DUMINICA SAMARINENCEI. Predici audio si video despre SETEA DUPA APA VIE A VESNICIEI, A DUHULUI SFANT: “Apa cea vie se afla intotdeauna si numai pe calea cea stramta”

18-05-2014 Sublinieri

duminica-samarinencei

***

Predica Parintelui Dosoftei Dijmarescu de la Putna (2011) la Duminica Samarinencei (a V-a dupa Pasti):

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

Oricine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o dau Eu nu va mai înseta în veac

“Iubiţi credincioși,

În toate timpurile oamenii și-au dorit veșnicia. Şi-au dorit-o pentru că au ştiut de la Adam şi Eva că veşnicia există. Și chiar dacă în generaţii de depărtare de Dumnezeu au uitat cele spuse de aceşti părinţi ai neamului omenesc şi au devenit păgâni, făcând zei după chipul patimilor, de veşnicie oamenii nu au uitat. Pentru că sufletul nostru este făcut să dorească veşnicia, pentru că veşnic este Părintele care ne-a născut și ne-a zidit după chipul Său, Dumnezeu. Aşadar, ce duce la viaţa veşnică? s-au întrebat cei mai aleşi dintre pământeni şi multe minţi au cugetat la această veşnicie, care trebuie numaidecât să fie fericită, că nimeni nu-şi doreşte nefericirea, cu atât mai puţin o nefericire veşnică.

Cu două mii de ani în urmă, în Samaria, o regiune a Iudeii romane, în cetatea Sihar, o femeie îşi punea şi ea întrebări care pe oamenii de atunci îi frământau mai mult decât pe cei de azi: ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veșnică?, care este credinţa cea dreaptă?, cine mă poate povăţui pe calea mântuirii? Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru râvna ei, această femeie a primit răspuns. Mântuitorul Iisus Hristos se îndrepta către cetatea Siharului. A ajuns alături de ea la o fântână, fântâna lui Iacov, locul unde Dumnezeu i se arătase Patriarhului Iacov. S-a aşezat lângă fântână, ne spune Evanghelia, căci era ostenit. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Mântuitorul a deschis vorba, cerându-i să-I dea Lui apă să bea. Femeia samarineancă i-a zis: Cum Tu, care eşti iudei, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Întrebarea arată o mare mirare; niciun iudeu nu i-ar fi cerut apă unei samarinence. Întrebarea nu a fost, însă, una împotrivitoare, obraznică, ci ea venea din faptul că femeia era deplin conştientă de greşelile credinţei samarinenilor, un fel de sectă din acea vreme, dispreţuită de evrei. Dar făcea, totuși, parte din acest neam.

Găsind în ea această conştiinţă smerită şi dispoziţia de a asculta, de a primi adevărul, Hristos Domnul a început să i-l arate:

Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel Ce zice <Dă-mi să beau>, tu ai fi cerut de la El și ţi-ar fi dat apă vie.

Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna este adâncă, de unde dar ai apa cea vie?

Nu cumva eşti mai mare decât părintele nostru, Iacov?

Femeia avea o sensibilitate duhovnicească adâncă. Deşi discuţia a pornit de la o găleată de apă şi foarte repede Mântuitorul a înălţat discuţia pe plan duhovnicesc, ea a avut puterea să-I urmeze. Și, pentru că avea cine să-L înţeleagă, Mântuitorul a mai urcat o treaptă şi i-a spus:

Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va mai înseta în veac, căci se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.

Din conlucrarea sufletului ei cu Dumnezeu, femeia a dobândit puterea de a crede aceste cuvinte. Şi nu era uşor, căci nu numai de minte este nevoie pentru a înţelege adevărul, mai ales când e vorba de cele nevăzute, ci şi de putere duhovnicească de sus. Şi I-a zis:

Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez.

Sunt cuvintele omului care, căutând adevărul, bâjbâie. Ea încă amestecă băutura ce menţine trupul în viață cu cea care dă viaţă sufletului. Dar este mare lucru încrederea pe care ea deja o are în Hristos, un necunoscut pentru mintea ea, dar pe Care Îl simte ca pe un Om aparte, din moment ce crede că El poate să facă astfel încât să nu mai înseteze niciodată. Vrea să urce, dar nu ştie pe ce treaptă va păşi.

Samarineanca-2Această nesiguranţă se datorează şi păcatului, căci păcatul întunecă mintea. De aceea, pe departe, cu multă delicateţe, Mântuitorul îi dezvăluie acele răni ale sufletului ei care o împiedicau să-şi limpezească trăirile duhovniceşti:

Mergi şi cheamă pe bărbatul tău. Femeia Îi răspunde: N-am bărbat,

tăinuind, de rușine, faptul că nu avea soţ după lege. Mântuitorul nu o ceartă, căci ştia că ea însăşi e mustrată de conștiință, dar nu afla calea de izbăvire:

Bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat.

În faţa dezvăluirii tainelor vieţii şi în faţa blândeții Domnului, femeia îşi deschide inima, convinsă de faptul că Acesta este un prooroc, dar și de faptul că El o poate ajuta pe ea în problemele ei concrete. Căci, pe lângă nelegiuirea acestor cinci legături, ele arată și neputinţa sufletului ei de a găsi un îndrumător pe care să-l urmeze, un om căruia să i se încredinţeze şi să fie convinsă că o duce către Dumnezeu. Este neputinţa omului trupesc, cu cele cinci simţuri ale noastre, de a-L afla pe Dumnezeu, dacă Acesta nu ni se descoperă.

Femeia îşi deschide inima şi îi pune cea mai dificilă întrebare pentru un samarinean care crede în Dumnezeu, dar era frământat de problema abaterii de la credința poporului său:

Doamne, văd că eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm.

O întrebare de maximă importanţă, care dovedeşte faptul că ea a avut o încredinţare rară, pe care doar un suflet ales poate s-o aibă, un suflet care caută cu sinceritate adevărul şi, atunci când află omul care i-l poate arăta, ceva înlăuntrul său îi spune: <Acesta este cel de care trebuie să ascult!> O astfel de simţire a avut, de exemplu, Apostolul Natanael, care, după puţine clipe alături de Mântuitorul, i-a spus: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Natanael, pe care Domnul l-a caracterizat: Iată om în care nu este vicleşug. Lipsa de viclenie l-a făcut şi pe el, ca şi pe femeia samarineancă, ca şi pe orice om sincer, să recunoască dumnezeirea acolo unde este cu adevărat, să recunoască prezenţa Adevărului când se află faţă în faţă cu El.

Samarineanca simte că Omul Acesta spune adevărul şi, cum am spune noi, pune punctul pe I. Ea ştie că, într-o anumită vreme prevestită, se va schimba închinarea. Şi când Mântuitorul îi spune că de acum înainte adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, ea Îl întreabă, dorind în sinea ei să ştie: acesta este Omul?

I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos. Când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.

Cu adevărat această femeie era o căutătoare, un om care credea și dorea să sporească credinţa. Nu era mulţumită cu ce avea, nu ştia ce-i lipseşte, dar căuta. Iisus i-a zis:

Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.

Aici trebuia să ajungă femeia! Pentru aceasta hristos-si-samariteancastătuse Domnul la fântână, să i se arate răspuns viu la întrebările femeii. De acum vor veni ucenicii şi lucrurile vor intra într-un firesc. Dumnezeu lucrase.

[…] Apa cea vie despre care Domnul i-a vorbit celei însetate este harul Duhului Sfânt şi conlucrarea omului cu el. Femeia samarineancă a primit această apă. Iată cât de repede s-a dedicat ea vestirii adevărului.

Îndată – ne spune Evanghelia – îndată ce a terminat de vorbit şi-a lăsat găleata, treaba pentru care venise,

a mers în cetate şi a spus oamenilor: Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus mie toate câte am făcut. Nu cumva Acesta este Hristosul?

Cu multă înţelepciune a procedat: era femeie, avea de vorbit unor bărbaţi despre credinţă şi nici nume bun nu avea. De aceea ea nu le-a spus decât că i-a fost arătată toată viaţa şi apoi a întrebat: Nu cumva Acesta este Hristosul? Nu s-a făcut învăţătoarea lor, căci, dacă ar fi făcut aşa, nu ar fi câştigat nimic, nu ar fi ascultat-o. S-a smerit, a păstrat în ea marea taină a Domnului şi i-a determinat pe ceilalţi să-şi pună şi ei problema. Le-a deschis drumul să se convingă singuri de adevăr. Mai târziu, ea a fost botezată de Sfinţii Apostoli şi a primit numele de Fotini, „cea luminată”. A adus la creştinism pe cele cinci surori ale ei și pe cei doi fii, iar în vremea împăratului Nero cu toţii au primit mucenicia. Iar prăznuirea lor, în afară de această duminică, o facem și pe 26 februarie. Mântuitorul a rămas două zile cu locuitorii cetăţii şi mulţi au crezut în El. Iar femeii îi spuneau aceşti oameni:

Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit și ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

Adevărul primit de femeie a devenit izvor pentru întreaga cetate.

st.-photine2Iubiţi credincioşi, şi în ziua de astăzi mulţi oameni însetaţi sunt şi despre multe fântâni se spune că ar avea apa cea vie. Pentru a nu ne otrăvi, însă, sufletele prin amăgire, avem nevoie să ştim ce se află cu adevărat în ele. Ne amintim adesea cuvântul Domnului privind calea cea strâmtă şi calea cea largă. Ei bine, apa cea vie se află întotdeauna şi numai pe calea cea strâmtă. Pentru Sfânta Fotini, calea cea strâmtă a însemnat mucenicia. Dar nu toţi care au primit apa cea vie, harul botezului şi cunoştinţa adevărului le-au şi păstrat. Ar fi însemnat să meargă pe această cale îngustă. Dar calea cea largă li s-a părut unora mai comodă. Şi este. Căci este mai uşor să nu posteşti decât să postești, este mai lesne să nu te rogi decât să te rogi, este mai uşor să te cerţi decât să-ţi înfrânezi mânia ş.a.m.d. Virtutea cere un efort. Aşa s-a întâmplat că, încă de la începuturile creştinismului, unii creştini au vrut o cale largă, o cale croită de mintea lor. Au apărut ereziile, şi nu una, ci puzderie. O grupare s-a rupt de Biserică, apoi s-au rupt în două părţi mai mici, și fiecare s-a rupt iar şi iar şi se rup şi in ziua de astăzi. Este firesc, căci fără de Adevăr unitatea nu este posibilă. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului. El naşte smerenia, smerenia naşte dragostea, dragostea naşte unitatea. Fără Duhul Sfânt, orice comunitate se dezbină, de la familie până la ţară. De aceea a fost nevoie de sinoade, ca să respingă rătăcirile şi să arate adevărul, să arate unde lucrează Duhul Cel Preasfânt. Unii, însă, la sinoade şi după sinoade, au vrut să asculte de Biserică, alţii au vrut să nu asculte. Şi, după cum şi-au trăit viaţa, aşa şi-au pregătit şi veşnicia.

Această luptă pentru adevăr şi pentru trăirea lui, pentru a rămâne cu Duhul Sfânt, Cel trimis nouă de Domnul Hristos, a continuat în secolele care au urmat. Şi are loc şi acum. În zilele noastre, însă, este o deosebire faţă de luptele din trecut. Mai ales în secolul trecut, o formă specială de gândire eronată a cucerit mare parte din civilizaţia noastră europeană, şi anume ideea că […] nu există, de fapt, un adevăr pentru toţi. Această idee s-a dovedit mai atrăgătoare decât altele. A atras prin comoditatea ei pe mulţi care nu s-au plecat altor greşeli. signpostDacă nu există un adevăr absolut, atunci nu trebuie să mai ascult de nimic din afara mea, şi ceea ce mintea mea crede că e bun, aceea voi face. Şi într-un fel mi se pare că mă voi bucura şi că voi fi liniştit. Consecinţa acestei gândiri a fost nu numai trăirea greşită a unor oameni, ci ceva ce ne afectează pe toţi, inclusiv pe cei care dorim să ne ținem de Biserică: relativizarea adevărului și răvăşirea valorilor. Aşa se face, de exemplu, că în ţara noastră, unde majoritatea oamenilor sunt credincioşi, avem atâtea moduri de manifestare a credinţei. Unii folosesc cărţile de rugăciuni, alţii nu vor să audă de ele şi se roagă doar cu cuvintele lor. Unii merg la Liturghie, alţii intră în biserică doar când nu e nimeni, ca să nu fie deranjaţi. Unii postesc în zilele de post, alţii îşi aleg ei zilele de post. Unii consideră desfrânarea un păcat grav, alţii consideră că, dacă e cu o singură persoană, nu e o problemă. Unii cred că avortul este mai rău decât o crimă, căci e propriul copil şi e nebotezat, alţii îl văd ca pe un rău necesar asupra căruia nu trebuie insistat prea mult. Unii cred că preotul are har și puterea de a dezlega păcatele în taina spovedaniei, alţii cred că nu este nevoie de preot, că e suficient să-şi ştie omul păcatele şi să se ierte el pe sine. Unii cred că au nevoie de Sfânta Împărtăşanie în toată viaţa lor, alţii cred că doar copiii mici, cei pe moarte şi femeile înainte de a naşte trebuie să se împărtăşească. Şi am putea continua, stârnind într-un fel râsul, căci şi în aceste probleme de viaţă şi de moarte a sufletului, este valabilă zicala „câte bordeie, atâtea obiceie.De fapt, cu adevărat este de plâns, căci de unde atâtea idei care nu numai că sunt diferite, dar sunt şi contradictorii, dacă este un Duh şi un adevăr. Unde este închinarea în duh şi în adevăr pe care a adus-o Hristos Domnul, dacă fiecare crede după adevărurile lui? Și, mai grav, unde merg aceste „adevăruri”? Câte le primește Dumnezeu şi câte alte duhuri, care nu sunt bune? Căci există duhuri ale lăcomiei, ale orgoliului, duhuri ale desfrânării, ale uciderii, ale nemilostivirii, ale necredinței, ale lipsei de evlavie şi aşa mai departe. Şi toate aceste duhuri ne îndeamnă, trimit gânduri în mintea noastră de a le primi, de a le asculta, de a le urma, de a le aduce închinare, săvârșind faptele care lor le plac. Şi ne promit toate, dincolo de ce ne promite fiecare în parte, că vom scăpa de calea cea îngustă, de asprimea acestei căi. Căci într-adevăr, la Biserică trebuie să răbdăm și neputinţele altora, postul ne dă câteodată şi dureri, la spovedanie trebuie să trecem prin acea baie foarte aspră a ruşinii ş.a.m.d. Calea aceasta largă a multor bunătăţi promise de multe duhuri, însă, duce în final la moarte. Căci ele îl depărtează pe om de Duhul Sfânt, de apa cea vie.

Să nu ne temem de unicitatea credinţei, a adevărului, a Bisericii. A avea un Domn, o credinţă, un botez, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel, nu înseamnă desfiinţarea noastră ca persoane diferite unul de altul. Unicitatea ortodoxiei, fraţi creştini, nu înseamnă deloc anularea specificităţii fiecăruia dintre noi. Biserica nu îi face pe credincioşi o apă şi un pământ. Fără Biserică, însă, fără har, atunci omul ajunge într-adevăr o apă şi un pământ. Şi la propriu, căci ajunge să fie stăpânit de toate patimile, și la figurat, căci nu mai e decât trup fără duh. Biserica, din contră, ne ajută pe fiecare să ne cultivăm darul propriu, să lucrăm modul aparte în care am fost creaţi de Dumnezeu. În Biserică se face o minune cu fiecare om, căci fiecare poate şi este, dacă vrea să fie, purtat de la pământ la cer. Precum într-o familie părinţii nu-i cioplesc pe copii să arate toţi la fel, să facă aceleaşi lucruri, să-şi aleagă aceeaşi meserie, ci părinţii înţelepţi îi ajută pe copii să-şi dezvolte ce are fiecare mai bun. dar în familie, nu în afara ei. Cu atât mai mult Dumnezeu cu fiecare, în Biserică!

Fraţi creştini, încheind cuvântul de astăzi, gândul nu ni se poate depărta de la ceea ce este în jurul nostru. Theias-Koinonia-Dexioi-nef-2010Veşnicia nu este numai pentru sfinţi, pentru cei din veacurile trecute, ci este şi pentru noi, cei de acum. Câtă durere pentru Dumnezeu că mulţi nu mai cred în veşnicie, şi nu din vina Lui, ci cei ce nu mai cred nu mai cred pentru că nu o mai simt, şi nu mai simt veşnicia pentru că s-au lăcomit prea mult după cele ale acestei lumi – frumoase, dar trecătoare. Pentru fiecare, însă, indiferent cât suntem de înglodaţi în lăcomia pentru cele de aici şi de acum, câtă vreme trăim este posibil să primim apa cea vie. Cu două condiţii: una privind mintea, alta privind fapta. Mai întâi avem de înţeles că singura schimbare în bine reală nu poate să vină decât de la Hristos şi în Hristos. Orice altă promisiune de bine este o minciună, o utopie. Ce are Singur Domnul de dat, El a mărturisit: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Aceasta a avut și are Mântuitorul să ne dea: Calea, Adevărul şi Viaţa. Harul Duhului Sfânt, pe care l-a trimis în lume după Înălţare și care lucrează unirea între om şi Dumnezeu, doar El îl poate da. Şi prin Duhul Sfânt, pe Sine, iar prin Sine, pe Tatăl. Adică totul. Apoi, ca faptă, calea către Hristos trece prin aproapele nostru. Dacă avem către el iubirea jertfelnică şi în adevăr, nu fără de adevăr, Hristos va fi cu noi și cu el. Şi harul Duhului Sfânt, apa cea vie promisă, nu se va depărta de la noi.

Fie ca harul acesta de viaţă făcător al Duhului Cel Preasfânt să ne păstreze pe toţi în adevăr, să nu uităm de apa cea vie şi de singurul Care o poate da, Iisus Hristos, Domnul nostru. Amin”.

***

Predica la Duminica Samarinencei a Pr. Cosmin Antonescu de la Biserica Sfanta Maria din Portland, SUA:

“Astăzi avem Evanghelia samarinencei, femeia samarineancă, din Evanghelia de la Ioan, cap. 4. […] În Evanghelia de astăzi Mântuitorul Se opreşte prin Samaria. Samaria era o localitate în care locuiau samarinenii şi aceşti samarineni nu erau în relaţii foarte bune cu evreii, pentru că ei îşi amestecaseră credinţa strămoşească cu credinţa în idoli. Şi iată că Mântuitorul Se opreşte într-un oraş, în Sihar, Se opreşte la o fântână. Şi iată că la această fântână vine o femeie să scoată apă. Ca să înţelegem bine Evanghelia trebuie să mergem înapoi în satele noastre româneşti, că pe stradă, aici, nu găsim nicio fântână. Dar ca să înţelegeţi bine gândiţi-vă la fântânile acelea din sat. Și la o astfel de fântână astăzi Mântuitorul Se opreşte. Era pe la al ceasul al şaselea, ceea ce înseamnă că era destul de cald, era ziua în amiaza mare.

Şi iată că vine o femeie să scoată apă şi Mântuitorul intră în conversaţie foarte obişnuit, aşa cum intră şi cu noi: Dă-Mi să beau. Sigur că atunci când Mântuitorul i-a vorbit femeii, femeia a rămas șocată. De ce? Pentru că era o diferenţă între samarineni și evrei și se pare că această diferenţă era vizibilă: ori în grai – aveau un alt dialect – ori în îmbrăcăminte, ceva era vizibil, pentru că imediat femeia Îi spune: Cum Tu, care eşti evreu, îmi ceri mie, femeie samarineancă, o femeie dispreţuită de voi, să-Ţi dau apă? Atunci Mântuitorul întoarce conversaţia şi spune: Dacă ai fi ştiut tu cine ţi-a cerut apă, tu ai fi cerut de la El și El ţi-ar fi dat ţie apa cea vie! Despre asta vorbim astăzi, despre apa cea vie, din care dacă cineva va bea, nu va mai înseta niciodată!

Femeia samarineancă tot nu înţelege, rămâne tot la apa ei cea de toate zilele şi spune, în Evanghelia de la Ioan: Ce fel Samarineanca-2de om eşti Tu? Cum vei scoate apă din fântâna aceasta adâncă, pentru că n-ai nici găleată? Ea rămâne la treburile ei omeneşti. Noi de multe ori venim la Mântuitorul cu problemele noastre de zi cu zi şi Mântuitorul ne cheamă la ceva mai mult, la ceva mai mult decât putem noi înţelege. Şi zice: Veniţi la Mine să vă dau apa cea vie! Şi noi rămânem tot cu impresia aceea: Doamne, dar de unde ai Tu să-mi dai apa mea de toate zilele? Cum poţi Tu să mă scapi de datorii? Cum poţi Tu să mă ajuţi să scap de lucrul ăsta? Rămânem tot la lucrurile minore, aşa cum a rămas femeia samarineancă. Apoi Mântuitorul îi spune: Nu, apa pe care ţi-o dau Eu este o apă diferită de apa aceasta, este apa care va curge şi în tine și dacă o vei descoperi din tine nu vei înseta niciodată.

Noi suntem însetaţi teribil, mai ales societatea în care trăim este însetată teribil suntem însetaţi după distracţie, suntem însetaţi după relaxare, suntem însetaţi după bani, suntem însetaţi după fericire și o căutăm tot unde nu trebuie. Noi toţi suntem însetaţi! Toţi oamenii din lumea aceasta sunt însetaţi. Nu există un om care să nu aibă o dorinţă spirituală, să nu aibă o chemare de la Dumnezeu să se împlinească. Noi toţi vrem să fim fericiţi, vrem să fim fericiţi în ceea ce facem. Acesta este scopul vieţii: fericirea! Şi aşa de însetaţi suntem încât o căutăm în tot locul unde n-ar trebui să o căutăm, în toate lucrurile care nu ne satură. Părintele Stăniloae ne spune foarte frumos că omul are o sete după infinit. Noi suntem chemaţi să ne împlinim și, pentru că omul L-a uitat pe Dumnezeu, încearcă să-și sature setea de infinit prin lucruri finite. Încercăm să ne săturăm dorinţa noastră de infinit prin lucruri finite: printr-o pereche de pantofi, printr-o maşină, printr-o casă, printr-o rochie… Prin orice lucruri încercăm să ne potolim setea noastră, vrem să ne împlinim. Săraci ce suntem… Nu ne dăm seama că lucrurile finite nu ne pot da o fericire infinită. Fericirea infinită vine doar de la un Dumnezeu infinit!

Femeia samarineancă de astăzi tot nu înţelege ce spune Mântuitorul şi spune: Cine eşti Tu? Şi atunci Mântuitorul îi spune: Du-te acasă şi adu-l pe bărbatul tău. Pentru că Mântuitorul ne cheamă la El cu toată familia. Nu ne cheamă singuri. Nu ne cheamă să venim la El şi să lăsăm copiii sau să lăsăm acasă soţul sau soţia să-și vadă de treaba lor. Suntem chemaţi să ne mântuim cu toţii, ca familie. Știm cu toţii că familia este o Biserică mai mică. Şi-i spune femeii samarinence: Adu-l pe bărbatul tău. Şi femeia Îi zice: N-am bărbat. Foarte uşor! N-am bărbat. ŞI Mântuitorul îi spune: Adevărat ai răspuns. Cinci bărbaţi ai avut până acum și cel cu care trăieşti acum nu este bărbatul tău. Şi această femeie era într-o sete, o sete după desăvârşire. Cu câte feluri de bărbaţi se va fi întâlnit? Poate unul era mai rău decât celălalt, poate ea era mai rea decât bărbaţii cu care se întâlnise, atât de mult încât nu-și găsise fericirea! Căutase cinci bărbați și cu cel cu care era acum nu era căsătorită! Și totuşi cu o astfel de femeie, cu care mulţi dintre noi probabil nu ne identificăm, dar nu contează, ne identificăm în alte departamente ale vieţii, în alte scăderi, că de multe ori cădem în acelaşi păcat nu 1234de cinci ori, ci de o sută de ori! Şi nouă Mântuitorul ne spune: Vino cu păcatul tău la mine!

Iată, cu o astfel de femeie Mântuitorul vorbeşte. Şi femeia, văzând că i-a spus toate din viaţa ei, a spus: Tu eşti un prooroc! Tu eşti Mesia! Şi imediat merge în oraş să le spună tuturor consătenilor ei: Am aflat pe Mesia! Am aflat pe Hristos! În drum spre sat, foarte frumos ne spune Evanghelistul Ioan, că după conversaţia cu femeia, ea îşi lasă găleata și pleacă în oraş. Femeia vine să ia apă, aşa cum și noi facem de multe ori – foarte bine s-a potrivit Evanghelia asta la noi: plecăm din ţară să scoatem mai multă apă în America, pentru că e o altă societate, o altă economie, o altă viaţă, o altă structură, și venim cu găleţile noastre, venim cu ele să le umplem. Și, când ajungem aici, ne dăm seama că nu găleata din mână este cea care ne umple viaţa, deşi ne ajută, ci găleata sufletului este cea care trebuie umplută. Că putem să avem de toate în jurul nostru și să fim nefericiţi. Ce bine se aplică Evanghelia de astăzi la noi!

Femeia îşi lasă găleata. Deşi s-a dus pentru muncă, Îl descoperă pe Dumnezeu. Câți dintre noi nu-L descoperim pe Dumnezeu departe de casă? Sau câţi dintre noi L-am descoperit pe Dumnezeu acasă? De multe ori, venind în străinătate, lucrurile se schimbă, dinamica noastră spirituală se schimbă. Ne lovim de lucruri de care nici nu credeam că ne lovim. Când am plecat şi eu în America am zis că ce frumos va fi! Mă uitam la filmele de la Hollywood, ştiţi, cu zgârie-nori. Vai, ce frumoase sunt! Am ajuns aici și am văzut zgârie-norii în treacăt şi am rămas într-un apartament. Și muncim, poate mai mult decât munceam acasă şi, într-adevăr, este o altă economie. Însă sufletul, setea noastră de fericire ne dăm seama foarte bine că nu poate fi oprită cu lucruri finite, că nu are cum, lucrul finit moare. Orice lucru care moare nu ne poate da infinitul, ci lucruri infinite: dragostea este cea care ne împlineşte pe toţi!

Şi un ultim punct pe care vreau să-l subliniez este că această femeie, aşa cum era ea… că noi nu suntem chemaţi să judecăm pe cei din afară, suntem chemaţi să ne judecăm pe noi în primul rând… Un părinte zicea: Fii blând cu cei din afară şi dur cu tine! Femeia îşi avea viaţa ei, îşi avea împlinirile ei, insatisfacţiile ei, și totuşi Mântuitorul îi schimbă viaţa aşa mult încât femeia devine un ucenic. Femeia, într-o secundă, începe fotini_si_mantuitorulsă vorbească celor din jur de Hristos, cât bine i-a făcut ei Domnul. Începe să le spună celor din jur: Hristos nu este un simplu om, este ceva mai mult, nu este un simplu om! El mi-a spus toate din viaţa mea! Și iată că samarinenii, acest neam care era dispreţuit de evrei pentru că se încurcaseră cu alţi idoli, iată că aceşti samarineni Îl primesc pe Mântuitorul în casa lor şi în satul lor timp de două zile.

Şi noi suntem chemaţi să fim lumină lumii! Dacă Îl avem pe Hristos în viaţa noastră, nu se poate să nu-L dăm celor din jur! Vorbisem cu un părinte foarte frumos, convertit la ortodoxie, și mi-a spus: Părinte, credinţa sau iubirea de Dumnezeu, este ca o boală, ca un virus! Atunci când te prinde un virus, îl dai, nu ai cum să nu-l dai, pentru că se răspândeşte. Şi credinţa trebuie să fie un “virus binecuvântat”. Şi părintele spune: Credinţa este un virus pe care îl dai, nu se poate să nu-l dai, dacă-L ai pe Dumnezeu în inimă nu se poate să nu-L dai celui de lângă tine! N-ai cum! Dar dacă nu-l dai, nu-ţi face probleme, e numai o tuse. Nu-i un virus, e o tuse, trece, te apucă din când în când, te apucă de te doare capul sau eşti adormit, tuşeşti un pic, clăteşti gâtul cu ceva, ţi-a trecut.

Pentru mulţi dintre noi, credinţa aşa este, ca o tuse: ne apucă duminica și ne lasă după aceea. Dar ca să putem arde pentru Hristos, trebuie să fie un virus şi să fie în toată fiinţa noastră şi să-i spunem celui de lângă noi: Frate, nu e bine! Uite ce zice cuvântul Scripturii, uite ce zice Dumnezeu pentru tine! Haide înapoi la viaţă, haide! Nu e bine ce faci! Trebuie să-i aprindem pe ci din jur, să-i aprindem cu dragoste! Nu cu deget[ul ridicat]! Cum zicea părintele Paisie Olaru: Turma nu se conduce cu bâta, ci se conduce cu fluieraşul! Trebuie să le arătăm celor din jur că avem dragoste! Nu că-i condamnăm, nu că-i criticăm, ci lucrul pe care ni l-a adus Dumnezeu nouă şi pentru care trebuie să-I mulţumim în fiecare duminică este că ne-a adus iubire, ne-a adus Înviere, ne-a aduc sens vieţii!

Aceasta este învăţătura Evangheliei de astăzi! Amin”.

o_samaryanyne

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:

***

***

***

– Cum li se poate arata tinerilor viata adevarata, cum putem noi insine sa intelegem si sa aratam si altora ca viata adevarata este viata in Hristos, ca placerile lumii acesteia sunt inselatoare si trecatoare?

– Cel care se aprinde de focul dragostei lui Hristos, dogoreste si incalzeste pe toti cei din jurul lui. Daca suntem reci ca gheata, ca sloiul de gheata, daca noi nu avem inlauntrul inimii noastre caldura Harului dumnezeiesc n-o sa reusim sa incalzim niciodata pe nimeni! Deci trebuie sa ne preocupam sa-l agonisim [harul Duhului Sfant].

***


Categorii

Femeia samarineanca, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Dosoftei Dijmarescu, Talcuiri ale textelor scripturistice, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “DUMINICA SAMARINENCEI. Predici audio si video despre SETEA DUPA APA VIE A VESNICIEI, A DUHULUI SFANT: “Apa cea vie se afla intotdeauna si numai pe calea cea stramta”

  1. Pingback: LA FANTANA LUI IACOB, PE CALEA INTALNIRII VII CU DUMNEZEU/ Hristos si proscrisii lumii/ SINGURATATEA PRINTRE OAMENI SI APARATE – DRAMA SI FLAGELUL VREMII NOASTRE/ Parintele Nichifor Horia despre lucrarea vie a lui Dumnezeu in noi prin Taine. DE UNDE
  2. Doamne ajuta ! Sunt iubitor de articole care contin informatii despre tineri , depre acea etapa a adolescentei , fiindca si eu ma incadrez in acesta perioada si vreau sa aflu cum sa putem depasi toate tulburarile venite. VA MULTUMESC .

  3. Pingback: PREDICI la DUMINICA SFINTILOR ROMÂNI (audio, text): “Sa cerem ajutorul sfintilor români si al SFINTILOR INCHISORILOR pentru vremurile grele prin care trecem!”. CUM POATE PIERI NEAMUL CAND SE STRICA “SAREA PAMANTULUI”? -
  4. Pingback: Parintele Ciprian Negreanu despre RASPUNDEREA PENTRU PASTRAREA DARULUI INVIERII CA TREZIRE A SUFLETULUI si despre IMENSA PUTERE A CUVANTULUI: “Sa avem mare grija la cuvinte. Cuvintele noastre ne darama pe noi insine!” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: “DACA AI FI STIUT DARUL LUI DUMNEZEU…” – Predici patrunzatoare (si audio) la Duminica samarinencei: “MULT MAI VREDNICI DE COMPATIMIT SUNTEM NOI, CRESTINII, care nu stim pretul sufletului nostru nemuritor si-l vindem pentru de
  6. Pingback: OARE NU ARDEA IN NOI INIMA NOASTRA? Implorarea staruitoare si “vanatoarea” Dumnezeului care ne aprinde tainic sufletele si apoi “se face nevazut”… | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: Conferinta de la Bucuresti (Facultatea de Drept) a MITROPOLITULUI IEROTHEOS: “Dumnezeu nu-Si impartaseste darurile celor care ‘dorm’, celor care nu lucreaza… SA NU DEZNADAJDUITI NICIODATA!” (video, audio, text) | Cuvântul Or
  8. Pingback: INTALNIREA CU HRISTOS. Parintele Zaharia despre LUCRAREA PLINA DE DELICATETE SI SMERENIE A LUI DUMNEZEU cu care cauta sa ne imbie sa dorim, sa primim si sa putem pastra APA CEA VIE A DUHULUI: “Ca să tămăduiască rănile femeii samarinence, Domnul
  9. Pingback: SA PAZIM UNITATEA FAMILIEI BISERICII, tinand si marturisind credinta ortodoxa CU INTELEPCIUNE SI CU DRAGOSTE, “nu cu isterie si cu condamnari irevocabile ale altora”! CINE SE RUPE DE BISERICA, ACELA MOARE! “Slavă lui Dumnezeu, că nu ne
  10. Pingback: TÂNJIREA | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: “Vrei să mântuiești un alt om care trăieşte în păcat? OFERĂ-I UN MOD DE A NĂDĂJDUI. Să creadă că poate să facă ceva bun şi că are ceva bun înlăuntrul său”. CUM SA CREĂM PREMISELE LUCRĂRII LUI DUMNEZEU CU NOI? | Cuvântul
  12. Pingback: SETEA | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: PS Benedict Bistrițeanul: ÎN AȘTEPTAREA DUHULUI SFÂNT (video, text). “Omul este chemat să nu lucreze cu jumătăți de masură, ci să țintească maximul” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate