PE CRUCE, IMPREUNA CU HRISTOS… De ce este SUFERINTA o realitate duhovniceasca de neocolit pentru un crestin? “Dacă fugim de Cruce, vom sfârşi în sistemul NEW AGE – un fel de CREȘTINISM FĂRĂ CRUCE” (Arhim. Zaharia)

“În general, cea de-a doua perioadă a vieţii duhovniceşti este o VREME DE RĂSTIGNIRE. Părintele Sofronie vorbeşte despre două feluri de cruci: o cruce văzută şi una nevăzută…”

***

Cititi si:

***

Deznădejdea harică şi lupta ziditoare cu patimile

(fragmente)

Dumnezeu a sădit în firea creată a omului harul Său ca sămânţă a îndumnezeirii. Fiecare cercetare a harului vesteşte veşnicia şi reînnoieşte marea şi minunata noastră chemare la o nestricăcioasă comuniune de iubire cu Ziditorul nostru. Cea dintâi unire a noastră cu Duhul lui Dumnezeu în prima perioadă a vieţii duhovniceşti este darul proniei Sale, care ne ajută să biruim lumea şi să părăsim căile ei. Mult mai înalt este însă ţelul celei de-a doua perioade, şi anume să dezrădăcineze lumea dinlăuntrul nostru şi să ne călăuzească la viaţa duhovnicească cea desăvârşită.

[…]

Pe măsură ce învăţăm să preschimbăm povara părutei absenţe a lui Dumnezeu în creativitate duhovnicească, descoperim noi chipuri de a ne smeri înaintea Lui. Energia durerii duhovniceşti se preface în energie pentru rugăciune, inima se umileşte şi învăţăm să ne punem toată nădejdea în energia dumnezeiască a mângâierii Duhului Sfânt. Intr-adevăr, focul patimilor poate fi stins numai de focul mai puternic al mângâierii dumnezeieşti, pe care Sfântul Pavel îl numeşte mângaierea dragostei dumnezeieşti. Duhul lumii acesteia caută să ne slăbească încordarea duhovnicească, oferindu-ne drept mângâiere bunăstarea materială trecătoare. Duhul lui Hristos, însă, ne învaţă mângâierea Crucii, mângâierea dragostei care suferă. Omul este în stare a primi calea cea strâmtă a suferinţei numai atunci când Domnul Cel Sfânt, Care este răstignit şi pătimeşte neîncetat în această lume, Se atinge de viaţa lui. De aceea este firesc ca şi noi, mădularele Trupului lui Hristos, al cărui Cap mult-pătimitor este El, să îmbrăţişăm aceeaşi suferinţă. Dacă Domnul, Capul Trupului, poartă cunună de spini, cum ar putea oare mădularele Lui primi mângâierea duhului unei lumi care Îi cere Celui ce moare răstignit pe Cruce: „Coboară-Te de pe cruce şi vom crede în Tine”? Mângâierea va veni când va rândui Dumnezeu, adică atunci când omul este coborât de pe cruce, iar nu când se coboară el însuşi. Mângâierea noastră constă în a urma pilda Celui ce a răbdat totul până la moarte şi a înviat a treia zi.

Duhul smereniei nu numai că înnoieşte inima omului, dar îi întăreşte şi trupul şi sufletul. Puterea sufletească şi duhovnicească ce izvorăşte din smerenie şi credinţă ne preschimbă întreaga fiinţă prin lucrarea harului. De-a lungul numeroaselor căderi şi ridicări şi a repetatelor experienţe ale pierderii harului, învăţăm să nu deznădăjduim atunci când suntem zdrobiţi, întrucât ştim că, în marea Lui milostivire şi dragoste, Dumnezeul nostru este „slab” şi Se pleacă degrabă spre strigătul nostru. Iar când lucrurile merg mai bine ne smerim pe noi înşine, căci am cunoscut din cercare cât este de greu a păstra o astfel de stare. În felul acesta, structura noastră sufletească se întăreşte şi  dobândim o oarecare statornicie ce ne ajută să înfruntăm ispitele. După cum spunea un monah din Sfântul Munte, în aceasta viaţă nimic nu este mai statornic decât nestatornicia. Acelaşi monah rostea adeseori următoarea rugăciune scurtă, dar deosebit de frumoasă: „Slavă Ţie, Cela ce pe toţi îi miluieşti”. Dobândim statornicie atunci când învăţăm să nu ne bucurăm peste măsură la vreme de „belşug” duhovnicesc, nici să deznădăjduim în „sărăcie”, căci toată nădejdea noastră este la Dumnezeu, Care milosârd binevoieşte către noi în „slăbiciunea” Lui.

Această uscăciune duhovnicească de nemângâiat nu numai că reînvie darul lui Dumnezeu în om, dar îi activează şi libertatea determinării de sine – în chip irevocabil şi pentru toată veşnicia, ca să folosim cuvintele Părintelui Sofronie. Stareţul spunea adeseori că omul îşi descoperă libertatea duhovnicească prin suferinţă, şi trebuie să-şi folosească această libertate până la capăt, pentru a putea ajunge la unirea desăvârşită cu Hristos.

Un alt rod de preţ al retragerii harului este pregătirea minţii pentru a primi harul teologiei. Atât timp cât omul îl caută pe Dumnezeu în chip cuvenit, viaţa lui Hristos însuşi se va repeta în el. Teologia nu este altceva decât „a-L cunoaşte pe Hristos şi pe Acesta răstignit“. După cum arată Părintele Sofronie, numai mintea care este răstignită împreună cu Hristos poate pătrunde în adevărata teologie, în timp ce mintea care înclină spre închipuire nu e în stare să cuprindă adâncul adevărului dumnezeiesc. De fapt, o astfel de abordare intelectuală a teologiei este ireală, fiind doar un exerciţiu conceptual şi nimic mai mult. Adevărata teologie este istorisirea unui eveniment pe care îl trăim înlăuntrul inimii. Când omul, după cum am arătat mai sus, participă la acest eveniment ce covârşeşte măsura închipuirii sale, aceasta din urmă devine de prisos, de vreme ce mintea este ca şi „pironită” de măreţia evenimentului dumnezeiesc. Domnul ne-a dat imaginaţia drept mângâiere pentru cele pe care nu le avem; dar când harul petrece îmbelşugat întru noi, starea noastră este mai presus de orice ar putea plăsmui ori închipui mintea omenească.

Dobândind înţelegere şi înţelepciune, omul începe să pătrundă judecăţile lui Dumnezeu. Dar ce este de fapt această judecată a lui Dumnezeu? Este judecata Lui pentru neamul omenesc, care s-a împlinit în chip desăvârşit în Fiul lui Dumnezeu. În cel de-al şaizeci şi unulea Răspuns către Talasie, Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuieşte cuvintele Apostolului Petru: „Vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu …. şi dacă dreptul abia se mântuieste, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?” Potrivit Sfântului Maxim, casa lui Dumnezeu este, înainte de toate, Fiul Său cel Unul-Născut, Iisus Hristos, în Trupul Căruia sălăşluieşte toată plinătatea Dumnezeirii. Însă şi noi credincioşii suntem casa lui Dumnezeu, fiindcă atunci când ne îmbrăcăm cu Hristos ne facem casnicii Lui şi temple ale Duhului Sfânt. De aceea se cuvine să urmăm aceeaşi cale a suferinţei, pentru ca şi în noi să se săvârşească judecata lui Dumnezeu. Primind cu jertfelnicie judecata, Hristos îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu şi pe om deopotrivă. El îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu înaintea omului, arătându-Şi nemărginita iubire de oameni până la moarte, şi în acelaşi timp îl îndreptăţeşte pe om înaintea lui Dumnezeu, încredinţându-l. pe Dumnezeu că omul poate deveni asemenea Lui. În vir­tutea acestui îndoit act de îndreptăţire, omul nu-L poată învinui niciodată pe Dumnezeu, Care rămâne binecuvântat în veac.

În clipa deplinei părăsiri pe Cruce, Hristos a strigat cu glas mare:

„Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”.

De Îi vom urma pilda, nu vom cunoaşte niciodată strică­ciunea. Dacă primim judecata Fiului lui Dumnezeu şi ră­mânem alături de El, vom fi pururi smeriţi, puternici şi bineplăcuţi Lui, însufleţiţi de acelaşi duh ca şi prorocii din vechime care mărturiseau: „A Ta este, Doamne, dreptatea, iar a noastră ruşinarea feţelor noastre“.

Primind de bunăvoie durerea pricinuită de certarea Domnului, omul Îi îngăduie lui Dumnezeu să-l ruşineze pe vrăjmaşul diavol care ne pizmuieşte pentru darul primit din mâna Celui Preaînalt. El l-a pizmuit şi pe Iov pentru fericirea lui, încercând să-l defăimeze înaintea lui Dumnezeu: „Tu ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul. Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!“ Cu alte cuvinte, diavolul pune la îndoială credincioşia lui Iov, pretinzând că acesta Îl iubeşte pe Dumnezeu numai pentru darurile Sale. Atunci Domnul îi îngăduie diavolului să-i răpească lui Iov tot ce avea: bogăţiile, familia, chiar şi să­nătatea, numai de sufletul lui să nu se atingă. Iov rabdă toate aceste încercări fără să păcătuiască, după cum spune Scriptura. El dă dovadă de înţelepciunea omului a cărui singura dorire este să fie bineplăcut lui Dumnezeu. Singurul lucru adevărat însemnat pentru noi este să fim ai Domnului „şi dacă trăim şi dacă murim“, precum zice Sfântul Apostol Pavel. Credincioşia nestrămutată a lui Iov are caracter prorocesc. Atât în bogăţie, cât şi în sărăcie el îl binecuvântează pe Dumnezeu: „Fie Numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac“, cum cântăm la sfârşitul liturghiei. În pofida nesfârşitelor suferinţe care îl împresoară, Iov nu păcătuieşte nici măcar o singură dată, ci neîncetat dă slavă Domnului. Ruşinat, vrăjmaşul pleacă dinaintea Feţei lui Dumnezeu, dar şi dinaintea feţei lui Iov, care, reaşezat de Dumnezeu în toată bogăţia şi vrednicia de mai înainte, înalţă Domnului cântarea sa de biruinţă: „Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi și mă pocăiesc în praf şi în cenuşă.” Astfel, Dumnezeu îl ruşinează pe diavol, arătând că omul este stăpânul şi împăratul zidirii Sale.

Prin suferinţă omul îşi descoperă adevărata libertate şi se ridică mai presus de puternicii şi stăpânitorii lumii acesteia. Vrăjmaşul este biruit, iar omului i se dăruieşte cinstea de a lucra împreună cu Dumnezeu la propria sa rezidire şi îndumnezeire. Sporeşte întru harul înfierii şi devine moşte­nitor al împărăţiei celei neclătinate, cum obişnuia să spună Parintele Sofronie. Cunoscând din cercare puterea Pătimirii si Crucii Domnului, omul primeşte înnoirea vieţii în Hristos şi însetează acum după încercări şi mai mari. Dacă citim vieţile sfinţilor, vedem cât de iscusiţi erau ei în a găsi mereu noi căi de a răbda ispitele şi pătimirile, căci singurul lor ţel era să-L caute pe Hristos. Iar harul ne învaţă că pe Hristos îl putem afla numai prin suferinţă. „Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“, îi spune Domnul Apostolului Său care căzuse în deznădejde. Atunci Sfântul Pavel, întărit de înţelegerea pe care i-o dăruise cuvântul Domnului, strigă:

„Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos”.

Harul Cincizecimii poartă paşii omului pe calea cea strâmtă şi anevoioasă şi îl învaţă să socotească drept binecuvântare nu numai a crede în Domnul, ci şi a pătimi pentru Numele Lui. Înainte de Înviere apostolii Îl urmau pe Hristos pe drumul spre Golgota tremurând şi cuprinşi de mare spaimă, întrucât calea aceasta nu fusese încă străbătută de nimeni. După Cincizecime, însă, ei au fost întăriţi de Cel Ce este Calea, Adevărul şi Viaţa. Calea Lui duce la viaţa veşnică. De aceea, după ce Hristos a nimicit moartea prin propria Lui moarte şi Înviere, apostolii nu au mai fost biruiţi de frică, pentru că umbra morţii nu mai avea puterea să le întunece calea.

[…]

În general, cea de-a doua perioadă a vieţii duhovniceşti este o vreme de răstignire. Părintele Sofronie vorbeşte despre două feluri de cruci: o cruce văzută şi una nevăzută. Cu toţii ştim ce înseamnă crucea văzută: unii oameni suni dispreţuiţi de semenii lor, alţii suferă de felurite boli şi neputinţe trupeşti, în timp ce alţii trăiesc în sărăcie ori pătimesc alte necazuri şi suferinţe. Insă crucea nevăzută este durerea lăuntrică adâncă pricinuită de cunoaşterea propriei noastre sărăcii duhovniceşti şi de conştiinţa nestrămutată că „mântuirea este departe de păcătoşi”. Ca ucenici ai lui Hristos, noi suntem chemaţi să purtăm amândouă crucile, atât pe cea văzută, cât şi pe cea nevăzută. In acelaşi timp, însă, suntem şi ucenici ai binecuvântării Lui: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.“ Fiind săraci cu duhul, noi suferim lăuntric, dar în acelaşi timp suntem binecuvântaţi de Dumnezeu. Dacă privim cu atenţie structura Fericirilor, observăm că ele încep cu crucea ne­văzută a sărăciei cu duhul şi se sfârşesc cu crucea văzută a prigoanelor şi a muceniciei.

Domnul Hristos însuşi a pătimit atât în chip văzut, cât şi în chip nevăzut. Crucea Sa nevăzută a atins apogeul în grădina Ghetsimani, când, în ascultare de voia Tatălui, a băut paharul suferinţei, al amărăciunii trădării ucenicilor Săi, al lipsei de recunoştinţă din partea mulţimilor. Într-adevăr, dragostea şi ascultarea Domnului au fost desăvâr­şite şi El a purtat amândouă crucile până la moarte. Prin suferinţa Lui desăvârşită, Hristos a nimicit moartea şi a gătit calea darurilor Duhului Sfânt, care au inundat pă­mântul atunci când Duhul lui Dumnezeu a fost vărsat peste tot trupul. Astfel, Duhul Sfânt a fost dăruit atât prin Crucea văzută a lui Hristos, cât şi prin cea nevăzută. Iar dacă ne luăm şi noi crucea noastră şi urmăm Domnului, vom primi moştenirea marii Cruci a lui Hristos, care cuprinde toate crucile purtate de oamenii din toate locurile şi din toate timpurile. Aşadar, mica noastră cruce este cheia spre moş­tenirea marii Cruci a Domnului din care se revarsă toate darurile aduse pe pământ prin moartea Sa cea de-viaţă-dătătoare, prin pogorârea la iad şi înălţarea Lui la ceruri.

Având în vedere cele spuse mai sus, Părintele Sofronie a formulat următoarea lege duhovnicească: în măsura în care purtăm în noi înşine judecata Fiului lui Dumnezeu – prin care ne facem următori deşertării Lui de Sine – în aceeaşi măsură ne vom şi îmbogăţi cu darurile Duhului Sfânt ce izvorăsc din ea. Tocmai la aceasta făcea referire Stareţul atunci când spunea că deplinătatea deşertării premerge deplinătăţii desăvârşirii, sau cum scrie în altă parte: „Cel ce este asemănător lui Hristos în manifestările Sale pământeşti, acela în chip firesc se aseamănă Lui şi în planul dumnezeiesc.” Într-adevăr, toţi cei care, din dra­goste pentru Dumnezeu, primesc de bunăvoie suferinţa şi 0 înfruntă cu iscusinţă sunt întăriţi de harul dumnezeiesc şi se pregătesc pentru naşterea întru împărăţia cerurilor cea plină de lumină.

Întrebări şi răspunsuri

Întrebarea 1: Sufletul îmi este oarecum trist, pentru că am auzit vorbindu-se foarte mult despre suferinţă şi necazuri. Unde este bucuria duhovnicească, fericirea de a-L urma pe Hristos? Poate că sufăr urmându-L pe Domnul, dar în acelaşi timp este o mare bucurie să-L urmez, să fiu cu El. Biserica noastră nu este numai Biserica suferinţei, a Crucii, ci şi Biserica Învierii. Murim o dată la botez, pentru a învia împreună cu El. Ceea ce aş fi dorit să aud astăzi în prezentarea dumneavoastră este un cuvânt despre bucuria apostolilor după Înviere. Am auzit numai că trebuie să suferim…, dar Biserica noastră nu proslăveşte suferinţa. Totuşi, dacă Dumnezeu o îngăduie, o primim cu bucurie. Împărţim cu Hristos durerea şi Crucea Lui. V-aş ruga să ne lămuriţi acest lucru.

Răspuns: Cred că aveţi dreptate, părinte. Am amintit mai înainte faptul că nu suntem numai ucenici ai Crucii, ci și ucenici ai binecuvântării, iar aceasta spune multe. Poate datorită temei conferinţei de astăzi am insistat mai mult asupra suferinţei. Dar în starea noastră prezentă, din punct de vedere psihologic este mai potrivit să accentuăm suferinţa, pătimirea, care este urmată în chip firesc de bucurie. Am vorbit despre mângâierea ce urmează suferinţei, spunând că este singurul lucru care ne ajută să stingem văpaia întunecată a patimilor.

Să ne gândim, de pildă, la Postul Paştilor. Străbatem această perioadă cu mare râvnă, pentru că în post ne sârguim să ne aflăm „inima adâncă” şi din străfundurile ei să vorbim cu Dumnezeu. Cincizeci de zile durează această perioadă de nevoinţă, iar când vine Praznicul Învierii, înlăuntrul nostru are loc o explozie de bucurie, o adevărată biruinţă – biruinţa lui Hristos. Dar nu suntem în stare să păstrăm această bucurie, o pierdem chiar din prima zi. Într-un fel, este mai potrivit pentru noi să postim şi să ne nevoim timp de şapte săptămâni, decât să petrecem în acea mare bucurie din noaptea Învierii, fiindcă perioada aceasta ne este mai de folos.

Poate că ar trebui să vorbesc mai mult despre bucurie, dar ştiu că bucuria duhovnicească vine în chip firesc atunci când învăţăm să suferim cum se cuvine. Iertaţi-mă, poate că expunerea mea este incompletă, dar cred că dacă străbatem perioada Postului Mare însufleţiţi numai de gândul cum să fim mai aproape de Domnul, la Paşti ne vom apropia de El în chip firesc, pentru că Paștele înseamnă de fapt a fi aproape de Hristos. Acesta este Paștele nostru. Iar un mod de a ne apropia de El este a pătimi pentru El.

[…]

Întrebarea 3: Aţi putea comenta puţin un cuvânt pe care l-ați spus mai înainte: singurul lucru de care avem nevoie este focul mai mare al mângâierii dumnezeieşti?

Răspuns: Patimile sunt întotdeauna înlocuitori ai adevăratei bucurii duhovniceşti. În viaţa noastră avem nevoie de bucurie, iar Domnul a venit pe pământ ca să ne dă­ruiască bucurie, iar aceasta să fie deplină, cum spune El Însuşi în Evanghelia după Ioan. Avem deci nevoie de bucurie, căci pentru aceasta am fost zidiţi de Dumnezeu. Dar bucuria duhovnicească nu este totuna cu bucuria sufletească a lumii acesteia. Adevărata bucurie duhovnicească înseamnă a avea o inimă slobodă în care domneşte pacea lui Hristos. Avem bucurie duhovnicească atunci când ne eliberăm de sub stăpânirea vrăjmaşului, de înrâurirea gândurilor rele şi a ispitelor. Suferinţa ne este de trebuinţă până când inima se curăţeste, până când este străpunsă, adică rănită, şi începe să ia parte cu simţire la împreună-vorbirea cu Dumnezeu. N-ar trebui să folosesc cuvinte mari, căci cine are cu ade­vărat o inimă curată? Însă, dacă stăm înaintea lui Dum­nezeu şi vorbim cu El dintr-o inimă zdrobită, negreşit vom afla mângâiere. Iar mângâierea noastră este să fim liberi, să avem o inimă slobodă ce arde de iubire pentru Domnul, așa cum ardea inima lui Luca şi a lui Cleopa în drum spre Emaus, o inimă în care domneşte pacea şi în care răsună numai cuvântul lui Hristos.

Întrebarea 4: Am văzut din proprie experienţă că a trebuit să petrec la fel de mult timp învăţând despre pocăinţă, cât am petrecut învăţând ce este fericirea. Am învăţat că bucuria pe care mi-o oferă plăcerile lumii acesteia nu este adevă­rata fericire. Foarte puţine sunt însă pildele vii ale acestui adevăr în ziua de astăzi. Cum să-i învăţăm pe oameni despre un lucru atât de rar? Ştiu că, în ceea ce mă priveşte, nu-mi este greu să dovedesc că sunt supărăcios, cârtitor, sau că îl judec pe aproapele meu, dar cum să arăt virtuţi pe care nu le am? Nu vreau să fiu piatră de poticneală pentru credincioşii mei. Ştiu că sunt un exemplu rău. Ce pot face?

Răspuns: Intuiţia dumneavoastră este corectă, părinte. Totuşi aş dori să accentuez aici şi un alt aspect. De câte ori nu ne-am umplut de bucuria mângâierii dumnezeieşti, dar mai apoi am pierdut-o din pricina lipsei noastre de grijă? De aceea spune Sfântul Ioan Scărarul: „Apropie-te de Dum­nezeu întru multă smerită cugetare şi mai multă îndrâznire vei avea.” Cu alte cuvinte, cu cât ne apropiem de Dum­nezeu cu mai multă smerenie, grijă şi cumpătare, cu atât primim mai multă bucurie. Trebuie să fim însă atenţi să nu ne bucurăm peste măsură şi să nu trăim această bucurie la nivel psihologic, sufletesc, altminteri o pierdem.

Dacă atunci când sufletul ne este plin de bucurie du­hovnicească începem să vorbim mult şi fără rost, să-i învăţăm pe alţii şi să ne etalăm darurile primite de la Dum­nezeu, negreşit vom pierde această bucurie şi ne vom simţi sufletul gol şi pustiu. Adevărata bucurie duhovnicească este tăinuită în inimă, şi cu cât o ascundem mai mult, cu atât o păstrăm mai bine. Trebuie să facem totul cu simplitate şi cumpătare, întrucât avem vrăjmaşi care se vor folosi de orice mijloace ca să ne jefuiască. Citim în Scara Sfântului Ioan că fiecare virtute duhovnicească poate degenera într-o patimă, dacă nu suntem cu luare-aminte.

Întrebarea 5: Trăim într-o lume care vrea răsplată şi nu jertfă. Oamenii caută bucurie, vor să vadă rezultate, dar le vine foarte greu să accepte Crucea. Mulţi dintre enoriaşii mei nu sunt pregătiţi să primească Crucea, însă fără Cruce nu vor avea parte de bucurie.

Răspuns: Da, aveţi dreptate, părinte. Biserica mărturiseşte în cântările ei: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus […], că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”. Părintele Sofronie obişnuia să spună că binecuvântarea lui Dumnezeu în această viaţă este ca un blestem, iar blestemul lui Dumnezeu – suferinţa – este ca o binecuvântare. Pentru noi care am păcătuit, binecuvântarea Domnului, harul Lui, este precum blestemul, fiindcă nu putem păstra acest har. Suferinţa este, aşadar, de neocolit: ne-am lipsit de slava lui Dumnezeu şi trebuie să pătimim Crucea pentru a ne izbăvi de blestem. Dacă fugim de Cruce, vom sfârşi în sistemul New Age – un fel de creştinism fără Cruce. În ziua de astăzi au apărut multe secte care încearcă să creeze astfel de sisteme, întrucât Crucea li se pare grea, cu neputinţă de purtat.

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)

Legaturi:

***

Din aceeasi carte: