ATINTIREA MINTII SPRE CELE DE SUS si PRIMIREA SMERITA A MUSTRARILOR. Raspunsuri duhovnicesti de la Arhim. Zaharia Zaharou: “Nu ar trebui să ne trăim stările sufleteşti singuri, ci ar trebui să le împărtăşim cu Dumnezeu”

Întrebări şi răspunsuri

Intrebarea 1: Ne-aţi vorbit mai devreme despre prefa­cerea energiei sufleteşti în contemplaţie duhovnicească şi ne-aţi dat ca pildă cuvântul aspru spus între fraţi într-o obşte monahală. Aţi putea să mai zăboviţi puţin asupra acestui lucru şi să ne ajutaţi să înţelegem cum am putea noi, preoţii de mir, care avem de-a face cu atâta amar de oameni pentru care trebuie să mijlocim înaintea Domnului, să facem acelaşi lucru în lume atunci când ne întâlnim, de pildă, cu tinerii din parohie sau în relaţiile noastre cu credincioşii?

Răspunsul 1: Nu ar trebui să ne trăim stările sufleteşti singuri, ci ar trebui să le împărtăşim cu Dumnezeu, cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Tocmai la aceasta ne îndeamnă Apostolul când zice: „De este cineva bucuros, să cânte. De este cineva trist, să se pocăiască“ (cf. Iacov 5,13). Adică, putem să prefacem o energie sufletească într-una duhovnicească – nu doar energia tristeţii, ci şi a bucuriei. Dacă suntem bucuroşi, să nu ne trăim bucuria doar la nivel omenesc, ci să ne ridicăm mintea la Dumnezeu şi să dăm slavă Marelui nostru Binefăcător, aducându-I mulţumită. Dacă ni se umple inima de uimire, iarăşi să lău­dăm pe atotînţeleptul nostru Ziditor. Neîncetat să ne adre­săm Lui şi această atitudine ne va fi de mare folos atunci când vom primi „grelele lovituri” ale vieţii, pentru că în ase­menea momente de răscruce vom găsi o ieşire şi Dumnezeu ne va mângâia. De multe ori ne rugăm şi Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea, iar ispita sau greutatea nu se depărtează de la noi. Dar se întâmplă un lucru care este mult mai în­semnat decât izbăvirea de ispită: aflăm puterea de a ne ridica deasupra ei. Aceasta este o minune şi mai mare! Toţi vom ajunge în cele din urmă în pragul morţii, căci moartea este de neocolit, şi atunci va trebui să facem o alegere cât sepoate de hotărâtă. Dacă atunci când ne confruntăm cu moartea rămânem credincioşi lui Hristos şi îi urmăm Lui, punându-ne toată încrederea în cuvântul Său, aceasta în­seamnă că credinţa noastră este mai puternică decât moar­tea care ne ameninţă, şi credinţa noastră biruieşte, prin urmare, moartea. „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră“ (1 Ioan 5, 4), zice Sfântul Apostol Ioan. Mai devreme sau mai târziu vom fi puşi în faţa unor situaţii limită care ne vor pune la încercare şi va trebui să luăm o hotărâre care va rămâne neschimbată în veşnicie. O asemenea hotărâre a fost reacţia îngerilor care nu i-au urmat lui Lucifer, ci au zis: „Să stăm bine. Să stăm cu frică”. Ei au rămas credincioşi lui Dumnezeu, în vreme ce îngerii cei răi au căzut. Totul s-a decis o dată pentru totdeauna, pentru că acest eveniment s-a petrecut în veşnicie. In vreme ce pentru noi, făpturi ce vieţuim în timp, totul este relativ. Noi suntem puşi la încercare cu adevărat numai atunci când ne confrun­tăm cu moartea. Dacă în clipa aceea ne hotărâm să-L urmăm pe Hristos fără şovăială, atunci hotărârea noastră va rămâne în veşnicie şi vom primi ca moştenire „o împărăţie neclin­tită”, precum citim în Epistola către Evrei (Evr. 12, 28).

Intrebarea 2: Aţi citat mai devreme un pasaj din scrierile Stareţului Sofronie unde acesta spune că după o perioadă de pocăinţă a cunoscut harul dumnezeiesc şi pocăinţei i-a urmat mângâierea. Cum a recunoscut harul şi cum putem şi noi să recunoaştem harul în pocăinţa noastră sau atunci când încercăm să ne pocăim? Şi dacă nu simţim că am pri­mit această mângâiere, este acesta un semn că pocăinţa noastră nu este sinceră?

Răspunsul 2: Ne dăm seama că am dobândit har dacă, de pildă, devenim mai puternici în a ţine piept ispitelor. Dacă vigoarea noastră în lupta împotriva păcatului sporeşte, acesta este un semn că am aflat har. Dacă ne vine mai uşor să ne smerim înaintea fratelui nostru, să-i dăm lui în­tâietate şi să ne punem pe noi pe locul doi, din nou acesta este un semn că am aflat har. Dacă putem să ne rugăm mai uşor, mai curat şi cu mai multă evlavie, acesta este din nou un indiciu că starea noastră nu este una pur sufletească, ci împreunată cu har. Sunt şi feluri practice de a ne pune la în­cercare. Când Sfântul Ioan Scărarul ne înfăţişează anumite criterii prin care să ne cercetăm sporirea duhovnicească, el nu spune că cel ce priveghează trei ore se află pe prima treaptă a scării urcuşului duhovnicesc, iar cel ce prive­ghează cinci ore pe cea de a doua şi aşa mai departe. Pentru el, criteriul care nu dă greş este reacţia pe care o avem atunci când cineva ne mustră sau ne corectează. El spune că dacă ne silim să nu-i întoarcem vorba, atunci ne aflăm pe prima treaptă a scării desăvârşirii. Iar dacă nu numai că tăcem şi nu răspundem cu răutate, ci ne şi dăm seama că greşim şi ne osândim pe noi înşine pentru greşeala noastră, atunci ne găsim pe cea de-a doua treaptă. Dacă dăm slavă lui Dumnezeu pentru că am fost mustraţi spre folosul şi îndreptarea noastră, atunci suntem pe cea de-a treia treaptă. Iar dacă ne rugăm pentru cel ce ne-a greşit şi-l considerăm binefăcăto­rul nostru, atunci suntem cu un pas mai sus pe scara spre desăvârşire. Ba mai mult, Sfântul Ioan spune că atunci când cineva ne face o observaţie şi noi îi întoarcem vorba, ne urâm propriul suflet. Nu noi trebuie să avem ultimul cu­vânt. Sau dacă e să avem ultimul cuvânt acesta trebuie să fie întotdeauna „Amin” sau „Să fie binecuvântat” fără să mai adăugăm nimic altceva.

Intrebarea 3: Ascultându-vă cuvântările m-am luptat cu acest gând al „venirii în fire”. Trăim într-o societate aparent prosperă, care din punct de vedere lumesc cunoaşte o bunăstare cum nu s-a mai pomenit până acum în istorie, dar care, de fapt, şi-a pierdut complet minţile. Ascultându-vă, înce­pem să vedem nebunia peste tot în jurul nostru şi eu mă lupt cu o aparentă tensiune între bunătatea lumii zidite, bu­nătate care încă mai există în ciuda căderii ei, şi alipirea noastră pătimaşă de cele zidite. Cuvintele dumneavoastră despre pocăinţă şi despre lucrarea lăuntrică pe care se cuvine să o săvârşim sunt greu de primit pentru cei care trăiesc în lume. Ne-aţi putea spune câteva cuvinte de încurajare des­pre cum am putea înfăţişa Evanghelia lumii din jurul nostru în aşa fel încât să-i ajute pe oameni să înţeleagă că avem ne­voie de o nouă ierarhie a priorităţilor aşa încât să trecem de la o concepţie despre lume întemeiată pe cele vremelnice la una întemeiată pe veşnicie şi să dobândim astfel împărăţia?

Răspunsul 3: Aţi pus întrebarea şi aţi dat şi răspunsul! Este important să-i înveţi pe oameni să-şi stabilească corect priorităţile. In Evanghelie citim că tot cărturarul cu învăţătură despre împărăţia Cerurilor scoate din vistieria sa lucruri noi şi vechi (cf. Matei 13,52). Dacă suntem cu adevărat cărturari cunoscători ai împărăţiei Domnului, atunci vom şti care ne sunt priorităţile şi vom face ca toate să împreună-lucreze la împlinirea celui mai însemnat scop al vieţii noastre – slujirea lui Dumnezeu. Deşi se întâmplă să trăim în această lume, nu trebuie să fim ai lumii acesteia, ci să avem mintea aţintită la cele de sus. Ne folosim de această lume şi îi suntem recu­noscători lui Dumnezeu pentru ea, dar inima nu ne este în această lume pentru că „viaţa noastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu”, după cum spune Sfântul Pavel (Col. 3,3). Toate din lumea aceasta ar trebui să le folosim cu măsura şi discernământ, fără să ne înrobim la nimic, pentru că inima noastră tinde cu tot dinadinsul spre cele veşnice şi nevăzute, care sunt mai adevărate decât cele văzute.

(din: Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU, “Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, 2014)

Din aceeasi carte:

***

Legaturi:

***