PARINTELE STANILOAE – 20 ani de la mutarea in Imparatia Iubirii a celui mai mare teolog român: CASNICUL LUI DUMNEZEU, PRIETENUL SFINTILOR

5-10-2013 Sublinieri

parintele-dumitru-staniloae

dumitru-staniloaeds4-738218

De acum, într-adevăr, e cu noi. El e din stirpea celor ce nu se duc: intrat în veşnicie, se-ntoarce cu ea-n potir; preoţie lucrătoare şi dincolo de veac.

A fost o vreme când lucram împreună, în aceeaşi încăpere din incinta Antimului, pe un etaj căptuşit cu cerneală. Ieşiserăm de la Aiud, aşteptam să ne crească părul şi scriam pentru reviste, măcar că încă nu aveam „drept la semnătură”: el, Stăniloae, trebuia să se iscălească nu-ştiu-cum, un pseudonim la adăpostul căruia îşi putea agonisi câţiva bănuţi pentru el şi familie. Atunci l-am văzut cum lucrează, şi nu ştiam dacă trebuie să-l invidiez ori să-l admir. Mai-tânărul său coleg, învăţat să-nvârtă de douăzeci de ori cuvântul în vârful condeiului, se surprindea fascinat de repeziciunea cu care Profesorul era în stare să aştearnă câteva zeci de pagini parcă dintr-o răsuflare, rând după rând, filă după filă, cu scrisul său aproape imposibil, urât, lăbărţat, dezordonat, eliptic, în desăvârşit contrast cu ordinea de cristal a unui intelect cosmic, de-abia ghicit între două căpiţe de hârtie. Rar câte-o ştersătură, tot atât de rară verificarea, din fugă, a unui citat patristic.

Scan11161Omul nu părea că mucezise cinci ani în puşcărie; totul într-însul se păstrase rotund şi curat, într-un tezaur care nu mai putea fi memorie: era trăire. Ei da, când ajungi să-L trăieşti plenar pe Dumnezeu, nu mai e nevoie să-L ţii minte, că te ţine El. Atunci, urmărindu-l pe Stăniloae cum scrie, am ştiut că există o febră a Duhului Sfânt: o învăpăiere a celor aleşi de Domnul să-I tălmăcească-n cuvinte ceea ce scrisese El tainic, pe nisip. Dincolo de anii academici, dincolo de muncă, dincolo de asceză şi dăruire, uriaşa operă a Părintelui Stăniloae este o harismă; nu, nu stare de graţie, ci revărsare de har.

Ar fi greşit să se creadă că profesorul trăia într-un turn de fildeş teologic. Purta într-însul şi toate antenele gazetarului temperamental, gata să culeagă nu numai fapta, ci şi semnul ei imediat, gata să dea o replică pe măsura unui spirit polemic din care nu lipseau nobleţea şi cavalerismul. Membru fondator al Grupului de Reflecţie de după Decembrie ’89, se interesa zilnic de mersul treburilor bisericeşti, pe atunci cam în derivă, şi se purta precum secundul unei corăbii bântuite de valuri; proptit în catarg şi scrutând furtuna, răcnea cu furia controlată a înţeleptului peren. Şi rămânea optimist. Nu avea decât o singură tristeţe: unde ne sunt intelectualii de altădată, care săreau, toţi, să-şi apere Biserica în ceasuri de cumpănă?…

Şi o singură patimă: iubirea pentru Biserica Neamului său. Biserică-Neam, două fiinţe ce nu pot fi nici împărţite şi nici despărţite. Să nu uităm că Părintele Stăniloae este autorul enunţului: Noi, Românii, reprezentăm un unicat: suntem singurul popor de origine latină şi credinţă ortodoxă; prin latinitatea noastră îi aparţinem Occidentului, prin ortodoxia noastră îi aparţinem Răsăritului; suntem puntea ideală de legătură între cele două lumi. Acest enunţ, astăzi loc comun, ar putea deveni temelia întregii noastre politici de stat în contextul reaşezărilor europene.

Născut în Vlădenii Făgăraşului, Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional.

(Bartolomeu Valeriu Anania, Apa cea vie a Ortodoxiei, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, pp. 33-34)

  • Ziarul Lumina:

Despre părintele Dumitru Stăniloae în notele Securităţii

Mai ales după 1948, ca majoritatea profesorilor de teologie, părintele Dumitru Stăniloae era în atenţia Securităţii. Deşi se mutase de la Sibiu, părintele profesor era considerat un apropiat al mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului şi prieten al episcopului orădean Nicolae Popovici. Însă poate ceea ce deranja cel mai mult organele de represiune era statura teologului Dumitru Stăniloae, poziţie care îi conferea un respect aparte din partea vlădicilor ortodocşi, a patriarhului, chiar dacă nu se vedea acest lucru, dar mai ales dinspre studenţii teologi şi preoţii care participau la cursurile de îndrumări misionare. În acest sens am selectat două fragmente din documentele fostei Securităţi, care ilustrează stima de care se bucura părintele Stăniloae. În iunie 1957, când regimul comunist de la Bucureşti se pregătea de un nou val de represiune, un agent al Securităţii informa:

„Este socotit ca teologul reprezentativ, cel mai adânc cunoscător al problemelor Wiki-Staniloaereligioase, de doctrină şi mistică. Nici unul din profesori nu primeşte la institut atâtea scrisori ca D. Stăniloae, ceea ce dovedeşte că are legături foarte întinse. Numele de mare teolog şi l-a creat prin câteva studii de mari proporţii publicate între anii 1930 şi 1942 şi mai ales prin publicarea cărţii Filocalia în patru volume. (….) Este în stare ca despre o singură idee să facă un articol de 60 de pagini. Cele mai lungi articole publicate în revistele Patriarhiei sunt ale lui D. Stăniloae. Renumele de mare teolog i l-a făcut Nichifor Crainic, prin ziarul «Calendarul» şi revista «Gândirea», la care Stăniloae a colaborat foarte mult. De altfel, prietenia lui Stăniloae cu N. Crainic era destul de veche. Încă din 1938, când a rămas vacantă catedra lui Irineu Mihălcescu, Crainic se străduia să-l aducă profesor la Bucureşti. (…) În prezent, atitudinea lui D. Stăniloae este la fel cu a lui Teodor M. Popescu. A adoptat aceeaşi rezervă şi prudenţă de teamă să nu fie scos din învăţământ, ştiindu-se poate cel mai ameninţat. (…) În relaţiile cu ceilalţi profesori este foarte rece şi rezervat. Rar dacă spune o glumă sau un cuvânt de spirit. Odată zicea: «Parcă ţi-e şi frică să mai vorbeşti în cancelarie, fiindcă nu ştii de cine să te fereşti!»“.

Al doilea fragment asupra căruia ne-am oprit este legat de o prelegere ţinută în 24 mai 1949 de către profesorul Stăniloae preoţilor care participau la cursurile de îndrumări misionare:

„Din discuţiile purtate în jurul acestei conferinţe s-a ajuns la următoarele concluzii: Sectele pot fi combătute prin: 1) Cucernicia şi viaţa ireproşabilă a preotului şi rugăciuni care trebuie să-l învăluie în tot timpul, dar mai ales la sfintele slujbe; 2) Predica vie şi catehizarea asiduă prin care credincioşii să fie familiarizaţi cu toate punctele învăţăturii Bisericii şi cu temeiurile lor; 3) Relaţii personale prieteneşti între preoţi şi toţi păstoriţii; 4) Educarea specială a unei echipe de credincioşi în duhul unei pietăţi accentuate, a unei vieţi de curăţenie duhovnicească, familiarizarea ei specială cu învăţătura. Membrii acestei echipe trebuie să fie dinamici, să fie adevăraţi misionari printre credincioşi, să stea de veghe ca să surprindă din primul moment orice acţiune sectară ce se îndreaptă asupra unui credincios“.

Din acest document reiese capacitatea didactică a părintelui Stăniloae de fixare a unor noţiuni esenţiale de combatere a sectelor, dar mai ales soluţiile practice pe care le cultiva. Evident că astfel de idei nu puteau fi puse în practică într-un stat în care Biserica era obligată să-şi limiteze aria misionară între zidurile ei şi mai ales să nu antreneze credincioşi în astfel de activităţi.

Părintele Dumitru Stăniloae în vizită la Mănăstirea Rohia

După Primul Război Mondial, Biserica Ardealului căpătase un adevărat reviriment. Biserica strămoşească îşi putea manifesta libertatea în plenitudinea sa. Se construiau catedrale în marile oraşe şi biserici acolo unde credincioşii nu aveau, se înfiinţau eparhii – la Cluj şi Oradea – şi se căutau urmele vechilor aşezăminte monahale. Maramureşul, un bastion istoric al Ortodoxiei, era ameninţat de prozelitismul catolic tot mai agresiv. Atunci când s-a pus problema înfiinţării unei Episcopii ortodoxe a Maramureşului, iniţiativă care avea să fie amânată de factorul politic, în numai patru ani, cu acordul Vaticanului, Biserica Greco-Catolică reuşise să realizeze o astfel de entitate şi să numească un titular. În astfel de circumstanţe, în Maramureşul istoric avea să apară un aşezământ monahal, ale cărui începuturi nu păreau să prevestească un viitor strălucit. La patru ani de la trecerea la cele veşnice a fiicei sale, preotul Nicolae Gherman, parohul din Dealul Viei – Rohia, avea să-şi împlinească frumosul vis de a întemeia o mănăstire, sfinţită de episcopul Nicolae Ivan al Clujului.

Începuturile au fost dificile, iar atunci când păreau învinse s-a abătut nefastul Diktat de la Viena. Cu toate acestea, la Rohia se căutau statornicirea şi aprinsa credinţă în Dumnezeu. A venit anul 1944, cu un stareţ tânăr, cu numele Justinian Chira. El provenea din mijlocul acestui aşezământ, format duhovniceşte în acest loc. De aceea şi-a pus întreaga viaţă pentru propăşirea duhovnicească şi realizarea unui aşezământ de care Maramureşul ortodox să se mândrească. Deşi relativ nou, aşezământul de la Rohia se dorea un reper duhovnicesc aşa cum redevenise Sâmbăta de Sus sau cum aspira Izbucul din pr-staniloae-anpBihor. Acesta va fi fost motivul pentru care părintele Dumitru Stăniloae cerceta Rohia în vara lui 1958, aflat mereu în descoperirea isihasmului practic din mănăstirile româneşti. Momentul vizitei este rememorat de Lidia Stăniloae, care realizează o frescă a Rohiei anului 1958:

„În vară, părinţii mei au plecat la Rohia, unde urma să-i întâlnesc şi eu, căci putusem să-mi iau doar o săptămână de concediu. M-am oprit o zi la Cluj şi apoi am plecat mai departe. Tata şi mama mă aşteptau la autobuz împreună cu părintele stareţ Justinian, un călugăr adevărat, cum ne-am dori să fie mai mulţi. Mănăstirea nu era încă prea cunoscută. Trăiau acolo într-o frumoasă atmosferă înduhovnicită câţiva monahi cucernici şi modeşti, o aşezare benefică pentru sătenii din împrejurimi, care veneau în număr foarte mare după sfat şi sprijin. Nu se clădise încă prea mult. În schimb, activitatea pastorală, deseori stânjenită de faima ce se ţese în jurul unor asemenea aşezăminte, aducea roade bogate, iar atmosfera de reculegere şi evlavie conferea acelui loc minunat un peisaj spiritual remarcabil“.

Momentul este surprins într-o fotografie provenită din arhiva Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Justinian, atunci stareţul Rohiei, care se află alături de părintele Stăniloae şi de obşte. Această vacanţă a fost cea înaintea arestării părintelui Stăniloae. De altfel, în timpul şederii la Rohia, părintele fusese urmărit de „funcţionari de la culte. Abia revenit în Bucureşti, în seara de 4 septembrie, părintele începea să cunoască calvarul gulagului comunist, iar pentru Schitul Rohia se prevesteau ameninţări din partea autorităţilor de stat.

Cu părintele Dumitru Stăniloae în temniţa Aiudului

pr-staniloae-inchisoareLa 19 mai 1959, părintele Dumitru Stăniloae intra pe poarta temutei închisori a Aiudului. Primise o condamnare de cinci ani pentru „uneltire contra ordinii sociale“ prin participarea în grupul isihast al Rugului Aprins. Toţi memorialiştii perioadei comuniste care l-au întâlnit pe părintele Stăniloae îl descriu ca profesorul de teologie de anvergură, ca slujitorul profund şi ca omul dedicat lui Dumnezeu. O mărturie în acest sens ne este oferită de tânărul Liviu Brânzaş, aspirant la teologie:

„Numele părintelui Stăniloae mi-a izbit timpanul cu rezonanţa unui tunet. Acum câţiva ani, când a sosit vestea că părintele Stăniloae a fost arestat şi condamnat şi că se află la Aiud, a fost o mare emoţie în toată închisoarea. Marele teolog român în lanţuri! Pătimeşte împreună cu cei mai hotărâţi creştini care se împotriviseră fiarei apocaliptice! Prin 1960, când eram în celulă cu Daniel Roman şi Mircea Dumitrescu, am aflat că părintele profesor este într-o celulă la parter, cu nişte ţărani. Atunci le-am spus celor doi prieteni cât de mult doream să ajung în aceeaşi celulă cu părintele Stăniloae. Acum, dorinţa mea s-a împlinit. Ce bucurie pentru mine! Inima îmi bate cu putere. Este neîndoielnic că Dumnezeu a auzit dorinţa mea fierbinte şi a rânduit împlinirea ei în chiar ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

[…] Marea mea bucurie este că părintele Stăniloae este repartizat la şcelulaţ 322, unde sunt şi eu. […] Eu mă îndrept spre părintele Stăniloae, care rămâne ultimul şi îi spun:

– Sărut dreapta, Preacucernice Părinte, sunt Liviu Brânzaş, fost elev la Liceul «Samuil Vulcan», din Beiuş, şi mă bucur foarte mult că am ajuns cu dumneavoastră, căci vreau să urmez Teologia.

Părintele îmi întinde mâna, zâmbind cu bunătate. Se reflectă pe chipul lui bucuria prilejuită de faptul că un tânăr din fundul temniţei visează să urmeze Teologia. Mă priveşte cu încredere şi zice:

– Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.

Această mărturisire a părintelui suna ca un testament“.

Acelaşi pătimitor al temniţelor comuniste descrie momentele în care părintele Stăniloae ţinea în celulă adevărate prelegeri de teologie:

„Trebuie să beneficiez la maximum de prezenţa părintelui Stăniloae. Părintele se oferă să-mi ţină în fiecare seară un curs de teologie. Participă şi ceilalţi tineri, îndeosebi Gil Ioanid. În jurul patului părintelui Stăniloae, celula ia aspectul unui amfiteatru. Toţi ne aşezăm, unii sus, alţii jos, şi ascultăm cu atenţie. Părintele Stăniloae nu procedează ca părintele Ion Ageu, care mi-a predat teologia în cel mai pur stil didactic, ci ne prezintă diverşi teologi, de la Sfinţii Părinţi clasici la teologii ruşi. Deşi acum reţin mai puţine amănunte, în schimb, îmi măresc viziunea teologică. Sigur că nu lipsesc momentele filocalice. Traducătorul Filocaliei în limba română este, desigur, cel mai competent în acest domeniu al nevoinţei spre desăvârşire. Acum am înţeles ceea ce până acum am intuit doar, faptul că gândirea şi simţirea Sfinţilor Părinţi sunt forme autentice ale creştinismului.

Cine vrea să cunoască despre Hristos, trebuie să citească Sfânta Evanghelie. Cine vrea să-L urmeze pe Hristos, trebuie neapărat să citească scrierile Sfinţilor Părinţi. Ei te învaţă din propria experienţă cum se obţine mântuirea“.

Aşadar, după o evaluare preliminară a memorialisticii foştilor deţinuţi politici, am putea spune că părintele Dumitru Stăniloae a rămas în conştiinţa colegilor de suferinţă din temniţa Aiudului ca slujitorul şi profesorul, îndrumătorul spiritual şi modelul omului în circumstanţele persecuţiei comuniste şi asprului regim impus de gardieni.

  • Fericiti cei prigoniti:

Părintele Stăniloae – conferențiar în zarca Aiudului

La zarcă am stat între oameni așa de buni, ca părintele Beju, părintele Grebenea… Profesorul Manu, care era la vreo trei celule mai încolo de noi, făcea lecții de engleză și de istorie a Americii, pe care ni le transmitea și nouă. (…)

Fotografii-0120Tot acolo, părintele Stăniloae a ținut odată o conferință despre icoană. Ascultătorii notau pe săpun. Unii notau ceva, alții altceva, ca la urmă să poată reface întregul. Apoi cineva din celula lor a bătut-o prin morse și așa am auzit-o toți. Nicăieri după aceea, citind diferite studii teologice, n-am mai întâlnit o expunere așa de succintă și esențială.

Părintele spunea că sfântul din icoană este chipul lui Dumnezeu, dar un chip al lui Dumnezeu nu întunecat, ca al nostru, ci luminos. Deci când noi ne închinăm sfântului, ne închinăm de fapt chipului lui Dumnezeu din el. Și orice s-ar întâmpla cu icoana – dacă arde, de pildă – chipul lui Dumnezeu rămâne în ea intact. Nu mai țin minte exact, însă a fost ceva extraordinar… Părintele nu ținea numai conferințe religioase. Odată, vorbind despre doctrine, a afirmat că mai ușor îi poți converti la credință pe comuniști decât pe liber-cugetători, pentru că ei cred cel puțin în existența materiei și deci nu trebuie să facă decât un singur pas. Pe când liber-cugetătorii nu cred nici în materie, nici în duh. Aici n-am fost de acord cu părintele Stăniloae. Nu poți să-i convertești pe comuniști, fiindcă sunt îndrăciți. Și ceilalți sunt îndrăciți, desigur. (…)

Părintele Stăniloae, nu mai vorbesc, era un sfânt.

(Pr. Gheorghe Calciu Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pp. 68,78)

Părintele Stăniloae – un om familiar cu Dumnezeu

Chilia

Părintele locuiește într-o garsonieră dublă sau ceea ce se numește în Occident un mic studio. Parintele Dumitru Staniloae - Foto (c) Florin PalasDe primit este primit dintre încăperi, care nu măsoară mai mult de zece metri pătrați. Dincolo e dormitorul cu ferestre, unde, la picioarele patului dublu, se află masa la care părintele Dumitru Stăniloae și-a lucrat o mare parte a scrierilor sale.

Dincoace este o bibliotecă întinsă pe doi pereți, o măsuță-birou, în spatele căreia se așează de obicei părintele, o canapea și două-trei scaune. Cărțile, prea multe pentru capacitatea bibliotecii, sunt îndesate cum se poate, fără o logică anume, sfârșind prin a se revărsa prin toate colțurile încăperii în stive al căror echilibru este mereu instabil.

Pe pereți, mai multe icoane pe sticlă, unele foarte frumoase, probabil aduse de părintele de acasă, de la Vlădeni. Prin geamurile glisante de la bibliotecă, aninate, tot felul de reproduceri după icoane celebre, fotografii etc. Dincolo de ele abia se mai întrezăresc cotoarele cărților cu titluri în română, germană, greacă, latină, engleză, franceză, italiană, rusă etc.

Să intri aici e un lucru neînchipuit de ușor. Părintele primește oricând și pe oricine, au trecut pe aici, probabil, mii de oameni. Un pomelnic al lor ar fi deosebit de grăitor. El ar cuprinde o lume extrem de diversă de aici și de aiurea: vlădici și preoți de țară, monahi și studenți, teologi vestiți și doctoranzi, intelectuali modești de diverse profesiuni, personalități ale vieții culturale, etc.

Unii au trecut numai odată… Alții au devenit un fel de casnici și intră acolo de mai multe ori pe săptămână. Nu puțini trec pe acolo pentru că știu că „dă bine” sau pentru a obține scrieri cu care să-și susțină publicațiile. Cu unii mi-am întretăiat pașii, de alții am auzit numai.

Sunt câteva zile pe an când „chilia” părintelui se lărgește enorm. De Sfântul Dumitru și de ziua sa de naștere. Uneori și de Sfânta Maria, pentru maica preoteasă. Telefonul sună atunci necontenit, din București, din țară, din străinătate. Cu nezdruncinată răbdare, părintele ridică bătrânește receptorul de zeci de ori, răspunzând felicitărilor și urărilor. Se mai umple chilia și de Crăciun, când cei apropiați părintelui sau cete de studenți vin cu colindatul în Ajun.

Repertoriul nu este prea larg, bucuria de a întâmpina împreună Nașterea este însă mare. La sfârșit, părintele împarte mere, nuci, covrigi și mai ales vorbește…

Despre Crăciun, despre Nașterea din Fecioară, despre minunăția colindelor, despre vremurile copilăriei la Vlădeni și despre altele asemenea. La aceste sărbători am văzut intrând în cămăruța aceea și treizeci de persoane fără ca cineva să se simtă stânjenit. Dimpotrivă…

Mai bine să lucrezi degeaba decât să stai degeaba

Pr Staniloae 5Acest îndemn al părintelui Arsenie Boca l-a călăuzit pe părintele Stăniloae într-un moment în care apariţia de cărţi îi era interzisă. Si a tradus în continuare Filocalia…

Părintele lucrează tot timpul la ceva. La ceva important, fie scrieri originale, fie traduceri din Sfinţii Părinţi. Acum îl auzi că-i pare rău că nu mai are timp să facă cutare lucru şi acum vezi că l-a şi terminat.

Mereu ultima carte este cea mai bună. Mereu ultimul Sfânt Părinte tradus este cel mai important, cel mai profund. Iubirea părintelui este prezentă sau localizată în prezent, contactul său cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi este mereu viu, el conduce la prietenie. Cred că, acolo unde se află, Sfinţii Părinţi sunt foarte mulţumiţi când se văd traduşi şi comentaţi de părintele Stăniloae. Orice carte pe care o scrie sau o traduce, părintele ţi-o rezumă în câteva cuvinte. Totul pare limpede şi complet. Te întrebi ce mai trebuie adăugat. Ceea ce găseşti, însă, mai apoi, este o nesfârşită desfoliere a nuanţelor, a detaliilor, toate având importanţa lor în iconomia lucrării (textului). Părintele Stăniloae descoperă adâncimi nebănuite acolo unde alţii văd locuri obscure sau fără importanţă.

Filosoful şi teologul

Un prieten îmi povestea cum l-a dus odată la părintele Dumitru Stăniloae pe un cunoscut filosof şi cum acesta rămăsese oarecum dezamăgit de simplitatea discursului pe care îl întâlnise.

Limbajul părintelui în convorbirile orale este mai totdeauna simplu, limpede, accesibil. Dar cuvintele sale au forţă, au acoperire în înţelegere şi trăire, au aură. Ele sunt date pe măsura fiecăruia, în formă, dar în ele se găsesc, în fapt, cele mai profunde gânduri. Fără a se lansa în istoricism obsedant sau în speculaţii spectaculoase şi gratuite, părintele Stăniloae are mereu ceva nou de spus şi spusa lui este construită fără fisură.

staniloae_01Povestea cu filosoful mă duce cu gândul la reflecţiile lui Nicu Steinhardt despre moartea lui Socrate şi cea a lui Hristos. E cert că filosoful nostru căuta un anume tip de discurs (pur speculativ) care nu la părintele era găsit, iar pentru discursul părintelui el nu era pregătit. Pentru că una este a teologhisi şi alta a filosofa despre credinţă.

O lumină care vine dinspre Tabor

Cineva spunea că omul se cunoaşte după cum râde. Părintele Stăniloae trebuie văzut şi arunci când râde. Tot timpul odihneşte o lumină pe chipul său, dar atunci când râde pare că această lumină se amplifică. Ochii i se fac mici de tot, în fapt, două făclii şi bucuria ce o degajă este molipsitoare.

Un înger l-a vegheat mereu pe părintele

Recenta carte de convorbiri cu părintele Stăniloae a lui Sorin Dumitrescu începe brusc, cu o întrebare despre înger. Eu aş spune că am văzut mereu prezent un înger în preajma părintelui Dumitru.

Nu te poţi referi ia părintele Srăniloae şi la chilia sa din mijlocul Bucureştilor fără a te gândi imediat şi la maica preoteasă Maria. Cine l-a cunoscut pe părintele a cunoscut-o neapărat şi pe maica preoteasă. Prezentă discret într-un colţ, ea încălzeşte locul. În ochii ei găseşti strălucirea entuziasmului, un suflet care se dăruieşte sincer şi necontenit. Găseşti totdeauna disponibilitatea să te întrebe nu formal, ci plină de interes despre ale tale şi despre ai tăi. tnr_800x800_29899_staniloae-maria-preoteasaPentru părintele ea a fost toată viata un sprijin extraordinar şi neobosit. Prin prezenţă, prin căldură, prin dăruire de sine, într-un cuvânt, printr-o iubire fără margini, calmă şi devotată. Părintele Stăniloae se poate încredinţa că a avut, întreaga sa viaţă, lângă el un înger.

Te cuprinde în preajma acestei perechi sfinte o pace a unei iubiri puternice şi calme, a unei iubiri care a fost într-adevăr. O împreună deplină trăire într-un trup şi într-un suflet, după îndemnul Bisericii lui Hristos. Este absolut impresionant să-i vezi astăzi, după aproape 70 de ani de împreună vieţuire, împovăraţi de ani şi împuţinaţi de bătrâneţe, cu câtă infinită tandreţe şi delicateţe se înconjoară unul pe celălalt.

Încolo, părintele Stăniloae e un om ca noi toţi. Are nelinişti şi bucurii, are nedumeriri şi întrebări fără de răspuns, are doruri neîmplinite, se teme că nu-şi va mai vedea unele cărţi tipărite, se bucură când aude un cuvânt bun despre el, îi place să glumească, suferă alături de prietenii săi, îl necăjesc ochii şi şalele, te îmbărbătează din toată inima atunci când o face şi te sărută cu adevărat…

Părintele Nostru

Vor trece anii, vor trece veacurile (că va mai fi unul, că vor mai fi zece, Dumnezeu ştie!) şi generaţiile următoare de iubitori de teologie vor trudi şi vor încerca să pătrundă frumuseţea textelor Părintelui Stăniloae, aşa cum încercăm noi să facem acest lucru, acum, cu scrierile unor Părinţi ai veacurilor trecute.

SAMSUNG DIGITAL CAMERAPrivindu-i icoana, vor fi fiind atunci unii care se vor întreba asupra traseului pământesc al Părintelui. Noi am avut mila imensă de la Dumnezeu ca să fim contemporani cu Părintele Dumitru şi să-i stăm din când în când în preajmă. Putem da mărturie despre el şi suntem obligaţi în faţa lui Dumnezeu să o facem. Suntem chemaţi să-i alcătuim detaliat sinaxarul. Viaţa Părintelui a fost la vedere, nimic ascuns.

Opera teologică este şi va fi la îndemâna tuturor, însă acele momente de tandră comunicare pe care le petrecea fiecare din noi în chilia Părintelui sunt un tezaur personal ce trebuie împărtăşit negreşit şi celorlalţi de acum şi de mai târziu. Recitindu-i articolul Sfinţenie şi delicateţe, mi-am dat seama cât de sărace sunt cuvintele noastre faţă de cele ale Părintelui. Portretul sfântului făcut de el acolo este în fapt (astăzi o putem spune!) un autoportret. Nimic nu l-ar putea zugrăvi mai bine pe Părintele Dumitru decât propriile-i cuvinte. Căci acestea două îi aparţineau şi lui: sfinţenia şi delicateţea.

Să reuşeşti să fii, aşa cum era Părintele, pentru toţi la fel şi pentru fiecare într-un fel anume, personal, nu este decât al marilor Părinţi duhovniceşti care au ajuns la asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Părintele, ca şi pentru Hristos, fiecare om era important şi el îi acorda toată atenţia şi o deschidere întru iubire. De aici, şi faptul că uşa sa era deschisă totdeauna tuturor, şi tandreţea cu care te trata. Pentru cei care-i călcau mai des pragul, el nu mai era numai marele teolog, numai preotul care-şi lua deplin în serios harul, dar şi tatăl, omul care te îmbrăţişa, care-ţi asculta întrebarea sau necazul, care te sfătuia şi te îmbărbăta, cel la pieptul căruia puteai găsi adăpost.

Sigur, familia ocupa un loc important în inima lui. O prietenă îmi spunea cum l-a văzut odată dimineaţa, în zori, la Piaţa Rosetti, cu un buchet de flori; pe urmă şi-a dat seama că era ziua maicii preotese. Pe marginea poeziei ficei sale, comentând-o, a construit o întreagă teologie, pe care numai iubirea unui tată o putea dezvolta cu atâta spirit de pătrundere. Nepotul, Dumitraş, îi datorează întreaga sa pornire în viaţă. Cu câta dragoste îşi primea rudele din satul natal! Dar şi noi, cei ce ne apropiam de el, simţeam aceeaşi imensă tandreţe în contactul cu el. Nu trecea ziua de naştere sau onomastică a vreunuia din cei apropiaţi, fără ca să dea un telefon să-l binecuvânteze şi să-i ureze de bine. Câtă bucurie produceau aceste gesturi, făcute cu o dezarmantă naturaleţe.

Mi-aduc aminte de ultima întâlnire la spital. Fiecare din cei care au trecut pe acolo are desigur amintirea scumpă a unei ultime întâlniri. Părintele era deja în pragul spre o altă lume. (Avem multe a învăţa despre om privindu-l când e în prag… Era ca în faţa unei încăperi mai luminoase, prin a cărei uşă întredeschisă o rază cădea pe chipul său subţiat de asceza suferinţei. Strălucea Părintele, răsfrângând acea lumină neapropiată, taborică. A, mirosea a sfinţenie în acea ultimă chilie a sa de la Fundeni. Îl străjuiau flăcăruia veghetoare a candelei, reproduceri de icoane lipite pe faianţă: Maica Domnului cu Pruncul Sfantul, Grigorie Palama… „Nu mai pot să mai vorbesc”, îmi spunea. „Nu mai trebuie. Aţi vorbit şi aţi scris toată viaţa”, încercam să-l consolez. În astfel de clipe, totul este de o mare economie. În cazuri excepţionale se poate comunica intens cu mijloace puţine. I-am sărutat mâna. A ridicat-o pentru a mă binecuvânta. Eu nu aş fi îndrăznit să-i cer un astfel de efort. Gestul, pornit de la el, a fost clar, complet şi viguros. O mai făcuse de atâtea ori în decurs anilor, dar parcă niciodată n-am avut ca atunci sentimentul unei forţe atât de extraordinare, de concrete, de evidente care mi se transmitea, ca o descărcare teribilă de har.

De unde atâta putere în trupul acela vlăguit de boală? Ţinându-i mâna, o simţeam pe a lui strângându-mă uşor, dar clar. Era tot un fel de a vorbi, de a ne mărturisi unul altuia. Îmi venea să-l îmbrăţişez, să-l sărut, nu cu milă, ci cu un fel de pornire copilărească. „Doamne ajută!”, mi-a spus. „Doamne ajută!”, i-am răspuns. Aşa se despart ţăranii pe uliţă, la noi, în Ardeal. Acestea au fost ultimele cuvinte între noi. Nici un fel de vorbe mari. În fond, totul este atât de simplu când este în rânduială. În fond, nici nu există despărţire pentru creştini. Dar sunt trei feluri de a fi împreună: când suntem împreună aici, pe această lume, în trup; când suntem unii aici, unii dincolo, cu duhul; când vom fi împreună în lumea cealaltă şi vom avea şi trupurile, pe cele transfigurate. Noi ne-am învăţat cu această comunicare şi cu trupul, cu îmbrăţişările cu binecuvântările, cu vederea chipurilor şi, în acest sens, Părintele ne lipseşte mult. Îl avem, desigur, şi acum în chip mistic lângă noi, ca pe un sfânt, ocrotindu-ne cu rugăciunile sale. Şi cât de mângâietor şi alinător este acest gând. Dar ce ne putem dori mai mult decât să ajungem să fim împreună veşnic, şi acolo cu trupurile noastre duhovniceşti. Să ne întâlnim şi să luăm vorba de unde am rămas: -„Doamne ajută!” – „Doamne ajută!”.

dumitru-staniloae-06Să nu fim cârcotaşi! Să mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a dat pe Părintele Dumitru până aproape la 90 de ani şi nu orice fel de ani, căci a lucrat în toate chipurile până în ultimul an. Şi când ne gândim că Dogmatica a apărut la 75 de ani (!) şi că alte lucrări importante au fost rodul bătrâneţilor sale! Deja Părintele Dumitru nu mai este numai al nostru. Cine va fi nesocotitul care să spună că Sfântul Isaac Sirul este al sirienilor sau Sântul Grigorie Palama al grecilor? Părintele este al întregii Biserici, acum inclusiv al celei biruitoare.

În noiembrie şi decembrie 1978 am participat la ultimele trei cursuri de Dogmatică pentru doctoranzi ale Părintelui Stăniloae. Era deja noapte când începeau lecţiile, la care luau parte în jur de zece persoane. Mi-aduc aminte cum am mers într-o seară în urma Părintelui de la staţia de tramvai până la facultate. Îi priveam înfiorat silueta destul de înaltă. Era îmbrăcat peste rasă cu un balonzaid negru destul de vechi, purta pălăria sa cunoscută cu boruri largi şi în mână ducea o mică servietă de model vechi. Mersul era bătrânesc, totuşi hotărât şi vioi. Numai albul bărbii îi strălucea în noapte. Intra în clasă cu acelaşi pas sigur. Era izbitor felul în care îi sesizai în acelaşi timp şi smerenia, şi măreţia. În jurul unei mese lungi dreptunghiulare erau strânşi cursanţii. În capăt se aşeza el. Îşi scotea pălăria şi o punea alături, dar nu se dezbrăca, fiindcă era frig şi umezeală. Se făcea rugăciunea şi apoi ne aşezam. Din servieta mică de modă veche, scotea câteva foi pe care le punea în faţa sa. Le ţinea acolo ca un dirijor care ştie pe dinafară partitura şi care o ţine în faţă fără s-o răsfoiască. În prima oră vorbea „Despre Sfânta Treime”, iar în a doua „Despre forme ale rugăciunii permanente”. Vorbea cu ochii aproape închişi, domol şi apăsat, fără să se înflăcăreze. Şi totuşi, ce cuvânt cu putere multă! Părea un om care-şi vede de treabă, aşezând temeinic piatră lângă piatră şi ridicând o construcţie solidă. Lumina chioară, atmosfera rece din facultate dădeau o senzaţie stranie, de spaţiu cazon. Era o tăcere deplină, numai foşnetul uşor şi grăbit al creioanelor pe hârtie. La sfârşit se ridica şi pleca la fel cum venise: uşor ca un înger care-şi făcuse vestirea. Noi rămâneam cu construcţia.

parintele-ilie-moldovanA patra lecţie nu i-a mai fost îngăduită. În timp ce-l aşteptam pentru ea, a intrat părintele profesor Ilie Moldoveanu Moldovan, pe atunci „spiritual” la Facultatea de Teologie din Bucureşti, astăzi profesor de Morală la cea din Sibiu. Ne-a cercetat pe fiecare cine suntem, cu ce ne ocupăm. S-a mirat puţin că un inginer venise la acel curs. Şi atunci a avut el acest cuvânt minunat despre Părintele Stăniloae:

„Grecii spun că sunt numai trei «Teologi»: Sfântul Ioan Evanghelistul, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Simeon Noul Teolog. Noi, românii, spunem că sunt patru, pentru că-l adăugăm şi pe Părintele Dumitru”.

A-l numi Sfântul Dumitru „Teologul” nu este nici o afirmaţie spontanee şi fără acoperire, şi nici măcar o canonizare. Nu noi facem sfinţii, ci numai lucrarea lor împreună cu Dumnezeu. A-l numi Sfânt Teolog vine în continuarea unei Tradiţii foarte austere şi precaute, care a punctat din când în când (în veacul întâi, în cel de-al IV-lea, în cel de-al X-lea şi în cel de-al XX-lea) drumul credinţei noastre prin „Teologi”.

Întâlnim la Părintele Dumitru cel puţin trei din condiţiile pe care Biserica le cere unei canonizări:

– sfârşitul său care, conform martorilor oculari, a constat într-o oră de convorbire cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului;

– minunile pe care le-a făcut: ce altceva sunt scrierile sale? (dar nu numai ele);

– evlavia credincioşilor pentru el.

La acestea s-au mai adăugat o mulţime de semne mai mici, pe care nu le mai arătăm acum, dar care sunt dovedite. Din aceste premise corecte şi adevărate, Biserica nu poate desprinde decât o concluzie. Biserica aşteaptă ca timpul să probeze, dar nici un canon nu stabileşte acest timp. Timpul suntem noi cu mărturia noastră. Imediat după ce şi-a dat duhul Domnul, primul care a mărturisit despre El – „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu este Acesta!”- nu a fost un apostol sau un alt ucenic, ci un sutaş anonim şi umil. Nu ne este îngăduită nici o risipire. În fond, Părintele Dumitru este o membrană subţiată de Duh prin care Hristos se străvede în chip apropiat.

(Costion Nicolescu – Sarea pământului, Ed. Doxologia, Iași, 2011, pp. 106-108, 111-114 […])

Dacă ar fi să-l definesc în câteva cuvinte pe părintele Dumitru Stăniloae, aş spune că a fost şi este un b_900_900_0_0___images_fotografii_marturisitori_dumitru-staniloae_dumitru-staniloae-05prieten, cunoscător şi următor al marilor Părinţi ai Bisericii.

Oameni şi slujitori ai Bisericii precum el sunt foarte rari, mai ales acum, la sfârşitul veacurilor. Foarte rari, pentru că puţini sunt cei care au aprofundat cu aceeaşi atenţie, acrivie şi evlavie scrierile Sfintei Tradiţii ale Bisericii dreptmăritoare şi, în acelaşi timp, le-au împlinit cu filocalică trăire, discreţie, delicateţe şi statornicie.

Foarte rari sunt slujitorii Bisericii care şi-au închinat întreaga viaţă slujirii Mântuitorului Iisus Hristos. Prin învăţătură, meditaţie şi numeroase scrieri ori traduceri, părintele Dumitru Stăniloae a continuat lucrarea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii într-un timp al provocărilor şi încercărilor dintr-o societate secularizată, schimbătoare şi nerecunoscătoare faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Aşa cum odinioară Părinţii Bisericii răspundeau provocărilor vremurilor în care au trăit, la fel şi părintele Dumitru Stăniloae a scris pentru semenii săi, trăitori într-o perioadă de înflorire a culturii şi a informaţiei în general, pe de o parte, dar şi înstrăinaţi de Dumnezeu într-o viaţă petrecută departe de Biserică şi de învăţăturile sfinte.

La împlinirea a 20 de ani de la strămutarea părintelui profesor la veşnicele lăcaşuri şi a 110 ani de la naşterea sa, îmi amintesc chipul lui smerit, modestia marilor Părinţi ai pustiei care îl caracteriza, profunda agoniseală patristică transpusă mai întâi în fapte şi apoi în cuvinte de aleasă trăire şi simţire duhovnicească. Fără să pot afirma că l-am cunoscut îndeaproape, mărturisesc cu smerenie că l-am întâlnit de câteva ori, îndeajuns pentru a-mi defini o bună impresie şi o totală apreciere.

Întâia oară l-am văzut în Mănăstirea Sihăstria, judeţul Neamţ, unde-mi petreceam o parte din vacanţa de vară, la începutul anilor ’80.

Părintele Stăniloae, însoţit de părintele Constantin Galeriu şi de preotesele lor, a ajuns pe înserat la chilia părintelui Cleopa, care le vorbea credincioşilor prezenţi în număr mare la „Academia duhovnicească” creată ad-hoc şi susţinută prin omiliile înflăcăratului duhovnic. Părintele Cleopa s-a ridicat la un moment dat de pe scaun, şi-a întrerupt predica, întâmpinându-şi cu vădită bucurie oaspeţii. După ce i-a prezentat, s-au retras în chilie pentru discuţii duhovniceşti.

Au rămas peste noapte în mănăstire, în odăile din preajma stăreţiei, iar a doua zi, pe la prânz, şi-au continuat călătoria. La întâlnirea cu oamenii din seara următoare, părintele Cleopa a vorbit din nou despre vizita părintelui Stăniloae şi a însoţitorilor săi, exprimându-şi încă o dată aprecierea, bucuria şi prietenia sinceră.

[…]Cu puţin timp înainte de sărbătoarea Sfintei Parascheva a anului 1993, părintele Stăniloae s-a mutat dintru cele trecătoare la cele veşnice. Era vremea să se desfăteze de prietenia sfinţilor pe care i-a admirat şi urmat, să primească răsplată pentru multa-i osteneală şi trudă întru cele sfinte, pentru scrierile care au profunzimi negrăite, ce poartă semnul inspiraţiei şi al înaltelor trăiri duhovniceşti.

Atunci, la înmormântarea părintelui Stăniloae, patriarhul Teoctist, sfătuit de Mitropolitul Daniel al Moldovei, a făcut un gest nemaiîntâlnit, îngăduind ca prohodirea marelui profesor de teologie să fie săvârşită în faţa Catedralei patriarhale din Bucureşti. Biserica noastră a avut şi alţi cunoscuţi teologi, dintre care pomenim în treacăt pe părintele Ioan G. Coman, Gala Galaction, Teodor M. Popescu şi alţii, care nu s-au bucurat însă de cinstea pe care ar fi meritat-o atât în viaţă, cât şi în ziua călătoriei lor spre Ceruri.

articol_30_3

Cititi si:

***

Puteti viziona si asculta:


Categorii

Biserica rastignita, IPS Bartolomeu Anania, IPS Justinian Chira, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Dumitru Staniloae

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

19 Commentarii la “PARINTELE STANILOAE – 20 ani de la mutarea in Imparatia Iubirii a celui mai mare teolog român: CASNICUL LUI DUMNEZEU, PRIETENUL SFINTILOR

  1. Pingback: “Amintiri din casa harului”: PARINTELE DUMITRU STANILOAE evocat de ucenici, intelectuali, preoti, teologi si ierarhi, la Patriarhie intr-un congres international. CALDURA FILOCALIEI INTRUPATE si FORTA IUBIRII DESAVARSITE - Recomandari
  2. “Întâlnim la Părintele Dumitru cel puţin trei din condiţiile pe care Biserica le cere unei canonizări:

    – sfârşitul său care, conform martorilor oculari, a constat într-o oră de convorbire cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului[…]”

    Poate n-ar strica sa ne amintim ultimile cuvinte, dinainte de moarte, spuse de teologul iubirii, Parintele Dumitru Staniloae:

    “Vorbim despre Tine, Doamne… Cu vointa… Plini de har si de adevar… Hai… Hai… Hai!… Plini de har si de adevar… Hai… hai… hai… Hai sa ne trezim … Hai sa ne sculam… Hai sa vorbim… Haide, Doamne… Hai… Hai… Hai… Hai sa vorbim… “

    (De aici: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/01/29/sfintii-trei-mari-dascali-ai-lumii-si-ierarhi-vasile-grigorie-si-ioan-taina-prieteniei-sau-zidul-intarit-al-unimii-in-hristos-versus-taina-dezbinarii/)

  3. Pingback: Parintele Dumitru Staniloae – 20 de ani de la trecerea la Domnul | albastru de ...
  4. Pingback: “Amintiri din casa harului”: PARINTELE DUMITRU STANILOAE evocat de ucenici, intelectuali, preoti, teologi si ierarhi, la Patriarhie intr-un congres international. CALDURA FILOCALIEI INTRUPATE si FORTA IUBIRII DESAVARSITE (VIDEO) - Recomandari
  5. Pingback: “IUBIREA INVINGE MOARTEA”. PARINTELE STANILOAE despre REINCARNARE, SIMTUL TAINEI, comuniune, satul traditional, Filocalie, RABDARE SI IUBIRE, sensul mortii si VALOAREA PERSOANEI (video inedit din Arhiva TVR) -
  6. Un “REPER”, o “STANCA” si “UN FAR AL ADEVARAULUI” Acesta a fost Marele TEOLOG al neamului romanesc si al Bisericii Ortodoxe Romane, IN NOAPTEA Intunericului Inselarilor ideologice care s-au lasat peste lume, si care vedem ca acum S-A INSTAURAT deplin peste Europa Apuseana, cea APOSTATA…!
    Cred ca este unul dintre CELE MAI MARI “DARURI” pe care Hristos-Dumnezeu le-a facut acestui neam romanesc si Bisericii noastre, si chiar Ortodoxiei Universale, INAINTE de “marele NECAZ” care va veni peste Crestinatate!
    Ii port o DRAGOSTE si o RECUNOSTIINTA deosebita pentru ca intr-un moment de “nestiinta” al vietii mele, cand nu cunoasteam nimic despre EREZII si despre SECTE si mai ales despre “atragatorul Catolicism” (fiindca asa imi parea atunci…”atragator”), am citit cateva lucrari ale sale despre SECTE (“Biserica si Sectele”) si despre Erezia catholica “filioqve”, dar si despre TEOLOGIA Sf. Maxim Marturisitorul…
    Pana la a face cunostiinta cu “lucrarile sale” nu stiam CE VALOARE are termenul de “TEOLOG”, si abia cand am inceput sa “ma infrupt” din scrierile sale, am inteles ca este ca acest cuvant desmeneaza PE CEI MAI IMPORTANTI oameni de pe pamant, in ceea ce priveste LUCRAREA de MANTUIRE a pamantenilor care se savarseste pana la a Doua Venire a lui Hristos…
    Pofesorul frabcez Olivier Clement spunea ca secolul XX a dat in Ortodoxie doar 2 MARI “DOGMATICI”, una a Sf. Iustin Popovici si una a Parintelui Dumitru Staniloae…
    Of, daca i-ar calca pe urme cu aceeasi ABNEGATIE, MAI MULTI TEOLOGI ai zilelor noastre, si daca ar dori sa “traiasca” si “teologhiseasca” si ei TAINELE ADEVARURILOR Mantuitoare de suflet ca Parintele Staniloae.
    La Facultatea de Teologie din Sibiu am auzit niste studenti teologi care spuneau ca ei au citit undeva ca asa cum Sf. Ioan Gura de Aur l-a avut ca “indrumator nevazut” pe Sf. Ap. Pavel, care ii soptea la ureche cum sa scrie “talcuirea” Sf. Scripturi, tot asa si Parintele Staniloae l-ar fi avut ca “indrumator nevazut” pe Sf. ATANASIE CEL MARE! (dar cat de indreptatita este aceasta spusa, eu nu am de unde sa stiu)…Cert este ca la Parintele Staniloae, SCRIERILE SALE, au ceva NET DEOSEBIT de ale altor teologi contemporani cu el(numai Nichifor Crainic si Vladimir Losski, se “apropie” de valoarea Parintelui Staniloae in anumite idei legate de “Mistica Ortodoxa”).
    Sa-i MULTUMIM din toata inima lui Dumnezeu CA NI L-A DAT, si ca a vrut SA FACA CINSTE nemaului romanesc, cu un ASEMENEA TEOLOG pe care l-a randuit sa se nasca in mijlocul poporului roman si al Bisericii Noastre, si sa nu pregetam SA NE HRANIM din Scrierile sale, acum cat inca mai putem sa ne bucuram de “LIBERTATE”, caci, cine stie, poate intr-o zi, vom vrea sa ne hranim cu invatatura lui si nu vom mai avea de unde sa o gasim…

    Dumnezeu sa aiba mila de noi toti!

  7. Articolul Parintelui Staniloae “Sfintenie si gingasie”este intr-adevar de o rara frumusete:
    http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/gingasie-sfintenie-parintele-dumitru-staniloae-68453.html`q

  8. Pingback: PARINTELE IULIAN STOICESCU, “un preot de foc”, hranitor al flamanzilor de Duh, un sfant desprins din Patericul viu al temnitelor si al slujirii jertfelnice -
  9. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE – TEOLOGUL – 110 ANI DE LA NASTERE. CUM L-AM CUNOSCUT PE PARINTELE DUMITRU STANILOAE – Evocari video: Pr. Gheorghe Holbea, Costion Nicolescu, Horia Pastina, Lidia Staniloae si altii - Recomandari
  10. Pingback: PASTORALE IMPORTANTE ALE CRACIUNULUI 2013. Chemare la solidaritate cu crestinii prigoniti ai Siriei si la propovaduirea adevarurilor de credinta - Recomandari
  11. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE – OMUL, PREOTUL SI TATAL DESAVARSIT, in amintirea fiicei sale, LIDIA. Sfarsitul lumii paradisiace a satului romanesc si inceputul “vremurilor absurde, de cosmar”… care bat din nou la usa si azi -
  12. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE – MARTURII SI EVOCARI: fiica Lidia Staniloae, nepotul Dumitru Horia Ionescu, Elena Solunca-Moise si pictorul Horea Paștina. “În puţin loc, câtă lărgime dintr-odată!” - Recomandari
  13. Pingback: Doamna Lidia Staniloae despre REZISTENTA BISERICII ORTODOXE SUB COMUNISM si despre “teroarea cea de toate zilele“, “atmosfera de delatiune, de incredibila densitate a dusmaniei si a urii“, de vanatoare de “dusmani ai poporulu
  14. Pingback: “Amintiri din casa harului”: PARINTELE DUMITRU STANILOAE evocat de ucenici, intelectuali, preoti, teologi si ierarhi, la Patriarhie intr-un congres international. CALDURA FILOCALIEI INTRUPATE si FORTA IUBIRII DESAVARSITE (VIDEO) | Cuvântul Or
  15. Pingback: Crampeie inlacrimate de lumina si durere din VIATA PARINTELUI DUMITRU STANILOAE, sfantul mare teolog român, “NOBILUL” INCURABIL: “Da, ăsta era tata. Ceilalţi erau mai importanţi şi nu se gândea decât la ei…” | Cuvântu
  16. Pingback: AMINTIRI INEDITE DESPRE PARINTELE DUMITRU STANILOAE. A fost cel mai bun suflet pe care l-am cunoscut | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: CONFESIUNILE SI INVATATURILE PARINTELUI PANTELIMON (II). Raspunsuri despre Catedrala, refugiati, politicieni, preotii din inchisorile comuniste, patriotism si AMAGIRILE MINTII. Minciuna din noi si DEMASCAREA GANDURILOR DEGHIZATE | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: NESTIUTA SI NEINCETATA MUCENICIE COTIDIANA A CELUI MAI MARE (SI MAI TRAITOR) TEOLOG ROMÂN, izvor nesecat de jertfa. Crampeie inlacrimate de lumina si durere din VIATA PARINTELUI DUMITRU STANILOAE (II) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate