VALERIU GAFENCU, omul care A ALES LIBERTATEA LUI HRISTOS sau “EVADAREA” SPRE INAUNTRU: “Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la înnoirea lui sufletească… VĂ ROG FOARTE MULT, GRIJIŢI-VĂ DE SUFLET!”

(fresca de Sorin Efros – paraclisul spitalului Parhon)

Vedeti si:

***

Libertatea lui Valeriu Gafencu transcende gratiile puşcăriei comuniste

Foarte mulţi cercetători ai vieţii lui Valeriu Gafencu şi au pus întrebarea firească: de ce nu a evadat cel numit Sfântul Închisorilor din colonia de muncă de la Galda de Jos, unde restricţiile şi paza erau deficitare? Cei închişi trăiau de fapt într-o semi-libertate, fiind păziţi de un număr redus de gardieni atât la muncă în podgorii, cât şi pe drumul dus-întors de la locaţia unde erau cazaţi cu pază deficitară. Era anul 1946 şi regimul politic al celor închişi pentru delicte politice era relaxat.

În colonia de muncă, Valeriu Gafencu şi-a revăzut mama, surorile şi prietenii. Camaradul său condamnat 20 de ani de muncă silnică, Ion Ianolide, se îndrăgosteşte de Valentina, sora mai mare a lui Valeriu Gafencu, cu care se logodeşte pe ascuns în colonia de muncă, în „vila” din podgorie. Unii dintre prizonieri au reuşit sa evadeze uşor şi au fugit prin Iugoslavia spre Occident. Comuna Galda de Jos era aşezată la 16 kilometri de Alba-Iulia, într-un cadru natural mirific spre Munţii Apuseni, în care trona castelul contelui Kemeny. Şi, totuşi, Valeriu Gafencu, deşi avea îndeplinite toate condiţiile să evadeze, nu o face. „Criticii” lui Valeriu Gafencu nu au înţeles că acesta a ales o „altfel” de libertate, care se încadrează pe „cărarea împărăţiei”. Libertatea întru Hristos a fost „calea împărătească” aleasă pentru veşnicie de Valeriu Gafencu. Deşi ştia ce vremuri politice întunecate voi urma pentru el, fără speranţă de eliberare din puşcărie, pentru că se instaura comunismul de inspiraţie sovietică, ce impunea într-un stil rebarbativ o lume închinată întunericului, Valeriu Gafencu a ales să se jertfească pentru mântuirea neamului său.

Libertatea interioară a lui Valeriu Gafencu transcende gratiile şi zidurile închisorilor ca singură cale îngustă şi spinoasă spre Iisus Hristos. La Galda de Jos, Valeriu Gafencu a ales cu smerenia caracteristică calea libertăţii întru Hristos şi refuza o libertate exterioară şi lumească, care îndemna la complicitate şi îndepărtare de firul subţire ce leagă pământul de cer şi neamul de Dumnezeu. Într-o scrisoare din închisoare, Valeriu Gafencu transcrie stările sufleteşti de alegere a adevăratei şi unicei libertăţi, cea prin Sângele şi Trupul lui Hristos.

„În lupta cu puterile întunericului, cu gândul la Dumnezeu, mi-am găsit pacea în rugăciune. Şi-ntotdeauna mă gândesc ca Bunul Dumnezeu, în dragostea-I nemărginită pentru oameni, ne trimite încercarea suferinţei, ca prin ea să ne purificăm de păcate, să ne învăţăm a renunţa cu bucurie la tot ce-i trecător şi să ne îndreptăm cugetele spre Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. În suferinţă m-am putut cunoaşte pe mine însumi, mi-am putut cunoaşte goliciunea şi nimicnicia. Azi mă văd un păcătos, cel mai păcătos om. Şi când am privit în adâncul inimii mele, am găsit acolo darul nepreţuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtuţilor, pe care Dumnezeu l-a sădit în om spre cultivare şi desăvârşire. Si eu, ca un rob ticălos, am nesocotit o viaţă întreagă acest dar (…). Azi mulţumesc din tot sufletul pentru toate suferinţele şi umilinţele prin care mi-a fost dat să trec, căci ele m-au adus la conştiinţa păcatului şi m-au făcut să înţeleg că singura cale care duce la mântuirea Neamului este Calea evanghelică: Hristos. Cu fiecare mică jertfă de iubire trăiesc o bucurie mare, unică. Din renunţări îmi culeg mulţumirea şi sufletul mi-i însetat de dăruirea totală pentru Hristos (…). De multă vreme am luat hotărârea de a trăi curat, în Duh creştin. Sunt fericit, căci dacă mi-i îngrădită libertatea fizică de către legile omeneşti, prin zidurile închisorii, în schimb Dumnezeu mi-a dăruit libertatea sufletului prin trăirea Iubirii – şi această libertate este bunul suprem pe care l-aş fi putut câştiga în lumea aceasta plină de deşertăciuni”.

Valeriu Gafencu şi-a asumat suferinţa ca primii creştini apostolici. Pentru Valeriu Gafencu libertatea nu mai avea o conotaţie fizică sau materială, ci una spirituală şi creştină. În puşcăria catacombelor era un om liber întru Hristos. Puşcăria devenise o binecuvântare pentru Valeriu Gafencu, oferindu-i calea Crucii, singura „cărare către Împărăţie” şi mântuire. Valeriu Gafencu scriindu-i părintelui duhovnicesc e deplin conştient de calea mucenicească aleasă, că libertatea e în catacombele creştine din închisori, nu în societatea românească aşa-zis liberă şi deja controlată de către comunişti după instaurarea Guvernului Dr. Petru Groza, la 6 martie 1945.

„Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la înnoirea lui sufletească. Căci unul singur e drumul care duce la Înviere: Golgota, jertfa de buna voie pentru Iubire şi Adevăr. V-am mărturisit, Părinte, gândurile acestea, cu bucurie a inimii mele. Ştiu că sufletul Sfinţiei Voastre le primeşte pe toate cu bucurie şi mulţumire în Domnul (…). Gândul meu de iubire vi-l transmit cu toată căldura sufletului, căci în rugăciunile Sfinţiei Voastre îmi găsesc odihna. Aici, în Galda, suntem vreo 70 de deţinuţi. Printre ei sunt oameni care si-au pus la modul cel mai serios problema mântuirii. În Aiud, anii aceştia de suferinţă şi de grele încercări au contribuit în chip unic la zidirea lăuntrică a neamului, a omului nou: Creştinul. Numai Dumnezeu ştie. Aici la Galda sunt tocmai cei care înţeleg şi stăruiesc pe calea mântuirii“.

Libertatea lăuntrică primează pentru Valeriu Gafencu, transformat în „omul nou”: creştinul desăvârşit. Libertatea lui Valeriu Gafencu e de altă natură, nu lumească, societară, ci hristică, total diferită de cea a celor care au evadat din colonia de muncă spre Occident. Libertatea lui Valeriu Gafencu e plenară expresie a credinţei adevărate, dezbărate şi descărnate de lumea materială.

În anii ’90, fostul deţinut politic clujean Nicolae Trifoiu îmi mărturisea că Valeriu Gafencu era la Galda de Jos un model de jertfă hristică, un far luminos după care îşi îndreptau inimile toţi cei din colonia de muncă. Munca în aer liber şi simbioza mistică între vii, la culesul strugurilor, ca simbol creştin, în prezenţa revelatoare a lui Valeriu Gafencu producea o stare de înălţare sufletească şi curăţie, frăţietate şi comuniune hristică cum la primii creştini. Pentru Nicolae Trifoiu, care fusese închis de regimul carlist din 1939, întâlnirea între viile încărcate de rod bogat cu Valeriu Gafencu a fost apa vie şi sfinţitoare, care i-a dat putere şi trăire creştină autentică să treacă peste calvarul puşcăriilor comuniste până la eliberarea din 1964 şi să poată îndura tot greul universului concentraţionar, cu sufletul întors numai spre Chipul lui Hristos, dezvăluit cu atâta candoare la Galda de Jos de către Valeriu Gafencu. Încă din toamna lui 1946, Nicolae Trifoiu l-a considerat pe Valeriu Gafencu un Sfânt al Închisorilor. Nicolae Trifoiu a preluat de la Valeriu Gafencu modelul său de libertate interioară, realizând că lupta sa nu depinde doar de un regim politic trecător, chiar şi cumplit cum cel comunist, ci de eliberarea de sub teroarea istoriei supuse totalitarismelor de orice fel. Lupta pentru mântuire e de fapt o înverşunată bătălie cu regimul păcatului, o eliberare de sub domnia răului materialnic, faţă de duhurile rele. Ţelul final al Sfinţilor Închisorilor era mântuirea neamului românesc şi omenesc pe calea Învierii. Ieşirea de sub teroarea istoriei ca expresie a universului concentraţionar a reprezentat „calea împărătească” a lui Valeriu Gafencu şi confraţilor săi de luptă cu păcatul. Libertatea celor închişi era calea oamenilor pentru Hristos. Nicolae Trifoiu, ca şi ceilalţi comilitoni, a înţeles atunci că libertatea adevărată este trăirea duhovnicească în Hristos aşa cum a înţeles, mai de devreme, încă din 22 noiembrie 1943, în închisoare Valeriu Gafencu într-o scrisoare către cei dragi:

„Mie îmi pare tare bine ca voi înţelegeţi această lume. Mi-aduc aminte că, încă în sat, îi mai ajutaţi din când în când şi pe ţiganii şi nevoiaşii de pe la noi! Ştiţi şi voi ce înseamnă lucrul acesta!?! Fericirea este sensul întregii noastre vieţi. Şi eu vă mărturisesc azi, după ani de suferinţa, meditaţie şi frământări cu viaţa aspră că Viaţa nu are nici un sens fără Hristos! Că toate alergările noastre fără Iisus sunt deşertăciune şi goana după vânt! De aceea, să căutăm ca prin modul nostru de trăire să-L câştigăm pe Mântuitorul în inimile noastre. Numaidecât să vă spovediţi şi împărtăşiţi. Să faceţi o spovedanie cât mai serioasă şi mai adâncă. Să luaţi hotărârea de a vă lepăda de păcate, să duceți lupta cu răul inimii voastre înclinate a-i judeca şi condamna pe alţii pentru faptele lor când noi înşine săvârşim aceleaşi păcate. Vă rog foarte mult, grijiţi-vă de suflet!“.

Pentru Valeriu Gafencu libertatea nu era un moft politic sau social, ci un ţipăt lăuntric (ca a lui Munch) de eliberare către Dumnezeu. Vizitat de mamă, surori şi prieteni la Aiud, Valeriu Gafencu îi aşteaptă pe cei dragi cu o seninătate angelică de om sfinţit de dureri şi suferinţe, de sfânt în viaţă:

„Valeriu a fost chemat în faţa comisiei sovietice care opera «repatrierea», pentru a-l convinge să se repatrieze – adică să se întoarcă în Basarabia. Pentru îndrăzneala de a-i înfrunta pentru actul cotropirii, comisia a cerut transferul lui Valeriu în URSS pentru a fi judecat şi condamnat pentru insulta adusă guvernului sovietic şi a armatei roşii. Dumnezeu a vrut să-l salveze printr-un reprezentant al comisiei. După spusele lui Valeriu, acela tăcea şi se uita la el tot timpul, apoi a triat dosarul lui, incluzându-l între cei care nu pot fi repatriaţi. Mama şi bietele lui surioare au fost urmărite câţiva ani de serviciile secrete sovietice pentru a fi şi dânsele repatriate. În bejenie prin toată ţara, se ascundeau prin mahalalele oraşelor, prin sate de munte, şi aşa au scăpat nedeportate în Siberia. Când lucrurile păreau că s-au mai liniştit, prin 1946-47 au venit la un «vorbitor» la Galda de Jos. Acolo le-am cunoscut şi noi. «Vorbitorul» se obţinea cu aprobarea Penitenciarului şi avizul Miliţiei Aiud. Mama lui Valeriu a fost supusă unui interogatoriu prelung şi apoi obligată să spele toate WC-urile şi duşumelele localului Miliţiei Aiud, o zi şi o noapte în continuu, deşi trecuse de 60 ani şi era slăbită şi bolnavă. Văzându-l pe Valeriu şi pe noi toţi împrejurul dânsei, n-a putut scoate un singur cuvânt, numai lacrimile îi şiroiau, îmbrăţişându-şi fiul şi îmbrăţişându-ne şi pe noi. Valeriu o purta în braţe – era micuţă de statură, – aşa cum porţi un copil şi dânsa se lipea de pieptul lui cu aceeaşi dragoste cu care probabil Valeriu se alintase la pieptul dânsei în copilărie. Surorile îl mâncau din ochi cu dragostea lor şi el le îmbrăţişa şi le mângâia cu cuvinte de încredere în Dumnezeu, facându-ne pe toţi să plutim ca pe o apă vie spre limanul speranţelor sfinte”¹.

Libertatea de la Galda de Jos era iniţiatică, o mijlocire dumnezeiască de întâlnire cu personalităţi duhovniceşti, care au făcut istorie creştină pe drumul mântuirii neamului. Peste colonia de muncă de la Galda de Jos trona spiritul tutelar al lui Arsenie Boca, ca un model duhovnicesc, demn de urmat de către tinerii ucenici prin suferinţă întru Hristos:

„Dornici să cunoaştem marile spirite creştine ale neamului nostru făceam escapade duhovniceşti cu îndrăzneală temerară, care ne-ar fi putut costa sancţiuni grele sau execuţia, căci puteau fi interpretate ca evadare. Părintele Arsenie Boca, ctitorul Filocaliei româneşti, cum îl numeşte părintele profesor (doctor) Dumitru Stăniloae, ne trimisese prin cineva primele volume ale Filocaliei; voiam să-l vedem şi să-i mulţumim, împărtăşindu-ne şi din cuvântul lui de învăţătură. Din colonia de la Galda de Jos Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi Marin Naidim au plecat într-o sâmbătă dimineaţa, tăind munţii şi pădurile în linie dreaptă până la Sâmbăta, pe jos. Cu Nicu Mazăre şi Iulian Bălan am trecut peste culmile Trascăului până la Râmeţ, unde părintele Oţea reconstruia din albia râului Geoagiu Mănăstirea ortodoxă distrusă de armatele Măriei Tereza, aşa cum i se descoperise în vedenie la Sfântul Munte Athos, ca şi părintelui Arsenie Boca pentru Mănăstirea Sâmbăta. După întoarcere, Valeriu căpătase o stare de armonie interioară, de pace – vizibilă în manifestările lui pline de linişte şi blândeţe, – ajungând la o suportare tăcută şi la o umilinţă nedisimulată, firească în tot ce făcea. (…) Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt.“

La Aiud, Valeriu Gafencu era perceput de comilitoni ca un aristocrat al jertfei, în sensul gândirii lui N. Berdiaev. Era un pneumatofor ce respira aerul libertăţii prin Rugăciunea lui Iisus, ajungând la starea senină de isihia. Valeriu Gafencu s-a mărturisit prin jertfă, urmându-L pe Hristos, Care a răscumpărat lumea „cu însuşi Sângele Său” (Fapte 20, 28). La Aiud, unde era închis Valeriu Gafencu, „era o închisoare de fier”, cum mărturisea Iustin Pârvu, în care prin rugăciune deţinutul se elibera de lume şi se apropia de Dumnezeu:

„Rugăciunea te transforma până la sânge. Rugăciunea s-a trăit acolo până la maxim. Rugăciunea o învăţau noaptea sub pătură, învăţau doi-trei Psalmi, un Acatist, un Paraclis. Nu era voie să faci rugăciune în celule, însă într-un colţ, într-un unghi mort unde nu putea să te observe «caraliu», în genunchi se citea Paraclisul Maicii Domnului, Psaltirea sau orice alt text, un Acatist, tot ce se ştia^“2.

Rugăciunea era cea mai firească formă de exprimare a libertăţii în închisorile comuniste, care transcende gratiile şi regimul de teroare. Prin rugăciune, deţinuţii se eliberau de teroarea devastatoarea a unui lumesc pervertit şi decăzut. Rugăciunea le transforma şi primenea sufletele, devenind oameni liberi întru Hristos. Jertfelnicia martirilor din închisori era sfinţitoare şi elibera omul de păcatul universal.

Valeriu Gafencu putea evada de la Galda de Jos, unde trăia într-o semi-libertate: mergea la doctor, se ruga la biserica din Teiuş şi discuta peripatetic cu prietenii veniţi special pentru el să-l vadă. În scrisorile către mamă, surori şi veri răzbate o credinţă curată şi feciorelnică. Aflăm că era foarte ataşat de părintele Arsenie Boca de la Mănăstirea Sâmbăta, unde o trimite pe sora sa Valentina să facă o „spovedanie completă”. Şi totuşi Valeriu Gafencu nu evadează, el e preocupat de lupta cu păcatul interior ca o premisă a biruinţei asupra păcatului exterior, lumesc, regenerat de regimul comunist abia instaurat. Valeriu Gafencu ştia că nu avea unde să evadeze decât în Hristos, în lupta cu înfrângerea păcatului pentru o libertate asumată într-o metanoia creştină mântuitoare pentru neamul său. Libertatea lui Valeriu Gafencu nu era din lumea aceasta, carnală, a unui imanent şi imediat descărnat de taina credinţei, ci aparţinea de resurecţia sufletului în Iisus. Valeriu Gafencu nu avea unde să fugă de păcat într-o lume exteriorizată, ci îl căuta să-l înfrângă răul universal prin credinţă, spovedanie şi jertfa sfinţitoare. Comunismul ca experiment al căderii luciferice nu putea fi zdrobit de un „evadat” sau un „fugar”, ci doar de un om după Chipul lui Dumnezeu, de un sfânt ca Valeriu Gafencu, care s-a oferit jertfa mucenicească, ca să spele cu sângele credinţei adevărate păcatele neamului său căzut şi să fie martor al apărării la cea de-a doua venire a lui Hristos.

Într-o scrisoare scrisă de Valeriu Gafencu către surori în perioada Aiud / Galda din anul 1946 îşi mărturiseşte crezul şi descoperim futilitatea unei posibile evadări. Lupta pe care o ducea cu înfrigurare Valeriu Gafencu făcea parte din războiul nevăzut, unde trădarea unei fugi ruşinoase din faţa luptei cu păcatul ar fi fost, de fapt, o întoarcere a feţei omului de la Hristos. Gafencu refuza să fie un laş acaparat de materialnic, ci a preferat să fie un sfânt biruitor pentru care libertatea e un drum cu o singură destinaţie: Iisus Hristos. Libertatea lui Valeriu Gafencu era o sabie spirituală de foc care reteza capetele balaurului totalitarismului ateu. Prin smerenia sa desăvârşită, Valeriu Gafencu a ucis balaurul materiei, urmându-l cu inima neînfricată pe Sfântul Gheorghe. Libertatea lui Valeriu Gafencu transpira sânge prin rugăciune pentru mântuirea neamului omenesc şi românesc supus vremelnic totalitarismului comunist. Valeriu Gafencu le scrie duios surorilor din închisoare că

„Adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Avem poruncă de la Dumnezeu să trăim în Adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru Adevăr. Numai aşa ne putem mântui, ne putem câştiga fericirea.”

Valeriu Gafencu subliniază profetic către surori, ca un testament pentru toţi credincioşii, ca îndemn de urmat, primenitor şi simţitor „căutaţi de vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea, cu păcatele ei, în pace”.³

Libertatea lui Valeriu Gafencu era căutarea înfrigurată şi smerită a omului pe calea îndumnezeirii prin Hristos. Valeriu Gafencu nu a evadat şi nu a fugit din faţa celui rău, ci a preferat să lupte bărbăteşte – prin post, rugăciune şi jertfă – şi să biruiască totalitarismul lumii pentru eliberarea neamului românesc de păcat, prin Imitatio Christi.

O perspectivă teandrică despre Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor

L-am cunoscut destul de bine pe Nicolae Trifoiu, un fost deţinut politic care a stat 24 de ani în închisoriile carliste, antonesciene şi apoi în cele comuniste. Calvarul detenţiei nu i se citea pe faţa luminată de o credinţă trainică şi adevărată. Nicolae Trifoiu a fost închis cu Valeriu Gafencu la Aiud, între anii 1942 – 1946. De la el am aflat prima dată, la începutul anilor 90 despre Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor. Avea o mare dragoste faţă de Sfântul Închisorilor comuniste. A şi scris o carte de mărturii în 2003 la Cluj: „Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor din România”, Editura Napoca Star. E prima lucrare, care înmănunchează mărturii despre Valeriu Gafencu după amintirile lui Ioan Ianolide.

De atunci au mai văzut lumina şi alte cărţi ca „Sfântul închisorilor” de călugărul Moise de la mănăstirea Oaşa, în 2007 sau „Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor” de Octavian Anastasescu, Editura Meditaţii, Bucureşti, 2014. De asemenea, au apărut în ultimii ani numeroase studii, mărturii sau cărţi despre Valeriu Gafencu, dar nicio sinteză care să surprindă exhaustiv acest fenomen hristologic de o unicitate tainică a ortodoxiei mărturisitoare româneşti. Fenomenul Valeriu Gafencu trebuie privit din perspectiva teologică a unei renaşteri din subterana istoriei a germenilor ideii de sfânt popular. Din catacombele suferinţei s-au înălţat „hristofori” ce transced lumea materială perceptibilă. Valeriu Gafencu reprezintă suma Sfinţilor Închisorilor din perioada comunistă şi nu numai. Valeriu Gafencu a transces prigoana comunistă. El a fost un persecutat al regimurilor totalitare în general, fie carlist, fascist sau comunist. Prin Valeriu Gafencu asistăm la o rezistenţă spirituală şi tainică a ortodoxiei autentice faţă de agresiunea regimurilor dictatoriale. În general, studiile şi mărturiile vorbesc despre ultimii ani de viaţă a Sfântului Închisorilor, despre martiriul de la Târgu Ocna din 1951/1952 şi revelaţiile Luminii din acel sanatoriu, ca o cameră înaintea morţii şi Învierii.

Dar imanenţa fenomenului Valeriu Gafencu nu o putem pricepe decât de la convertirea sa în zarca Aiudului din primăvara şi vara lui 1943, când tânărul prizonier al regimului antonescian realizează că suferinţa sa este începutul izbăvirii sufletului pe calea spinoasă şi plină de ispite sau pericole în drumul tainic al mânturii şi Învierii. Cu lacrimi în ochi, Valeriu Gafencu, deşi creştin practicant, „căldicel” ca toţi tinerii realizează atunci sensul zguduitor al suferinţei ca o cale a spinilor înspre mântuire a generaţiei sale lovite de o istorie crudă şi nedreaptă. Nu-l putem înţelege pe Valeriu Gafencu de la Târgu Ocna fără revelaţia mântuitoare a convertirii din zarca Aiudului. El realizează cu smerenie că face parte din sensul istoriei creştine a neamului său şi prefigurează prin suferinţă ceea ce va urma pentru români, adică calvarul din perioada bolşevică a comunismului.

Într-o scrisoare către cei dragi, Valeriu Gafencu face o mărturisire de credinţă a sensului vieţii sale întru Hristos şi a convertirii în spiritul şi legea unei vieţi de călugăr între gratiile puşcăriei:

“Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!” Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr. Ei, bine. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite?! Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat. Ce este viaţa?! După mult zbucium, după multă durere trăită – paharul suferinţelor mi se umpluse –, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!” Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un singur om mi-a spus: „Meriţi a fi sărutat!” Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi mi-am continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu.”

Valeriu Gafencu devine un om liber întru Hristos deşi era închis. Libertatea întru Hristos nu ţine cont de zidurile ridicate de oameni. El percepe puşcăria ca şi catacombele romane pentru primii creştini: eliberatoare şi sfinţitoare. Valeriu Gafencu se poartă între zidurile puşcăriei ca într-o mănăstire, oferind sens suferinţei şi un exemplu pentru o generaţie ce urma să fie sacrificată pe altarul materialismului ateu comunist. Valeriu Gafencu era deja în mijlocul unei lupte între bine şi rău, între Lumină şi întunericul căderii. Gafencu devine omul nou împărtăşit liturgic cu tainele credinţei cele adevărate, cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ca un sfânt ostaş implicat în războiul nevăzut cu vechiul om „sinucis” sufleteşte de căderea din grădina Edenului.

Convertirea lui Valeriu Gafencu la viaţa desăvârşită a lui Hristos din iunie 1943 e prima treaptă pe scara spre sfinţenie şi o deschidere a dasein-ului spre miracolul unui model hristic pentru generaţii de martiri anticomunişti de la Târgu Ocna, din iarna lui 1952. Prin rugăciune şi post Valeriu Gafencu sfinţeşte sanatoriul de la Târgu Ocna. Aici bolnavii de TBC nu îşi aşteptau moartea, ci doar adormirea întru cele veşnice, cu îmbărbătarea rugătoare a lui Valeriu Gafencu care era perceput ca un sfânt de către colegii de penitenciar, dar şi de către gardieni sau doctori. Puterea rugăciunii sfinţitoare a lui Valeriu Gafencu înmuiaseră inimile împietrite ale gardienilor. Sanatoriul Târgu Ocna, în 1951/1952 devine prin Valeriu Gafencu o „pregustare” a Raiului, o anticameră necesară spre mântuire şi Înviere. Valeriu Gafencu a ajuns la o desăvârşire a credinţei sfinţitoare la Târgu Ocna, care nu ar fi fost posibilă fără coborârea în iadul şi catacombele morţii sau deznădejdii de la Aiudului. Valeriu Gafencu devine la Târgu Ocna, în ochii colegilor săi de suferinţă şi generaţie o Imitatio Christi. Doctorii şi gardienii sunt înnobilaţi şi transfiguraţi de suferinţa sfinţitoare a lui Valeriu Gafencu. Un coleg de celulă care a devenit mai târziu preot vorbeşte de transfigurarea la propriu a închisorii:

“La Târgu Ocna s-a practicat „rugăciunea inimii”. Valeriu Gafencu şi Ion Ianolide au adus experienţa duhovnicească a Aiudului, cei arestaţi după 1948, pe cea isihastă a Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, unde îi cunoscuseră pe marii duhovnici, părinţii Benedict, Sofian, Daniil etc. Cu binecuvân­tarea preoţilor, s-a chemat şi aci, zi şi noapte, numele de putere al Domnului nostru Iisus Hristos. Şi s-au petrecut lucruri de taină, adevărate experienţe mistice. Părinţii Gherasim Iscu, Viorel Todea, Sinesie Ioja şi alţii ne-au asistat pe toţi, prin tot felul de slujbe şi mai ales prin taina spovedaniei, această „sfântă terapie”. Mai mult decât atât: în închisoare ne-am putut împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, aduse aci prin oameni ai lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au fost cuminecaţi (…) Asistenţa medicală a fost organizată, sub oblăduirea înge­rească şi maternă a doamnei doctor Margareta Danielescu, de către medicii noştri deţinuţi. Cine nu-şi aminteşte de devota­mentul şi nopţile nedormite ale medicilor Ion Ghiţulescu, Constantin Banu, Nicolae Floricel (Papaşa!), Aristide Lefa, Mihai Lungeanu? Dar cine poate să-i uite pe tinerii – tebecişti şi ei dar ceva mai în putere – care, cu o dăruire impresionantă, dar firească şi discretă, au fost în acelaşi timp surori de ocrotire şi infirmiere, femei de serviciu, spălătorese de rufe şi cearceafuri, pline uneori de puroi, muncind ca pentru Hristos, şi ziua şi noaptea, când făceam de gardă la patul bolnavilor mai grav. Dintre ei, unii nu au gustat din porţia lor de lapte, de unt sau de carne. Le cedau bolnavilor care aveau nevoie, ei mulţumindu-se cu fasole şi cu arpacaş. Mai toţi sunt aici de faţă. În mijlocul acestor realităţi tragice, tinereţea noastră, cu năzuinţele ei sfinte, purta pecetea optimismului. (“Părintele Voicescu, un duhovnic al cetăţii”, apărută la Editura Bizantină, 2002, în îngrijirea Ioanei Iancovescu)”.

Valeriu Gafencu a adormit întru Domnul ca un sfânt. Toţi de lângă el îl percepeau sfânt, ca o icoană vie a lui Hristos. Valeriu Gafencu şi-a cunoscut ziua plecarii la Domnul, aşa cum odinioara erau hărăziţi sfinţii pustiei. În ziua de 2 februarie 1952, cu 16 zile mai înainte de adormirea lui în Domnul, Valeriu Gafencu i-a rugat pe colegii săi de suferinţă să-i facă rost de o lumînare şi de o cămaşă albă, până pe data de 18 februarie. În ziua de 18 februarie, la ora 14:00, după o indelungată rugăciune, cu ultimele puteri, Valeriu a spus: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul.”

Valeriu Gafencu a ştiut să transforme suferinţa în izbăvire mântuitoare să-i dea un sens dumnezeiesc, ca o cale spre mântuire şi Înviere.

“Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus. Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire. Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată.” (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă).

Valeriu Gafencu a înţeles clar şi distinct că omul este Chipul lui Hristos cel viu, că alt sens viaţa noastră nu are în Istorie. Într-o scrisoare din anii revelaţiei Aiudului, Valeriu Gafencu a demantelat nimicnicia regimurilor totalitare ca expresie a răului care vor să deformeze Chipul lui Hristos din om. Valeriu Gafencu a fost nu numai un sfânt dar şi un profet al necesităţii dispariţiei omului istoric pentru a face loc omului duhovnicesc şi înveşnicit de tainele credinţei al cărui sens este unirea prin mântuire şi Înviere cu Dumnezeu.

“Sunt sănătos şi mă gândesc întruna la voi, dragii mei, la toate încercările prin care a trebuit să treceţi, spre a vă da seama de deşertăciunea acestei lumi, de ajutorul şi dragostea lui Dumnezeu, de Viaţa Veşnică, pe care noi o putem câştiga cu mila Domnului, dacă ne vom trăi viaţa în iubire curată, fapte bune şi rugăciune. Viaţa e un dar de la Dumnezeu, şi noi trebuie să ştim a o trăi în chipul cel mai vrednic. Să ne curăţăm de păcate, care ne urmăresc la tot pasul, să fim cu iubire faţă de semenii noştri, să ajutăm, să răspundem la rău prin bine şi la ură prin dragoste, să ne mărturisim păcatele şi să luăm temeinic hotărârea de a nu le mai săvârşi. Iată, a venit şi postul Crăciunului. Pregătiţi-vă sufleteşte pentru această mare sărbătoare creştină, prin post şi rugăciune şi nu uitaţi milostenia pentru cei săraci şi lipsiţi, căci milostenia acoperă o mulţime de păcate. Aşa că, faceţi această faptă măreaţă, ca la Sfintele Sărbători să daţi la câte un sărac, lipsit de ajutor, ba o pâine, ba o prăjitură, ba un bănuţ, că mult vă va răsplăti Dumnezeu şi în viaţa aceasta şi în viaţa viitoare. Mie îmi pare tare bine că voi înţelegeţi această lume. Mi-aduc aminte că, încă în sat, îi mai ajutaţi din când în când şi pe ţiganii şi pe nevoiaşii de pe la noi! Ştiţi voi ce înseamnă lucrul acesta!? Fericirea este sensul întregii noastre vieţi. Şi eu vă mărturisesc azi, după ani de suferinţă, meditaţie şi frământări, cu viaţă aspră, că Viaţa nu are nici un sens fără Hristos! Că toate alergările noastre, fără Iisus sunt deşertăciune şi goană după vânt! De aceea, să căutăm ca prin modul nostru de trăire să-l câştigăm pe Mântuitorul în inimile noastre. Numaidecât să vă spovediţi şi împărtăşiţi. Să faceţi o spovedanie cât mai serioasă şi mai adâncă. Să luaţi hotărârea de a vă lepăda de păcate, să duceţi lupta cu răul inimii voastre, înclinate a-i judeca şi condamna pe alţii pentru faptele lor, când noi înşine săvârşim aceleaşi păcate.” (Penitenciarul Aiud, 22 noiembrie 1943).

Viaţa lui Valeriu Gafencu a fost sfinţită de suferinţă şi credinţă. Şi la Târgu Ocna, Sfântul Închisorilor a ajuns la o înaltă trăire religioasă, la isihia, acea linişte perfectă cum numai cei ce se identifică cu Hristos o pot avea. Dincolo de opoziţii trecătoare şi fără consistenţă teologică, Valeriu Gafencu este perceput de tot mai mulţi români ca un sfânt popular. E o chestiune de timp, în durata lungă a omului istoric şi foarte scurtă din punct de vedere al omului teandric, ca Valeriu Gafencu să fie recunoscut oficial de Biserică ca sfânt în calendar.

NOTE:

¹ Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ediţia a 11-a, Editura Antim, Bucureşti, 2002, pp. 179-185.

² Anca Bujoreanu, Sfinţi Martiri şi mărturisitori români din secolul XX, Editura Adenium, 2014, Iaşi, p. 6.

³ Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul Închisorilor din Romania, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005, p. 201.

(in: Ionut Ţene, “Valeriu Gafencu, o biografie teologică a Sfântului Închisorilor”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016)

Va recomandam si: