.

2. Aceste cauze sint identice cu cauzele razboaielor in urma carora Israil – candva sarea si lumina lumii – a suferit si din pricina carora a si pierit in cele din urma.

3. Daca aceste cauze nu vor fi indepartate degraba prin pocainta si intoarcere la Hristos, grabnicul sir de razboaie care vor veni va insemna nu doar razboi, ci si pieirea popoarelor crestine – daca nu si a crestinismului.


Evanghelia si razboiul

Sa inchidem acum cartea Vechiului Testament si sa deschidem cartea Noului Testament al lui Dumnezeu.

Oare aud bine intrebarea dvs., generale: „Mantuitorul a fost, cumva, pentru razboi?”

Iertati-ma, dar asta imi seamana cu intrebarea: „Mama este, cumva, pentru bataia copilului sau?”

Nici o mama cu mintea intreaga nu va folosi fata de copilul sau bataia decat la mare nevoie. Cand sfarseste toate mijloacele de a-l intelepti, de-abia atunci mama se foloseste de bataie fata de copilul ei abatut de la drumul bun. Bataia aceasta, insa, nu vine din rautate, ci din dragoste de mama speriata ca nu cumva copilul ei sa se piarda cu totul, precum si cu scopul ca prin asta sa il invete minte, eventual, si pe alt copil ca sa nu umble pe cai gresite[3]. Oare nu ati vazut cum dupa o astfel de bataie plang si copilul si mama? Plange si mama de durere, ca sa aline durerea copilului. Si oare n-ati vazut cazul miscator cand copilul rade iarasi, iar mama plange? O, cereasca dragoste de mama! Cine dintre noi, la anii maturitatii, nu binecuvanteaza pe mama sa pentru o bataie pe care a primit-o de la ea in copilarie? Si cine nu vede in acest gest al mamei inca o dovada a iubirii ei grijulii? Nici razboiul nu este altceva decat o bataie pe care Dumnezeu o ingaduie asupra copiilor Sai ca sa ii mantuiasca de la pieirea definitiva. Dumnezeu, a Carui iubire de oameni e neasemuit mai mare ca iubirea de mama, nu ingaduie aceasta bataie asupra neamului omenesc din vreo rautate, ci numai din iubire grijulie.

Domnul Hristos a descoperit oamenilor scopul vietii lor pe pamant si a aratat limpede calea pe care se ajunge la acest scop. Inainte de El, oamenii nu stiau nici scopul vietii lor, nici calea pe care se atinge acest scop. Au fost la popoarele de pe pamant mari intelepti, care au avut banuiala limpede sau nedeslusita a scopului si caii omului si care au vorbit despre aceste lucruri.

Insa ei n-au putut sa-si dovedeasca inaintea oamenilor cuvintele prin fapte, nici – cu atat mai putin – sa le descopere si sa arate imparatia realitatilor duhovnicesti. Hristos le-a descoperit oamenilor ca viata este scopul vietii. Imparatia Cerurilor e un oras stralucitor spre care ne grabim prin intreaga lume, prin acest tumult de simboluri si semne care ne indica acest oras – fiindca, dupa spusele apostolului lui Hristos, nu avem aici cetate statatoare, ci pe ceea ce va sa fie cautam (Evrei 13, 14). Viata in viata vesnica, in cetatea cea stralucita a ingerilor, in Imparatia Cerurilor. Iar calea catre acest scop este Insusi El, pilda Lui si toate poruncile Lui. Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu (Matei 6, 33). Aceasta este nazuinta fundamentalsa si principalsa, aceasta este singura nazuinta rationala a oamenilor. Aceasta este, la drept vorbind, totul. Restul sint secundare. Si anume: si hrana, si imbracamintea, si sanatatea, si locuinta, si pacea, si siguranta, si stiinta, si priceperea, si tot restul celor care ne sint de trebuinta pentru acest scurt rastimp de fiintare pe pamant se vor adauga voua, a zis Domnul. Ceea ce este principal, aceea ni se va da; iar toate cele secundare se vor adauga noua. Pentru bogatasul care ar darui unui sarac un turn intreg de aur, ar fi un lucru marunt si de mana a doua sa ii mai dea si mijloc de calatorie pana la acel turn, precum si hrana si imbracaminte si slujitori. Si pentru Dumnezeu, Bogatasul bogatasilor, Care daruie oamenilor viata fara de moarte si neimbatranitoare in apropierea Sa, e un lucru marunt si de mana a doua sa le dea tot ce le este de trebuinta in calea lor pamanteasca. Si, intr-adevar, Dumnezeu ne si da acestea, dar numai daca ochii nostri sint indreptati spre El ca ochii slujnicei catre stapana ei. Sufletul mai presus este decat hrana, a zis Mesia neamului omenesc (Luca 12, 23). Si inca: Ce folos este omului daca va dobandi lumea toata, iar sufletul sau si-l va pierde? (Matei 16, 26). Iar in legatura cu razboiul s-ar mai putea spune: ce folos este unui om sau unui popor daca va cuceri intreaga lume, iar sufletul sau si-l va face sa pacatuiasca si il va pierde? Oricat de mare ar fi imparatia pamanteasca, ea astazi este, iar maine nu – in vreme ce imparatia Imparatului Ceresc este netrecatoare.

Au fost si inainte de Hristos oameni care si-au dat seama ca scopul vietii omenesti nu este absolut deloc pe pamant, nici nu se poate afla pe pamant – inca si mai putin in pamant, adica in moarte. Din experienta, ei au putut sa isi dea seama ca nu a fost om viu care sa fi privit un anume lucru de pe pamant ca scop al vietii sale si, ajungand la el, sa nu fi fost dezumflat si dezamagit. Si astazi este limpede – mai limpede ca lumina zilei – pentru fiecare crestin adevarat ca omul nu poate atinge scopurile ultime ale vietii sale pe pamant si nicaieri in universul material. Scopul nostru e in afara oricarei lumi materiale, in imparatia esentei si realitatii duhovnicesti, in imparatia lui Dumnezeu, iar nu in acest taram al simbolurilor si semnelor acestei imparatii. Acest lucru Domnul nu numai ca ni l-a spus, ci ni l-a si aratat. Ni l-a aratat prin intreaga Sa existenta, prin drama Sa de dinainte si de dupa moarte si prin intreaga istorie a Bisericii Sale.

Oare ma puteti crede, generale draga, cand va spun ca El arata acest fapt si in zilele noastre celor sfintiti? Daca acum un popor crestin, adica un popor caruia i s-a descoperit scopul vietii omenesti, intuneca prin pacatele sale acest scop inaintea vederii si intelegerii sale, el devine orb si lipsit de minte. Si ca un orb si lipsit de minte, el incepe sa caute scopurile ultime pe pamant, si sa faca idoli in locul lui Dumnezeu, si sa se lupte pentru imparatia pamanteasca, si sa-L batjocoreasca pe Hristos Domnul: fiindca in aceasta stare a lui, Hristos i se face nefiresc, iar el siesi — firesc; Hristos – nereal, iar el – real! Atunci, acest popor se afla in razboi impotriva adevarului, impotriva lui Dumnezeu. Si atunci cum sa nu se afle in razboi impotriva vecinilor sai! A renunta la Hristos inseamna a renunta la scopul vietii, si invers insa a te numi crestin – numele cel mai de cinste din aceasta lume – nu inseamna numai a cunoaste scopul vietii, ci a merge cu bucurie spre acest scop pe calea randuita. Calea care duce la viata vesnica este, ce e drept, stramta (Matei 7, 14), insa este croita limpede, si de-a lungul a nouasprezece veacuri a fost batatorita de sfintii si dreptii lui Dumnezeu destul de mult ca sa nu trebuiasca sa ratacim nici la stanga, nici la dreapta. Blandetea, smerenia, milostivirea, dragostea, nadejdea, credinta, seninatatea, infranarea, bunatatea, postirea, rugaciunea, iertarea, foamea si setea de dreptatea lui Dumnezeu, rabdarea si toate celelalte virtuti care L-au impodobit pe Hristos, si toate poruncile pe care El le-a dat, sint indicatori ai caii spre scopul suprem. Aceasta este calea. De slujeste cineva Mie, Mie sa-Mi urmeze (Ioan 12, 26), a zis Calauzitorul. Si ne-a mai imbarbatat zicand: Cel ce urmeaza Mie nu va umbla intru intuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan 8, 12). Cand apostolii Lui s-au aratat greoi in a pricepe calea infatisata si aratata prin cuvintele: Unde sint Eu, si voi sa fiti, Hristos le-a spus: Eu sint Calea (Ioan 14, 6). Pentru ca un om sa poata acum merge pe calea placuta lui Dumnezeu, trebuie sa duca un razboi placut lui Dumnezeu: iar acesta este razboiul cu el insusi. Prin acest razboi, omul se elibereaza de zdrentele pacatelor, ce ii intuneca vederea scopului si a caii. Prin acest razboi voluntar, el se elibereaza de povara impatimirii de trup si de pamant – de aceasta povara sub care altminteri se incovoaie si cade cand de-a stanga, cand de-a dreapta drumului. Iar cel care se razboieste cu el insusi poate sa mearga neabatut pe calea corecta catre scopul corect. Daca omul nu poarta razboi cu sine, trebuie neaparat sa poarte razboi cu Dumnezeu si cu oamenii.

Precum vedeti, nici scopul si nici calea — dupa cum ne-a descoperit si aratat Domnul – nu cuprind in sine razboiul dintre om si om sau dintre popor si popor.

Si atunci, de unde razboiul intre crestini? Din aceea ca razboiul nu este absent dintre crestini. Iar razboiul este prezent intre crestini pentru ca ei fie s-au indoit de Scop, fie au nesocotit Calea. Acestea doua nu pot fi despartite, daca vrem sa evitam razboiul: fiindca a cunoaste scopul corect, dar a merge inapoi ca racul pe cai potrivnice, inseamna a-ti bate joe de Dumnezeu, a te inchina la idoli si a te lepada de Hristos. Evul mediu european ne ofera o pilda clara a faptului ca popoarele crestine pot sa cunoasca limpede scopul vietii si totodata sa umble pe cai strambe, care departeaza de acest scop. De aceea a venit bataia prin razboaiele dintre popoarele crestine sau prin razboaiele duse impotriva lor de necredinciosi. Nimeni nu a patruns cu atata exactitate si scrupulozitate scopul vietii omenesti, asa cum l-a descoperit Domnul, precum a facut-o Sfantul Bizant. Si totusi, a venit dezastrul. Iar dezastrul a venit din pricina ca, prin faradelegile lor, bizantinii L-au jignit pe Dumnezeu, pe Care il cunoscusera, calcand legea Lui, cu care se laudau. Au patruns scopul lui Hristos, insa umblau pe caile lor pacatoase. Si s-a intamplat cu ei ceea ce e prezis in Evanghelie: Sluga ce a stiut voia domnului sau si nu a facut dupa voia lui, mult va fi batuta; iar cela ce nu a stiut si a facut cele vrednice de batai, putin va fi batut (Luca 12, 47-48). Prin aceasta se explica bataia amarnica pe care a primit-o Sfantul Bizant, bun cunoscator al voiei Domnului, si mai putin amarnica bataie primita de popoarele pagane, slabe cunoscatoare ale voii Domnului lor. Prin aceasta se mai explica si faptul ca sint mai dese razboaiele dintre crestini decat cele dintre necrestini. Crestinii sint slugi care cunosc voia Domnului lor, dar nu o savarsesc, drept care sint batuti des si mult. Iar necrestinii nu cunosc nici Scopul, nici Calea, adica nu stiu voia Domnului lor, drept care sint batuti putin. Doar prin aceasta se explica de ce Europa a avut mai multe razboaie in ultimii o suta cincizeci de ani decat tot restul lumii la un loc.

Prin Evanghelia Sa, Domnul Hristos i-a invatat pe oameni cum sa poarte razboi cu ei insisi – cum sa se imblanzeasca, sa se cultive, sa se smereasca, sa se innobileze si, de asemenea, cum sa se indumnezeiasca prin acest razboi. El a trasat o strategic si tactica precisa. A aratat in chip minunat oamenilor cum trebuie sa fie ca sa nu se ajunga la razboi intre ei sau impotriva lor.El nu a afirmat ca nu va fi razboi, ci a invatat cum sa nu fie provocat razboiul. Insa, cu duhul Sau prorocesc, El a prevazut ca nu toti oamenii vor vrea sa il asculte si ca din pricina aceasta vor fi multe razboaie. Veti auzi de razboaie si de zvonuri de razboaie… ca se va scula neam peste neam si imparatie peste imparatie (Matei 24, 6-7). Mantuitorul a adus pace intre oameni, a adus bunavoire, a adus intelegere, a descoperit calea, a numit mijloacele, a daruit ajutor statornic tuturor si fiecaruia. Insa toate aceste daruri dumnezeiesti le vor refuza multi, si ca atare vor fi batuti cu sabia razboiului. Nu vor fi batuti cu razboi indata ce pacatuiesc, ci dupa indelunga si preaindelunga rabdare si iertare a lui Dumnezeu. Dupa ce toate celelalte mijloace inteleptitoare sint epuizate, Dragostea Cereasca Se slujeste de mijlocul ultim – baterea copiilor Sai cu biciul razboiului. Prezicand razboaiele, Hristos a plans (Luca 19, 41). Sint oameni care prezic razboaiele cu o satisfactie razbunatoare, ca o mama vitrega rea ce se bucura ca fiul vitreg e batut. Mama buna, insa, plange cand se gandeste la bataia data copilului ei, fie acesta cat de rau. Asa si Hristos: plin de nemarginita dragoste fata de oameni, fata de copiii Sai, insa prevazand razboaiele, a plans.

Hristos a prezis razboaie pana in vremurile din urma. Si a amintit cauzele lor. Iar cauzele vor consta in aceea ca se vor ridica hristosi mincinosi si proroci mincinosi, si ca din pricina inmultirii faradelegii dragostea multora se va raci (Matei 24,24 si 12). Hristosii mincinosi vor arata oamenilor scopuri mincinoase ale vietii; prorocii mincinosi vor prezice intamplari mincinoase; iar faradelegile si racirea dragostei ii vor calauzi pe oameni pe cai gresite. Unii oameni nu vor cunoaste nici scopul, nici calea vietii. Altii vor cunoaste scopul, insa din pricina slabiciunii de caracter vor merge pe cai gresite. Altii vor cunoaste si scopul si calea, insa le vor respinge cu buna stiinta si rautate, asa cum conducatorii evreilor le-au respins candva, cu buna stiinta si rautate, pe amandoua si L-au rastignit pe Hristos. Si prin aceasta Dragostea Cereasca va fi facuta sa ingaduie, plangand, asupra copiilor Sai, bataia cu biciul razboiului.

Din toate acestea reiese limpede invatatura:

1. Domnul Hristos ne-a descoperit scopul vietii si calea.

2. Prin Evanghelia Sa, Hristos a propus si prescris, in scopul inlaturarii celorlalte razboaie, razboiul omului cu el insusi.

3. Cei ce nu duc razboi cu ei insisi, cu patimile, viciile si pacatele lor, il duc negresit impotriva lui Dumnezeu si a aproapelui.

Razboiul nu are cum sa nu vina asupra crestinilor care calca legea lui Dumnezeu, chiar daca ei nu-l vor – la fel cum copilul care a gresit nu vrea bataia, dar o pricinuieste.


Concluzie

Barca noastra incepu sa se legene pe valuri. Sufla un vant de la apus, si bolta instelata a cerului se itea printre norii intunecati. In casa domnului Crane incepusera sa se ingrijoreze pentru noi, si negrul venise sa ne strige de pe mal.

— Cu toate ca s-a spus destul, generale, voi incerca, la dorinta dvs., sa trag din cele spuse o concluzie, chiar daca ma voi repeta in unele privinte, spuse balcanicul.

— In fata primejdiei care pandeste rasa noastra si intreg neamul omenesc, grai generalul, cred ca aceasta invatatura ar trebuie repeta ta in fiecare zi.

— Bine, deci. Concluzia fundamentala este ca razboiul se intelege si se explica doar in lumina biblica. Toata literatura profana luata la un loc nu explica nici pe departe razboaiele dintre oameni asa cum o face Sfanta Scriptura a lui Dumnezeu. Din toate cele expuse pana acum este limpede ca razboiul – ca, dealtfel, orice problema individuala si sociala – depinde exclusiv de relatia noastra cu Dumnezeu si cu legea lui Dumnezeu. Acest lucru este valabil deopotriva pentru necrestini si pentru crestini. Deosebirea consta numai in faptul ca la necrestini razboiul depinde de relatia lor cu Dumnezeu si cu legea lui Dumnezeu sadita in constiinta lor si explicata intr-o anumita masura de inteleptii lor, in vreme ce la crestini razboiul depinde de relatia lor cu Dumnezeu Cel Unul si Viu si cu legea lui Dumnezeu, asa cum a fost ea descoperita prin persoana lui Iisus Hristos.

Cauza razboiului consta in lepadarea oamenilor de Dumnezeu si de legea Lui. Lepadarea de Dumnezeu si netrebnicia din timp de pace a oamenilor provoaca razboiul. Atunci cand oamenii merita razboiul, atunci cand acumuleaza cauze de razboi, razboiul vine fie ca o vor ei, fie ca nu o vor. Precum cei ce beau apa cu bacili de tifos se molipsesc de tifos si tifosul este inevitabil, asa si cei ce, lepadandu-se de Dumnezeu, se adapa cu ganduri, pofte si fapte potrivnice lui Dumnezeu, atrag asupra lor molima razboiului, si razboiul devine inevitabil. Atata vreme cat oamenii se razboiesc cu Dumnezeu prin gandurile, poftele si faptele lor, degeaba viseaza la pace. Fie ca vor sau nu, razboiul n-are cum sa nu vina acolo unde este semanata samanta razboiului. Razboiul impotriva lui Dumnezeu, pe fata sau intr-ascuns, duce inevitabil la razboi intre oameni. Ca nu este pace necredinciosilor, zice Domnul (Isaia 48, 22). In zilele noastre, se vorbeste in gura mare despre pace mai mult decat oricand, in vreme ce popoarele se pregatesc de razboi mai mult decat oricand. Este greu ca aceasta fatarnicie sa nu fie pedepsita prin razboi.

Inchinarea la idoli este o uraciune inaintea lui Dumnezeu. Fie ca oamenii si popoarele se inchina lucrurilor lui Dumnezeu sau lucrurilor facute de ei, inchinarea la idoli este in amandoua cazurile o uraciune inaintea lui Dumnezeu. De asemenea, orice inchinare la idoli, in zilele noastre ca si in timpurile trecute, este pedepsita de Dumnezeu cu felurite urgii, dintre care razboiul este pedeapsa de pe urma si cea mai crunta.

Misiunea Europei era sa traiasca crestineste si sa ajute fratilor sai, popoarelor pagane, sa se ridice la Hristos. In loc de asta, Europa a cazut ea insasi in inchinarea la idoli. In loc sa fie lumina lumii, ea s-a acoperit cu intuneric; si in loc sa straluceasca persoanelor, ea se incapataneaza sa straluceasca lucrurilor. In loc de a invata popoarele sa caute mai intai imparatia lui Dumnezeu, ea le invata sa-si iroseasca puterea in fleacuri si lucruri de insemnatatea a doua. Din aceasta neoranduiala au venit toate celelalte neoranduieli. Si de aici au venit si vor veni razboaiele.

„Cum poate sa Se amestece in razboaie Dumnezeu, Cel Preainalt si Preacurat si Preasfant?” – intreaba unii. Aceasta intrebare o pun cei care spun ca au credinta in Dumnezeu, dar ii tagaduiesc orice rol activ in viata oamenilor si a popoarelor si il pun in rolul de spectator al faptelor si treburilor omenesti. Un asemenea Dumnezeu nu este, oare, un idol? Si o asemenea credinta nu este, oare, un lucru fara noima? Fiecarui gospodar ii e ingaduit sa se amestece in treburile casei sale, numai Facatorului lumii, Gospodarului universului I se tagaduieste acest drept! Are dreptate poporul cand crede ca Dumnezeu Se amesteca in mod activ pana si in treburile obisnuite, de zi cu zi, ale oamenilor. O astfel de credinta au avut si toti prorocii, apostolii si sfintii. Cu atat mai mult are dreptate poporul, dimpreuna cu prorocii, apostolii si sfintii, are dreptate in credinta sa ca Dumnezeu este in mijlocul evenimentelor mari si hotaratoare din lume si din viata oamenilor. De aceasta realitate nu se poate fugi; poporul o pipaie si o simte cu sufletul sau neintunecat: fiindca ziua zilei o spune si noaptea noptii o vesteste (Ps. 18, 2).

La intrebarea caraghioasa: „Cum poate Dumnezeul milei si al dragostei sa ingaduie asupra oamenilor asemenea grozavii cum este razboiul?” se poate raspunde cu intrebarea serioasa: „Cum pot oamenii, carora Dumnezeu le-a descoperit limpede voia Sa si legea Sa, sa Il jigneasca pe Dumnezeu si sa calce legea Lui la nesfarsit, fara rusine si pocainta?” Domnul Dumnezeu este Indurat, Milostiv, Indelungrabdator, plin de indurare si de dreptate (Iesire 34, 6). Razboiul care va sa vina, ca si cel trecut, a fost deja meritat de oameni. Si daca n-ar fi fost milostivirea si dragostea dumnezeiasca, acest razboi ar fi izbucnit pana acum. Cu adevarat, daca n-ar fi milostivirea si dragostea dumnezeiasca, socotind dupa pacatele crestinilor, sabia nu ar mai fi intrat nicicand in teaca. Si aceasta putina pace si tihna pe care o avem nu e din pricina desteptaciunii, nici a culturii omenesti, ci din pricina milostivirii si dragostei dumnezeiesti. Da, si din pricina temerii de Dumnezeu si a rugaciunilor acelor oameni evlaviosi si buni de care nu este lipsit nici un popor din Europa si America.

Este, asadar, mantuire pentru popoarele Europei si Americii? Fireste ca este. Intrebarea e, insa, urmatoarea: oare vor ele s-o primeasca? Poate, oare, sa-si schimbe etiopianul pielea sa si leopardul petele sale? Puteti, voi, oare, sa faceti bine, cand sinteti deprinsi a face rau? – a intrebat candva prorocul poporul israilitean inainte de dezastru (Ieremia 13, 23). Totul se poate, daca vor oamenii. Si oamenii albi pot sa isi schimbe duhul, sa isi indrepte gandurile, sa-si potoleasca poftele dupa nimicnicie si sa se calauzeasca in scop bun dupa Acela Care a zis: Eu sint Calea. Pot, daca vor. Insa vor oare? De pe povarnisul prapastiei pana la mantuire si siguranta nu e decat un pas. Oare vor oamenii albi sa dea inapoi fie si cu singur pas de la infricosatoarea prapastie deasupra careia atarna? La aceasta intrebare Dumnezeu asteapta raspunsul; il asteapta cu dragoste grijulie de parinte. Si cu toate ca in fiecare zi I se da lui Dumnezeu un raspuns negativ, totusi Dumnezeu asteapta, potrivit milostivirii si dragostei Sale; asteapta, doar-doar va auzi din partea vreunui popor si de la vreo margine a lumii un raspuns pozitiv, ca sa abata catastrofa.

Se face multa risipa de vorbe cu privire la dezarmare. Insa cum se vor dezarma cei inarmati cu pacatul, cei impovarati cu pacatul? Pacatul insufla frica, frica faureste armele. Si asa, pacatul pregateste prin frica razboiul. De nu ar fi aceasta blestemata frica! Insa ea nu are cum vor, pacatosii n-au cum sa nu se inarmeze. Daca oamenii s-ar dezarma de pacat, cine s-ar mai teme atunci, cine ar mai fauri atunci arme, cine s-ar mai pregati atunci de razboi? Nimeni. Scopul pacii! De ce nu vorbeste nimeni si despre acest lucru inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor? Iata, acesta este un obiect de discutie foarte insemnat. Pentru ce cauta oamenii pacea, generale? Intrebati-i, si ii veti pune in incurcatura. Si cand isi vor reveni din incurcatura, unii va vor raspunde: „pentru cultura”, altii: „pentru progresul economic”, altii: „pentru pastrarea creatiilor omenesti”,altii: „pentru stat”, altii: „pentru siguranta vietii personale”. O galimatie! Iata de ce cuvintele rasunatoare ale vremurilor noastre in favoarea dezarmarii si pacii suna ca aurul calp: fiindca oamenii nu cunosc scopul pacii pe care o cauta. Cei care o cauta in ziua de astazi cel mai mult o cauta ca sa se poata inchina cat mai comod si fara grija idolilor lor. La ce ne trebuie o pace ca aceasta? In vreme de razboi nu sint atatea sinucideri ca in actuala vreme de pace. Oare potentatii europeni si americani cauta pacea din temere de Dumnezeu si pentru slava lui Dumnezeu, sau pentru a trai mai linistiti in nedreptate? Daca pricina este, precum pare a fi, aceasta din urma, nici nu e de mirare ca li se da razboi in locul pacii. Cand S-a nascut Printul Pacii, deasupra Betleemului cantau corurile de ingeri: Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si-pe pamant pace, intru oameni buna voire. Asadar, slavirea lui Dumnezeu vine pe primul loc, si de ea este conditionata pacea adevarata si buna voire. Daca oamenii ar cauta pacea pentru slava lui Dumnezeu, ar dobandi-o fara indoiala, si aceasta pace nu s-ar mai lua de la ei. Dar auziti, cumva, pe vreunul dintre cei ce cauta pacea facand legamant ca va intrebuinta aceasta pace spre slava lui Dumnezeu si spre indreptarea caracterului sau? Iar legamantul acesta este neaparat trebuincios pentru o pace adevarata si trainica. „Facatorii de pace” din ziua de azi sa faca bine sa defineasca exact scopul pacii, ca sa auda cerul si pamantul, si vom afla degraba cat de mult s-a indepartat razboiul de la noi.

Bine este de conducatorul care cunoaste Adevarul si care la buna vreme cheama poporul sau la pocainta inaintea Dumnezeului Celui Viu. Bine este de poporul care la buna vreme se dezarmeaza de pacatele sale ca de niste arme indreptate impotriva lui Dumnezeu. Nici un rau nu i se poate intampla unui asemenea popor. De-ar fi si neinarmat cu arme de razboi, el va trai in siguranta, fiindca Cel Atotputernic il va acoperi cu dreapta Sa cea nebiruita. Chiar de nu ar avea nici macar o sabie, vrajmasii lui vor fi neputinciosi fata de el si nu vor putea incalca hotarele tarii lui, fiindca nu le-o va ingadui Domnul ostirilor. Si daca vrajmasii vor incalca hotarele tarii lui, se vor arunca in propriul mormant. Bine este de poporul care, dezarmat de pacat, se dezarmeaza cel dintai si de armele de razboi. Un astfel de popor are o mare misiune in lume. Si va fi lumina tuturor popoarelor. Si il va proslavi pe el Domnul Dumnezeu cu slava nemaivazuta, si il va binecuvanta cu binecuvantarea Sa cea vesnica”.

NOTE:

[1] Sint treizeci de ani impliniti de cand a fost facuta prima incercare de micsorare a inarmarii si de instaurare a pacii in lume. La intiativa tarului Nicolae a fost convocata Prima Conferinta de pace de la Haga, in anul 1899. Aceasta conferinta a fost deschisa prin urmatoarele cuvinte ale nobilului Tar: „Noi cautam mijlocul cel mai eficace de a asigura popoarelor binefacerea unei paci adevarate si trainice si, mai presus de toate, de a se pune capat progresului continuu al inarmarii actuale”. Reprezentantii popoarelor au semnat protocolul Conferinfei de la Haga si s-au intors acasa ca sa-si vada de ocupatia lor—inarmarea! In anul 1907 a avut loc cea de-a Doua Conferinta de pace de la Haga. Iarasi a fost semnat un protocol si iarasi a continuat totul ca inainte. Dupa Razboiul Mondial au fost fondate Liga Natiunilor si Uniunea Interparlamentara. Protocoale sint semnate in fiecare an, dar vechea ocupatie a inarmarii merge in tempo tot mai grabnic. In anul 1921 a fost convocata Conferinta pentru limitarea inarmarii de la Washington. Totul a mers dupa regula, un protocol a fost semnat, insa calea veche nu a fost parasita. Apoi, presedintele Coolidge a convocat la Geneva Conferinta celor trei puteri maritime, tot pentru limitarea inarmarii. In cele din urma, s-a ajuns la pactul Kellogg, pe care l-au semnat un mare numar de state, „respingand razboiul ca mijloc de politica nationala”, si in pofida a tot ce s-a zis si tot ce s-a semnat, nici o fabrica de arme nu si-a micsorat productia de razboi, nici un crucisator nu a fost transformat in nava comerciala si nici un regiment n-a fost lasat la vatra – nicaieri in lume. De la Prima Conferinta de la Haga si pana astazi au avut loc pe globul pamantesc multe razboaie, cum ar fi: razboiul anglo-bur, razboiul ruso-japonez, razboaiele balcanice, Razboiul Mondial, razboiul greco-turc, dimpreuna cu o multime nenumarata de mici razboaie. Dupa aceasta experienta de treizeci de ani, cum sa nu priveasca trist si indurerat si neincrezator toate vorbele despre dezarmare si pace pana si cel mai mare optimist?

[2] Se stie doar despre presedintele Wilson ca in vremea conferintei de pace avea Sfanta Scriptura in fata sa si ca din cand in cand isi cobora capul si se ruga lui Dumnezeu in sinea sa.

[3] Bataile si mustrarile aduc intelepciune, iar copilul lasat de voia sa rusineaza pe parinti (Pilde 29, 15).

(extrase din: Episcopul Nicolae Velimirovici, “Razboiul si Biblia”, Editura Sophia, Bucuresti, 2002)

Legaturi:


Categorii

Al treilea razboi mondial, Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Portile Iadului, Sfantul Nicolae Velimirovici, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

26 Commentarii la “Sf. Nicolae Velimirovici: RAZBOIUL SI BIBLIA (extrase) – Care sunt cauzele viitorului razboi?

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Paisie Aghioritul despre cum lucreaza LEGILE DUHOVNICESTI
  2. Pingback: Război întru Cuvânt » PR. C-TIN MOISIU- Cuvant duhovnicesc profetic si vesnic actual despre cutremurul din noiembrie 1940: “Toata lumea se plange de greutatea vremu­rilor pe care le traim, dar nimeni nu vrea sa re­cunoasca si partea lui d
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » STRIGATELE IN PUSTIU ALE PATRIARHULUI PAVLE. Lectiile neauzite ale unui om evanghelic si nemeritat. CUM SA REACTIONAM FATA DE CEI RAI SI NEDREPTI?
  4. Pingback: CADEREA CONSTANTINOPOLULUI. Sa recitim impreuna, pentru ca ne priveste...
  5. Pingback: PARINTELE ARSENIE BOCA, "OMUL DURERILOR" si CELE SAPTE SURLE PRIN CARE DUMNEZEU NE CHEAMA (II). Mila lui Dumnezeu ascunsa in necazuri si primejdii
  6. Pingback: RUGACIUNEA SFANTULUI GHENADIE LA CADEREA CONSTANTINOPOLULUI. “Daca te avem pe Tine, Doamne, nimic n-am pierdut”. -
  7. Pingback: SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI – DE 55 ANI IN IMPARATIA LUMINII. Documentar video: Sfantul Nicolae al Serbiei (Viata Sfantului Nicolae, Episcopul Ohridei) -
  8. Pingback: Parintele Paisie Aghioritul: PACATUL ADUCE NENOROCIRI. “Cand lumea nu se pocaieste, ce ploaie sa dea Dumnezeu? Voi ati facut rugaciune ca sa ploua, sau nu va preocupa subiectul? Acum seceta e o incercare de la Dumnezeu” -
  9. Pingback: „CADEREA UNUI IMPERIU – LECTIA BIZANTINA”: filmul documentar realizat de arhim. Tihon Şevkunov [VIDEO si subtitrare in limba romana]. CARE AU FOST CAUZELE DUHOVNICESTI ALE PRABUSIRII IMPERIULUI BIZANTIN? - Recomandari
  10. Pingback: Iata, a venit veselitoarea vreme a postului! Indrumar pentru prima saptamana a Postului Mare de la SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI (+18 martie) -
  11. Iata cum se tot “updateaza” articole mai vechi!

    “2. Prin Evanghelia Sa, Hristos a propus si prescris, in scopul inlaturarii celorlalte razboaie, razboiul omului cu el insusi.

    3. Cei ce nu duc razboi cu ei insisi, cu patimile, viciile si pacatele lor, il duc negresit impotriva lui Dumnezeu si a aproapelui.

    Razboiul nu are cum sa nu vina asupra crestinilor care calca legea lui Dumnezeu, chiar daca ei nu-l vor – la fel cum copilul care a gresit nu vrea bataia, dar o pricinuieste.”

  12. Pingback: Sfantul Nicolae Velimirovici despre CONSECINTELE PARASIRII LUI DUMNEZEU: “Iata, fratilor, pentru ce a trebuit sa vina marele razboi mondial” -
  13. Pingback: SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI DESPRE SEMNELE DE LA DUMNEZEU: “… intrucat cutremurele vor fi foarte dese, popoarele vor trai intr-o frica neincetata” -
  14. Pingback: RUGACIUNE UMILITA a Fericitului Filotei Zervakos in vreme de primejdie a NAVALIRII ALTOR NEAMURI ASUPRA NOASTRA si a INCEPUTULUI RAZBOIULUI -
  15. Câtă clarviziune şi câtă limpezime la acest sfânt!!! Dacă ar fi şi ascultat, măcar ăn Balcani, ce pace am mai avea pe aici!

  16. Pingback: La inceputul noului an bisericesc, CUVINTE VII SI TARI DE LA UN SFANT IN VIATA, PARINTELE EFREM DIN ARIZONA (mai 2014) : Cum sunt Raiul si Iadul? Ce sa facem ca sa ne mantuim astazi? Despre SODOMIE si RAZBOIUL NUCLEAR: “Razboiul va incepe din cauza
  17. Pingback: Arhim. Nectarie Mulațiotis: “NOI CA POPOR NE-AM INDEPARTAT DE HRISTOS SI DE ACEEA DUMNEZEU A PERMIS SA NE CONDUCA TIRANII. Norii negri si marea ceață se apropie. Suntem in fața celui de-al treilea razboi mondial“ -
  18. Pingback: VOIA TA SAU VOIA MEA, DOAMNE? “O, Hristoase al meu, suntem niste oi viclene. De aceea si Dumnezeu nu face milostenie cu aceasta tara, fiindca noi, clerul si poporul, ne-am abatut de la voia Sa” -
  19. Pingback: STARETUL SIMON ARVANITIS: “Va veni ziua cand nu veti avea loc sa ingropati mortii din nenorociri si boli si ii veti ingropa in gropi comune” | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: CADEREA CETATII SFINTE: Predici ale Parintelui Simeon Kraiopoulos despre SENSUL DUHOVNICESC AL CUCERIRII CONSTANTINOPOLULUI: “Cu Dumnezeu nu este de gluma! Sa nu ne astupam urechile, fratii mei!” | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: “Mai, frati români, noi n-am iesit inca din PAGANISMUL nostru, care se manifesta astazi prin VRAJITORII la nesfarsit, prin BLESTEME la nesfarsit!” | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: DE CE VA FI RAZBOI? Un raspuns duhovnicesc | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: Parintele Calciu – cuvinte puternice, actuale si esentiale despre VORBIREA DE RAU IN BISERICA, LIMBAJ VULGAR SI MÂNIE: “Sa revenim la demnitatea limbajului!” | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI – noul Gura-de-Aur († 18 martie), “un apostol al Ortodoxiei” si “un stalp al Bisericii” | Cuvântul Ortodox
  25. Pingback: SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI, NOUL HRISOSTOM, “Rugaciuni pe malul lacului”: “Sculati-va, o, pacatosilor si incepeti a suspina dinaintea Lui, fiindca doar mana Sa nu arunca cu pietre in voi” | Cuvântul Ortodox
  26. Pingback: STII DE CE…? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate