“OBSTEA” DUHOVNICEASCA DIN INCHISOAREA AIUDULUI SAU MICA FILOCALIE A TEMNITEI
Prezentam un pasaj edificator din descrierea pe care Ioan Ianolide o face in cartea “Intoarcerea la Hristos” vietii duhovnicesti comunitare desfasurate de el, impreuna cu Valeriu Gafencu si cu alti doi prieteni (Virgil Maxim si Marin Naidim) nu in spatiul imbietor al unei manastiri, ci chiar in infernul unei celule de la Aiud…
Gasim aici o infatisare necomplezenta a realitatii razboiului duhovnicesc in toata cruzimea lui, care nu cruta nici pe cei mai sfinti oameni si nici locurile unde suferinta este cea mai grea. Sunt aratate in amanunt ispitele specifice vietuirii in comun si atacurile tipice pe care le indura oamenii cu adevarat hotarati sa vietuiasca duhovniceste, dar este reliefata si cununa de biruinta pe care Dumnezeu le-a daruit-o. Vom afla cui spune Ioan Ianolide ca i s-a datorat in cea mai mare masura aceasta biruinta si pe ce cai au biruit ispitele. Este o istorisire cu adevarat filocalica si o lectie duhovniceasca de mare pret pentru orice crestin angajat in razboiul nevazut si pentru orice comunitate, cat de mica, de suflete care aleg sa duca impreuna lupta intru Hristos:
“În această perioadă Valeriu stabileşte o legătură sufletească strânsă cu trei prieteni apropiaţi. Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţin sufletele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obşte. Această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat, cu autoritate. De asemenea s-a înţeles că oricât de mare este dorinţa comuniunii, totuşi fiecare om este unic, are viaţa lui, evoluţia lui, specificul lui, care nu poate fi confundat cu un altul, ci numai comunicat – ba chiar comunicat după anumite rigori pe care le impune personalitatea oamenilor.
Se iscau tensiuni din nimic, dintr-un gând rău. Şi am înţeles că nu orice gând rău este un păcat, ci numai cel care este acceptat de conştiinţă şi devine patimă. Se poate ca un gând rău să dureze ca ispită mai mult timp dar să nu fie niciodată acceptat, şi deci acesta nu e păcat şi nu trebuie mărturisit decât numai dacă uşurează războiul nevăzut cu duhurile. În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă, ori dacă vreţi o ştiinţă.
Lăcomia a fost una dintre ispite, dar nu cea mai greu de învins şi împotriva ei a funcţionat bine spovedania comună. Lenea şi comoditatea au tulburat liniştea uneori dar când s-a tras semnalul de alarmă au dispărut ca prin minune.
Unii şi-ar putea închipui că am avut parte de felurite ispite trupeşti, dar ele n-au existat între noi, ci a fost lupta fiecăruia în parte, luptă în care ajutorul reciproc ne-a fost de mare folos. Am învăţat că dacă nu laşi mintea să râvnească pofta trupului, atunci trupul se supune duhului. Şi un trup înfrânat ajută mult în sporirea duhovnicească. Dacă îndeobşte se observă influenţa trupului asupra sufletului, pentru oamenii duhovniceşti este evidentă forţa sufletului asupra trupului. Dacă de exemplu eşti înfometat dar eşti convins că trebuie să posteşti, în faţa unor mâncăruri gustoase sucurile gastrice nu vor secreta. Dacă, invers, o minte (bolnavă) va considera că nu este oprit a pofti pe mama ta, o va pofti, deşi în general asta nu se petrece tocmai datorită respectului nestrămutat al copilului faţă de mamă.
Aşa cum trupul este legat prin multe tentacule de lumea materială, tot aşa mintea este în contact cu duhurile nevăzute, care vin fără voia noastră, ca o nadă. Omul le poate primi ori le poate respinge. Dar acest război nu e nici simplu şi nici scurt, ci angajează sufletul într-o luptă complexă şi de durată. Un gând primit devine poftă şi hrăneşte imaginaţia şi simţurile, apoi se transformă într-un plan, o dorinţă, o tendinţă gata de a se înfăptui. Până aici este războiul nevăzut. De aici se trece la fapte. Lupta trebuie dată la primul atac al duhurilor rele, adică gândul rău trebuie respins dintru început; dacă a fost primit, cel puţin să nu devină dorinţă; dacă a devenit dorinţă, atunci să nu devină hotărâre şi plan, căci de la plan mai este un pas mic până la faptă. Aici trebuie dusă bătălie crâncenă, căci păcatul cel grav este cel cu fapta, iar vindecarea păcatului este cu atât mai uşoară cu cât a fost învins de la primele momeli ale ispitei.
Se întâmpla adesea să simţim unul faţă de altul porniri rele pentru un cuvânt nepotrivit, pentru o vorbă ce părea în plus, pentru un gest pripit, pentru o dorinţă ce părea exagerată. Chiar râvna unora poate sminti pe alţii. Priceperea, inteligenţa şi chiar virtutea pot fi prilej de poticnire pentru ceilalţi. De ce? Din cauza subtilităţii şi multitudinii de forme pe care le îmbracă mândria, orgoliul, slava deşartă, umplerea de sine, iubirea de sine, egoismul, egocentrismul.
Aşa s-a ajuns la lepădarea de sine, la moartea eu-lui fiecăruia dintre noi. Ne-am silit să ascultăm unii de alţii, să ne supunem unii altora aşa cum ne-am supune lui Dumnezeu. Pe fiecare dintre noi ne-a ispitit satana; dar prin fiecare dintre noi a lucrat Duhul Sfânt şi a biruit.
Mica noastră comunitate era o şcoală a desăvârşirii. Am învăţat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute şi prin ea Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învăţat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alţii, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înţelegere umană şi, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ţinta finală a slavei lui Dumnezeu.
Virtuţi care în singurătate păreau bine înstăpânite în suflet, se dovedeau fragile la întâlnirea cu oamenii. Şi ne gândeam: dacă cei ce se silesc întru trezvie pot să fie astfel ispitiţi, atunci cei ce nici nu-şi pun probleme de conştiinţă trăiesc, fără îndoială, în satanismul cel mai flagrant. Libertatea de fapt o dă trăirea în bine, iar în rău este numai robia.
Comuniunea noastră era de fapt confruntarea dintre noi pe de o parte, dintre noi şi Dumnezeu pe de alta. Am alergat toţi către acelaşi Arhetip-Hristos şi fiecare şi-a rotunjit propria sa personalitate, încât am realizat unitatea în diversitate. Forţa duhovnicească a acestei lupte a fost tot timpul dragostea. Ne-am încredinţat lui Dumnezeu, ne-am dăruit Lui şi am trăit prin El şi în El.
În toate aceste împrejurări şi în altele asemănătoare Valeriu a fost cel care nu s-a înşelat, care a ieşit primul la lumină, care a ars ca o flacără în mijlocul nostru al tuturor – şi asta prin valoarea împrejurărilor, căci nu fusese nimic stabilit în sensul unei ierarhii. Valeriu a fost omul în care l-am văzut sălăşluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră; datorită lui cred că am fost ocrotiţi de Dumnezeu; în fine, tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: Trăiţi în Hristos!”
55 Commentarii la ““OBSTEA” DUHOVNICEASCA DIN INCHISOAREA AIUDULUI SAU MICA FILOCALIE A TEMNITEI”
VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>