TESTAMENTUL UNUI NEBUN – IOAN IANOLIDE (I). Marturisirea unui infinit de durere ca un STRIGAT AL UNUI SUFLET CLOCOTITOR. Din inchisoarea unde a rezistat siluirii constiintei in “TEMNITA CEA MARE” A SOCIETATII GUVERNATE DE SECURITATE: “Se vorbea o singură limbă ideologică, se executa un singur program de viaţă, trebuia să gândească toată lumea după directive”

4-03-2016 Sublinieri

“Scriu cu inima, cu viata, cu fiinţa mea…”

 Ioan_Ianolide____5556076d2173b

Vedeti si:

***

img124

TESTAMENTUL UNUI NEBUN

(fragmente)

Nu ştiu. Nu pot. Nu e posibil. Cine este atât de nebun ca să dea crezare unui nebun?!… Nebun cu acte medicale, oficiale, trecut prin multe comisii, nebun ca mine, aşa cum eu însumi voi încerca să mă prezint! Stau încremenit în faţa sufletului meu, cu degetele fără nerv pe stilou, cu tâmpla zvâcnind, cu respiraţia rară şi aud cum bate inima-n piept în nemărginiri infinite, răsfirate în nenumărate clipe, fiecare tot atât de neţărmurită. Clocotul din mine vrea să se reverse, dar aşa, fără făgaşe, cum s-a şi format. Imi vine să iau sticla cu cerneală şi s-o sfarm pe hârtia albă, făcând-o ţăndări, ca să-i aud ţiuitul şi să-i văd albăstreala cum împroaşcă masa, şi camera, şi văzduhul, umplându-l cu pete amorfe, ca să acopere cumva vulcanii ce clocotesc în mine.

Mi-as baga ambele mâini în cerneală, ca atunci, în urmă cu treizeci de ani, când mi-au luat amprentele ca unui criminal, pentru că îndrăznisem să gândesc altfel decât ei. Si asa mi-aş pune palmele peste aer şi peste ceruri, ca să se priceapa odată ce imposibilitate zace în mine! N-are cum să incapa infinitul în cuvânt, de-ar fi să vorbesc toată viaţa!

Toata vorbirea lumii este incapabilă să cuprindă infinitul în sarmana ei fraza lineară. Or, tocmai despre infinit am şi eu
de zis o vorbă, căci l-am trăit pe viu, aprig, înspăimântător , cum nu se poate grăi!

Am tacut atâta amar de ani despre toate cele ce mi s-au intamplat şi acum, când sunt pe pragul morţii, mi-am luat curajul unei mărturisiri. Mă simt dator faţă de oameni, chiar si faţă de cei care m-au torturat, dar nu şi de cei ce au conceput chinul etern în această lume, scoţându-l din eternitatea în care-l zugrăvise o anume iconografie.

ioan-ianolide-in-arest-foto-profilAş vrea să iert totul şi ştiu că o pot face, chiar am iertat în ce ma priveşte, dar nu e drept să domnească răul în lume. Lumea asta trebuie să se apere, are datoria să se apere. Ar fi ademenitor să credem că trăim în dragoste deplină, dar realitatea ne contrazice, aşa după cum voi arăta şi eu în tot ce mi s-a întâmplat.

Aş vrea deci să exprim o clipă din viaţa mea, clipa eternei suferinţe, eternei groaze, eternei spaime. Nu sunt primul om care încearcă acest imposibil, dar nici unul nu a făcut-o aşa cum o fac eu, ca o mărturie vie, dureroasă, tenebroasă, aşa cum am trăit-o. Aş vrea să mă exprim simplu, în trei-patru rânduri, dar nu am acest talent. Nu voi încerca nici să scriu zeci de volume, ci voi căuta să surprind punctele de forţă ce s-au manifestat în viaţa mea. Poate că, cine ştie, vreun suflet sensibil va putea pricepe ceva din viaţa unui om necunoscut ca mine!

Este oribil ce am de povestit şi nu sunt un pervers care se delectează cu oribilele lui realităţi interioare, ori cu scârnăvii ale existenţei sale, dar nu se poate înţelege viaţa fără scârnăvia coşmarului. Mi-a fost dat să traversez acest coşmar întrucât mi-a fost imposibil să renunţ la vis. Poate deci că i-am provocat pe acei căpcăuni ce m-au chinuit mai toată viata. Vis?! Coşmar?! Par nişte clişee uzate ale literaturii, care pe mulţi îi vor plictisi şi vor închide cartea, dar cartea aceasta este scrisă în inima mea, în fiinţa mea, în tot ce este sfânt în om.

Voi încerca să păstrez încărcătura sufletească cu care eu am trăit aceste evenimente. Ştiu însă că nici eu nu le puteam concepe ca reale înainte ca ele să devină realităţi ale vieţii mele. Cum nu sunt nici literat, scot un ţipăt de om rănit de moarte…

***

[…]

Închisoarea Aiud

Din nou s-a-ntors lumina dinspre noi,
Din nou sta vantul aprig sa ne franga…

Am fost transferat în penitenciarul Aiud şi pus în rând cu ceilalţi deţinuţi. Eram privit cu oarecare suspiciune, dar în cele din urmă toţi deţinuţii au aflat că sunt deplin sănătos mental şi se bucurau pentru mine. Imi recăpătasem încrederea în mine şi o astfel de puşcărie mi se părea floare la ureche, încât eram unul dintre stâlpii rezistenţei morale ai acelor ani.

Director al penitenciarului Aiud ajunsese Ion Gheorghe [pseudonimul literar folosit de Ianolide pentru temutul colonel Gheorghe Craciun – n.n.], care era şi el colonel. Omul se mai cizelase, voia să pară chiar civilizat şi dovedea mult tact şi multă răbdare. Adesea venea la celula mea şi deschidea discuţii cu mine. Cum temniţa era înţesată cu delatori, desigur că era informat despre mine.

– Hei, mă profesore, îmi zicea el, eşti nebun ori m-ai dus cu zăhărelu’? Avem noi ocazia să te verificăm, suntem milionari în timp! Cred că ai înţeles că nu mai ne scapă din mână puterea niciodată… Tu eşti un individ interesant şi nu ştiu în ce grad eşti un erou ori un netrebnic. Ştiu că eşti deştept şi cult, dar, vezi tu, asta nu e destul pentru a fi om! Hai să zicem că ai făcut pe nebunu’ şi nu eşti de fapt nebun, dar tu ştii, bă, mai bine decât mine că cel ce face pe nebunu’ este de fapt nebun! Ce zici, hîî? Ce zici?!…

Ii răspundeam indirect, ocolind prin teorii realitatea. Mă asculta plin de interes, deşi nu pricepea decât parţial şi trunchiat cele ce-i spuneam.

– Să lăsăm timpul să vorbească! îi ziceam. Omul este insondabil. Mintea nu poate cuprinde tot ce se petrece în viaţă. Nici eu, nici medicii, cu atât mai puţin dumneavoastră nu puteţi şti exact ce se petrece cu mine.

Cam aşa încheiam discuţiile cu el, în dubiu.

Şi au trecut ani, ani lungi de izolare totală, de inactivitate, de foame şi frig, de vise pierdute şi de realitate crudă. Deţinuţii nu-i mai aşteptau pe americani, nu-şi mai făceau iluzii, nu mai credeau într-o iminentă schimbare a cursului istoriei. Tot mai des auzeai spunându-se:

– Lumea va fi comunizată. Şi pe noi chiar ne vor folosi să comunizăm lumea. într-o zi, englezii şi francezii vor săpa un tunel pe sub Canalul Mânecii, iar americanii, un alt canal pe sub Oceanul Pacific, spre glorificarea „marii revoluţii”!

Era un dram de realitate, un dram de amărăciune şi un dram de proorocie apocaliptică într-o astfel de viziune.

Bătrânii pieriseră.

Nu ne rămâne decât să ne apărăm credinţa, spuneam noi, căci dincolo de toate orizonturile întunecate ale unei lumi inconştiente, va apărea o redresare! Firea nu poate fi mutilată decât pentru o vreme, forţele ei depăşesc pe ale oamenilor. Se dovedeşte că ne aflăm într-o zonă de amplă şi profundă degringoladă spirituală a umanităţii, dar se pare că ea e necesară pentru marele reviriment ce va deschide o nouă eră istorică.

Anii treceau încet şi deţinuţii se istoveau. Au trecut zece – doisprezece ani. In vremea asta, eu am reluat practica rugăciunii, bucuros fiind că am locuit o vreme în celulă cu un venerabil arhimandrit care avea o îndelungată experienţă isihastă. Era un om distins, inteligent, delicat şi deschis tuturor preocupărilor şi ideilor. Cele vreo optsprezece luni cât am fost împreună cu el s-au constituit ca o nouă temelie a zidirii mele sufleteşti.

In 1963 – 1964 a început o nouă „reeducare”. O conducea colonelul Ion Gheorghe, directorul din Aiud. După tipicul cunoscut, s-au format iarăşi nişte „comitete” de „deţinuţi reeducaţi” care, chipurile, ar fi luat iniţiativa „reeducării” tuturor deţinuţilor, dovedind astfel organelor de stat că „ne-am însuşit o nouă conştiinţă” şi deci merităm să participăm şi noi „în câmpul muncii la construirea socialismului”. Momeala era majoră, căci de data asta cei „reeducaţi” erau cu adevărat puşi în libertate.

Oamenii erau obosiţi şi dezinformaţi. Nici nu ştiau cine o fi preşedinte în S.U.A. ori aflau după şase – opt luni. Cei ce refuzau „reeducarea” erau trimişi în zarca veche, unde li se aplica un regim de exterminare rapidă prin izolări, foamete, lanţuri şi teroare. Deci, din nou se punea problema: ori – ori!

Pe mine mă ocoliseră, iar eu nu am cerut să fiu scos la „şedinţele de reeducare”. Intr-o bună zi m-a chemat colonelul Ion Gheorghe. Părea destins şi bine dispus.

– Ce ştii despre familie?

– Nimic!

– De când?

– De cinsprezece ani!

– Hei, uite, ai aici o scrisoare de la venerabilul tău tată… Recunoşti scrisul, nu?!

Şi mi-a arătat un pasaj din scrisoare, care suna cam aşa:

Dragul meu copil, sunt bătrân şi viaţa mi-a dat destulă înţelepciune ca să-mi pot permite să te sfătuiesc şi acum, deşi eşti şi tu copt la minte. Cred că este limpede pentru orice om cu bun-simţ că revoluţia socialistă este o realitate pe care nimeni n-o mai poate contesta. Este absurd să ne opunem revoluţiei, oricât de drag ne-ar fi trecutul nostru. Este vremea să ne restructurăm gândirea, să ne reorientăm idealurile şi să ne încadrăm în mersul fără adversar al marii revoluţii a materialismului istoric. Rogu-te, deci, fă bine şi uită trecutul, oricât ai suferi. Uită şi acceptă reeducarea, pentru a veni şi tu între noi acum, când zilele ne sunt numărate şi vom trece într-o altă viaţă.

„Deci tata încă mai crede într-o altă viaţă!” mi-am spus eu fulgerător.

– Hei, ce zici? m-a chestionat colonelul.

– Domnule colonel, ştiţi bine că şi colonelul Z. [Ţurcanu, n.n.] a condus „reeducarea” din Piteşti şi a ajuns unde a ajuns!

– Taci, să nu vorbeşti de tovarăşi! Tu să vorbeşti de bandiţii tăi! Eugen e vinovat! El a organizat totul acolo, iar partidul l-a pedepsit. Reeducarea de azi o conduc eu, iar nu Eugen al tău. Voi sunteţi criminali, nu noi!

– Domnule colonel, am zis eu, îmi este cu neputinţă să accept o siluire a conştiinţei mele!

– Eşti nebun! a urlat ca scos din minţi colonelul şi, fără a-mi permite să-i răspund, m-a trimis în camera nebunilor.
Aşa am ajuns pentru a doua oară printre nebuni. Mai erau câţiva în aceeaşi situaţie cu mine.

Intre timp, Aiudul clocotea. Se organizaseră mai multe săli de şedinţe. Se instalaseră megafoane ce transmiteau autodemascările unora şi ale altora. In vremea asta, în zarcă alţii trăgeau să moară. Din când în când, un alt lot pleca acasă. Nouă ni se spunea că vom putrezi în temniţă. Colonelul era prezent în toată această acţiune şi asta dădea „reeducării” un caracter de oarecare legalitate şi responsabilitate, nu ne mai simţeam aşa de părăsiţi şi nimiciţi ca în Piteşti şi Gherla. Acum, „reeducarea” lua forme mai mult verbale. Se ţineau discursuri interminabile, în care se debitau cele mai incredibile enormităţi. Oameni serioşi luaseră în serios o vădită neseriozitate. Oameni culţi se declasau în lozinci şi slogane. Bărbaţi politici îşi cereau iertare de la aceia pe care-i dispreţuiau. Onoarea era terfelită cu deosebire. Demnitatea se confunda cu infamia. Unii preoţi, chiar dacă nu-şi lepădau credinţa, îşi pierdeau demnitatea. Era o întrecere în delaţiune, un entuziasm în angajamente faţă de Securitate, o stimulare a tot ce era mizerabil în oameni. Prietenii se torturau moralmente între ei până ce se prăbuşeau. Erau echipe de propagandişti care ţineau discursuri, pe de o parte blamând trecutul, pe de alta preamărind prezentul şi chemând cu insistenţă „la marea şansă ce ni se oferă”. Oameni care aveau în spate între cinci şi douăzeci şi cinci de ani de temniţă, care erau bolnavi şi lihniţi, care trecuseră prin cumplite încercări, erau acum împinşi cu sila să se prostitueze moral în schimbul eliberării.

Acesta era peisajul psiho-politic al momentului şi simţeam că-mi este imposibil să particip la el, cu orice risc. De aceea categorisirea ca nebun îmi era din nou salvatoare. Prin megafoane auzeam cele ce se debitau la şedinţe şi plângea inima în mine. Totuşi, trebuie să precizez că acolo fiecare om a încercat să-şi găsească, aşa cum a putut, calea lui – o formulă cu un minim de compromis – şi doar câţiva au fost matadorii declasării şi ai dezicerii.

Abia la sfârşitul lunii iulie 1964 am fost chemat într-o celulă murdară de către un tânăr spălăcit, care mi-a înmânat un petec de hârtie, spunându-mi:

– Eşti liber, prin decretul nr…..

Intrucât nu speram să fiu eliberat, reacţia mea a fost un hohot nestăpânit de plâns. Jale era în mine, jale era în lume, de jale plângeam, din jale plecam spre o altă jale.

-Şi unde să mă duc?!… Pe cine să găsesc?!…

Am fost trimis direct la spitalul de nebuni din Bucureşti, la o anume secţie, la un anume doctor psihiatru.

Temnița cea mare

Mă-ntorc desculț prin pulbere de vis,

Pășind prin scrum de stele…

Ianolide - faleza C-taNu fusesem niciodată până atunci prin spitalul „Doctor Marinescu”, dar pe doctorul Marinescu îl cunoscusem şi aveam pentru el o deosebită admiraţie, numai că el se stinsese cu mult înainte de era socialistă. Acum eram internat într-o secţie specială de psihiatrie politică. Treceau pe aici oameni care nu suportaseră „revoluţia materialismului istoric” fără a protesta. Pe mine m-au izolat într-o cameră strâmtă, cu gratii, ce-mi amintea de Aiud. Totuşi, ceva se schimbase în bine.

Am scris părinţilor, dar am aflat că nu rezistaseră ultimelor salturi ale istoriei şi trecuseră în rândul drepţilor. Cum nu eram căsătorit şi nu aveam nici familie, m-am trezit singur pe lume.

Intrucât eram bolnav ba de reumatism, ba de colită, ba de stomac, ba de plămâni, mi s-au făcut consultaţii generale. Contactul cu mai mulţi medici a adus un aer proaspăt în cugetul meu.

Prezenţa femeilor în preajma mea, chiar dacă erau infirmiere şi femei de serviciu, exercita o înrâurire asupra unei anume părţi a sufletului omenesc ce fusese claustrată atâta amar de ani. Sensibilitatea feminină mergea direct la inima mea şi n-am să pierd niciodată din fiinţa mea acele simţăminte de căldură şi bunătate pe care mi le-au transmis primele femei ce le-am întâlnit după şaisprezece ani de închisoare.

Femeia, copilul, natura şi Biserica lipsiseră vieţii mele de temniţă şi acum îşi reluau locul sacru din sufletul meu. De asemenea, cartea şi creionul m-au emoţionat la primul contact. Le-am strâns la piept şi am citit în neştire, numai de dragul de a citi, deşi cartea era una de medicină, care nu mă interesa.

Raporturile cele mai dificile le aveam cu medicul. Ne suspectam reciproc. Eu îl suspectam că este omul Securităţii, că are să mă „toarne” şi să mă retrimită în temniţă; el mă suspecta că sunt nebun şi părea interesat de „cazul” meu, făcând din mine un adevărat cobai al cunoştinţelor sale psihiatrice. Era perfect informat despre mine, nu numai ca „nebun”, ci şi ca om, ceea ce m-a făcut şi mai reticent faţă de el. Eram tensionat între tenebrele temniţei, de care mă temeam şi pe care le purtam înfipte în mine şi între ademenirile vieţii libere, care-mi părea ireal de frumoasă, însă atât de nesigură încât nu îndrăzneam să o gândesc, dar care totuşi născuse în mine un nou impuls de viaţă.

Mereu se suprapuneau imaginile trecutului peste tot ce mi se întâmpla în prezent. Simţeam golul sufletesc al legăturilor strânse ce mă uniseră cu prietenii de temniţă, pe care renunţasem să-i mai întâlnesc. Securitatea a avut grijă însă să-mi trimită ea „prieteni” pe cap, „prieteni” din temniţă, „prieteni” ce nu fuseseră în temniţă, care toţi au încercat să mă descoasă, să afle ce planuri am, cu cine mă întâlnesc şi ce cred despre viitor.

– Lăsaţi-mă în pace! le spuneam eu. Fiecare dintre noi va trebui să se descurce cum va putea, numai să nu dăm prilejul de a fi din nou arestaţi. Dacă ni s-a oferit viata, să beneficiem de ea! Nu ne rămâne decât libertatea lăuntrică şi respectarea legilor statului.

Doctorul era un om inteligent şi subtil. M-a lăsat să-mi stabilesc singur raporturile cu lumea, deşi ştiam că mă urmăreşte şi-şi notează tot ce se întâmplă cu mine. La început s-a mărginit să-mi pună câteva întrebări de rigoare. A făcut mult pentru a-mi restabili sănătatea şi m-a trimis la tot felul de medici specialişti, chiar la alte spitale. Printre medici am întâlnit un tânăr care a venit şi mi-a spus:

– Domnule, daţi-mi voie să vă prezint omagiile mele! Am pentru dumneavoastră o admiraţie nelimitată. Am trecut şi eu trei ani pe la Canal şi am auzit despre dumneavoastră. Să nu vă temeţi de mine, vă stau la dispoziţie cu tot ce pot!

Ianolide muzeu arheologie C-taIntre timp, citeam ziarele şi toate revistele care apăreau. Eram însetat de a şti ce e în lume, cum mai gândesc oamenii, spre ce se orientează. Partidul Comunist era atât de bine înscăunat la putere încât nimeni nu-l mai contesta. De asemenea, statul socialist era recunoscut pe plan internaţional. Fusesem scoşi din temniţe când eram nişte epave şi când comuniştii deţineau toată puterea. Nouă ne era interzisă orice comunicare cu masele, orice contact între noi. Rămâneam guvernaţi de Securitate, într-un soi de temniţă lărgită. Pe deasupra, eliberarea noastră mai conferea comuniştilor şi laurii umanitarismului pe plan internaţional. Nu ştiu ce miniştri se lăfaiau în plimbări şi convorbiri amicale prin S.U.A., iar noi simţeam că ei înoată pe sângele nostru şi calcă pe sufletele noastre.

Dacă ziarele m-au indispus prin zgomotul lor propagandistic, gazetele m-au durut când am văzut semnături ale unor oameni de mare cultură. Dovleacul cuvintelor era întors pe toate feţele, doar – doar o să încapă pe ogorul ateismului materialist.

Spitalul şi oraşul erau pavoazate cu afişe care mă îngrozeau, într-o bună zi am trecut prin faţa statuii lui Lenin. A îngheţat inima în mine şi mi-au zvâcnit toate durerile în tâmple, de am crezut că mă prăbuşesc!

Noua societate semăna cu temniţa, căci hotarele erau păzite, se vorbea o singură limbă ideologică, se executa un singur program de viaţă, trebuia să gândească toată lumea după directive. Oamenii, reduşi la neputinţă în faţa statului, se supuneau şi se mascau. Masca era şi o pervertire, dar şi un mijloc de salvare. Şi nu era nimic de făcut. Cărţile erau jucate de mult!

Ţara pe care o părăsisem când am intrat în temniţă se schimbase la faţă. Nu mai existau ţărani, nici ca pătură socială şi nici în tradiţia în care îi cunoscusem. După ce fuseseră pauperizaţi, părăsiseră pământul, năvălind pe şantiere. Pământul colectivizat era acum dispreţuit şi muncit în derâdere de oameni care nu-l iubeau. Ţăranii bătrâni suspinau şi tăceau, ţăranii tineri nu mai doreau pământ. Căpătaseră pe şantiere obiceiuri şi mentalităţi dubioase, fără noimă, fără temei. Familia era şi ea sfărâmată. Desfrâul era public. In mai toate familiile copiii proveneau din două-trei căsătorii ale părinţilor. La biserică mergeau bătrânii, cu deosebire femeile. Preoţii erau timoraţi, cei mai mulţi gustaseră şi ei din amarul temniţelor. Totuşi, se păstrau cu evlavie marile datini din viaţă: botez, căsătorie religioasă, pomeni, parastase şi înmormântări cu preoţi. Undeva, în adâncuri, exista credinţa şi ea ieşea la suprafaţă cu deosebire în noaptea învierii, când, cu mic cu mare, oamenii participau la slujbă.

Dintre toate categoriile sociale, cea mai cumplită lovitură sufletească mi-au dat-o însă copiii – ei, iubiţii mei; ei, marea mea durere; ei, dorul inimii mele fripte de mizeria lumii! Intr-o bună zi am auzit un grup de copii cântând „Internaţionala” şi am crezut că voi muri pe loc, ori voi îngheţa acolo, ori poate mă voi face praf şi pulbere. Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea, dar am simţit o durere de cap care nu m-a părăsit multă vreme. Vedeam trecutul mort, vedeam prezentul înroşit, dar îmi era cu mult mai greu să suport viitorul neantului. Nu era o idee preconcepută a mea, nu era o revărsare a vieţii mele peste realitatea socială, ci era realitatea crudă. Chiar şi copiii din sate arătau ca cei de la oraşe, goi pe dinăuntru, cu ifose de emancipare, obraznici şi leneşi. Dispăruseră bunul-simţ şi buna-cuviinţă. Am văzut copii sub cinci ani care socoteau că li se cuvine totul, aveau pretenţii absolute şi îi terorizau pe cei maturi. Am observat un nou mod de a gândi în fragedă copilărie, încât un ţânc de patru ani putea răstălmăci o problemă în trei feluri, în răstimp de două minute, interpretând-o după cum îi era convenabil. Dialectica materialistă ce zăpăcise omenirea a întors logica pe dos, făcând din alb ori negru, ori verde, ori roşu, ori violet, după cum îi erau interesele momentului. Ei bine, asta se simţea acum la nivelul ingenuu al copiilor şi nu puteam să-mi explic cum se ajunsese la această înrâurire. Copiii mari ştiau tot ce nu trebuiau să ştie, tot ce le vicia naivitatea, încât ajungeau nişte epave, iar tinerii, nişte inteligenţe pline de pofte senzuale infinite.

Constatam că în societatea socialistă se repetă în formă paroxistică toate viciile pe care Marx le-a criticat în burghezie: delaţiunea este la ordinea zilei, furtul este la modă, lenea e deşteptăciune, minciuna este dialectic – ştiinţifică. Omul este fiară civilizată! Statul este instrumentul partidului şi nimeni nu i se poate sustrage. Omului nu-i rămâne absolut nimic personal, sau, dacă-şi rezervă o împărăţie lăuntrică, el trebuie să se izoleze de societate şi să se teamă de ea. Conştiinţa nu poate să se exercite decât în cadrele organizate de stat. Salariul vine de la stat, sindicatul este inevitabil şi-ţi determină munca, câştigul îl dai partidului, primeşti în schimb numai educaţie şi cultură materialist – ateistă. Eşti militar fără voie, ovaţionezi contra voinţei tale, şedinţele de tot felul nu te iartă, statul îţi apare pe stradă, în comerţ, în blocul în care locuieşti şi-n apartament, până la urmă eşti al statului, eşti „capitalul lui cel mai de preţ” şi e vai şi amar de sufletul tău dacă nu eşti încântat şi tu însuţi de această condiţionare! Societatea este când temniţă, când fermă, când mecanism, aceste trei aspecte coexistând unitar, dar eliminând tot ce este uman, libertate şi frumuseţe. Adesea lumea pare un ospiciu – o spun tocmai eu, care sunt într-un spital psihiatric, nebun cu acte oficiale!…

[…]

ioan-ianolide-inainte-de-trecerea-in-vesnicie

Cuvânt-înainte

„Testamentul unui nebun” este mărturisirea unui om întemniţat 23 de ani sub trei regimuri politice diferite. Eliberat în 1964, a vrut să schimbe celula închisorii cu chilia monahală, dar i s-a interzis. A rămas să locuiască într-un apartament anonim din blocurile uniforme ale Bucureştiului, lucrând ca muncitor la o cooperativă de produse artizanale. Sufletul său clocotea însă de tumultul amintirilor, de nevoia de a împărtăşi oamenilor experienţa tragică dobândită atât amar de ani petrecuţi printre sfinţi şi demoni. De aceea, în singurătatea camerei sale, fostul deţinut a început să-şi scrie memoriile, ascunzând pagină după pagină în suportul paralelipipedic al unei veioze cu picior din odaie. Cu riscul propriei vieţi, Ioan Ianolide a salvat astfel adevărul despre un trecut pe care Securitatea l-ar fi vrut îngropat odată cu trăitorii lui.

După mai bine de 20 de ani de la redactarea lor, câteva dintre aceste manuscrise au ajuns în posesia noastră. Le-am publicat deja, în cea mai mare parte, în 2006, sub titlul „Intoarcerea la Hristos, o frescă a lumii temniţelor româneşti, dominată de chipul de lumină al lui Valeriu Gafencu.

In volumul de faţă edităm, sub titlul „Testamentul unui nebun“, o nuvelă găsită într-un plic separat, cu următoarea menţiune a autorului:

Această nuvelă este inspirată din realitate, încât toate personajele si toate situaţiile povestirii sunt luate din viaţa si faptele pe care le-am cunoscut direct (…); scriu cu sufletul la gură, cu teamă şi nici nu recitesc paginile, din dorinţa de a le vedea cât mai repede ascunse. Nuvela trebuie considerată ca o simplă ciornă, deci trebuie rescrisă, stilizată, refăcută.

Urmând dorinţa autorului, am încercat să redactăm textul într-o formă coerentă, selectând şi organizând materialul. Cititorul avizat va recunoaşte, într-adevăr, corespondenţe cu personaje reale (profesorul Nae Ionescu, mentorul a multe generaţii de studenţi din perioada interbelică; Alexandru Bogdanovici, ucis de Ţurcanu la Piteşti), precum şi cu episoade relatate de alţi supravieţuitori ai temniţelor (scena răstignirii unui tânăr pe perete din “Mlaştina disperării ” a lui Dumitru Bordeianu sau cea a zidirii de viu la Gherla, înfăţişată de Nicolae Cojocaru în “Filmul unei existenţe”).

Dincolo de nume şi întâmplări, nuvela surprinde însă zbuciumul unui suflet pornit „pe drumul dinlăuntrul său”, drum cu abisuri şi creste, care se termină la porţile lui Dumnezeu. Din pragul lor, Ioan Ianolide a scris „Testamentul“, o carte adresată anume omului contemporan, căci „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi” (I Cor. 1, 27).

Mănăstirea Diaconeşti, Duminica Floriilor 2015

***

Aceasta nuvelă este inspirată din realitate, incât toate personajele şi toate situaţiile povestirii sunt luate din viaţa şi faptele pe care le-am cunoscut direct. Mi-am permis numai un oarecare aranjament, pentru a reuşi să cuprind fenomenul comunist în toată amploarea lui. Materialul ce-l folosesc ar putea sluji la un roman în mai multe volume, dar eu nu am răgaz pentru aşa lucrare mare, căci scriu cu sufletul la gură, cu teamă şi nici nu recitesc paginile, din dorinţa de a le vedea cât mai repede ascunse.

Mă simt plin ca un stup de albine harnice într-un an bogat în flori melifere. Mă simt în posesia unei viziuni proaspete a creştinismului şi a lumii. Mă simt unit cu toţi oamenii în tragedia vieţii mele şi cred în mântuirea lumii, dar numai prin focul unor purificări sincere, libere şi autentice.

Scriu cu inima, cu viata, cu fiinţa mea.

Nuvela trebuie considerată ca o simplă ciornă, deci trebuie rescrisă, stilizată, refăcută.

Ioan Ianolide, 1983

(din: Ioan Ianolide, Testamentul unui nebun, Editura Bonifaciu, 2015)

Ioan Ianolide la biroul sau

Legaturi:

***

***

Va recomandam si:


Categorii

Ioan Ianolide, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Reeducarea ieri, azi si maine

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “TESTAMENTUL UNUI NEBUN – IOAN IANOLIDE (I). Marturisirea unui infinit de durere ca un STRIGAT AL UNUI SUFLET CLOCOTITOR. Din inchisoarea unde a rezistat siluirii constiintei in “TEMNITA CEA MARE” A SOCIETATII GUVERNATE DE SECURITATE: “Se vorbea o singură limbă ideologică, se executa un singur program de viaţă, trebuia să gândească toată lumea după directive”

  1. Pingback: TESTAMENTUL UNUI NEBUN – IOAN IANOLIDE (II): “Sunt „fascist” fără să fi fost, sunt „antisemit” deşi iubesc pe evrei, sunt „reacţionar” deşi sunt deschis dialogului cu ateii. Sunt un pericol mondial!”. ULTIMII PR
  2. Pingback: PARINTELE ARSENIE PAPACIOC, slujitorul si marturisitorul lui Hristos in INCHISOAREA DE LA AIUD (I): “Trebuia să accepţi moartea ca să rezişti atacurilor care se dădeau ca să te sluţească moralmente… Trebuie să ai credinţă, să ştii
  3. Pingback: SFANTUL INCHISORILOR, VALERIU GAFENCU, “stalpul de foc al spiritualitatii crestine din inchisorile comuniste”, “SCOALA DESAVARSIRII” DIN INCHISORILE AIUD si TARGU OCNA si FERICIREA CELOR PRIGONITI. “Si cerul deschis se arata
  4. Pingback: SFANTUL INCHISORILOR, VALERIU GAFENCU, “stalpul de foc al spiritualitatii crestine din inchisorile comuniste”, “SCOALA DESAVARSIRII” DIN INCHISORILE AIUD si TARGU OCNA si FERICIREA CELOR PRIGONITI. “Si cerul deschis se arata/
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate