SFINTII TREI IERARHI. Predica Parintelui Sofian. Cum sa le vorbim altora despre Dumnezeu?

30-01-2012 Sublinieri

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

SFINŢII TREI IERARHI VASILE, GRIGORIE ŞI IOAN

“Fraţi creştini,

[…]

In cinstea sfinţilor Trei Ierarhi s-a mai vorbit şi de-a lungul lunii acesteia: la 1 ianuarie sfântul Vasile, la 25 sfântul Grigorie şi la 27 sfântul Ioan Gură de Aur. S-a vorbit şi aseară şi astăzi, însă ei sunt inepuizabili. Aşa de bogaţi…, în viaţa lor aşa de multe fapte au făcut şi aşa de frumos au scris, aşa de mult au scris, încât oricând se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este întinsă, volume întregi. E o colecţie numită Migne, în greceşte şi latineşte, volume întregi din operele lor. Şi aceşti bărbaţi au trăit puţin în comparaţie cu mulţi alţii, sfântul Vasile cel Mare a trăit numai cincizeci de ani, sfântul Grigorie mai mult, optzeci de ani şi sfântul Ioan Gură de Aur şaizeci şi ceva de ani. Insă în aceşti ani au lucrat şi s-au consumat pe ei, aşa cum o lumânare de ceară curată arde luminos şi nestingherit până când se topeşte, până la ultima picătură de ceară. Aşa au lucrat, aşa şi-au mistuit viaţa aceşti mari sfinţi ai Bisericii. Ii prăznuim şi separat, îi prăznuim şi împreună. Ii prăznuim separat pentru că au nişte deosebiri între ei, fără îndoială, sunt trei mari personalităţi. Dar îi sărbătorim şi împreună, pentru că au şi nişte calităţi care îi unesc. Vi s-a mai spus, ceea ce-i uneşte pe ei, pe aceşti trei sfinţi luminători ai Bisericii, sau trâmbiţele Duhului Sfânt, este în primul rând cultura lor extraordinară. Pentru că au învăţat şi ştiinţa veche, păgână, de până la ei şi au adâncit foarte mult sfintele Scripturi care sunt izvor nesecat de înţelepciune şi de idei. Deci această cultură, pe care toţi au avut-o, Vasile, Grigorie şi Ioan, îi uneşte pe toţi. Mai ales că trăiesc în acelaşi veac, veacul IV: cei doi se nasc, sfântul Vasile şi sfântul Grigorie, în 329; sfântul Ioan mai târziu, 347 şi la 407 moare, se stinge undeva în Cucuz.

Deci trăiesc în aceeaşi epocă şi în aceleaşi probleme de atunci: era lumea păgână care trecea către creştinism încet, încet şi, în acelaşi timp, [erau] foarte multe erezii, îndeosebi erezia lui Arie care a tulburat foarte mult Biserica lui Hristos [şi] care câştigase convingând şi pe împăraţii vremii de atunci. Mai ales pe Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare. Şi pe Valens, care a fost contemporan cu aceştia; cu sfântul Vasile cel Mare a avut [Valens] nişte scânteieri, nişte dialoguri, încât şi-a dat seama că atunci abia se întâlnea cu nişte episcopi care cu adevărat ştiau să-şi apere credinţa lor, doctrina în care cred şi pentru care mor.

In această epocă trăiesc toţi [trei], adăpaţi din vechea cultură şi din cea nouă, creştină. Insă fiind aşa de culţi, erau totuşi nişte oameni extraordinar de smeriţi, umili. Ştiau că totul le vine de la Dumnezeu şi nu-şi însuşeau nimic din meritele lor. In acelaşi timp, erau nişte oameni foarte generoşi, iubitori de străini, iubitori de bolnavi, iubitori de săraci, şi unii şi alţii, şi sfântul Ioan, în capitala imperiului şi sfântul Grigorie – a fost şi el patriarh la Constatinopol – şi sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadochiei, patria lui. Foarte milostivi, au îndemnat şi cu cuvântul, rupând pungile bogaţilor şi revărsându-le săracilor, unificând, cât au putut ei să facă într-un timp destul de scurt, rupând aceste diferenţe între bogaţi şi săraci, cum nu ne putem închipui noi astăzi. Erau mari latifundiari care aveau moşii prin alte continente şi robi cu miile şi erau în acelaşi timp săraci şi necăjiţi care abia îşi câştigau pâinea de toate zilele. Au lucrat cu foarte multă energie, cu foarte multă putere, ca să deschidă inimile bogaţilor, să dăruiască acestor mulţimi sărace şi flămânde. Deci foarte generoşi şi iubitori de oameni, foarte omenoşi, aceşti sfinţi Trei Ierarhi.

Şi încă o calitate care a uimit lumea păgână: sfinţenia vieţii lor. Prin post, prin rugăciune, prin renunţarea la sine au devenit cu adevărat vase ale Duhului Sfânt, temple ale Duhului Sfânt cum spune sfântul apostol Pavel, nişte oameni cu adevărat sfinţi, plini de mireasma Duhului Sfânt, în toată fiinţa lor. De aceea au rodit aşa de mult în viaţa lor şi a rămas nemuritor tot ce au făcut ei, şi faptele şi scrisul lor.

Acestea ar fi, în general, calităţile care îi apropie,  însă… totuşi erau deosebiţi. Sfântul Vasile avea o statură înaltă, slab, negricios la faţă, cu o barbă mare, neagră — n-a avut timp să se înălbească, a trăit numai cincizeci de ani. Un om însă cu o extraordinară energie, încât nu se puteau ascunde de la ordinele lui: porunca lui era poruncă, trebuiau s-o împlinească numaidecât. Dacă şi împăratul Valens, şi Iulian Apostatul, duşmanii creştinilor, ai dreptei credinţe, nu aveau încotro! Vasile era cu adevărat un stâlp puternic peste care nu se putea trece, o mare autoritate omenească şi dumnezeiască, acest mare Vasile.

Grigorie — colegul lui de studii şi prieten iubit, despre care se spunea: „sunt două trupuri, Vasile şi Grigorie, însă un singur suflet”, aşa era de mare această unitate între dânşii, asemănare în ceea ce este frumos şi bun. Sfântul Grigorie era de statură mijlocie, bătrân către sfârşitul vieţii sale, [cu] păr alb, pleşuv… Un ochi era bolnav, a fost lovit de cineva, anume când vorbea în Constantinopol despre Sfânta Treime… Arienii aruncau cu pietre în el, ca într-un netrebnic şi el nu s-a apărat, mergea şi vorbea în cinstea Sfintei Treimi. L-au lovit şi a suferit acest ochi. Insă era un om cu ochi duhovniceşti care au văzut clar Sfânta Treime şi a scris nişte lucruri cu mintea lui ageră care au rămas doctrinarii, au rămas nişte stâlpi, nişte făclii de luminare pentru toate veacurile creştine. O minte extrem de ageră şi în acelaşi timp o fire blajină, o fire duioasă, o fire foarte sensibilă. Sfântul Grigorie era şi un mare poet, a scris peste unsprezece mii de versuri. Viaţa lui toată e scrisă în versuri şi anumite minuni [sunt] povestite de el în aceste versuri. O fire de poet, de filozof şi de adânc teolog.

Sfântul Vasile cel Mare, între altele, pune bazele vieţii călugăreşti de obşte; el însuşi, ca şi sfântul Grigorie, au fost nişte mari călugări în acelaşi timp. Insă cum trăiesc…

Sfântul Ioan Gură de Aur, cu statura mijlocie — spune în Viaţa lui — avea capul mărişor, era puţin chel, [cu] părul negru, ochii strălucitori, pătrunzători şi avea îndeosebi o mare energie în a spune adevărul pe faţă. A mustrat pe Eudoxia cea vicleană şi trufaşă, împărăteasa Bizanţului care I-a şi aruncat de două ori în exil; datorită ei sfântul Ioan a murit mai devreme decât trebuia, aruncat într-un exil departe de patria lui şi de tronul său patriarhal. Insă sfântul Ioan avea o fire totuşi blândă cu cei săraci, cu cei necăjiţi, cu cei bolnavi, cu cei care aveau nevoie de ajutor, dădea tot ca să fie ajutaţi cu adevărat. Era foarte bogat, ca şi Grigorie şi ca Vasile cel Mare [care] au dat tot. Sfântul Ioan şi-a vândut averea sa şi a împărţit-o la săraci toată. A făcut case de milostenie, case de îngrijire a bolnavilor, a săracilor, a bolnavilor irecuperabili din Constantinopol, încât era un om cu adevărat dăruit altora. In predicile lui pe care le-aţi mai auzit, găsea toate mijloacele oratoriei lui extraordinare ca să-i convingă pe păcătoşi să se întoarcă la calea cea bună, plăcută lui Dumnezeu. El mustra, însă mustra cu foarte multă blândeţe, foarte multă bunătate, încât de la el plecau oamenii convinşi că trebuie să asculte de cuvântul lui, că e cuvântul lui Dumnezeu. Spre deosebire de ceilalţi, sfântul Ioan Gură de Aur ne covârşeşte cu graiul lui, cu puterea lui de evocare, de oratorie. Din ceea ce spun biografii lui de atunci şi de mai târziu, sfântul Ioan a rămas neîntrecut ca orator al Bisericii. Era mare orator în vremea aceea, Libanius, care i-a fost profesor de oratorie în vremea lui, însă de la el, de la Libanius încoace, sfântul Ioan a rămas cel mai mare orator al lumii, creştine în special.

Se distinge sfântul Ioan Gură de Aur printr-o mare putere de a evoca, în care se vede toată grija lui pentru sufletele care îl ascultau şi care doreau să afle pe Dumnezeu. In seara aceasta am ales să vă citesc aici, de veţi avea răbdare să mă ascultaţi, un cuvânt din sfântul Ioan Gură de Aur, în care arată ce l-a îndemnat pe el să vorbească lumii, ce l-a mistuit pe el să spună cuvântul lui Dumnezeu celor din vremea lui* (*„Tot creştinul, şi mai ales propovăduitorul, trebuie să fie osârdnic întru învăţarea celor rătăciţi”. Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători, traduse si orânduite după duminicile si sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de Melchisedec, Episcopul de Roman).

Şi după aceea, cuvântul lui a rodit mereu de-a lungul istoriei până astăzi. Şi profeţii şi apostolii au fost mânaţi de un foc lăuntric să spună, nu de trufia lor, nu încăpea trufie la ei, însă îi ardea acest foc al Duhului Sfânt care îi obliga să rostească. Spune sfântul Pavel undeva: „Vai mie, dacă nu voi vesti cuvântul lui Dumnezeu! Vai mie!” Aşa spune sfântul acesta mare, Ioan Gură de Aur. Şi o să vă citesc un cuvânt despre această grijă de a vesti cuvântul lui Dumnezeu şi ce folos se urmăreşte prin această vestire a cuvântului lui Dumnezeu: Tot creştinul trebuie să fie osârdnic în sfătuirea celor rătăciţi si acuma începe cuvântul lui:

„Când păcătoşii, încă după sfătuirile noastre, rămân în păcatele lor, totuşi noi nu trebuie să încetăm a le împărtăşi sfatul nostru“.

Ascultă unul şi pleacă, nu-i place, pleacă; însă cuvântul pe care l-a auzit din când în când îl bate la ureche şi la inimă. Şi ascultaţi cum se compară cuvântul rostit cu cele din natură:

„Fântânele curg chiar când nimeni nu scoate apă din ele, izvoarele clocotesc când nimeni nu ia apă dintr-însele şi când nu beau, şi pâraiele curg chiar şi când nimeni nu însetează”.

Ce frumoase figuri de stil şi cât adevăr poartă! Sunt izvoare reci, e pe Ceahlău Duruitoarea, apă limpede şi foarte bună şi sănătoasă, cine bea din ea? Beau călătorii în timpul verii, care au îndrăzneala să urce pe Ceahlău. Curg însă mereu aceste izvoare, aşa curge şi cuvântul învăţăturii. Spune sfântul Ioan mai jos:

„Aşa şi predicatorul trebuie să-şi facă datoria sa din toate puterile, deşi nimeni nu-l bagă în seamă”.

[Invăţătorul] vorbeşte, lasă-l în treaba lui!

“Aşa Dumnezeu cel plin de dragoste a dat lege, ca noi, cei care suntem puşi a predica cuvântul cel ceresc, să nu lăsăm nimica din câte stau în puterile noastre. Să nu tăcem niciodată, ascultă-ne cineva sau nu. Când Ieremia prorocul”,marele proroc Ieremia, „ameninţa pe iudei şi le predica nenorocirile care veneau asupra lor…”

Din cauza păcatelor lor (…) — se depărtaseră de la Dumnezeul cel adevărat şi-şi însuşiseră baalii, acei zei păgâni, le aduceau jertfe şi ucideau pe copiii lor, fete şi băieţi, aduceau jertfe acestor baali — S-a mâniat Dumnezeu pe ei şi i-a ameninţat cu robia Babilonului. Profetul Ieremia le-a spus cu foarte multă putere şi precis ce-i aşteaptă. Insă deşi a spus un cuvânt (în capitolul 19), le-a spus toată această veste din partea lui Dumnezeu, cel care era stăpânitor acolo l-a băgat în temniţă. De ce-a făcut aşa? Sperie poporul. Şi a ieşit după aceea din temniţă şi a ameninţat pe cel care îl aruncase în temniţă, Paşhur. Tu însuţi si prietenii tăi o să fiţi duşi în Babilon şi acolo o să mori.

Deci „când profetul Ieremia îi ameninţa pe iudei şi predica nenorocirea ce avea să vie, el era batjocură şi râs” contemporanilor săi. Toţi râdeau de profetul Ieremia: a mai venit şi ăsta. „El se hotărâse a se lăsa de dregătoria sa profetică”, să-i lase în pace, „căci prinsese slăbiciune omenească şi nu mai vroia să sufere derâderea şi batjocura. Dar ascultaţi-l pe el însuşi, zice aşa: «M-au făcut spre râs, toată ziua am fost batjocorit şi-am zis: Nu voi mai numi numele Domnului, şi mai mult nu voi mai grăi în numele Lui în faţa acestui popor. Dar s-a făcut ca focul ce arde în inima mea şi se aprindeau oasele mele şi era să pier, pentru că nu vorbeam».”. Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi de numele Lui, dar iată, era în inima mea ca un foc, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele şi eu mă sileam să-l înfrânez  dar n-am putut. Cu adevărat vroia foarte mult pe dinlăuntru să vorbească, să le spună, chiar dacă nu le convine. „El voieşte să zică”, tălmăceşte sfântul Ioan „«gândeam să mă las de dregătoria profeţească, căci iudeii nu mă ascultau. Dar îndată ce mi-am făcut acest plan, puterea Duhului s-a aprins în sufletul meu ca un foc care a învăpăiat tot lăuntrul meu şi aşa de tare îmi mistuia oasele, încât eu n-am putut suferi acest pârjol». Deci dacă acel profet care în toate zilele fusese râs, batjocorit şi ocărât, a trebuit să sufere o astfel de pedeapsă când s-a hotărât să tacă, de ce iertare ne vom învrednici noi care nu suferim aşa de mult cum suferea el, că ne împuţinăm cu duhul pentru uşurătatea minţii unora dintre ascultători şi voim să încetăm de a-i învăţa, atunci când încă mulţi alţii ne ascultă?” – cum sunteţi dumneavoastră acum.

Eu ştiu că unii vor zice în batjocură sau în derâdere dispreţuitoare: «tu ai întors pe toţi cu predica ta?» Ce zici, omule? Am făgăduit noi oare ca într-o zi să dobândim pe toţi? Dacă noi am mişcat numai zece, ori numai cinci, ba încă chiar numai pe unul din ascultători, nu este oare aceasta îndeajuns spre a ne da un curaj bun? Dar eu voi zice încă mai mult. Presupuneţi că noi, prin cuvântarea noastră, n-am dobândit pe nimeni, cu toate că este cu neputinţă ca o cuvântare semănată în atâtea auzuri să rămână cu totul tară roadă. Insă fie şi aşa. Cuvântarea noastră şi atunci, totuşi, n-ar rămânea nefolositoare. Când ascultătorii noştri iarăşi vor fi păcătuit, o vor fi făcut aceasta nu aşa, fără de ruşine, ca mai înainte. Totuşi îşi vor fi adus aminte”, de pildă în timpul unei beţii, „de mustrarea noastră, de dojanele noastre, iar această amintire negreşit a produs ruşine, ei au roşit înlăuntrul lor şi au săvârşit păcatul lor nu cu obrăznicia cea mai dinainte” şi-au dat seama că păcătuiesc, greşesc. „Iar aceasta este începutul îndreptării şi al întoarcerii celei desăvârşite, când cineva se ruşinează de păcatul săvârşit şi singur osândeşte cele făcute.”

Deci încă un folos: chiar atunci când nu-i băgat în seamă, atunci, cuvântul însă îi vine mai pe urmă în minte. Cuvântul, fraţi creştini, are o mare putere asupra noastră, a oamenilor. Cuvântul te poate rătăci, cuvântul te poate îndrepta, te poate mustra, te poate reînvia.

Afară de aceasta, urmează pentru noi şi un alt câştig care este nu prea mic. Noi am făcut pe cei luători aminte mai îmbunătăţiţi şi i-am convins că aceia mai bine s-au gândit, care nu se amăgesc de mulţimea cea mare. Aşadar eu, deşi n-am vindecat pe cei bolnavi, totuşi am făcut mai tari pe cei sănătoşi“.

I-a convins de adevărul faptei bune şi al gândului celui bun.

„Cuvântul meu, negreşit, pe mulţi nu i-a oprit de la păcat, totuşi el a întărit pe cei îmbunătăţiţi.

Voiesc a cumpăni încă şi un al treilea punct. Eu astăzi nu am mişcat, dar poate voi mişca mâine. Şi dacă nu mâine, poate poimâine, sau încă mai târziu. Cine ne ascultă şi ne respinge astăzi, poate ne va asculta şi primi mâine. Cine nu ne bagă în seamă astăzi şi mâine, poate după mai multe zile va dărui ascultare cuvântării noastre, încă şi pescarul adeseori toată ziua a aruncat mreaja sa în zadar şi seara voia chiar să plece, dar totuşi la urmă a prins peşti mulţi, seara târziu. Dacă noi, pentru neizbutirea întreprinderilor noastre, îndată am înceta şi ne-am lăsa de lucru, atunci s-ar prăpădi toată viaţa noastră, şi cea trupească şi cea duhovnicească. Dacă de pildă, lucrătorul de pământ pentru o vreme rea întâmplată o dată, de două ori sau de mai multe ori, ar părăsi lucrarea pământului, atunci noi toţi curând ar trebui să pierim de foame. Şi dacă corăbierul pentru o furtună întâmplată o dată, de două sau de mai multe ori ar fugi de mare, şi viaţă noastră ar pierde foarte multe îndemânări”.

N-ar mai călători lumea pe mare. Au fost nişte accidente de avion şi ar trebui să stea lumea, să nu mai meargă cu avionul. Cu trenul la fel, câte accidente nu sunt, cu maşinile, însă lumea merge. Aşa şi cu aceste cuvinte.

„Dacă la toate meşteşugurile, meseriile, ar lua cineva aceeaşi hotărâre, ar trebui totul să piară şi pământul s-ar face o pustietate, fiindcă toţi oamenii pricep aceasta, de aceea ei totdeauna cu bărbăţie se apucă iarăşi, din nou, de îndeletnicirile lor şi adeseori nu au avut de pierdut. Pe lângă acestea se adaugă că aceştia, în caz de neizbutire au numai pagubă, la noi însă nu se întâmplă aşa, că predicăm şi sfătuim. Când tu împrăştii sămânţa învăţăturii şi ascultătorii nu au primit şi n-au adus rod ascultării, totuşi tu primeşti de la Dumnezeu plata cuvenită pentru sfătuirea ta. Şi când aceia nu vor să te asculte, tu vei primi tot atâta de mare răsplătire, precum ai fi primit când ei ţi-ar fi urmat, căci tu ai făcut tot ce atârna de tine”.

«Noi suntem datori să semănăm», spunea sfântul Pavel «şi Dumnezeu să facă să rodească.». Noi nu suntem răspunzători de ceea ce fac ascultătorii noştrii, ci suntem datori numai a le da sfaturi drepte, a-i îndruma. A-i îndemna e datoria noastră, a urma şi-a face este datoria lor — adică a dumneavoastră.

„Cu toate acestea, predicatorul nu poate singur să isprăvească toate”.

Aici e un lucru foarte important pe care o să-l ascultaţi acum. E vorba de această lucrare a dumneavoastră, care ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu, care cunoaşteţi nişte lucruri şi le puteţi împărtăşi altora care nu vin să asculte. Noi nu putem intra în anumite case, dumneavoastră însă puteţi face acest lucru. Asta spune mai departe sfântul Ioan:

„Cu toate acestea, predicatorul nu poate singur să isprăvească, să facă toate. El nu poate să fie la toţi, în toate zilele spre a-i sfătui”.

Intr-o comună mare sau într-un oraş, el nu se poate duce la fiecare familie, însă…

„dacă voi veţi voi să împărţiţi între voi lucrarea întoarcerii, dacă fiecare va voi să ia asupra-şi îngrijirea pentru unul dintre fraţii săi, atunci curând zidirea Bisericii va spori mai bine. Aşadar, vorbeşte cu fratele tău şi-l îndeamnă, chiar dacă el nu te-ar asculta, totuşi tu vei dobândi prin aceasta plată cuvenită. Insă numai atunci când nu vei înceta şi vei continua cu îndemnarea, cu sfătuirea”,

chiar dacă s-ar plictisi sau te-ar repezi. Să-i spună cu binişorul, îl mai lasă puţin, iar îi spune cu dragoste şi cu un accent, nu de poruncă, ci de compătimire. Şi atunci primeşte, adică e un duh smerit. Aşa erau sfinţii aceştia care au lăsat cuvântul, ni l-au spus de la inima lor, sufereau împreună cu cei care erau în necazuri. De aceea au fost primite cuvintele lor. Aşa şi noi când predicăm, când spunem altuia la ureche, între patru ochi sau între şase ochi, să-i spunem cu această compătimire, cu acest duh umilit, cu această dragoste sinceră de a-l ajuta, de a-l îndrepta şi atunci el primeşte.

Ascultaţi acum alt aspect al  lucrurilor:

„Fără obosire pândeşte satana mântuirea omului şi noi nu trebuie, oare, să ne ruşinăm de a fi nepăsători de mântuirea oamenilor celor asemenea nouă, când satana de-a pururea gândeşte la pierzarea lor?”

E o luptă aici între duhul răutăţii, al vicleanului şi această lucrare a lui Dumnezeu în lume pe care trebuie să o facem între noi – suntem toţi fraţi în Hristos şi de aceea ne rugăm cu Tatăl Nostru, avem un singur Tată ceresc.

„Satana ne îngrozeşte cu lupta împotriva oamenilor, deşi Dumnezeu îl opreşte de la aceasta, iar tu oare te vei feri cu lenevire, măcar că Dumnezeu însuşi te îndeamnă şi cere ca iarăşi să dobândeşti pe cei căzuţi? Cine va ierta oare, fraţilor, că pe când satana arată o astfel de râvnă pentru pierzarea oamenilor, noi n-arătăm nici cea mai mică parte din asemenea râvnă pentru mântuirea fraţilor noştri? Pentru aceasta, când tu vezi un frate învârtoşat şi neplecat care nu voieşte să te asculte, atunci zi întru sine-ţi: «Oare nu-l voi putea dobândi cu timpul?» Aceasta şi Pavel ne-a poruncit să facem când scrie aşa: «Slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toţi, învăţător şi suferitor.»”

Se întâmplă în casele noastre creştine, de aici şi din alte părţi ale ţării, cineva din familie merge la biserică, citeşte, se roagă, citeşte Acatistul Maicii Domnului, însă nu poate convinge pe cei din familia sa să meargă şi ei pe aceeaşi cale. De ce oare? Poate să se ascundă un dram de mândrie în persoana care merge pe calea lui Dumnezeu. Poate un pic de dispreţ către ceilalţi, poate porunceşte cu autoritate şi cu un accent de răutate şi cu această dorinţă, de a face toţi ca ea sau ca el. Asta e foarte greu… Vezi cum creşte un arbore, cât de mic, abia vezi, abia răsare din pământ şi aştepţi să crească. Creşte, dacă se îndoaie la vârfuri îi pui o proptea şi încet-încet creşte până când se înstăpâneşte şi creşte singur. Cam aşa creştem şi noi, avem o viaţă nu prea lungă, însă o viaţă în care creştem mereu. In fiecare zi se adaugă nişte cunoştinţe, ne bântuie nişte vânturi ale patimilor, aflăm ceva bun, ne încurajăm şi ne învăpăiem, aflăm ceva rău, ne descurajăm şi mergem pe calea celui rău. Toată viaţa e o cumpănire între bine şi rău şi dacă cineva e în preajma noastră şi ne ajută ca pe arborele care se ridică din pământ, ca să fie ocrotit de vânturi, să crească drept, e mare merit cu acela sau pentru aceea. Şi aşa sunteţi dumneavoastră care ştiţi [şi] ascultaţi din când în când cuvântul lui Dumnezeu. Insă să se facă aceasta cu smerenie şi cu dragoste, cu duhul umilinţei şi atunci va prinde  cuvântul nostru,  altfel  [celălalt]  întoarce  capul şi pleacă, rămânem singuri.

Spune sfântul Pavel aici, „slugii Domnului nu i se cade să se sfădească”. Când îl înveţi pe cel din casa ta, nu mustra prea tare şi nu bate la cap prea mult. Spune-i puţin, lasă-l să se mai odihnească, iarăşi revii, pândeşte momentul. Această lucrare de îndreptare a omului este foarte grea. Sunt [lucrări] speciale pentru educaţia tineretului şi a lumii. Foarte greu să înveţi pe altul. Dacă tu pe tine nu te poţi îndrepta, şi ştii o mulţime de lucruri, cum poţi să ai pretenţii să faci pe altul ca tine? In primul rând să nu se sfădească, „ci blând să fie către toţi, învăţător şi suferitor, răbdător, cu îndelungă răbdare, cu blândeţe certând pe cei ce stau împotrivă, poate cândva le va da Dumnezeu pocăinţa şi cunoştinţa adevărului” spunea sfântul Pavel către Timotei, ucenicul său.

„Nu vezi tu oare”, spune sfântul Ioan, „că un părinte, chiar când este deznădăjduit despre însănătoşirea copilului său, totuşi plângând, suspinând, sade lângă patul lui, îl sărută cu dragoste şi întrebuinţează toate mijloacele de vindecare până la suflarea cea mai de pe urmă. Tot aşa trebuie să faci şi tu cu fratele tău”.

Fratele tău, în înţelesul de oricine, aproapele nostru.

“Acela cu lacrimile sale nu poate să alunge boala, nici să respingă moartea ce se apropie. Tu însă pe un suflet bolnav de moarte poţi adeseori a-l mântui şi a-l scula, prin lacrimile şi suspinurile tale, dacă tu eşti neobosit şi nu te îndepărtezi de dânsul. Tot aşa face şi Dumnezeu cu noi, deşi noi suntem nebăgători de seamă, El totuşi în toate zilele vorbeşte către noi prin profeţi şi apostoli şi nu încetează a îndemna pe cei „cerbicoşi” — mândri, trufaşi — „neluători aminte”. Gândiţi-vă, în sfârşit, că acel ce nu încetează cu sfătuirea, deşi o face în deşert, va secera o răsplată încă mai mare decât acela care prevede că cuvintele sale vor fi ascultate. Căci acela care de-a pururea îndeamnă fără să fie ascultat şi totuşi nu oboseşte, dă dovadă de dragostea cea mai călduroasă şi mai adevărată de aproapele său”.

Fraţi creştini, aşa a învăţat sfântul Ioan, aşa învăţau şi sfântul Vasile, sfântul Grigorie şi aşa învăţau şi învaţă sfinţii. Să ne însuşim duhul lor, duhul smereniei, duhul dragostei lor, să ne facem şi noi cât de cât asemenea lor. Amin”.

(din: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

Legaturi:

***

Legaturi:


Categorii

1. SPECIAL, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Sofian Boghiu, Sfantul Grigorie Teologul (de Nazianz), Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Vasile cel Mare, Sfintii Trei Ierarhi

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

38 Commentarii la “SFINTII TREI IERARHI. Predica Parintelui Sofian. Cum sa le vorbim altora despre Dumnezeu?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: PREDICA VIDEO si alte multe CUVINTE ACTUALE la TAIEREA CAPULUI SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL: “Ceva trebuie sa fac cu omul asta, imi spune adevarul si eu nu suport adevarul… Si asa suntem si noi! Daca vrei sa suporti adevarul, trebuie sa-ti schim
  2. Pingback: SFINTII TREI IERARHI si actualitatea chipului slujirii devotate a aproapelui, a inaltei sensibilitati teologice si a luptei lor jertfelnice in slujba Bisericii lui Hristos (si VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: SFINTII TREI IERARHI, INVATATORII ADEVARATEI TEOLOGII: “Sa invatam cu totii sa iubim si ne aparam Biserica. S-o protejam de atacurile celor ce voiesc s-o distruga! Ce bine ar fi daca am simti dragostea, dorul si ravna Sfintilor Trei Ierarhi pentru a
  4. Pingback: DUMINICA SAMARINENCEI. Predici audio si video despre SETEA DUPA APA VIE A VESNICIEI, A DUHULUI SFANT: “Apa cea vie se afla intotdeauna si numai pe calea cea stramta” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: PS IGNATIE MURESANUL despre SECULARIZAREA DIN INTERIORUL BISERICII si CALDURA SUFLETEASCA prin care ar trebui apropiati de Dumnezeu tinerii si cei necredinciosi. CUM DAM MARTURIE DESPRE HRISTOS? | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: CUVINTE DE INVATATURA SI DE TAMADUIRE SUFLETEASCA la sarbatoarea SFINTILOR TREI IERARHI de la IPS Teofan, Arhim. Nichifor Horia si pr. Constantin Sturzu (VIDEO, AUDIO): “Sa nu facem cluburi exclusiviste si zazanie in Biserica” | Cuvântul Orto
  7. Pingback: Un mesaj pentru azi: “VINO SI VEZI!”. Convertire si reconvertire continua la Ortodoxie | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: PARINTELE SOFIAN BOGHIU – EFIGIA SMERENIEI, MIREASMA SFINTENIEI, patimitorul si rugatorul linistit si neclintit, laudat pana si de prigonitorii sai: “El tot timpul era înveşmântat în discreţie, nu i-au plăcut gălăgia, zgomotele, reflec
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate