“IUBIREA INVINGE MOARTEA”. PARINTELE STANILOAE despre REINCARNARE, SIMTUL TAINEI, comuniune, satul traditional, Filocalie, RABDARE SI IUBIRE, sensul mortii si VALOAREA PERSOANEI (video inedit din Arhiva TVR)

7-10-2013 ~~Sublinieri~~

“Omul împleticit în labirintul lui de planuri de duşmănie împotriva altora, omul incapabil de comuniune adevărată este întunecat în lăuntrul şi pe faţa lui. Poporul spune just de un om prietenos, neduşmănos, fără gânduri ascunse, că este om cu sufletul şi cu faţa deschisă. Este o lumină în el şi pe faţa lui, care se comunică şi altora”.

“Te iubesc, nu vreau sa mori spiritual in vesnicie!”

***

Parintele Staniloae, un om familiar cu Dumnezeu, Universul Credinţei, TVR1 (6 oct. 2013)

Fragment din emisiunea “Lumina din lumina” (TVR) in cadrul careia parintele Dumitru Staniloae ne vorbeste despre pozitia Ortodoxiei fata de reincarnare, afirmand unicitatea persoanei

***

Roman ortodox in Franta: Convorbiri cu Parintele Dumitru Staniloae: “Celalalt poate muri pentru mine daca nu arat iubire”

[…]

… Rabdarea este o mare forta, prin care intarim spiritul. Biserica recomanda foarte multa rabdare.

S.D. – Casnicia este o ambianta in care cei doi parteneri – sotul si sotia – pot experia in chip nemijlocit rabdarea?

Pr.D.S. – Da. Depinde de fiecare. O, sunt greutati foarte mari in viata, sau pentru unul sunt mai mari, pe care trebuie sa le suporte si celalalt. Si cel care sufera, care-i bolnav, si acela trebuie sa rabde, asa dupa cum trebuie sa rabde si cel care sta langa celalalt. In casatorie este si multa rabdare, poate mai multa rabdare decat la monahi. Monahii au si ei virtutile lor, dar au si mirenii virtutile lor. Este sfanta si casatoria. Nu spun ca nu-i sfant si monahismul desi – am accentuat – monah devii prin ierurgie, om casatorit devii prin taina.

S.D. – Parinte, daca ar fi sa calific tonul si ambianta spirituala ale acestor dimineti pe care le-am petrecut impreuna, gratie atat bunavointei cat si raspunsurilor dumneavoastra, as zice ca au fost pecetluite de moderatie, de masura. Cum se impaca aceasta moderatie cu sentimentul intotdeauna excesiv – al preaplinului dragostei, cu bucuria sufocanta, resimtita ca nemasurata pe care si-o provoaca contemplarea subiectului iubit?

Pr.D.S. – Dar in rabdare este numai moderatie? In rabdare este mai multa forta, mai multa exaltare, decat in nerabdare.

S.D. – Vreti sa dezvoltati putin…?

Pr.D.S. – Este mai multa forta. Sa rabd pe cel care este casatorit cu mine, si poate este bolnav, chiar toata viata. Este si o iubire a lui Dumnezeu, incat nu eu vad in rabdare moderatie. Vad in nerabdare. Din pornirea spre toate poftele. Acolo este o proasta moderatie; adica o pacatoasa moderatie. Poate moderatia este ceruta de iubirea adevarata. Iarasi trebuie sa impacam aceste doua antinomii: sa fiu rabdator inseamna sa iubesc pe Dumnezeu fara margine, sa-mi fac datoria fata de ceilalti, sa-i impac singur poate cu greutate, cu suferinta, poate nu cu placeri ca nu in asta sta iubirea. Iubirea sta intr-un sentiment de raspundere fata de importanta celuilalt, fata de valoarea celuilalt, fata de mantuirea celuilalt. Daca-l iubesc, tin sa se mantuiasca.

S.D. – Gabriel Marcel, citat mereu de Parintele Galeriu, spune: “Cand spun cuiva te iubesc, spun tu nu vei muri niciodata”.

Pr.D.S. – Asa este. “Te iubesc” este o concluzie ca celalalt nu va muri. Te iubesc, nu vreau sa mori spiritual in vesnicie. Celalalt poate muri pentru mine daca nu arat iubire, rabdare. Poate muri, da. Si vesnicia in iad este o moarte. Un chin este o moarte. Crestinul nu mai admite o moarte ca inexistenta totala a persoanei.

S.D. – Ca neant.

Pr.D.S. – Da, fiecare traieste in veci. Dar vai de viata (aceluia care se duce in iad. Eu am o datorie, mai ales fata de cei de langa mine sa nu se duca in iad. Sa fac totul ca sa mearga la fericire. Si numai asa merg si eu la fericire. Numai asa vom fi cu adevarat vii. Trebuie sa rabd pentru ca in asta se arata valoarea pe care i-o dau celuilalt si datoria mea este ca el sa-si afirme si sa-si faca vazuta valoarea in veci.

S.D. – Rabdarea, asa cum intelegeti dumneavoastra in chip existential si teologic, este o dimensiune defensiva sau, dimpotriva, care iese in intampinare? Este o actiune defensiva, un mod de a suporta totul?

Pr.D.S. – Este un mod de a suporta, pentru ca sunt foarte multe greutati care cer numai rabdare.

S.D. – Trebuie sa cauti rabdarea, pricina ei, deci trebuie sa-i cauti insuportabilitatea?

Pr.D.S. – Nu, nu este nevoie, asta vine singura, poate ne-o trimite ambianta generala a societatii, poate toate cate s-au intamplat omenirii dupa Cadere, poate slabiciunea corpului care, mergand spre moarte trece prin boli, insuficientele noastre pe care le avem si pe care celalalt le vede, dar trebuie sa le rabde si sa vada dincolo de ele valoarea eterna. Ca sa nu-l prabusesc in iad prin insuficientele lui, incerc ca, rabdand eu, sa ma rabde si el pe mine. Dar, in afara de insuficientele sufletesti, sunt cele de natura biologica. Prin insuficientele sufletesti poate avem si noi o vina, insuficientele trupesti poate vin din ambianta generala.

[…]

CITITI CONVORBIREA INTEGRALA LA SURSA

Vedeti si: Taina Nunţii în Noul Testament. „Dacă îţi spun că te iubesc, înseamnă că nu vei muri niciodată“

Ziarul Lumina:

Iubirea învinge moartea*

Iubirea desăvârşită este aceea care este în stare să meargă până la moarte şi să treacă prin ea pentru cei iubiţi. Astfel, iubirea adevărată este bărbăţie, este eroism, şi nu simplă moliciune şi petrecere în stări de satisfacţie egoistă. Iar eroismul din iubire este mult superior oricărui alt fel de eroism, cum ar fi de pildă cel din dorinţa de slavă deşartă, din disperare sau din alte motive.

Iubirea care merge până la a se lăsa răstignită pe cruce este ceea ce dă jertfei nobleţea supremă, sublimul.

Învăţătura dogmatică a Bisericii ne spune că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a murit pe cruce pentru a împlini rânduiala dreptăţii şi mânat de iubirea divină pentru om. În cadrul acestei scheme a dogmei, se cuprinde însă atâta adâncime şi bogăţie de sensuri, încât nu poate fi epuizată de nici o viziune şi de nici o descriere omenească şi nici de toate la un loc.

Explicaţia dogmatică a acestor minunate fapte divine din mijlocul istoriei omeneşti nu se mistuie prin unul sau două-trei motive pe care mintea noastră este în stare să le domine deplin cu înţelegerea. Cine poate înţelege deplin sfatul lui Dumnezeu? Trebuie să stea la baza întrupării şi jertfei Domnului o constelaţie plenară de motive, de toate nuanţele şi adâncimile, deşi mintea noastră simplificatoare este silită să le încadreze în cei doi termeni extrem de generali, dreptate şi iubire.

Stăruind, cu ajutorul lui Dumnezeu, asupra unuia sau altuia din aceşti termeni, s-ar putea să se găsească numai în el atâta bogăţie de motivaţie a faptelor mântuitoare ale Domnului, încât să ni se pară că ar ajunge singur să le explice. Aceasta însă nu constituie în nici un caz un indiciu că nu-şi are şi celălalt termen însemnătatea sa în motivaţia întrupării şi jertfei de pe Golgota.

În acest articol voiesc să insist puţin în special asupra iubirii ca motiv şi ca explicaţie a jertfei şi iubirii care au ridicat frământarea omenească la gradul şi la sensul de istorie.

Pentru care motiv (pentru care motiv încă?) s-a săvârşit marea durere de pe dealul Căpăţânii, ce simbolizează culmea încăpăţânării omeneşti în rău? Iată ce ne mai spune în această privinţă, spre o plăcută mulţumire şi edificare a sufletului, o privire mai atentă în fiinţa iubirii. Iubirea desăvârşită trebuie să meargă până la moarte, şi cine are o iubire atât de desăvârşită faţă de oameni ca Dumnezeu? Iubirea n-ajunge să fie declarată; ea trebuie arătată, se cere arătată. Dumnezeu S-a suit pe cruce nu numai ca să ne asigure cât de mult ne iubeşte – şi aceasta este mare lucru când îl ştim sigur -, ci şi pentru că prin Sine iubirea Lui tindea să facă maximum pentru noi. Desigur, aceasta nu Îl supune pe Dumnezeu unei necesităţi, căci iubirea este totuşi act de voinţă. Iubirea în gradul suprem este aceea care persistă chiar când fiinţa iubită o huleşte, o urăşte şi, în ura ei, o duce la cruce. Cel ce iubeşte desăvârşit moare iubind chiar pe cel ce-l omoară. Moartea, în asemenea caz, nu este numai o manifestare a grozavei decăderi morale în care se află omul, ci şi ultima dovadă care vine să se ofere iubirii pentru a-şi arăta infinitatea ei, imposibilitatea de a fi supusă prin ceva. Nesfârşirea iubirii, când se întâlneşte cu păcatul omenesc, fie îl dizolvă, fie este dusă la moarte. Tertium non datur. Dar poate că este necesar să se întâmple şi ultima latură a alternativei pentru a-şi arăta iubirea incredibila ei măreţie şi rezistenţă. Triumful iubirii se arată parcă mai mult prin moarte. Când învinge fără să fie dusă la moarte, nu ni se arată încă toată puterea ei. Iubirea care a trebuit să suporte moartea şi-a vădit mai mult biruinţa decât cea care n-a avut ocazie să meargă până acolo. Infinitatea iubirii, infinitatea puterii ei se arată în moarte, căci aici cel ce iubeşte riscă sau jertfeşte totul şi arată că, dacă ar avea nu o viaţă, ci nenumărate, pe toate le-ar jertfi pentru fiinţa iubită.

Dar iubirea este unitatea de măsură pentru viaţă. Cu cât iubirea este mai mare, cu atât viaţa este mai adâncă, mai multă. Iubirea porneşte totdeauna din surplus de viaţă; iar nepăsarea ei faţă de moarte este însăşi conştiinţa suveranităţii vieţii faţă de moarte. Este un mare lucru pentru viaţă să nu se simtă umilită, copleşită, înfricată de moarte. Atitudinea aceasta, de superbă sfidare a morţii, nu se poate explica decât printr-o abundentă concentrare de viaţă în acest punct, printr-o covârşitoare siguranţă a neînsemnătăţii morţii în faţa vieţii. Biruinţa asupra morţii se obţine nu prin fuga de ea, ci prin revărsarea vieţii peste ea.

Cine nu se simte mai fericit, cu mai multă bucurie de viaţă, iubind? Şi cine n-a experiat veştejirea dorului de a fi şi de a activa, când nu are iubire faţă de nimeni? Interesul faţă de alţii întreţine gustul de a trăi în noi, împreună cu interesul ce ni-l poartă alţii nouă. Prin iubire trăim şi ne mişcăm şi suntem. Deficienţa de iubire roade zi de zi la temelia vieţii noastre. Dacă am avea iubire desăvârşită unii faţă de alţii, n-am mai muri. Am trăi veşnic şi nu ne-am plictisi.

Iubirea lui Iisus Hristos s-a urcat pe cruce din pricina desăvârşirii ei. Dar aceeaşi desăvârşire, fiind suprema concentrare de viaţă, biruieşte asupra morţii şi altfel decât prin simpla sfidare a ei. Biruieşte răzbind, dincolo de moarte, la o nouă viaţă. Jertfa supremei nobleţe, fiind manifestarea cea mai deplină a iubirii nesfârşite, este prin însuşi acest fapt o biruinţă sigură a vieţii asupra morţii. Mormântul acceptat din iubire este semnul supremei încordări a vieţii şi izvorul înălţării ei desăvârşite. Prin moarte se calcă într-adevăr asupra morţii. Prin moarte biruieşte viaţa.

Iubirea, prin urmare, face legătura între moarte şi înviere. La înviere duce numai jertfa adevărată, pentru că numai moartea din iubire desăvârşită este jertfă adevărată.

Calitatea acestei jertfe adevărate n-a avut-o decât Iisus Hristos, pentru că numai El S-a lăsat ucis de cei pe care i-a iubit, iubindu-i, iertându-i şi lăsându-le deschisă calea mântuirii, chiar săvârşind ei această faptă. De aceea numai El a înviat. Desigur, ca să fi putut iubi astfel, ca să fi putut aduce o astfel de jertfă, trebuia să fie Dumnezeu. Iubirea desăvârşită este una cu Dumnezeu.

Dar iubirea Lui, desfăşurată în toată plinătatea ei în văzul lumii, pe Golgota, este singurul mijloc şi pentru mântuirea oamenilor de păcat. Iubirea supremă nu este numai singura putere care răzbeşte prin moarte, ci şi cea care deschide zăvoarele sufletului nostru încuiat în vraja răului. Unde iubirea nu poate face nimic, nu există altă putere care să mai poată ajuta.

„Tot răul se săvârşeşte prin închiderea eului în faţa lui tu, în singurătatea sa. Iar cine vrea să iasă din această singularizare cu adevărat pentru a intra în relaţie cu tu, cu Dumnezeu şi cu omul, nu o poate face altfel decât prin iubire“.

Este însă o iubire care nu poate izvorî de la noi, ci numai de la Dumnezeu ne poate veni, ca dar. Prin moartea pe cruce, iubirea divină s-a apropiat cu toată intensitatea ei de noi. Jertfa aceasta s-a săvârşit în cercul societăţii omeneşti, pentru oameni. Pe muntele încăpăţânării omeneşti s-a coborât duioasă, caldă, suferind orice, iubirea dumnezeiască, pentru a-l dizolva. Învingând moartea, iubirea divină învinge şi păcatul în cei ce vor să-şi deschidă sufletul în faţa lui Iisus Hristos şi însăşi această revărsare a iubirii Lui în om, fiind suprema intensificare de viaţă, învinge şi moartea din el.

Iubirea lui Iisus concentrându-se întreagă în favoarea noastră, în interesul nostru, prin întrupare şi prin moarte, rămâne aproape de noi, aşa cum iubirea şi grija noastră rămân, analogic, în jurul celui pentru care am făcut mari jertfe şi am depus mari osteneli spre a-l scăpa, ajuta şi ridica.

Ea ne solicită în toată clipa vieţii pământeşti să ne deschidem inima, să ieşim din învârtoşarea egoismului şi să răspundem lui Iisus prin iubire. Ea stăruie la uşa sufletului, nevăzut, dar uşor de simţit, aşa cum stăruie uneori câte o fiinţă omenească superioară care prin îndelungată răbdare, suferind orice ofensă din partea noastră, ne iartă toate, ne preţuieşte, ne încurajează, ne înţelege, ştiind că doar în felul acesta ne poate face mai buni şi în nici un caz prin loviri mândre ale sensibilităţii noastre, devenită excesivă prin păcat.

Scoaterea sufletului din izolare prin iubirea lui Hristos şi aşezarea lui în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii este una cu scoaterea lui la lumină. Omul împleticit în labirintul lui de planuri de duşmănie împotriva altora, omul incapabil de comuniune adevărată este întunecat în lăuntrul şi pe faţa lui. Poporul spune just de un om prietenos, neduşmănos, fără gânduri ascunse, că este om cu sufletul şi cu faţa deschisă. Este o lumină în el şi pe faţa lui, care se comunică şi altora. Un suflet sincer şi deplin deschis nu poate avea însă omul decât întru Hristos, atârnând prin credinţă cu fiinţa lui întreagă de Dumnezeu Cel devenit om. Numai atunci este în el o iubire care rezistă atâtor piedici pe care i le ridică intrigile şi învârtoşările omeneşti. Şi când se poartă între oameni cu o astfel de iubire, sufletul şi faţa lui nu mai sunt numai „deschise“, ci luminate dinăuntru de irizările calde ale bunătăţii şi ale unei prezenţe de dincolo de fire în conştiinţa lui. Cine intră în raport cu tu, cu Dumnezeu şi cu omul adică, prin iubire „acela vine la lumină“, precum vine la viaţă. Iubirea, lumina şi viaţa – împreună cu adevărul – sunt una.

În acest sens sunt Paştile sărbătoarea luminii: pentru că ele serbează triumful iubirii.

Şi numai dacă ne vom umple şi noi de iubirea care nu alege şi nu se tulbură de nimic, ne vom umple şi de lumină. Altfel, totul ne rămâne exterior. Vom auzi vorbindu-se de lumina Învierii, dar nu vom simţi nimic, întocmai ca un orb căruia i se vorbeşte de lumina zilei. Numai de vom fi intrat cu adevărat, prin împărtăşire cu Trupul Domnului, în comuniune de iubire cu El şi cu semenii, vor fi Paştile şi pentru fiecare din noi o biruinţă a iubirii, a luminii şi a vieţii.

De ce ne îndeamnă doar cântările bisericeşti:

„Să ne luminăm cu serbarea (prăznuirea), şi unii şi alţii să îmbrăţişăm; să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru înviere“.

Nu există luminare fără îmbrăţişare.

* Pr. Dumitru Stăniloae, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1937-1941), vol. 2, coll. „Opere complete“, Ed. Basilica, Bucureşti, 2013, pp. 758-764 (sublinierile din text aparţin redacţiei).

Moartea ca trecere de la viaţa temporală la viaţa eternă *

(…)

De necesitatea şi universalitatea morţii ţin seama şi alte explicaţii ale ei. Ele o socotesc de asemenea ca un moment care descoperă un sens al vieţii. Două din ele explică moartea, fără Dumnezeu, şi socotesc că tocmai prin aceasta dau morţii un sens.

Una din ele consideră moartea ca un fenomen pur biologic, prin care forţele vitale concentrate într-un organism reintră în curentul naturii spre a le concentra în alte organisme. Alta consideră moartea ca o despărţire a spiritului de trup, întrucât spiritul se cere prin sine însuşi, nu prin vreo cauzalitate divină, după o viaţă neîngustată de trup. Explicaţia din urmă se ramifică în două. Una din aceste ramificaţii consideră că spiritul, după despărţirea de trup, se revarsă într-o esenţă spirituală panteistă. Alta, care e proprie unor religii necreştine (sau spiritismului, ale cărui raporturi cu religia sunt foarte neclare), socoteşte că spiritele duc o existenţă personală în preajma lui Dumnezeu. Deci, fără ca Dumnezeu să fi avut un rol în introducerea morţii în lume, El are un rol ca ţintă spre care duce moartea.

Explicaţiile care nu recunosc o existenţă personală după moarte nu văd în moarte un eveniment care ar da existenţei un sens. Ce interes are pentru persoana umană, singura care descoperă sensul existenţei sau pentru care există un sens, faptul că există în veci o natură sau o esenţă spirituală impersonală, deci inconştientă de sens?

Explicaţia care afirmă o existenţă a spiritelor după moarte în preajma lui Dumnezeu, pe lângă faptul că nu e şi o explicaţie a originii morţii, nu poate da suficiente temeiuri pentru o existenţă fericită după moarte, întrucât Dumnezeu în această explicaţie nu este Dumnezeul comuniunii, Care Se arată ca atare în existenţa Sa treimică şi în întruparea Uneia din Persoanele treimice ca om pentru vecii vecilor, ceea ce asigură şi identitatea persoanei umane care supravieţuieşte. Totuşi, în această explicaţie, moartea nu e cu totul lipsită de sens. De aceea aderenţii diferitelor religii pot considera într-o anumită măsură moartea ca pe un eveniment pozitiv.

Unii inşi, din Occident mai ales, influenţaţi azi de primele două „explicaţii“ ale morţii, dar conştienţi de nonsensul cu care aceste explicaţii lasă moartea încărcată, caută să se elibereze de gândul la moarte, caută să acopere realitatea ei. Deşi afirmă că moartea e un fenomen natural, au o spaimă de moarte, recunoscând implicit că ea nu e deloc naturală pentru om. De aceea aceşti oameni fac tot ce pot pentru acoperirea mortului, pentru a nu fi tulburaţi în viaţa lor de gândul morţii. O casă îndoliată de evenimentul morţii nu vrea să arate nici un semn de doliu, iar mortul e dus pe ascuns la cimitir sau la crematoriu şi făcut să dispară pe neobservate.

Moartea îşi capătă sensul deplin în explicaţia creştină, care vede moartea ca un moment în dialogul etern al omului cu Dumnezeu Cel personal. Pentru creştinism, moartea, deşi e urmarea păcatului, a păstrat şi un sens pozitiv, întrucât în ea Hristos ne trece la comuniunea deplină cu Dumnezeu, adică la o treaptă mai înaltă în comuniunea cu El şi, prin aceasta, la treapta plenitudinii vieţii.

În creştinism, moartea este luată în serios, dar fără disperare, înainte de a se produce, pentru a ne pregăti să trecem prin ea la plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu; iar când s-a produs, pentru ca prin rugăciuni să se asigure şi mai mult celui decedat această plenitudine. Ea nu e nici bagatelizată înainte de a se produce, nici motiv de disperare când moartea s-a produs, sau de grăbită uitare a celui mort. Morţii nu sunt plânşi cu disperarea că unicul lor chip de existenţă a dispărut în neant, pentru totdeauna; ci pentru pierderea unui ajutor în persoana lor şi la gândul că au murit nepregătiţi. De aceea, locul principal îl ţin rugăciunile pentru ei, cu ocazia morţii lor şi după aceea, odată cu regretul pierderii unui ajutor temporar. De aici vine şi obligaţia amintirii lor.

De fapt, numai pentru credinţa creştină moartea are un sens, atât în ceea ce priveşte originea, cât şi rostul căpătat de ea în Hristos. Credinţa creştină dă o explicaţie satisfăcătoare originii ei, socotind-o provenită prin ieşirea omului din comuniunea cu Dumnezeu, dar pentru ea moartea capătă un sens pozitiv în Hristos, putând fi învinsă prin restabilirea comuniunii cu Dumnezeu, prin credinţa în Hristos.

Spaima de moarte arată că ea nu e un fenomen cu totul natural, ci că s-a produs ca un fenomen contrar naturii, ca o slăbire a comuniunii cu Dumnezeu, izvorul vieţii. Creştinismul explică această spaimă de moarte prin faptul că ea a apărut ca pedeapsă şi ca urmare a păcatului primilor oameni, pentru ieşirea lor din comuniunea cu Dumnezeu. De aceea creştinul manifestă deschis şi o teamă de durerile morţii ca despărţire a sufletului de trup, cum a manifestat şi Hristos, recunoscând astfel acest caracter nenatural al morţii, spre deosebire de cei care, pe de o parte, declară moartea un fenomen natural, iar pe de altă parte, au o spaimă disperată de moarte, cu mult mai mare decât creştinii.

Dar creştinismul oferă şi un remediu al spaimei de moarte întrucât moartea în Hristos este un mijloc de ridicare a noastră din viaţa nedeplină şi trecătoare în care ne-am coborât, la viaţa fără de moarte, la plenitudinea vieţii prin întâlnirea cu Hristos dincolo de moarte, după ce am trăit în parte cu El aici. Iar siguranţa întâlnirii cu El, a depăşirii morţii noastre, o avem în biruinţa morţii de către El prin Înviere.

În starea de acum nu suntem mulţumiţi nici să trăim fără să murim, căci n-avem aici plenitudinea comuniunii cu Persoana lui Hristos, dar câtă vreme suntem în păcat, ne e teamă şi să murim, ca din nepregătire să nu rămânem definitiv lipsiţi de comuniunea cu El. Sfântul Antonie cere pe patul de moarte lui Dumnezeu să-i mai dea puţin timp de pocăinţă. Pe măsură ce înaintează într-o viaţă curată, în comuniunea cu Hristos prin credinţă, creştinii depăşesc însă nu numai teama de durerile despărţirii sufletului de trup, ci şi teama de ceea ce va urma după aceea.

Astfel moartea a apărut ca o despărţire nefirească a sufletului de trup, ca urmare a slăbirii comuniunii omului cu Dumnezeu, izvorul puterii şi al vieţii, deci ca urmare a păcatului; despărţirea sufletului de trup, fiind urmare a slăbirii comuniunii cu Dumnezeu, duce la o desfiinţare a acestei legături dincolo de moarte. În Hristos, comuniunea cu Dumnezeu fiind restabilită, moartea rămâne ca despărţire a sufletului de trup şi prin aceasta şi creştinul trăieşte împreună cu ceilalţi oameni teama de durerile ei, dar în mod mai atenuat; iar la cei tari în credinţă, ca de exemplu martirii, ea e copleşită cu totul.

În această teamă, creştinul are semnul viu al originii morţii în păcatul protopărinţilor, ale cărui urmări se păstrează până la sfârşitul lumii. Dar ea a devenit un imbold de a lupta împotriva ispitelor păcatului. Toţi rămân în trupul supus morţii pentru trebuinţa luptei lor împotriva păcatului. Viaţa pământească este arena acestei lupte până la sfârşitul lumii, pentru ca moartea în care va sfârşi trupul pământesc să nu fie o trecere la definitivarea în starea de necomuniune cu Dumnezeu.

Dar rămânând ca despărţire a sufletului de trup, moartea a devenit în cei uniţi cu Hristos, din trecere la o definitivare în viaţa de necomuniune cu Dumnezeu, trecere la plenitudinea comuniunii cu El şi deci la plenitudinea vieţii. Aceasta, pentru că cel credincios, purtând pe Hristos în sine, se întăreşte din puterea Lui în sufletul său, ca să treacă prin moarte la viaţă şi ca să ridice la sfârşitul lumii trupul, pe care l-a curăţit prin faptele sale curate, la o viaţă luminată, transfigurată, la înviere.

Dobândind acest înţeles, moartea capătă nu numai ea un sens pozitiv, ci dă întregii vieţi a omului un astfel de sens. Omul se pregăteşte în cursul întregii vieţi pământeşti prin întărirea în comuniunea cu Hristos, pentru ca moartea sa să fie trecerea lui la plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.

Scrierile duhovniceşti vorbesc de menţinerea în amintire a morţii care ne aşteaptă, pentru ca din aceasta să luăm îndemn de a nu ne lipi prea mult de plăcerile trecătoare ale lumii. Sfântul Antonie cel Mare spune:

„Moartea de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa lui Dumnezeu“.

Teodor al Edesei declară că viaţa pământească dobândeşte un sens şi se umple de un conţinut curat când omul face din ea o călătorie conştientă spre moarte şi spre cele de după ea, ca ţintă a vieţii:

„Cel ce călătoreşte fără ţintă se va osteni în deşert. Ci ţine-te de lucrarea cea bună: adună-ţi mintea, ţine mereu ceasul din urmă al morţii înaintea ochilor, adu-ţi aminte de deşertăciunea lumii, cât de înşelătoare, de neputincioasă şi fără de preţ este, cugetă la înfricoşata dare de seamă, cum o să înfăţişeze duşmănoşii purtători de catastife faptele noastre, cuvintele, gândurile pe care ei ni le-au strecurat în minte, iar noi le-am primit. Adu-ţi aminte şi de muncile iadului şi cum stau acolo închise sufletele; aminteşte-ţi şi de acea înfricoşată zi, adică de învierea cea de obşte şi de înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu, de cea din urmă hotărâre a Judecătorului care nu greşeşte. Gândeşte-te la osânda care va pune stăpânire pe păcătoşi, la ruşine, la mustrarea conştiinţei, la scoaterea afară de la Dumnezeu şi la aruncarea în focul cel veşnic, la viermele care nu moare, la întunericul cel neluminat unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor“.

Evagrie Monahul are cam acelaşi text, dar spune despre iad:

„Mută-ţi gândul şi la starea cea din iad, gândeşte-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară“.

Prin aceasta, moartea nu e numai un sfârşit distructiv, suportat pasiv, venit din afară, ci şi un motiv de pregătire a omului pentru ea, prin acţiunea lui dinlăuntru.

„Aceasta poate fi ea, desigur, dacă e înţeleasă nu ca un eveniment în forma unui punct la sfârşitul vieţii…, ci ca sfârşitul desăvârşit, realizat de toată activitatea vieţii, aşa încât moartea are o prezenţă axiologică, în întregul vieţii omeneşti. Omul îşi lucrează moartea sa, ca desăvârşire a sa, prin activitatea vieţii, şi astfel moartea este prezentă în această activitate, sau în fiecare faptă liberă în care omul dispune în libertate de întregimea persoanei sale“.

Cu cât omul îşi face din moarte mai mult o prezenţă valorizatoare în toată viaţa lui, cu atât o transformă mai mult în trecere spre plenitudinea vieţii şi îşi umple viaţa pământească mai mult de valoare. Moartea rămâne totuşi o forţă care lucrează în om în direcţia distrugerii formei pământeşti a existenţei lui. Dar Sfântul Pavel spune:

“Dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul faptele trupului, veţi fi vii“ (Rom. 8, 13).

De fapt, fiinţa noastră sporeşte, pe de o parte, în conţinutul spiritual, deci într-o tărie spirituală, iar până la o vreme chiar în forţa biologică, iar pe de altă parte, ea se apropie cronologic şi interior de moarte, sau moartea sporeşte în ea. Karl Rahner socoteşte că fiinţa noastră e într-o mişcare voluntară de rotunjire, de împlinire, şi moartea reprezintă punctul final al împlinirii, împlinirea aceasta însemnând luarea mea în stăpânire ca persoană de către mine însumi, eliberându-mă de stăpânirea pornirilor involuntare, legate de trup şi de lume. Pe de altă parte, spune el, trupul slăbit scapă tot mai mult de sub puterea mea, ca să-mi scape cu totul în momentul morţii. Astfel, în momentul morţii ajung ca persoană la culmea puterii ce o pot ajunge în viaţa pământească şi la totala neputinţă, ca fiinţă biologică. Neputinţa trupului în preajma morţii pune un acoperământ pe puterea culminantă la care a ajuns persoana, iar acest „acoperământ“ aşezat de moarte asupra tăriei mele ca persoană nu-mi lasă puterea să văd în mod sigur unde voi trece prin ea: la viaţa veşnică întru fericire, sau la viaţa veşnică întru nefericire. (…)

* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 226-233 (sublinierile din text aparţin redacţiei).