SFANTUL ISAAC SIRUL. “Sa nu treaca o zi fara a citi macar o pagina din avva Isaac!”

28-01-2012 Sublinieri

Parintele Ieronim din Eghina despre Sfantul Isaac Sirul si cartile sale

“Oriundea se ducea, crea un nou centru duhovnicesc. Traind el insusi inlauntrul experientei tainice a Ortodoxiei, se straduia sa le transmita si crestinilor traditia apostolica si patristica a rugaciunii inimii. Mereu ii sfatuia sa studieze scrierele patristice, fiindca, prin intermediul lor, s-a transmis pana in vremurile noastre cugetarea patristica. Aceasta era tinta parintelui Vasilis (Parintele Ieronim): sa dobandim toti cuget ca acela al parintilor bisericii. El insusi era – asa cum multi l-au caracterizat – un  parinte contemporan, un al doilea avva Isaac. […]

Mai tarziu, cand a plecat, inainte de razboi, de la spitalul din Egina unde a stat prima data, si a venit la sihastria Bunei Vestiri unde a ramas pana la sfarsitul zilelor, si-a asumat saracia de bunavoie. Tot atunci a fagaduit sa nu mai poarte niciodata haine noi. Foarte aspru era si in ce priveste mancarea. In toate aplica felurite cuvinte de invatatura si povete ale avvei Isaac Sirul, la care tinea din cale-afara.

S-ar fi putut spune pe drept cuvant ca parintele Ieronim din Egina, era o intrupare a cuvintelor avvei Isaac, atat de bine cunoastea invatatura acestui mare Sfant Parinte al isihiei. Ori de cate ori spunea ceva, parintele Ieronim neaparat pomenea, direct sau indirect, invatatura si cuvintele sfantului avva Isaac. Sfantul Isaac Sirul era totul pentru parintele Ieronim. De aceea, cine se ducea sa-i vorbeasca parintelui Ieronim, lesne putea crede ca avea inaintea sa pe unul dintre acei fericiti parinti ai pustiei, din primele secole ale monahismului.”

[…]

O parte insemnata a putinului timp care ii ramanea, dupa ce-si indeplinea numeroasele si feluritele indatoriri, il dedica studierii Sfintei Scripturi si a textelor patristice, mai cu seama a celor ascetice. Era foarte atras mai ales de cuvintele ascetice ale avvei Isaac Sirul, citindu-le in fiece zi. Nu trecea zi sa nu citeasca macar o pagina, lucru pe care il recomanda si fiilor sai duhovnicesti:

– Sa nu treaca zi fara a citi macar o pagina din avva Isaac. Eu il indragesc foarte mult, socotindu-l parintele meu duhovnicesc. Si, la fiece cuvant citit, sa te opresti, intrebandu-te in sinea ta: oare fac eu aceasta? Astfel vei fi impins sa treci de la lectura la punerea in practica a celor citite.

– Parinte, eu citesc cuvintele avvei Isaac, dar nu vad cum m-as indrepta, i-am spus odata.

– Asculta-ma, paharul, pe ce-l speli, devine tot mai curat. Sa citesti scrierile avvei! Nu uita sa faci aceasta! Si neindoios te vei folosi! Cu cat scufunzi paharul de mai multe ori in apa, cu atat se curata mai bine, chiar de nu ramane deloc apa intr-insul”.

[…] Odata parintele Th., pe atunci diacon, care il vizita adesea, i-a spus:

– Parinte, spune-mi ce carti duhovnicesti sa citesc spre a ma folosi cat mai mult.

– Avva Isaac, veni raspunsul parintelui Ieronim.

Bine, bine, despre avva Isaac mi-ati mai spus si am citit. Dar ce alte carti sa mai citesc?

– Avva Isaac, starui parintele.

Da, dar alta carte in afara de cuvintele avvei Isaac.

– Avva Isaac. Eu, daca pot sa lucrez fie si numai o parte mica din cuvintele avvei Isaac, nu-mi mai doresc nimic altceva. Asa si tu, citeste macar o pagina pe zi, cu atentie mare, si vei vedea ca mult te vei folosi. Numai citeste-o cu mare atentie. Sa o socotesti ca pe-un soi de oglinda in care sa-ti privesti neputintele.

Intr-atat tinea la avva Isaac si atat de mult ii patrunsese noima cuvintelor duhovnicesti, incat el insusi era marcat de ele. Viata, cuvintele si povetele sale ne aminteau de acest mare ascet care a fost avva Isaac Sirul. De aceea, multi oameni duhovnicesti, cand apucau a-l cunoaste bine, spuneau: Am cunoscut un om intru totul asemenea avvei Isaac Sirul”.

Nu citea pur si simplu scrierile avvei Isaac ci, asa cum ii sfatuia pe toti, incerca sa lucreze nesmintit tot lucrul folositor gasit in cuvintele avvei care ii erau ca o oglinda. Astfel, toata viata  s-a luptat sa se curete pe sine, sa se sfinteasca, sa se lepede si de cele mai mici cugete lumesti, tintind lumina cereasca.”

(din: Petros Botsis, “Parintele Ieronim, Sihastrul din Insula EginaEd. Bunavestire, Galati, 2003, pag. 79, 129-130, 308)

***

Cuviosul Paisie Aghioritul

Parintele Paisie Aghioritul despre folosul citirii Sfantului Isaac Sirul

“- Parinte, care carti duhovnicesti ajuta mai mult?

Mult ajuta diferitele carti ale Sfintilor Parinti care, in zilele noastre, slava lui Dumnezeu, circula cu miile. In acestea afla oricine orice ii trebuie. Ele sunt o hrana curata duhovniceasca si ne conduc in siguranta pe calea cea dreapta. Dar pentru ca sa ajute, ele trebuie citite cu smerenie si rugaciune. Textele patristice seamana cu cliseele (folosite in medicina), caci precum in acestea se fotografiaza starea trupeasca a omului, asa si in acelea se fotografiaza starea lui duhovniceasca. Fiecare propozitie din textele patristice nu ascunde doar unul, ci mai multe sensuri si fiecare le intelege potrivit cu starea lui duhovniceasca. Este bine ca sa se citeasca textul original si nu traducerea, pentru ca uneori traducatorul explica prototipul potrivit cu propria lui stare duhovniceasca. Asadar, ca sa inteleaga cineva pe Sfintii Parinti trebuie sa se stranga putin, sa-si concentreze mintea si sa traiasca duhovniceste, pentru ca duhul Parintilor se percepe numai cu duhul.

Mai ales Cuvintele Ascetice ale Sfantului Isaac Sirul ajuta foarte mult, dar trebuie studiate cate putin, astfel ca hrana pe care ele o ofera sa fie asimilata. Everghetinosul [6] este o mare binefacere pentru ca putem cunoaste pe deplin duhul Sfintilor Parinti. Ajuta pentru ca descrie nevointele Sfintilor Parinti impotriva tuturor patimilor, pe rand, si sufletul cunoaste cum au lucrat aceia si se foloseste. Vietile Sfintilor constituie o istorie sfanta, de aceea ajuta foarte mult – mai ales pe copii – dar sa nu le citim ca pe niste istorii.

Nu este nevoie sa avem multa stiinta de carte ca sa dobandim evlavia. Daca vom cugeta la cele putine pe care le stim, inima se va imboldi. Unul sare in aer dintr-un tropar, iar altul le stie pe toate pe de rost si nu simte nimic, deoarece se misca in afara realitatii duhovnicesti. Cititi asadar pe Sfintii Parinti, fie si numai un rand-doua pe zi. Sunt vitamine foarte intaritoare”.

(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca, Editura Evanghelismos, 2003)

***

“Cu cat oamenii se indeparteaza mai mult de viata cea simpla, fireasca si inainteaza spre lux, cu atat creste si nelinistea din ei. Si cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu, este firesc sa nu afle nicaieri odihna. De aceea umbla nelinistiti chiar si imprejurul lumii – precum cureaua masinii imprejurul rotii nebune – pentru ca in toata planeta noastra nu incape multa lor liniste. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumeasca iese stresul lumesc. Educatia exterioara cu stres duce in fiecare zi sute de oameni (chiar si copii mici) la psihanalize si la psihiatri si construieste mereu spitale de boli psihice si instruieste psihiatri, dintre care multi nici in Dumnezeu nu cred, nici existenta sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinta ca acesti oameni sa ajute suflete, cand ei insisi sunt plini de neliniste? Cum este cu putinta ca omul sa mangaie cu adevarat, daca nu crede in Dumnezeu si in viata cea adevarata, cea de dupa moarte, cea vesnica? Cand omul prinde sensul cel mai adanc al vietii celei adevarate, i se indeparteaza toata nelinistea si-i vine mangaierea dumnezeiasca, si astfel se vindeca. Daca ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice si le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi facut bine toti cei ce ar fi crezut in Dumnezeu, pentru ca ar fi cunoscut sensul cel mai adanc al vietii”.

*

“- Parinte, ce sa studiez ca sa ma ajute sa ma eliberez de logica lumeasca?

– Mai intai sa citesti Patericul, Istoria iubitoare de Dumnezeu, Everghetinosul, adica nu carti de teorie, ci de practica, ca sa-ti plece logica lumeasca prin acest duh simplu patristic al sfinteniei. Dupa aceea sa incepi pe Avva Isaac, dar sa nu-l privesti pe Avva Isaac ca pe un filozof, ci ca pe un om luminat de Dumnezeu”.

(in: Cuviosul Paisie Aghioritul – „Cu durere si dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, 2003)

***

Gheron Iosif Isihastul si avva Isaac

“Staretul spunea ca Vietile Sfintilor sunt o oglinda in care fiecare poate sa-si vada lipsurile sale. Ucenicii sai isi amintesc cum in orice situatie el stia sa le spuna intodeauna o povestire folositoare din Vietile Sfintilor pentru a aduce lumina in vreo nedumerire sau in vreo problema a lor.

Studia foarte mult pe Avva Dorotei, Scara si Everghetinosul. Citise de mai multe ori si Filocalia. Uneori citea Istoria Bisericeasca si foarte rar Pidalionul Sf. Nicodim Aghioritul. Fireste, avea marea binecuvantare de a-l avea povatuitor in studiul duhovnicesc pe staretul Daniil.

I-a placut de asemenea Pelerinul rus. Mai tarziu, cand el insusi a devenit staret, ii sfatuia fierbinte pe toti nu numai sa citeasca aceasta carte, ci si sa o daruiasca si altora.

Foarte mult l-au ajutat scrierile si epistolele Sfantului Nectarie, Mitropolitul Pentapolei. Auzise de el pentru prima oara de la staretul Daniil, care il cunoastea personal. Dar cu siguranta ca a aflat multe lucruri si de la staretul Ieronim, atunci cand a vizitat mai demult Eghina. Cu adevarat, avea multa evlavie la Sfantul Nectarie.

Dar cartea care i-a fost Staretului Iosif insotitoare nedespartita de-a lungul intregii sale vieti a fost Cuvinte ascetice a Sfantului Isaac Sirul. Adeseori tinea cartea sub perna sa, astfel incat sa fie primul lucru pe care sa-l vada de indata ce se trezeste. Si atat de mult a pus in lucrare invataturile lui, incat intreaga viata a Staretului Iosif a fost o carte vie a Sfantului Isaac Sirul.”

(in: Arhim. Efrem Filotheitul, “Staretul meu Iosif Isihastul”, Ed.Evanghelismos, Bucuresti, 2010, pag. 78–79).

Sf. Isaac Sirul: Despre deosebitele virtuti si sfarsitul oricarei alergari

“Toata alergarea se sfarseste prin acestea trei: prin pocainta, prin curatie, prin desavarsire. Dar ce este pocainta? Parasirea celor dinainte si mahnirea din pricina lor. Si ce este, pe scurt curatenia? Inima milostiva, catre intreaga fire zidita. Si ce este desavarsirea? Un adanc de smerenie, adica parasirea tuturor vazutelor si nevazutelor (lepadarea de toate cele vazute si nevazute). Vazutele insemneaza cele sensibile; nevazutele insemneaza cele logice, si cele ce sunt, fara a ne ingriji de ele.

Intrebat a fost (batranul) iarasi in alta vreme (alta data), Ce este pocainta?” si a zis: „Inima zdrobita si smerita; indoita moarte si buna voie fata de toate”… „Si ce este inima milostiva?” Si a zis: „O inima, care arde pentru intreaga zidire, pentru oameni, pentru pasari, pentru dobitoace, pentru draci si pentru orice faptura. Si cand isi aduce aminte de ele, sau cand le vede pe ele, lacrimi izvorasc din ochii (celui milostiv). Din mila cea multa si mare, care-i stapaneste inima, si din suferinta cea multa, inima omului se manie si nu poate rabda, sau auzi, sau vedea ca vreo faptura este pagubita sau mahnita. Si din pricina aceasta, el inalta rugaciune cu lacrimi, si pentru dobitoace si pentru vrajmasii adevarului, si pentru cei ce-l necajesc in tot ceasul, asemenea si pentru fapturile cele taratoare, se roaga el, din mare si nemasurata mila, a lui, care curge din inima sa, dupa asemanarea lui Dumnezeu. El se roaga sa fie pazita toata firea si iertata”.

Si a mai fost intrebat: „Ce este rugaciunea?” si a glasuit: “Un indemn si o indeletnicire a mintii, ca sa iasa din toate cele de aici, si intoarcerea desavarsita a inimii cu contemplatia ei spre acel dor al nadejdii viitoare. Iar de nu le are cineva pe acestea, atunci seamana samanta amestecata, asemenea cu unul care a injugat boul si magarul in acelasi jug.”

Si iarasi a mai fost intrebat: Cum poate cineva sa dobandeasca smerenia?” Si a raspuns:Prin neincetate aduceri aminte de greseli si prin nadejdea apropierii de moarte, prin inbracaminte proasta, prin alegerea locului celui din urma, prin implinirea, in orice lucrare, a faptelor celor mai mici si mai de nimic, prin ascultare, prin tacerea necurmata, prin neiubirea adunarilor, prin vointa de a ramane necunoscut si nebagat in seama, si prin tinerea tuturor lucrurilor cu o desavarsita randuiala, prin ura fata de convorbirea cu multi, si prin neiubirea de castig. Si apoi prin ridicarea mintii mai presus de ocara si defaimare din partea oamenilor, si mai presus de pizma. Si prin aceea ca nu tu stapanesti pe toti ceilalti, nici toti ceilalti nu te stapanesc pe tine, ci tu te-ai insingurat si nu ai grija de nimeni pe lume, ci numai de tine. Si pe scurt: instrainarea, singuratatea si saracia, acestea nasc smerenia si curatesc inimaIara semnul din care cunoastem ca a ajuns cineva la desavarsire, este acesta: cei desavarsiti, chiar daca de zece ori pe zi ar fi dati prada focului pentru iubirea de oameni, nu se pot satura de oameni. Precum si Moise graia catre Dumnezeu: Daca le treci lor pacatul, trece-l; iar daca nu, atunci sterge-ma si pe mine din cartea in care m-ai scris (Ex. 32, 31). Precum a zis si fericitul Pavel: Ma rugam sa fiu anatema lui Hristos pentru fratii mei (Rom. 9, 3). Si mai zice: „Acum ma bucur in necazuri, pentru voi, noroade!” La fel si ceilalti Apostoli, din dorul de a da viata oamenilor, au primit sa moara in multe feluri.

Iara ca incununare a tuturor acestora, Domnul si Dumnezeul nostru, din dragoste fata de zidirea Sa, pe insusi Fiul Sau pe Cruce la moarte L-a dat (Ioan 3, 16): „Ca asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Unul Nascut Fiul Sau L-a dat la moarte pentru ea“. Nu doara ca n-ar fi putut sa ne mantuiasca in alt chip, dar fiindca a vrut sa ne invete in acest fel, dragostea Sa covarsitoare. Si prin moartea Unuia nascut Fiul Sau, a vrut sa ne apropie de El. Si daca ar fi avut ceva mai cinstit (de pret) decit Fiul, si aceea ne-ar fi dat-o, pentru ca prin aceea neamul nostru sa fie al Sau. Si din multa iubirea Lui, nu I-a bineplacut sa sileasca libertatea noastra, desi ar fi putut s-o faca; ci ne-a lasat sa ne apropiem de El prin dragostea cugetului nostru. Si Hristos Insusi, din dragoste catre noi, a dat ascultare Parintelui Sau, ca sa primeasca cu bucurie asupra Sa ocara si mahnirea, cum zice Scriptura: „In locul bucuriei, pe care o avea, El a rabdat Crucea, fara sa-i pese de rusine (Evr. 12, 2). De aceea a si zis Domnul, in noaptea in care a fost tradat: „Acesta este trupul Meu, care se da pentru lume, ca sa aiba viata; Acesta este sangele Meu, care se varsa pentru multi, spre iertarea pacatelor” (Mat. 26, 26). Si iarasi a zis pentru noi: „Eu ma sfintesc pe Mine” (Ioan 17, 18). Asa toti sfintii ajung la aceasta desavarsire, cand se desavarsesc si se aseamana cu Dumnezeu, prin dragostea si iubirea de oameni, care izvoraste din ei si se revarsa spre toti.

Si acesta este semnul, pe care il cauta in ei Sfintii: sa se asemene cu Dumnezeu prin dragostea de aproape. Asa faceau si Parintii nostri calugari, cand primeau desavarsirea si asemanarea cea plina de viata Domnului nostru Iisus Hristos. Fericitul Antonie, se zice, ca nu s-a hotarat niciodata sa faca un lucru, care sa-l foloseasca mai mult pe el, decat pe aproapele sau, fiindca nadajduia ca i se va socoti lui o mare virtute castigul aproapelui. Si se mai zice despre Avva Agathon, ca spunea:Mult as fi vrut sa gasesc vreun lepros ca, luandu-i trupul, sa i-l dau pe al meu“. Vezi dragostea desavarsita? Si pana ce iarasi era in starea de rapire, el nu lasa pe aproapele sau neodihnit; si avea o sapa; un frate, cand a venit la el, a dorit s-o aiba; si nu l-a lasat Avva sa plece din chilie fara ea. Mai sunt si altele scrise despre Sfinti. Si ce sa mai zic? Multi si-au dat trupurile lor fiarelor, si sabiei, si focului, din dragoste pentru aproapele. Nimeni nu poate ajunge la treapta acestei iubiri, de nu va simti in taina nadejdea Lui. Si iubitorii de lume nu pot dobandi dragostea de oameni. Cand cineva dobandeste dragostea, se imbraca in Insusi Dumnezeu, impreuna cu ea. Si trebuie ca cel ce a dobandit pe Dumnezeu, sa nu caute sa mai dobandeasca nimic din cele ale veacului de acum, ci si de trupul lui sa se lepede, (sa se dezbrace). Ca daca se imbraca cu lumea aceasta si cu viata aceasta, fiindca le doreste, nu se va mai putea imbraca cu Dumnezeu, pana nu se va dezbraca de acestea. Aceasta a marturisit-o Insusi Domnul zicand: „Oricine nu se va lepada de toate, si nu-si va uri sufletul sau, nu poate sa-Mi fie Mie ucenic” (Luca 14, 27). Si nu zice numai sa se lepede de ele, ci chiar sa le urasca. Si daca nu-I poate fi cineva ucenic, atunci, cum va locui in el Domnul?

Intrebare: De ce nadejdea este asa de dulce, pentru ce si trairea cu nadejde si faptele facute cu nadejde sunt usoare? Si faptele nadejdii se implinesc in suflet repede?

Raspuns: Pentru ca s-a desteptat in suflet o dorire fireasca si l-a adapat din paharul acesta si i-a imbatat pe ei, incepand din ceasul aceia. Si ei nu mai simt oboseala si se fac nesimtitori fata de necazuri, si in tot drumul calatoriei lor, ei socotesc ca merg prin vazduh, si nu cu pasi omenesti, fiindca asprimea caii nu este vazuta de ei si in calea lor nu sunt dealuri si vai: „Si pentru ei cele aspre vor fi drumuri netede” si celelalte. Si fiindca mereu privesc spre sanul Parintelui lor. Si nadejdea insasi le arata lor ca si cu degetul, in fiecare clipa, cele indepartate si nevazute, ca sa le vada intr-insii, cu ochiul cel ascuns al credintei, ca prin inchipuire; si fiindca partile sufletului lor ard, ca in foc, de dorul de cele indepartate, si fiindca ei cred, ca cele indepartate sunt de fata. Spre acolo isi intind ei gandurile lor cele lungi. Si mereu se grabesc sa ajunga. Si cand se apropie de o virtute, ca s-o faca, nu o fac numai pe ea, in parte, ci pe toate le fac in acelasi timp. Caci ei nu calatoresc ca toti ceilalti, pe calea cea imparateasca, ci-si aleg carari mici, ca sa scurteze drumul, uriasii acestia. Pe aceste carari calatoresc unii, scurtand drumul catre locasurile lor. Ca ii arde nadejdea ca un foc, si nu pot sa se aline din alergarea cea apriga si neincetata catre bucuria lor. Si li se intampla lor, precum s-a zis la Fericitul Ieremia: „Caci am zis: nu-mi voi aduce aminte de El si nici Numele Sau nu-l voi grai; si s-a facut in inima mea ca un foc aprins si a razbit oasele mele“. Asa se face aducerea aminte de Dumnezeu in inima lor, a celor ce se imbata de nadejdea in fagaduintele Sale. Cararile cele prescurtate ale virtutilor sunt: virtutile generale, pentru ca ele nu fac ocol prea mare prin potecile multe ale vietuirii (trairii), de la una la alta, si nu pretind nici loc, nici vreme, nici risipire, ci se fac indata si singure se inmultesc.

Intrebare: Ce este nepatimirea cea omeneasca?

Raspuns: Nepatimirea nu este starea in care nu simti patimile, ci starea, in care nu le primesti pe ele, din pricina virtutilor cele multe si de multe feluri pe care le au, pe fata si in ascuns si au slabit in ei patimile si cu greu se mai pot rascula asupra sufletului. Si mintea nu trebuie sa fie atintita mereu asupra patimilor. Caci gandurile ei sunt pline in tot ceasul de indeletnicirea si vorbirea modurilor celor bune, pornite in minte prin intelegere. Iar cand incepe vreo pornire a patimilor, gandul este deodata rapit din apropierea lor prin vreo idee, care s-a ivit in minte. Si patimile sunt lasate in nelucrare (sunt zadarnicite), precum a zis fericitul Marcu. Mintea, care prin Harul lui Dumnezeu implineste lucrarea virtutilor si se apropie de cunoastere, prea putin simte din partea rea si neintelegatoare a sufletului. Ca rapita ii este cunoasterea, catre inaltimi, si se instraineaza de toate ale lumii. Si din pricina curatiei, a subtilitatii, a repeziciunii, si a ascutimii mintii lor, din pricina nevointii lor, mintea lor se curateste si se face luminoasa fiindca trupul lor s-a uscat. Si prin viata cea linstita si prin staruinta in ea, usor si repede contemplatia cea launtrica se aseaza in ei si ii calauzeste spre extazul (uimirea) care este vecina cu contemplatia. Si prin uimire li se inmultesc clipele de contemplatie, si mintea lor nu are niciodata nevoie de materie perceptibila, si niciodata nu ies din acele stari, pe care i le pricinuieste roada Duhului. Si prin indelungata obisnuinta, amintirile, cele care atata patimile, precum si puterea stapanirii dracilor se sterg din inima lor. Caci, atunci cand sufletul nu se imprieteneste cu patimile si nu cugeta la ele, fiindca este stapanit de alte griji, necontenit, atunci puterea de gheara a patimilor nu poate rapune simtul duhovnicesc al sufletului.

Intrebare: Care sunt caracteristicile smereniei?

Raspuns: Precum mandria este risipirea sufletului prin inchipuirea lui, care-l raspandeste si nu-l impiedica de a se inalta in zbor pana la nourii gandurilor ei, ca sa se invarteasca in toata zidirea, tot asa smerenia aduna sufletul prin isihie (viata linistita), asa ca sufletul se concentreaza in sine. Si precum sufletul e imperceptibil si nevazut de ochii trupului, asa cel smerit este necunoscut printre oameni. Si precum sufletul in launtrul trupului este ascuns de privirile tuturor oamenilor si de amestecul cu ei, asa si cel intr-adevar smerit, nu numai ca nu vrea sa fie vazut si cunoscut de catre oameni, fiindca el se deosebeste si se departeaza de toti, ba chiar doreste, daca se poate, sa se cufunde in sine insusi, sa-si faca salasul in mijlocul linistii, intrand in ea, si sa-si paraseasca gandurile cele vechi, impreuna cu toate simturile, cu tot, purtandu-se ca unul, care nu-i in lumea cea zidita si nici nu-si are fiinta, si nu-i cunoscut nici propriului sau suflet. Si cu cat este cel smerit mai ascuns, mai inchis ca intr-o visterie, — mai despartit de lume, cu atat el se apropie de Stapanul lui. Nu se simte bine cel smerit, sa vada (cand vede) adunatura si amestec de oameni, miscare si zgomot, raspandire si grija si desfatare, din care vine desfraul, nu se simte bine nici in mijlocul cuvantarilor, al intalnirilor, al zgomotelor si al raspandirii simturilor; ci isi alege in primul rand viata in liniste si singuratate, deosebita, la mare departare de fapturi, ca sa-si duca numai grija sa, tot intr-un loc linistit. Si el doreste mai mult micimea, neagoniseala, lipsa, saracia, decat sa fie deasupra celorlalti, prin avere si prin fapte. Si doreste sa fie mereu ocupat si fara griji, ca gandurile sa nu iasa afara din el. Caci e dovedit, ca cineva nu poate ramane cu gandurile neturburate, daca va cadea in multiplicitate (in cele multe) fiindca multe lucruri insemneaza griji multe si adunatura de ganduri felurite si compuse. Si iese astfel din starea lui de superioritate fata de grijile pamantesti, cea castigata prin pacea gandurilor, ramanandu-i numai micile nevoi firesti, precum si gandul cel prea bun, in care se naste o singura grija. Iara daca trebuintele firii nu-l lasa, pana nu-l impiedica de gandurile cele bune, atunci cel smerit ajunge sa vatame si sa fie el insusi vatamat. Asa se deschide usa patimilor, se duce linistea dreptei socoteli, fuge smerenia si usa pacii se inchide. Din pricina tuturor acestora deci, cel smerit se pazeste necontenit de multiplicitate, in toata vremea sta linistit si odihnit, in pace, cu blandete, si cu buna cucernicie.

Cel smerit niciodata nu se aprinde, nu se iuteste, nu se tulbura, nici ganduri aprinse si usuratice nu are, ci intotdeauna sta in odihna, ca intr-un popas. Chiar daca cerul s-ar prabusi pe pamant, cel smerit nu s-ar speria. Nu orice sihastru este si smerit; dar cine e smerit, acela e sihastru. Orice smerit este si sfios; dar multi sunt sfiosi, fara sa fie smeriti. Iata de ce a zis Domnul cel Bland si Smerit: „Invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre“. (Mat. 11, 21). Cel smerit se bucura in orice clipa de odihna, fiindca nimic nu-i misca si nu-i tulbura mintea. Si mintea lui nu se ingrozeste, precum nu poti ingrozi un munte. Si daca se poate spune aceasta, si poate ca nu-i la nelocul ei s-o zicem — cel smerit nu-i din lumea aceasta  fiindca nici in necazuri nu se ingrozeste si (nici) nu se schimba, nici in bucurii nu se mira si (nici) nu se rasfata, ci el se bucura si se veseleste in adevar numai de acelea, care il bucura si pe Stapanul lui. Smerenia este insotita de blandete si de concentrare; iar aceasta insemneaza cumpatarea simturilor, glas lin, vorbire scurta, nepretul fiintei proprii, imbracaminte simpla, mers linistit, privire plecata in jos, milostenie covarsitoare, lacrimi care curg usor, singuratate sufleteasca, inima zdrobita, fire potolita, simturi concentrate, lucruri de putina insemnatate, nevoile micsorate, suferinta, rabdare, neinfricosare, tarie de inima, care se naste din ura fata de viata cea vremelnica, rabdare in ispite, gandire grava si nu usuratica, stingerea gandurilor, paza tainelor intelepciunii, sfiala si cucernicie, dar, mai mult decat toate, linistea de toata clipa, adica necontenita chemare la sine a necunoasterii (pretextarea necunoasterii).

Smeritului niciodata nu-i ies in cale nevoia, care sa-l (faca sa se) turbure si sa-i aduca confuzie. Smeritul cand e singur, se rusineaza de sinesi. Tare ma mir, ca smeritul intr-adevar smerit, nici sa se roage lui Dumnezeu nu indrazneste, cand e sa se roage, si n-are indrazneala nici sa ceara altceva, nici sa stie pentru ce se roaga; ci numai tace, cu toate gandurile lui, si asteapta numai mila. Si asteapta sa vada ce hotarare ia in privinta lui Fata Maririi celei inchinate, pe cand fata si-o pleaca la pamant, si contemplatia inimii si-o ridica spre Inalta si Sfanta Poarta a Sfintilor. Caci acolo este Acela, care locuieste in nori, si orbeste ochii Serafimilor, si a Caruia bunatate face pe Ingeri sa dantuiasca, dar poate sa-i faca sa si taca. Si nu indrazneste sa zica sa se roage mai mult decat: (Rugaciunea celui smerit) …: Faca-se voia Ta, Doamne, si in mine“. Aceasta s-o zicem si noi pentru noi!

AMIN!”

(din: Sfantul Isaac Sirul – „Cuvinte despre nevointa”, Ed. Bunavestire, Bacau, 1994)

 Cititi si:


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Sfantul Isaac Sirul, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “SFANTUL ISAAC SIRUL. “Sa nu treaca o zi fara a citi macar o pagina din avva Isaac!”

  1. Pingback: SFANTUL EFREM SIRUL – Cuvinte duhovnicesti trezitoare extrase din EVERGHETINOS -
  2. Avem mare nevoie in zilele noastre de cuvintele Sfintilor, cele simple dar pline de intelepciune si Duh Sfant. Astazi ne afecteaza foarte mult duhul lumii acesteia si ne face sa credem ca mergem pe calea cea Adevarata bazandu-ne pe propriile puteri (pricepere, ideologii, filozofii, stiinte, etc.) Intr-adevar, omul a ajuns sa aiba multa cunoastere despre lumea in care traieste, dar si ispitele s-au inmultit si s-au complicat iar ca urmare culegem mai mult probleme decat roade bune. Deci, omul are nevoie de Harul Duhului Sfant, iar cum in cazul zilelor noastre Harul este din ce in ce mai greu de gasit la persoane (mari duhovnici/batrani), cuvintele Sfintilor raman repere sigure pe care ne putem baza si de care avem mare nevoie; sa nu le trecem usor cu vederea, sau sa credem ca in ele nu se ascunde multa putere si intelpciune chiar daca pe dinafara par poate “prea simple”. De fapt, atat de intunecate au devenit mintile noastre incat percepem lucrurile invers si/sau doar la suprafata lor, deoarece sistemul nostru de valori (duhovnicesti) este grav afectat.

  3. Pingback: Sfantul Ignatie Briancianinov: IMPRASTIEREA -
  4. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul – sfaturi pentru LUPTA CU RACEALA SUFLETULUI, IMPIETRIREA SI IMPRASTIEREA -
  5. Pingback: SFANTUL EFREM SIRUL: Cuvant catre cei ce in fiecare zi pacatuiesc si in fiecare zi se pocaiesc -
  6. Pingback: Dmitri Avdeev: PSIHOTERAPIA – ABORDAREA ORTODOXA -
  7. Pingback: INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (I) -
  8. Pingback: SFANTUL ISAAC SIRUL despre incercarile duhovnicesti si mangaierile harului. SMERENIA BIRUIESTE DEZNADEJDEA COPLESITOARE: “Lipsa de curaj e maica chinului. Iar rabdarea e maica mangaierii“ -
  9. Pingback: Sfantul Isaac Sirul despre FOLOSUL INCERCARILOR si TINDEREA SPRE “CELE DE PRET” ALE LUI DUMNEZEU: “Tot ce se primeste usor repede se si pierde. Fiecare lucru dobindit cu du­rerea inimii e si pazit cu grija” -
  10. Pingback: Parintele Paisie Aghioritul despre RAZBOIUL VRAJMASULUI IMPOTRIVA RUGACIUNII si MIJLOACELE DE CARE NE PUTEM AJUTA PENTRU A NE RUGA -
  11. Pingback: SFANTUL ISAAC SIRUL despre incercarile duhovnicesti si mangaierile harului. SMERENIA BIRUIESTE DEZNADEJDEA COPLESITOARE: “Lipsa de curaj e maica chinului. Iar rabdarea e maica mangaierii“ | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate