SFINȚII TREI IERARHI – puterea cuvântului din scrierile lor, GRIJA PENTRU EDUCAREA COPIILOR ȘI FORMAREA TINERILOR: “O viaţă stricată devine piedică în calea înţelegerii adevărurilor înalte ale credinţei noastre”

30-01-2018 Sublinieri

(https://gabrielamihaitadavid.wordpress.com/2018/01/30/sfintii-trei-ierarhi/)

Arhimandrit Rafail Karelin:

Duhovnicul: Teologia marilor capadocieni şi a Sfântului Ioan Gură de Aur este contemplativă. Gândul lor pătrunde în adâncimea lucrurilor, parcă sorbindu-le tot conţinutul. De aceea scrierile acestor Părinţi sunt atât de pline de sens, încât pot părea dificile, iar gândirea lor este atât de profundă, că nu poate fi pătrunsă deodată. Modul lor de gândire este reflectat în cuvânt. Frazele lor au o anumită structură, deşi folosesc aceleaşi cuvinte ca şi noi, cei de azi. E necesar ca prin viaţa noastră în Dumnezeu să ne modificăm gândirea, să o facem mult mai profundă, şi atunci vom reuşi să depăşim bariera lingvistică. Noi vrem să citim texte scurte si uşoare, al căror sens să-l înţelegem din zbor, fără efort, însă pentru citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi este necesară concentrarea minţii, iar lectura lor trebuie să fie, aş spune eu, o lucrare creatoare, edificatoare.

Doamna: Dacă v-am înţeles corect, scrierile lor trebuie citite încet, aşa cum ai urca un munte. La mine a fost ceva diferit: eu am fost cuprinsă de admiraţie şi când îl citeam pe Sfântul Ioan Gură de Aur îmi venea să mă ridic şi să-l aplaud. Îmi închipui că, în biserica unde cuvânta, predica lui era întreruptă de aplauze. În timp ce citeam, mi se părea că el vede sufletul meu în întregime şi mi se adresează anume mie, cu cuvintele lui de foc. Ce adâncă trebuie să fi fost experienţa sa duhovnicească, încât putea să deschidă sufletele oamenilor în profunzimea lor, mai ales că era vorba de oameni cu diferite caractere, cu diferite moduri de viaţă. Întotdeauna am iubit frumuseţea limbii, dar cuvântul „elocvenţă” avea pentru mine un sens negativ, referindu-se la ceva artificial şi superficial, la înlocuirea frumuseţii naturale cu o frumuseţe aparentă. Dar acum îmi dau seama că elocvenţa este întâi de toate priceperea de a gândi profund şi de a îmbrăca gândurile tale în imagini limpezi şi de neuitat, care pătrund până în adâncul sufletului şi se întipăresc pentru totdeauna în inimă. Datorită Sfântului Ioan Gură de Aur, cuvântul „elocvenţă” a căpătat pentru mine sensul de „vorbire frumoasă”.

Duhovnicul: Operele Sfântului Ioan Gură de Aur sunt o comoară în care fiecare om, monah sau mirean, va găsi ceea ce i se potriveşte. Îmi amintesc că odată cineva mi-a împrumutat volumul Tâlcuiri la Cartea Facerii al Sfântului Ioan Gură de Aur. Cartea m-a impresionat atât de tare, încât le-am citit din ea rudelor mele şi prietenilor. Ei mă ascultau cu atenţie şi spuneau: „Da, este scris bine…”, dar niciunul n-a spus „Mai citeşte”. Am înţeles că despre cele duhovniceşti poţi vorbi doar cu cei care caută cele duhovniceşti.

Doamna: Eu i-am citit pe sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul, dar Sfântul Ioan Gură de Aur este deosebit. Închipuiţi-vă o ploaie în timpul nopţii: izbucniri de fulgere luminează întinderi mari, răpindu-le pentru o clipă din întunericul nepătruns. Datorită operelor Sfântului Ioan Gură de Aur eu am descoperit ascunzişurile sufletului meu şi adâncimile neştiute ale Sfintei Scripturi. Ce m-aţi sfătui să citesc până la următoarea noastră întâlnire?

Duhovnicul: Citiţi-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur. E nevoie de câţiva ani ca să parcurgi scrierile sale cu atenţie, meditând la fiecare frază. În paralel, luaţi scrierile sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul. Toate sunt scrise în acelaşi duh, asemenea unei raze care trece printr-o prismă triunghiulară.

Sfântul Vasile este întâi de toate arhiereu. Toate scrierile sale sunt legate de problemele duhovniceşti şi nevoile cotidiene ale turmei. El participă la viaţa Bisericii şi mijloceşte înaintea lui Dumnezeu pentru poporul său. El luminează turma prin slujire dumnezeiască şi cuvânt. Se spune că îşi redacta operele în biserică, după Liturghie. Când tâlcuieşte cărţile Sfintei Scripturi, când îi mustră pe eretici, când îşi alcătuieşte predicile, ai impresia că e însufleţit de o unică dorinţă: să aducă în Biserică lumea întreagă, iar el stă lângă Sfânta Masă ca pe vârful Sinaiului, contemplând cu privirea-i duhovnicească universul.

Din scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur parcă se desprinde o flacără arzătoare, iar din cele ale Sfântului Vasile cel Mare iradiază o lumină liniştită şi constantă.

Doamna: Eu nu sunt o vizionară, dar când îl citeam pe Sfântul Ioan Gură de Aur mi se părea uneori că văd un vulcan pe pantele căruia curge nu lavă, ci aur topit.

Duhovnicul: Oricum, nu vă lăsaţi purtată prea mult de sentimente, căci altfel veţi crede că ati zburat pe aripi până la înălţimea Sfântului Ioan. Mi se pare că entuziasmul dumneavoastră se datorează într-o oarecare măsură frumuseţii cuvântului lui şi uitaţi că prin operele sale Sfântul Ioan Gură de Aur vi se adresează. De aceea, străduiţi-vă să gândiţi că, pe fiecare pagină, el cere, roagă şi are aşteptări de la dumneavoastră.

Doamna: Mă sfătuiţi ca, citind câteva fraze din Sfântul Ioan, să mă gândesc cum pot pune în practică cele citite?

Duhovnicul: Luaţi cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur ca pe o binecuvântare şi ca o îndrumare, în acest fel, veţi găsi în operele lui de fiecare dată ceva nou. Altfel există pericolul ca dumneavoastră să citiţi scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur ca pe un poem frumos, antrenând în lectură sentimentele, dar fără a participa cu voinţa. Dacă însă vă veţi raporta la el ca la un părinte duhovnicesc, ale cărui cuvinte trebuie împlinite, atunci viaţa dumneavoastră însăşi poate deveni un poem.

Doamna: Mulţumesc.

[…]

După o vreme, doamna a venit din nou la duhovnic şi i-a spus:

– Am continuat să-i citesc pe sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul. Dar eu citesc selectiv: ceea ce ţine de chestiunile dogmatice şi de polemica cu ereticii las deoparte. În schimb mi-au plăcut cuvintele Sfântului Vasile cel Mare despre asceză, în întrebări şi răspunsuri. Viaţa duhovnicească este descrisă acolo foarte clar şi simplu. Fiecare idee este exprimată limpede.

Duhovnicul: Adăugaţi la aceasta că Sfântul Vasile cel Mare duce fiecare idee până la capăt. El tratează problemele exhaustiv, pătrunde în însăşi esenţa lucrurilor. Când îl citeşti pe Sfântul Vasile, ţi se pare că nu poţi spune altfel. Gândul şi cuvântul său sunt atât de convingătoare, încât nu lasă loc de îndoială. Nu în zadar Sfântul Vasile este comparat cu apostolii lui Hristos.

Doamna: Când îl citesc pe Sfântul Ioan Gură de Aur, în faţa mea parcă se aşterne un tablou cu munţi brăzdaţi de văi şi prăpăstii adânci, fără fund. Iar scrierile Sfântului Vasile cel Mare mi se prezintă ca o câmpie largă, acoperită cu spice de grâu aurii. Când îl citesc pe Sfântul Ioan Gură de Aur, mi se pare că el se află în vâltoarea luptei, iar când îl citesc pe Vasile cel Mare, el mi se pare un conducător de oşti care, păstrându-şi cumpătul, urmăreşte lupta şi dă ordine armatei sale. El nu luptă, ci stă pe un loc mai înalt, mai departe, dar în acelaşi timp este prezent în fiecare sector de luptă, ţinând cu precizie câmpul de luptă în mâinile sale.

Duhovnicul: Avem asocieri apropiate. Când îl citeam pe Sfântul Vasile cel Mare mi se părea că privesc la întinderea necuprinsă a cerului. Gândirea Sfântului Vasile cel Mare este la fel de dârză ca şi a Sfântului Ioan Gură de Aur; strălucirea cuvintelor lui este orbitoare, dar el se străduieşte să epuizeze lucrul asupra căruia şi-a îndreptat privirea gânditoare.

Doamna: Am început să-l citesc pe Sfântul Grigorie Teologul şi am fost imediat cucerită de felul cuvântării lui. Am citit destulă literatură, însă n-am întâlnit nicăieri o astfel de lucrare asupra fiecărei fraze, asemenea şlefuirii migăloase a unui giuvaer. Mi se pare că operele lui sunt străbătute de o tristeţe liniştită, gânditoare. Chiar şi ironia lui, fină ca o linie trasată cu tuş în miniatură, nu trezeşte zâmbetul, ci doar umbreşte şi aprofundează gândul lui. El este poet, dar de o altă factură decât Fericitul Augustin.

Duhovnicul: Sfântul Grigorie de Nazianz nu ne descoperă lumea simţirilor şi a trăirilor în versurile sale, ca alţi poeţi. Dar el îl introduce pe cititor în lumea cugetărilor sale filosofice, asemănătoare ca formă cu elegiile. Numai că acestea se dovedesc îndată a fi contemplări duhovniceşti, parcă ascunse de lume sub acoperământul poeziei. Dacă e să folosim termenii Sfântului Dionisie Areopagitul, atunci versurile lui Grigorie Teologul sunt asemănătoare unui semiîntuneric luminos care îmbină întunericul tainei cu lumina înţelegerii. Era o vorbă: „Dacă Roma s-a pronunţat înseamnă că disputa s-a încheiat.” Iar aici putem s-o parafrazăm puţin: „Dacă Grigorie s-a pronunţat înseamnă că adevărul a devenit incontestabil.”

(Arhim. Rafail Karelin, Drumul spre cunoașterea de sine. Convorbiri despre viața duhovnicească, Editura Sophia, 2012)

***

Părintele MOISE AGHIORITUL:

Sfinţii Trei Ierarhi şi educaţia tinerilor

Omilia a fost ţinută la data de 30 ianuarie 2007 în Sfânta Mănăstire a Sfântului Nectarie din Eghina, în faţa cadrelor didactice din insulă.

Studiul cuvântului de Dumnezeu insuflat al Sfinţilor Părinţi luminează, învaţă, veseleşte sufletele şi aduce limpezire în problemele delicate care îl preocupă dintotdeauna pe om. Cu deosebire, scrierile Sfinţilor Trei Ierarhi, ocrotitorii învăţământului elen, a căror pomenire o prăznuim astăzi, cuprind învăţătura cea mai sănătoasă şi se remarcă prin înţelepciunea dumnezeiască, plinătatea, limpezimea şi în acelaşi timp simplitatea şi iubirea lor de frumos.

La prăznuirea din acest an a marilor Dascăli ai lumii, aş vrea să vorbesc despre buna educaţie a copiilor, în lumina operei acestor pedagogi de seamă. Nu mă voi strădui să fiu original, deoarece cu siguranţă nu voi reuşi. Mă voi limita la scrierile de căpetenie ale celor trei mari Sfinţi şi le voi analiza pe scurt. Nu am să încerc să fac pe dascălul faţă de dascăli, fiindcă nu sunt atât de închipuit. Le mulţumesc încă o dată celor care s-au gândit să mă invite, lucru pentru care vă rog să le arătaţi îngăduinţă.

Este, cred, suficient de ştiut pentru dumneavoastră faptul că educaţia copiilor ar trebui să constituie totdeauna prima grijă a părinţilor, a dascălilor de toate nivelele, ca şi a oricărei puteri politice.

Propăşirea unei societăţi depinde neîndoielnic de maturitatea noastră duhovnicească. În vremea noastră, educaţia este pusă la dispoziţie prin intermediul învăţământului pe trei nivele. Nu sunt puţini, este adevărat, cei care se frământă mult, cu râvnă, pentru educaţia tinerilor. Cu toate acestea, suntem de părere că astăzi adeseori educaţia nu se întemeiază pe principiile curate ale tradiţiei ortodoxe şi ale unui ethos superior, distins şi valoros.

O figură importantă, demnă de luat în seamă şi demnă de preţuire, care a înrâurit considerabil educaţia creştină, este Sfântul Ioan Gură de Aur. Într-un cuvânt al său despre slava deşartă, vorbeşte despre creşterea pe care părinţii ar trebui să le-o dea copiilor încă de mici, pentru ca aceştia să îndrăgească de timpuriu şi cu ardoare virtutea şi să se împotrivească răului, să dea întâietate dragostei de Dumnezeu, de oameni şi de fraţi, în locul iubirii de arginţi, de slavă şi de plăcere. După Sfinţitul Gură de Aur, această educaţie trebuie făcută, cu discernământ, încă din perioada prunciei, a vârstei preşcolare, fapt susţinut, de altfel, şi de pedagogii contemporani. Potrivit preaînţeleptului Vasile cel Mare, primii şapte ani de viaţă ai omului sunt deosebit de importanţi pentru evoluţia lui viitoare, datorită educaţiei primite în această perioadă. După dumnezeiescul Gură de Aur, educaţia copiilor n-ar trebui să se rezume la ştiinţa de carte şi la însuşirea artelor, ci să aibă drept ţel împodobirea sufletului iubitor de virtute cu buna-cinstire de Dumnezeu. Accentuează că acest lucru se va reuşi atâta timp cât sufletul este uşor de modelat şi poate fi format şi înrâurit corespunzător.

Pedagogia contemporană se alătură şi ea liniei Sfântului Ioan Gură de Aur, subliniind că părinţii sunt, prin excelenţă, cei care exercită cea mai mare influenţă asupra copiilor, în ceea ce priveşte raportarea şi comportamentul acestora atât faţă de ei, cât şi în şcoală şi, în general, în societate. „Familia va juca un rol protector şi formator. Va funcţiona ca mediu fizic şi biologic, dar înainte de toate, ca veritabil mediu psihosocial şi cultural. În sânul acestei mici comunităţi, copilul va învăţa multe lucruri şi va fi introdus în viaţă în mod firesc şi spontan. Modelele comportamentale pe care copilul le are permanent înainte, prin prezenţa lor dinamică, prestigiul de care dispun, cunoştinţele pe care le posedă, maturitatea lor afectivă şi atitudinea protectoare, contribuie la dezvoltarea copilului şi la iniţierea lui treptată în viaţa autonomă.” (Gheorghios Krasanakis)

Părinţilor li se recomandă că este preferabil să preîntâmpine răul decât să-l corecteze ulterior. Pilda, modelul, îl constituie Hristos.

Acest model este pentru părinţii iubitori de Dumnezeu «bătătură şi urzeală», deoarece duhul care predomină în zilele noastre impune prin însăşi natura sa secularizarea, consumismul, idolatrizarea creaţiei. Promovarea Dumnezeului-Om ca unic ethos exemplar şi acceptarea acestuia de către copil este temelia pe care se va clădi toată zidirea duhovnicească. (Apostolos Bournelis)

Marele pedagog şi adevăratul Gură de Aur subliniază marea răspundere care le revine părinţilor în buna călăuzire a copiilor lor. Spiritul de răspundere al părinţilor şi mai ales exemplul lor viu îi va face şi pe copii sinceri şi responsabili, liberi şi oneşti. Este adeptul laudei şi mustrării cu discernământ. Vorbeşte despre îngăduinţă şi certare şi despre evitarea greşelilor făcute de părinţi în creşterea copiilor lor preaiubiţi. Rugăciunile smerite, curate, fierbinţi le vor fi de ajutor în această lucrare.

O atenţie specială acordă Sfântul Ioan Gură de Aur limbajului. Din fragedă vârstă, copilul să se deprindă să rostească cuvinte sincere, cuviincioase, drepte, curate şi frumoase, şi nu – potrivit Apostolului Pavel, pe care, de altfel, l-a iubit nespus -, vorbe de ruşine şi de ocară, batjocoritoare şi hulitoare. Să înveţe să nu se jure, să nu se certe şi să nu se mânie. Sfântul Grigorie Teologul spune într-unui din poemele sale că nu este nimic mai rău ca jurământul.

Pedagogul desăvârşit îi va transmite copilului starea de linişte, seninătate şi blândeţe în care petrece el însuşi. Chiar dacă, în caz de extremă nevoie, va fi folosită pedeapsa, aceasta trebuie să vină nu din mânie şi răzbunare, ci din dragoste, spre îndreptarea şi înţelepţirea copilului. Cruzimea celui care pedepseşte este, după Sfântul Ioan Gură de Aur, nebunie, iar într-un alt cuvânt al său arată că atunci când suntem nevoiţi să pedepsim pe cineva, pe noi ne doare mai mult decât pe acela. Cu referire la problema educaţiei, prezintă cu dragoste şi veneraţie figura mamei şi a dascălului.

Dumnezeiescul Părinte acordă atenţie apoi şi auzului. Nu este lipsit de importanţă cu ce anume se va hrăni auzul copilului. Adevărul scripturistic este de preferat poveştii şi ficţiunii. Bunele învăţături şi faptele de virtute sunt deosebit de instructive, formează caracterul, oferă o reală cultivare a sufletului. Stăruie asupra ascultării cuvintelor dumnezeieşti cu râvnă şi luare-aminte, mai ales în biserică, în vremea participării la dumnezeieştile slujbe. În mod asemănător, Marele Vasile sfătuia în Cuvintele sale ascetice:

Nu lăsa urechile tale să audă toate câte se spun şi nu lua parte la discuţii care te îndepărtează de lucrarea ta duhovnicească! Fă-te ascultător bunelor învăţături şi îndeletniceşte-te cu acestea şi păzeşte-le în inima ta! Păzeşte-ţi auzul de cuvinte lumeşti, ca să nu-ţi întinezi sufletul tău!”.

Tot în problema educaţiei, Sfinţitul Părinte o include nu fără temei şi pe cea a punerii numelor. Sfântul al cărui nume îl punem la Botez să-i fie tânărului călăuză spre virtute, spre luptă neobosită, spre dobândirea unui sens şi a unei viziuni asupra vieţii. Pledează în favoarea călirii şi împotriva moliciunii, care poate duce la atitudini muieratice şi la trândăvie.

Recomandă, de asemenea, asceza trupească, care conduce la virtute. Asceza este un exerciţiu care ajută la dobândirea trezviei. Priveliştile necuviincioase, spune iarăşi, stârnesc aprinderea lăuntrică a trupului şi este greu să se înfrâneze mai apoi, în special cei tineri. Din contră, priveliştile bune sunt folositoare. Într-una dintre omiliile sale la Evanghelia după Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur înfăţişează şi o soluţie alternativă pentru părinţi, care n-ar trebui să vină neîncetat cu oprelişti severe:

„Dacă vrei să afli odihnă pentru sufletul tău, mergi prin păduri, pe lângă râuri şi lacuri, prin grădini, ascultă păsările care ciripesc, mergi la biserici, unde afli sănătate pentru suflet şi trup, şi nu vei regreta plăcerile iraţionale“.

Cel de-al doilea Teolog al Bisericii noastre, Sfântul Grigorie, spune:

„La fel cum apa sărată nu stinge niciodată setea, aşa şi privirea necuvioasă poposind asupra obiectului doririi sporeşte pofta“.

Iar Marele Vasile îndeamnă epigramatic:

„Să nu fii curios, vrând să le vezi pe toate, fiindcă îti vei otrăvi mintea!”.

O patimă de care Sfântul şi nepătimaşul Ioan Gură de Aur voieşte să-i păzească pe tineri este mânia. Pe aceasta o numeşte tirană şi tiranică, foc care mistuie toate, ruşinoasă, de necinste, vătămătoare, respingătoare şi, în puţine cuvinte, un mare rău. Mânia, spune el, a distrus case, vechi tradiţii, i-a făcut pe oameni în scurtă vreme nefericiţi. În altă parte sfătuieşte ca tinerii să înveţe să nu se lase târâţi cu uşurinţă de mânie pentru mărunţişuri. Dovedeşte curaj şi bărbăţie cel care se înfrânează, rabdă îndelung, arată îngăduinţă şi cedează cu smerenie, la fel şi cel ce nu se mânie pentru pricini drepte. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte şi despre o mânie folositoare, când tatăl vrea să-l îndrepte pe copil, iar Marele Vasile vorbeşte la rândul său despre o mânie sfântă şi chibzuită, dar şi despre una nesocotită. Cea dintâi caută să îndrepte păcatul, şi nu să-l dea în vileag cu scopul de a ponegri.

Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, tatăl trebuie să fie dascăl, iar dascălul tată. Cuvântul acestora trebuie să vină din trăire, să fie sincer, dintr-o bucată, convingător. Exemplul viu rămâne întotdeauna învăţătura cea mai eficace. Mânia exagerată a celor mari faţă de greşelilor tinerilor de obicei nu aduce folos. Sfântul Grigorie cel Mare argumentează că o atitudine concesivă cu dreaptă măsură poate să ajute mai mult. Sfântul Vasile cel Mare, în omilia sa „împotriva celor care se mânie“, spune că mânia, întrebuinţată când trebuie, cum trebuie şi de câte ori trebuie, este necesară uneori, şi că aceasta naşte bărbăţie, răbdare şi înfrânare, însă atunci când lucrează iraţional devine nebunie, turbare. Sfântul Grigorie condamnă aspru mânia demonică şi spune că aceasta proferează cuvinte care lovesc, loviturile pricinuiesc răni şi rănile omoară.

Sfântul Ioan Gură de Aur îi sfătuieşte cu dragoste pe tineri, vorbind despre trebuinţa de a înăbuşi mânia nefolositoare, căreia îi contrapune înţelepciunea calmului, lucidităţii, blândeţii şi seninătăţii. Cedarea cultivă în suflet smerenie, iar insistenţa, aroganţă. Marele Vasile consideră că mijlocul cel mai propice pentru înfrânarea mâniei este ca omul să simtă în toată vremea şi în tot locul prezenţa Atotvăzătorului Dumnezeu – căci cine va cuteza să făptuiască ceva potrivnic celui care-l priveşte, spunând că are credinţă în acela şi îl iubeşte? Preablândul şi preadumnezeiescul Grigorie îndeamnă la preschimbarea patimii în virtute şi proslăveşte nemânierea.

Cei trei mari luminători ai Dumnezeirii Celei în Trei Sori pledează pentru recreerea înţeleaptă, şi împotriva împrăştierii, a distracţiei pe care o oferă teatrele, hipodromurile şi dezmăţul. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte în cuvinte îndeajuns de aspre despre auzurile vătămătoare, priveliştile necuviincioase şi distracţiile nepotrivite care seamănă în cei tineri idolatria fată de trup. Marele Vasile condamnă şi el spectacolele dezmăţate care aprind imaginaţia spre desfrânare şi cântecele deşănţate care umplu sufletul de urât. La fel, şi Sfântul Grigorie, cel plin de toată curăţia, consideră că este o mare înfrângere pentru om a nu voi să se împotrivească elanului care îl mână spre teatre, hipodromuri, vânătoare şi terenuri de sport. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază trebuinţa ca tinerii să aibă la îndemână distracţii nevătămătoare, tovărăşii alese, contactul cu natura, vizite la oameni înţelepţi şi duhovniceşti, relaţii armonioase cu părinţii. Recomandă moralitatea, demnitatea, cinstea, sinceritatea, cuminţenia, iubirea binelui şi a virtuţii.

Astăzi tinerii noştri, din nefericire, nu se mai recreează, ci doar se distrează. Nu iubesc ziua, ci noaptea, nu aleargă spre natură, ci în subsoluri, la fumat, nu-i atrage liniştea, ci zgomotul, nu studiază, stau numai la televizor şi la calculator. Sunt atraşi de ce este facil, comod, de ceea ce nu cere osteneală, de ce este modern şi popularizat, de ceea ce predomină în general, de ceea ce discută cei mai mulţi. Se predau unei bucurii mincinoase, se consolează cu false consolări, devin dependenţi de substanţe îmbătătoare şi plăceri nesăbuite.

Acestor elevi şi studenţi, tineri şi tinere, copii şi adolescenţi, suntem chemaţi să le vorbim cu voce liniştită, cu discernământ, cu dragoste, cu răbdare şi stăruinţă, despre alte forme sănătoase de recreere sufletească, despre folosirea mai rodnică a timpului liber, întoarcerea la natură, îndeletnicirea cu sportul clasic, vizionarea unor piese ţinând de o artă autentică, superioară, contactul cu lectura ziditoare, şi mai ales cu Sfintele Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe, care sunt sfinţitoare şi izvorâtoare de Har. Toate acestea pot acţiona descătuşant şi salutar, atât pentru noi, cât şi pentru copiii noştri, pe care nu putem decât să-i iubim. Sfântul Ioan Gură de Aur devine şi mai concret. Cele care îl întăresc duhovniceşte pe tânăr sunt postul, biserica şi rugăciunea. Postirea, spune Sfântul, smereşte trupul nestrunit, ţine în frâu pornirile năvalnice, curăţeşte sufletul, luminează mintea, contribuie la păstrarea sănătăţii şi este maică bună a multor bunătăţi îmbelşugate. Postirea de mâncăruri trebuie unită cu postirea de închipuiri, de cugete şi de pofte nesăbuite. Postul este un act de ascultare şi de dragoste, şi nu o îndeletnicire impusă. Să fie discret, fără vâlvă, smerit.

Mersul la biserică, sfătuieşte vestitul arhiepiscop al Constantinopolului, să fie des şi regulat, cu bună dorire şi râvnă, fiindcă în biserică li se pun copiilor temeliile virtuţii şi se învaţă filosofia cea după Dumnezeu. Rugăciunea este văzută de pururea-rugătorul ierarh ca o lucrare de mare însemnătate, pe care copiii trebuie să o deprindă şi să o iubească de timpuriu, chiar dacă nu o conştientizează acum, deoarece este armă asupra celui viclean, vistierie, apărare, liman, adăpost, cetate necucerită, leac tămăduitor, izvor de bunătăţi nenumărate.

Unii tineri, arată Sfântul Ioan Gură de Aur, doresc de timpuriu să se desfăteze de toate, să ajungă repede sus, să obţină multe fără efort şi de îndată, să devină independenţi financiar ca să purceadă la căsătorie. Oare nu se întâmplă exact la fel şi după şaisprezece veacuri? Toate acestea sunt trebuincioase, desigur, spune Sfântul, dar curăţia sufletească ar trebui să aibă primul loc. Părinţii, arată mai departe, trebuie să-i ajute pe copii să-şi urmeze chemarea, şi nu să-i împiedice. Să stea de vorbă despre problemele şi frământările lor, să se intereseze cum merg, să-i pună în legătură cu oameni de caracter, să le pese mai mult de folosul lor duhovnicesc şi mai puţin de căpătuirea lor – fără ca asta să însemne un dispreţ total faţă de bunurile materiale de neapărată trebuinţă -, să-i apropie de părinţii duhovniceşti. Subliniază mereu neobosit, ca un refren:

Nimic mai bun decât virtutea, nimic mai dulce ca podoaba bunei-cuviinţe, nimic decât feciorelnica bună-cuviință mai dorit“.

Pentru ca, mai departe, Părintele dreptei socotinţe să continue:

Bucură-te de băi, mănâncă, bea vin cu măsură, mănâncă şi carne, nu te împiedică nimeni; pe toate încearcă-le, numai de păcat să te îndepărtezi“!

Marele Vasile, Arătătorul celor cereşti, mărturiseşte cât de importantă a fost pentru el însuşi învăţătura primită de la mama sa, Emilia, şi de la bunica sa, Macrina, despre cele dumnezeieşti. Ele au semănat primele seminţe bune, iar el le-a crescut. N-a vrut să schimbe principiile care i-au fost transmise, scrie într-o epistolă către Evstatie al Sevastiei, ci le-a dus mai departe şi le-a întregit, în „Regulile mari”, sfătuieşte că întâi-stătătorul care are sub povăţuirea sa tineri trebuie să aibă experienţă, o bună pregătire şi pricepere, pentru a şti să mustre cu discernământ. Tinerii au nevoie, spune el, de un anume program şi de nişte nevoinţe anume. Să stea de vorbă cu ei, să vadă unde le stă mintea şi încotro li se îndreaptă gândurile. O minte tânără, simplă şi lipsită de viclenie, nu se abate uşor spre minciună şi îşi descoperă sincer cugetele sale. Ajutată de o bună călăuzire, se păzeşte de gândurile necuviincioase şi de păcat. Sufletul fraged şi uşor de modelat este ager în exersarea tuturor faptelor bune şi astfel deprinde binele de timpuriu.

Sfântul Vasile îi voieşte pe dascălii tinerilor ca nişte adevăraţi antrenori de atleţi, şi văzându-i pe bunii ucenici, îi fericeşte pe dascălii lor. Învăţătorul trebuie să folosească întotdeauna modalitatea de instruire care se potriveşte fiecărui caz. Cel ce învaţă, dar nu face ceea ce spune, nu pricinuieşte folos. Bine este ca cel ce învaţă să fi împlinit mai întâi el însuşi acele fapte bune pe care le cere altora să le facă.

Tinereţea, îi scrie Sfântul Vasile lui Amfilohie, are nevoie de frâu şi de pinteni pe calea bunei cucernicii, pentru a o feri de o viaţă lipsită de rânduială şi a îmboldi trândăvia sufletului.

Ca unul care îşi pune mari nădejdi în tineri, Sfântul Vasile devine şi aspru uneori, fără a înceta vreodată să rămână realist şi sincer. Astfel, într-o omilie de-a sa la Cartea Prorocului Isaia, spune elocvent:

„Tinereţea are o anume frivolitate şi cu uşurinţă se perverteşte; doreşte cu aprindere, se mânie nestăpânit, se poartă cu obrăznicie, defaimă, se semeţeşte, pătimeşte de egoism; îi pizmuieşte pe cei sus-puşi, este neîncrezătoare faţă de prieteni. Are destule patimi îngemănate tinereţea năvalnică”.

Pedagogia, spune Sfântul într-o tâlcuire la Pildele lui Solomon, nu este întotdeauna uşoară. Este un chin certarea, educaţia care pricinuieşte sufletului folos, este dureroasă curăţirea petelor răului din sufletele tinere. La început această trudă nu provoacă bucurie, ci mai curând întristare, dar mai târziu, odată cu îndreptarea, vine în suflet o pace mântuitoare. În altă parte vorbeşte despre răspunderea care-i revine celui ce povăţuieşte şi despre ajutorul primit de cel povăţuit, deoarece omul lipsit de povăţuire este ca o corabie fără cârmă lovită de feluritele vânturi. Sfântul Grigorie Teologul, în „Epitaful” său închinat Marelui Vasile, îl numeşte pe acesta „pedagog al tinereţii”. Sfântul Vasile este considerat, precum se şi dovedeşte, mai practic decât ceilalţi doi mari ierarhi şi teologi. Măiestria sa pedagogică se poate vedea în toate omiliile sale, dar mai ales în două dintre ele: „Către tineri” şi „Despre cum pot întrebuinţa [tinerii] cu folos literatura scriitorilor elini”. Sfinţitul Părinte acordă o mare însemnătate educaţiei creştine. După Marele Vasile, adevărata educaţie are drept ţintă cultivarea sufletului. Virtuţile, spune el, cum sunt întreaga-înţelepciune, dreptatea, bărbăţia şi cumpătarea, îi sunt mai proprii sufletului decât este sănătatea pentru trup. În altă parte observă că noi avem un criteriu natural pentru a deosebi binele de rău. Aceasta nu înseamnă, desigur, că dobândirea virtuţii este un lucru uşor. Mijlocul şi metoda educaţiei este, după Marele Capadocian, Arătătorul celor cereşti, instruirea. Scopul acesteia este asemănarea cu Dumnezeu, care se realizează prin cunoaştere, iar cunoaşterea prin cuvântul învăţăturii. Cultura antică poate şi ea să ajute la aceasta, la fel şi studiul Sfintei Scripturi. Marele Vasile consideră educaţia clasică utilă pentru iniţierea în adevărata înţelepciune, care este cea a Evangheliei.

După Sfântul Vasile, şcoala trebuie să se găsească într-un loc liniştit, învăţătorul să se bucure de încrederea elevilor, să fie limpede, concis – dar nu peste măsură, pentru ca elevii să reuşească să reţină ceea ce se spune -, să nu vorbească în acelaşi timp despre mai multe lucruri, să repete cele spuse când şi când, să nu-şi dea silinţa să demonstreze cele simple, să folosească exemple potrivite, să predea intuitiv.

Educaţia religioasă, după Marele Vasile, urmăreşte nu doar formarea, ci transformarea tânărului, iar aceasta nu este o lucrare pe care omul o poate săvârşi de unul singur, ci are trebuinţă de ajutorul Sfântului Duh. În esenţă, educaţia, aşa cum o prezintă Sfântul Vasile, este în acelaşi timp hristocentrică, dar şi actuală (Ilias Moutsoulas).

Sfântul Grigorie Teologul îşi fericeşte părinţii pentru creşterea pe care aceştia i-au dat-o, şi mai ales pe sfânta sa mamă, Nona.

M-a crescut, spune Sfântul, cu Sfânta Scriptură, şi m-a adus jertfă vie Bisericii, precum odinioară Avraam pe Isaac. M-a adus pe lume cu rugăciune şi m-a căpătuit cu buna cucernicie!

Sfântul Grigorie este şi el adeptul mustrării cu discernământ, când zice:

Este cu mult mai bine să te mâhnesc puţin ca să te folosesc mult, decât ca urmărind cele ce sunt plăcute, să te păgubesc în privinţa celor de temelie”.

Accentuează faptul că tinerii sunt influenţaţi de puterea exemplului şi imită cu uşurinţă: Dacă puii de rac merg de-a curmezişul, este pentru că au luat exemplu de la mama lor.

Sfântul Grigorie insistă nu fără temei asupra educaţiei timpurii, din fragedă vârstă, a tinerilor: Este mai uşor să scriem adevărul în suflet de-a dreptul, ca şi într-o ceară în care nu s-a imprimat încă nimic, decât să încercăm să întipărim învăţătura bunei-cinstiri peste învăţăturile şi dogmele cele rele, fiindcă atunci se va încurca cu acestea şi nu i se vor supune ei cele scrise întâi… Cât priveşte sufletul însă, e mult mai bine să ai de-a face cu un suflet în care nu s-a imprimat niciodată o învăţătură rea, nici nu s-au întipărit adânc în el slovele răului. Fiindcă altminteri caligraful cucernic are două munci de făcut: mai întâi să şteargă slovele dinainte, iar apoi să le scrie pe cele adeverite şi care se cuvine să rămână pentru totdeauna. Pentru că au o foarte mare înrâurire simbolurile şi semnele răutăţii, atât asupra altor patimi, cât şi a însuşi cuvântului de învăţătură. Iată de ce este atât de importantă lucrarea celor cărora li s-a încredinţat misiunea îndrumării şi a ocrotirii sufletelor.

Mai departe, Sfântul Grigorie îi îndeamnă pe toţi prin cuvântul său plin de Har să înveţe prin propriile fapte, mai curând decât prin vorbe deşarte:

Ori nu învăţa [pe alţii], ori să înveţi în chipul cuvenit. Să nu tragi cu o mână şi să dai la o parte cu cealaltă. Vei avea nevoie de mai puţine cuvinte, făptuind cele ce se cuvin. Pictorul învaţă mai mult prin tablourile sale”.

Iar în alt loc:

Nu vreau să mă convingi prin vorbe, ci prin fapte. Urăsc învăţătura care este contrară vieţii”.

Acelaşi, referindu-se la sine, spune intransigent:

Credeam că statornicia duhovnicească cerea ca mai întâi să mă curăţesc lăuntric prin filosofia practică, în continuare să îmi deschid gura cugetului ca să primesc Duhul, şi abia apoi să vestesc cuvântul cel bun şi să propovăduiesc înţelepciunea dumnezeiască cea desăvârşită celor desăvârşiţi”.

Un cunoscut dicton sănătos afirmă că cel ce este înţelept cu adevărat de multe ori în viaţă spune „nu ştiu”. Menirea de a învăţa pe alţii nu este, într-adevăr, a tuturor. Sfântul Grigorie spune:

Să înveţi [pe alţii] este lucru mare, dar a ucenici este mai sigur. De ce te faci păstor, oaie fiind? De ce te faci cap, când eşti picior? De ce te apuci să faci pe generalul, când eşti în rânduială de ostaş? De ce râvneşti la câştigurile vieţii pe mare, când poţi fără primejdie să cultivi pământul, chiar şi cu mai puţin câştig?”.

Se cade, spune în altă parte, să ne legăm limba şi să ne dezlegăm auzul.

Sfântul Grigorie a fost un om al jertfei de sine, prin care a strălucit ca o mare figură patristică, în ciuda constituţiei sale firave. A fost un dârz apărător al Bisericii, mare orator, teolog de vază, blând, împăciuitor, paşnic şi eficace. Este impresionant şi de mirare totodată cum un păstor atât de iubitor de isihie şi în acelaşi timp firav trupeşte a reuşit să înrâurească într-o asemenea măsură viaţa Bisericii şi să înfăptuiască lucruri atât de multe şi de mari în miezul unei epoci frământate, încât să-l cinstim astăzi ca pe un teolog de frunte al Bisericii (Hristos Krikonis).

Sfinţii Trei Ierarhi sunt socotiţi pe drept cuvânt Dascăli ai Bisericii şi ai lumii, stâlpi ai educaţiei şi culturii, de Dumnezeu purtători şi totdeauna smeriţi. Au fost învăţători ai vieţii practice şi ai teoriei, asceţi lucrători ai trezviei, curăţiei şi rugăciunii, de Dumnezeu văzători şi teologi. După Sfântul Grigorie Teologul, este un lucru măreţ să vorbească cineva despre Dumnezeu, dar şi mai mare este curăţirea sufletului, de vreme ce înţelepciunea lui Dumnezeu nu sălăşluieşte în sufletul necurăţit. Aceeaşi teologie o mărturisesc şi Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, acesta din urmă subliniind adeseori că o viaţă stricată devine piedică în calea înţelegerii dogmelor şi adevărurilor înalte ale credinţei noastre. Am putea spune că învăţătura Sfinţilor Trei Ierarhi, atunci când o abordăm prin prisma propriilor lor premise, lărgeşte inimile noastre, făcându-le să guste dulceaţa Adevărului Bisericii (Dimitrios Tselenghidis).

Cu nădejdea că nu v-am obosit prea tare, şi observând că şi timpul s-a scurs, nu voi începe acum un epilog cu învăţăminte moralizatoare şi concluzii tunătoare. Îmi veţi îngădui să exprim, cu durere şi dragoste, câteva constatări, pe care cred că şi dumneavoastră le faceţi şi pentru care vă îngrijoraţi şi vă problematizaţi. Avem o slabă prăznuire a ocrotitorilor şcolii creştine elene, învăţătura lor este absentă în bună parte din manualele şcolare; icoanele lor nu se văd împodobind pereţii şcolilor. Oare prin următoarea circulară guvernamentală urmează să fie desfiinţată şi rugăciunea? Descreştinarea şcolii elene va introduce o educaţie evazivă, desacralizarea persoanei, golirea de sens a vieţii, pierderea înţelesului ei adânc, şi vom avea un şi mai mare avânt al individualismului, al izolării, al singurătăţii, al goanei după timp, bani, trup, materie, stricăciune, deşertăciune şi slavă deşartă.

Cu toate acestea, şi în vremea noastră – aşa cum o strigă însăşi realitatea – se cere ca părinţii şi profesorii să devină adevăraţi hrănitori, nu doar ai trupurilor, ci şi ai sufletelor nemuritoare. Este nevoie să cultivăm duhul jertfei, al dăruirii, prin exemplul viu al celor maturi, prin roadele curăţiei lăuntrice şi ale vieţii lor duhovniceşti. Este nevoie să ne ocupăm mai mult, cu toţii, de copii şi de tineret. Posturile pentru copii, grădiniţele, bonele bine plătite sau nu, în ciuda serviciilor folositoare pe care le oferă, sunt insuficiente pentru a ţine locul aportului indispensabil al părinţilor. În fapt,

„orice formă de educaţie trebuie să descopere – şi aici mărturia ortodoxă îi poate veni în ajutor – că adevărul se revelează şi se transmite doar pe tărâmul relaţiei şi al comuniunii personale. Fără recunoaşterea acestui fapt, orice bun educaţional îşi pierde valoarea, astfel că pedagogia sfârşeşte într-un dresaj impus, drept care se şi constată falimentul ei total (Constantinos Grigoriadis).

Insuflaţi de viziunea înţeleaptă, bineplăcută lui Dumnezeu, a Sfinţilor Trei Ierarhi, cu privire la educaţia tinerilor, este de cea mai mare trebuinţă să opunem epocii noastre impersonale, dominate de tehnocraţie şi individualism, cu mentalitatea sa lumească atât de utilitaristă, adevărul creştin al dragostei şi al smereniei, întotdeauna cu o dispoziţie de jertfă, şi niciodată cu o atitudine dominatoare, care reduce la tăcere şi încalcă libertatea. În acest fel vom călăuzi sufletele copiilor şi ale tinerilor, fără a ne lăsa antrenaţi de ispita primejdioasă de a ne opri la o simplă corijare morală a lor, servindu-ne de o predică anostă, fără viaţă, doar fiindcă aşa trebuie, din obligaţie şi dintr-o datorie stearpă.

Studiul Părinţilor Bisericii într-o traducere bună le-ar fi util şi tinerilor noştri. Profesorii, ca şi părinţii, să fie pentru tineri modele de urmat, astfel încât să-i înveţe prin bunele lor moravuri şi să-i influenţeze mai cu folos. Tinerii se plâng, adesea pe bună dreptate, de semnele vii ale ipocriziei din viaţa celor maturi. Ei vor fi ajutaţi agonisindu-şi „provizii” morale, modele sănătoase, prin care îşi vor cultiva personalitatea şi caracterul şi vor întemeia relaţii sănătoase, armonioase şi sfinte cu părinţii, profesorii, colegii şi prietenii lor.

Fie ca pomenirea Sfinţilor Trei Ierarhi, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul, să fie pentru noi toţi prilej de deşteptare, de înnoire şi prefacere. Să ne conducă la o cercetare critică de sine, la repoziţionări, la exigenţa faţă de noi înşine şi îngăduinţa faţă de ceilalţi, la elan şi răbdare, la nădejde şi bucurie plină de sens. Aducem prinos de mulţumire Sfinţilor pentru contribuţia lor valoroasă şi în privinţa temei de faţă, a educaţiei pe care le-o oferim tinerilor noştri iubiţi.

Mulţumim călduros şi stimaţilor organizatori care au avut iniţiativa să ne invite, precum şi distinşilor invitaţi! Sfinţii Trei Ierarhi să vă întărească totdeauna cu îmbelşugare în misiunea dumneavoastră plină de răspundere şi dătătoare de nădejde, prin mijlocirile lor înaintea Preasfintei Treimi!

(din: Monahul Moise Aghioritul, “Cuviosul vameș și sfântul risipitor”, Editura Egumenita, 2016)

Va mai recomandam:

CUM UCIDEM SUFLETELE COPIILOR NOSTRI, CHIAR SI NOI, “CREDINCIOSII”? Pr. Theodor Zisis despre educatia copiilor dupa invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur

“Cum sa educam ortodox copilul”: CUM TREBUIE SA FIE CASA IN CARE CRESC COPIII? – sfaturi intelepte pentru PARINTI de la sfinti si mari duhovnici

CASATORIA SI FAMILIA in invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur, sintetizata de Gheronda Iosif Vatopedinul

SFANTUL GRIGORIE TEOLOGUL, “VULTURUL RANIT”

Sfantul Grigorie Teologul: “BOALA DE A TE CREDE INVATAT cand nu esti e vrednica de lacrimi si de suspine mai mult decat orice alta boala”

Sfantul Grigorie de Nazianz: CUM TREBUIE SA FIE PREOTUL SI DE CE TREBUIE SA TINA SEAMA IN SLUJIREA SA? (II) – “Suntem viteji impotriva binelui nostru si destepti impotriva sanatatii noastre”

“Asta face dihonia: se bate crestin cu crestin, ca dusmanii. NE PIERDEM PE NOI INSINE, SINGURI, N-AVEM NEVOIE DE DUSMANI”

 


Categorii

Arhimandritul Rafail Karelin, Educatia crestina/ Copiii in Biserica, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Moise Aghioritul, Pentru tineri, Sfantul Grigorie Teologul (de Nazianz), Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Vasile cel Mare, Sfintii Trei Ierarhi

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “SFINȚII TREI IERARHI – puterea cuvântului din scrierile lor, GRIJA PENTRU EDUCAREA COPIILOR ȘI FORMAREA TINERILOR: “O viaţă stricată devine piedică în calea înţelegerii adevărurilor înalte ale credinţei noastre”

  1. Pingback: Sfinții Trei Ierarhi | Gabriela Mihaita David
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate