IOAN IANOLIDE DESPRE SFANTUL VALERIU GAFENCU SI NASTEREA DIN NOU IN TEMNITA

23-02-2010 Sublinieri

Naşterea din nou

Să revenim însă la Aiud. Regimul penitenciar a fost dur, mancarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. Maiorul Magistrat ne teroriza. Nimeni, dar absolut nici o forţă din tară ori din lume nu ne-a sprijinit.

Atunci am descoperit duhovniceşte pe Hristos. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Am năzuit să trăim creştineşte, ştiind că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos.

Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale, căci în rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări.

Cât despre mine, se poate crede că am ajuns la Hristos datorită suferinţei specifice condiţiei de izolare, dar adevărul este cu totul altul. Aspiraţiile mele de curăţie şi desăvârşire ascundeau în cugetul meu nişte păcate ale tinereţii care mă nemulţumeau şi pe care nu le puteam mărturisi, deşi erau lucruri prea obişnuite, îmi era ruşine de păcatul ascuns. Era deci în mine un contrast, un conflict între Dumnezeu în Care credeam şi omul păcătos care eram.

Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: „sunt un ticălos!” şi am simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă fără de care simţeam că nu sunt în Dumnezeu, umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în cele duhovniceşti.

Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine.

Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce e frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multă frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou.

Valeriu Gafencu

Intre studenţii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul: înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Il chema Valeriu Gafencu.

Se născuse în Basarabia, în Ajun de Crăciun, la 24 ianuarie 1921. Tatăl lui, Vasile Gafencu, era intelectual şi luptase, ca deputat în Sfatul Ţării, pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior însă s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară. Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie cu iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălţi.

Insă în 1940 Basarabia a fost ocupată de Armata Roşie. Vasile era îngândurat, asemenea şi Valeriu.

– Ce facem, tată? l-a întrebat.

– Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.

– Tată!…

– Taci şi du-te! Să nu spui nimic mamei şi surorilor!

Aşa se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi pentru soarta României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune.

Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Comunismul ameninţa lumea.

In aceste condiţii, Valeriu a aderat la organizaţia „Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare, nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german.

El avea o orientare şi o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.

Educaţia tradiţională din şcoli şi Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual.

In cele mai intime fibre ale sufletului Valeriu năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea să stăruie în educarea tinerilor.

Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibrau însă înlăuntrul lui necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale.

Il înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral. Infrigurat deci, apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare.

In 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Nu era acuzat decât de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea; prin urmare s-a simţit liber de orice vinovăţie.

In ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

In temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, însă curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică in latura sa duhovnicească.

Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. (…) Lectura lui se concentra mai ales asupra Sfintei Scripturi. In acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei.

Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăitor; fusese animat de creştinismul tradiţionalist, iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

Tânărul visător se întorcea cu grijă şi râvnă în sine însuşi. Descoperea lumea lăuntrică, începând să pună ordine în ea. Ideile ce-l animaseră au fost părăsite o vreme, pentru a se putea dedica lucrării duhovniceşti. Abia acum înţelegea ce este naşterea din nou.

Tot căutând, într-o zi a căzut cu faţa la pământ, izbucnind în lacrimi şi spunând: „Sunt cel mai păcătos om!”. Aici se situează momentul crucial al vieţii sale duhovniceşti. De aici înainte va trăi pentru a se curaţi lăuntric şi a se desăvârşi prin unire cu Hristos.

Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii.

(…)

Isihastul

Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea.

Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Ii plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti.

Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârşească pe parcursul anilor. Se sfatuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească.

Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe.

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în Zarca cu regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Inceputul bun era pus, orientarea era limpede, aşa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat.

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus.

Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire.

Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată”.

(din: Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucuresti, 2006)

Legaturi:


Categorii

Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Ioan Ianolide, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Pocainta, Sfantul Valeriu Gafencu

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

20 Commentarii la “IOAN IANOLIDE DESPRE SFANTUL VALERIU GAFENCU SI NASTEREA DIN NOU IN TEMNITA

  1. Ortodoxia nu stă numai
    În rit şi-n buna cuviinţă
    În ce-i frumos pe dinafară
    Ci-n primulrând în nevoinţă.

    Nu-i o politică- n biserici
    Bazată doar pe raţiune,
    Cu scopuri nobil-umaniste
    Şi-un bine pe această lume.

    Ea este-o luptă ne’ncetată
    Cu ceia ce-i în noi trupesc
    Şi cu’adevărurile vieţii
    Justificate prin lumesc.

    Cu ceia ce lumeşte pare,
    Frumos, plăcut, justificat
    Dar care’n chip subtil ascunde
    Ascensiunea în păcat.

    Urcuşul către viaţa sfîntă
    Nu-i nici uşor, şi nu-i nici dulce,
    Nu-i nici dorinţă din orgoliu,
    Ci-i nevoinţă grea şi cruce.

    Nu-i setea’naltă de succesul
    În cele ce produc plăcere,
    Ci-i biruinţa peste răul
    Ce nelipseşte de’nviere.

    Nu-fapta bună care’n public
    Ne laudă viaţa creştină,
    Ci simţămîntul umilinţei
    Trăit în ťainică lumină.

    Nu-i vorba foarte ortodoxă
    Ce mă arată valoros,
    Ci-i taina lacrimii ce curge
    Că-s înlăuntru păcătos.

    Şi că iubirea-mi egoistă
    Mă are’n centru tot pe ,,eu”
    Nu pe Hristos, nu Adevărul,
    Nici semenii, nici Dumnezeu.

    Că sufletu-mi încă robeşte,
    Tot în lumesc, tot spre plăcere
    Si n-a intrat în bucuria
    Ce’aduce-n suflet înviere.

    Iată aici’ martirii noştrii
    Cum ne vorbesc despre credinţă
    Nu prin svantă teorie
    Ci prin concreta pocăinţă.

    Nu înălţându-se prin studiu
    Prin cunoştinţe netrăite,
    Ci aplicându-le prin trudă
    Ca’n trup să fie’adeverite.

    Nu prin dispreţul fin şi sobru
    Adus de multa cunoştinţă
    S’acuze c’au ajuns fanatici
    Cei ce trăiesc în nevoinţă.

    Sfântul Valaeriu ne arată
    Prin jertfa sufletului său
    Ce este viaţa ortodoxă
    Şi dragostea de Dumnezeu.

  2. Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa reverse in sufletele voastre, frati iubiti, aceeasi caldura si bucurie a Duhului pe care o impartiti voi insiva prin cuvintele cu care ne mangaiati sufletele!
    Un post binecuvantat sa va daruiasca Bunul Dumnezeu.

  3. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Minune moaste Aiud
  4. Pingback: Război întru Cuvânt » SFATURILE SFANTULUI VALERIU GAFENCU CATRE SURORILE SALE DESPRE CUMINTENIE, NATURALETE, SIMPLITATE
  5. Pingback: Război întru Cuvânt » 90 de ani de la nasterea SFANTULUI INCHISORILOR. Fericitul Martir VALERIU GAFENCU – mai aproape de noi ca oricand, prin cuvantul si exemplul sau profetic
  6. Pingback: Război întru Cuvânt » IOAN IANOLIDE – GLASUL CELUI CE STRIGA SFASIETOR IN PUSTIA VREMURILOR DE PE URMA: “Totul in Hristos!”. 5 feb. – Un sfert de veac de la plecarea sa la cer
  7. Pingback: Război întru Cuvânt » SFANTUL VALERIU – neinteles si prilej de poticnire pentru multi, si ieri, si azi
  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Sf. Valeriu Gafencu: “SUNTEM CRESTINI NUMAI CU NUMELE…” Ce inseamna sa fim crestini, cum putem realiza curatirea launtrica si nasterea din nou?
  9. Pingback: Război întru Cuvânt » SIMPLITATEA CURATIEI, IUBIRII SI A PATIMIRII FERICITE. Cateva din scrisorile inedite ale Fericitului Martir Valeriu Gafencu
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » TESTAMENTUL SFANTULUI MARTIR VALERIU, OMUL IN CARE VIA HRISTOS: Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul! Duceti Duhul mai departe!
  11. Pingback: INTOARCEREA LA HRISTOS – prefata marturisitoare a Parintelui Calciu. VIATA DUHOVNICEASCA DIN INCHISORILE COMUNISTE SI SERVITUTILE PATRIARHIEI -
  12. Pingback: MARTURII DESPRE IOAN IANOLIDE – o viata de marturisire muceniceasca a lui Hristos. SCHITELE UNEI ICOANE VII, PREA NEDREPT UITATE (†5 februarie 1986) -
  13. Pingback: CUI II E FRICA DE SFANTUL INCHISORILOR? Stadiul cercetarilor dupa moastele Sfantului Valeriu Gafencu - Razboi întru Cuvânt
  14. Pingback: 18 februarie - ziua sfantului inchisorilor. MARTURII DESPRE "BANDITUL MISTIC", VALERIU GAFENCU DE LA SURORILE SALE, VALENTINA SI NORA/ Marturii inedite despre convertirea unui militian tortionar, Ioan Chertitie, sub inraurirea sfinteniei Fericit
  15. Pingback: Comemorarea lui Ioan Ianolide la Paris. INEDIT: MARTURIA VIDEO A CONSTANTEI IANOLIDE, SOTIA MARTURISITORULUI. Cuvantul IPS Iosif - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  16. Pingback: Povestiri pline de lumina, dar si de durere, cu IOAN IANOLIDE -
  17. Pingback: IOAN IANOLIDE, fericitul marturisitor si blandul patimitor al inchisorilor comuniste, IN AMINTIREA SOTIEI SALE, CONSTANȚA, SI A IPS BARTOLOMEU ANANIA: “Ma rog pentru mantuirea celor care m-au chinuit” -
  18. Pingback: IOAN IANOLIDE – 30 de ani de la mutarea la cele vesnice a unei ICOANE VII A BUNATATII JERTFITOARE | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: UNDE ESTE INGROPAT VALERIU GAFENCU, SFANTUL INCHISORILOR? | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: TESTAMENTUL UNUI NEBUN – IOAN IANOLIDE (II): “Sunt „fascist” fără să fi fost, sunt „antisemit” deşi iubesc pe evrei, sunt „reacţionar” deşi sunt deschis dialogului cu ateii. Sunt un pericol mondial!”. ULTIMII PR
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate