RODUL RABDARII SI AL NADEJDII. De ce Dumnezeu pare uneori neinduplecat si intarzie sa ne implineasca rugaciunile?

Vedeti si:

***

Predica audio de exceptie a Pr. Ciprian Negreanu la Nasterea Maicii Domnului – 2009

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în ziua praznicului Naşterii Maicii Domnului şi nu ştim din Scriptură foarte multe – de fapt despre Naşterea Maicii Domnului nu ştim chiar nimic – dar din Tradiţie ştim mai multe lucruri care ni s-au păstrat. Dar poate mai important şi mai mare lucru între cele care ni s-au păstrat şi pe care le ştim este că Maica Domnului a fost rodul răbdării, rodul nădejdii şi că rugăciunea şi nădejdea în Dumnezeu nu se lasă nerăsplătite. De fapt, Maica Domnului este rodul rugăciunii şi al răbdării şi al nădejdii. De fapt, al tuturor virtuţilor, până la urmă, pentru că nu poţi să ai rugăciune şi nu poţi să ai nădejde şi nu poţi să ai răbdare dacă nu ai dragoste, aproape toate virtuţile se includ aici. Până la urmă, am putea spune că Maica Domnului este rodul virtuţii, al unei vieţi virtuoase.

Dar, ca să vorbim mai pe înţelesul nostru şi mai apropiat de viaţa noastră, poate de multe ori v-aţi pus întrebarea: de ce Avraam a trebuit să suporte toată acea stare de aşteptare până în clipa când a ridicat cuţitul să aducă jertfă şi de-abia atunci l-a oprit Dumnezeu? De ce, parcă, această „neîndurare” a lui Dumnezeu? De ce Ioachim și Ana, părinţii Maicii Domnului, au trebuit să poarte rușinea lipsei de copii, socotită de iudei blestem, de ce au trebuit să aştepte atât de mult, răbdarea lor să stea pe loc atât de mult, rugăciunea lor să stăruiască atât de mult ca să se poată, la sfârșit, târziu, să se nască Maica lui Dumnezeu? De ce Zaharia şi Elisabeta au trebuit să treacă prin această aşteptare de lungă durată? De ce, de multe ori, rugându-ne, simţim că Dumnezeu ne lasă până în ultima clipă, când este ultima şansă, când aproape nu se mai poate nimic sau, uneori, chiar nu se mai poate nimic, de-abia atunci Dumnezeu face ceva minunat, mai presus de aşteptările şi de putinţele noastre, ne împlinește cererea? Şi la această întrebare de cele mai multe ori răspunsul nostru este ca al Sfântului Siluan atunci când încă nu i Se arătase Mântuitorul:

Doamne, eşti de neînduplecat!

Nu Te poate clinti nimeni din hotărârea Ta! Nu Te îndupleci spre mila noastră, spre sufletul nostru îndurerat, nu Te îndupleci de rugăciunea noastră!

Cei mai mulţi dintre noi suntem aplecaţi să zicem la fel, avem îndrăznirea s-o zicem, unii chiar cu glasul, alţii în minte, alţii, chiar dacă n-o zic, cred că Dumnezeu este greu de înduplecat şi nu înţeleg de ce Dumnezeu Se lasă aşa de greu înduplecat.

Cei mai mulţi dintre noi găsim explicaţii şi zicem: <Poate nu mi-era de folos mie!> – şi este cu siguranţă unul dintre răspunsurile bune, poate că ceea ce ceri nu-ţi este de folos ţie, acesta sigur poate fi unul dintre răspunsurile cele mai importante şi mai grele, mai serioase.

<Poate Dumnezeu are alt plan cu mine, altă rânduială!>

– da, se poate și aceasta;

<Poate că dându-mi-se un dar aşa mare eu nu mă voi folosi de el şi la măsura darului mi se va cere şi de la cei cărora li se dă mult, mult se va cere și atunci Dumnezeu, vrând să mă mântuiască, nu-mi dă multul acesta pe care I-l cer pentru că mă voi coborî la iad cu tot cu multul acesta pe care îl cer eu.>

– de mult ori asta este drept.

Şi sunt mult, multe alte răspunsuri pe care le putem da noi și aşa este, cele mai multe dintre ele au o umbră de adevăr; dar să ştiţi că mai sunt câteva răspunsuri care sunt mai adânci şi mai esenţiale, mai puternice la această aşa-părută întârziere a lui Dumnezeu. Căci sunt multe situaţii, nenumărate, în care Dumnezeu nici nu apucăm să-L rugăm că vine în ajutorul nostru, nici nu apucăm să cerem că El n-a dat dinainte. Şi vedem asta. Dar sunt şi multe alte situaţii în care noi cerem cu stăruinţă, de obicei dorinţele noastre personale, cerinţele noastre, aşteptările noastre, pe care le cerem cu multă stăruinţă, mai ales cele mari. Poate aţi observat că multe din dorințele mici, până şi copilăriile care ne-au trecut prin minte, Dumnezeu le împlineşte la un moment dat; îţi împlineşte dorințe şi cereri şi rugăminţi sau gânduri pe care le-ai avut la un moment dat, dorinţe mici pe care le-ai avut în inima ta și pe care le-ai avut în minte și pe care le-ai şi uitat și Dumnezeu le împlineşte și pe acelea şi nu înţelegi de ce Dumnezeu Se coboară la acestea micuţe şi le împlineşte.

Dar pare că lucrurile mari pe care le ceri sunt greu de împlinit și Dumnezeu pare acolo de neînduplecat. Începând cu mântuirea noastră şi cu curăţirea minţii, pe care foarte mulţi dintre noi o cerem, cu curăţia inimii, cu dorinţa de a ne putea ruga cu mintea pogorâtă în inimă, plecând de la acestea și mergând până la dorinţe mari, eu ştiu…, de a se mântui părinţii noştri, apropiaţii noştri, fraţii noştri, de a se apropia de Dumnezeu, de a se pocăi, de a primi cineva darul acesta al schimbării minţii, şi simţim că acolo Dumnezeu greu Se lasă înduplecat ([pe langa] faptul că există libertatea omului, că atunci când noi cerem pentru alţii mântuirea sau apropierea de credinţă, trebuie să ţinem cont și de faptul că acela are libertate şi Dumnezeu nu va călca peste libertatea lui, că Dumnezeu va înmulţi pricinile şi “pietrele de poticnire” spre mântuire). Ştiţi că pot fi unele lucruri pietre de poticnire spre moarte, spre cădere, dar altele pot fi pietre de poticnire spre mântuire, adică ceva te poticneşte pe calea ta cea rea şi te îndeamnă s-o iei pe calea cea bună. Erai liniştit și mergeai pe calea răutăţilor şi a vorbirii urâte şi a tuturor lucrurilor rele pe care le poţi face, și ceva ţi-a stat împotrivă: o boală, un necaz, un om, şi ţi-a devenit piatră de poticnire spre viaţă, nu spre moarte!

De ce oare unele lucruri mari și grele, când le cerem de la Dumnezeu, simţim că El ni le dă cu multă greutate, foarte greu, aproape că deznădăjduim, aproape că strigăm ca Sfântul Siluan:

Dar eşti de neînduplecat! Nu Te clinteşti în hotărârea Ta!

Sau ni se pare că Dumnezeu a hotărât altfel şi nu Se va clinti. Şi răspunsul, mai mult decât cele pe care le-am dat până acum, este, de fapt, altul. Adică esenţial, fundamental, răspunsul este altul. Unul dintre ele este acela că, în sine, căutarea unui lucru, rugăciunea pentru un lucru, stăruinţa inimii omului pentru un lucru îl prinde pe om de Dumnezeu. Atunci când noi dorim să ni se împlinească ceva, căutăm cu stăruinţă ceva şi ştim că mai mare putere decât Dumnezeu nu are nimeni şi la El începem să cerem ajutorul şi pe El începem să-L căutăm şi casa Lui începem s-o cercetăm și tainele şi cuvintele Lui, atunci Dumnezeu întârzie dăruirea a ceea ce noi cerem sau ne-o dă aşa, încetul cu încetul, parcă ţi-ar da cineva să bei apă cu pipeta, şi-ţi dă câte puţin şi nu te saturi şi zici: <Doamne, când îmi mai dai ceea ce cer?>. Atâta timp va prelungi Dumnezeu starea aceasta până când sufletul omului va începe să se întărească în relaţia cu Dumnezeu, pentru că, vrând-nevrând, omul, ştiind că numai Dumnezeu îl poate ajuta în ceva, se leagă de Dumnezeu: începe să se roage consecvent, începe să meargă la biserică duminica, începe să postească, începe să-şi aducă aminte de Dumnezeu […] Deci, dacă noi vrem să-L chemăm, să-L plecăm spre Dumnezeu spre milă, acestea sunt: rugăciunea, mila faţă de alţii şi postul. Şi atunci prin ce ştim noi că-L putem pleca pe Dumnezeu – rugăciunea şi în biserică şi acasă, postul ţinut cu rânduială, mila, ajutorul, îngăduinţa faţă de alţii, iertarea, neţinerea de minte a răului şi dărnicia faţă de altul – ne arată că acestea Îl întorc pe Dumnezeu cu faţa spre noi. Şi atunci ne ţinem de aceste lucruri, stăruim în ele.

Dar Dumnezeu ştie slăbiciunea firii noastre și ştie că, pe cât de repede dobândim ceva, tot atât de repede vom lepăda şi aceste lucruri bune pe care le facem şi, mai ales, vom lepăda apropierea faţă de El. Că acesta este cel mai mare lucru pe care Dumnezeu îl vrea de la noi. Şi atunci prelungește de a da ceva cuiva şi, de multe ori, noi ne gândim că… poate unii dintre cei care nu cred în Dumnezeu sau nu le pasă sau nu-i interesează de Dumnezeu au primit darul acesta sau au luat examenul acela, iar eu, care m-am ostenit şi am ţinut post 40 de zile şi m-am străduit şi, uite, anul acesta, mai mult decât oricând m-am apropiat de Dumnezeu, mie nu mi-a dat…! Ăsta e un semn foarte clar că sufletul nostru e încă foarte nedezvoltat, nematurizat şi cum primeşte darul, îşi vede de treburile lui. Și ştiţi bine că aşa facem: cum primim ce am cerut, cum terminăm cu necazurile şi cu încercările, ne vedem de treburile noastre, am terminat şi cu rugăciunea şi cu postul şi cu Dumnezeu şi ne trezim că e a patra săptămână de când am uitat să ne ducem la biserică şi e o săptămână de când nu ne-am mai rugat şi aşa uităm de toate lucrurile acestea.

Ăsta e unul dintre marile motive pentru care Dumnezeu pare de neînduplecat: de fapt El vrând să sădească un alt dar în inima ta, mult mai mult decât darul cel mic pe care-l ceri tu – legătura cu El. Tu acum nu înţelegi cât de importantă e această legătură şi o socoteşti printre alte legături, printre ceilalţi oameni;  ai atâtea cunoştinţe deosebite, ei, printre ele e şi Dumnezeu. Dar nu-i aşa, El nu este printre ele!

Dacă ar putea omul cunoaşte ce înseamnă să se cunoască cu Dumnezeu, aşa cum şi cuvântul în sine este provenit din franceză şi înseamnă „împreună-naştere”. Ne naştem împreună cu Dumnezeu cunoscându-L, ne naştem din nou prin cunoaşterea Lui! Deci a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu-i cuvânt de şagă, nu e ceva, aşa, printre altele. E ceva atât de mare încât omul se naşte a doua oară, se naşte cu adevărat. Acesta e, într-un fel sau în altul, botezul cel mare al inimii noastre, primirea botezului aşa cum se cuvine, naşterea împreună cu Dumnezeu din nou; murim împreună cu El ca să ne naştem împreună cu El. Şi aceste lucruri i le spune Mântuitorul lui Nicodim:

De nu te vei naşte din nou din cer, nu ai viaţă veşnică.

Şi el tot spunea:

Dar cum se poate aşa ceva? Cum pot să intru iar în pântecele maicii mele ca să mă nasc din nou?

El înţelegea naşterea în înţelesul obişnuit, iar Mântuitorul Se referea la naşterea duhovnicească, sufletească, cunoscându-L pe Dumnezeu:

Că aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu.

Ei, Dumnezeu vrea această cunoaştere, împreună cu El, şi această cunoaştere nu merge decât prin aceste căi, ale rugăciunii consecvente, stăruitoare, atente, aşa cum un om nu poate învăţa matematica decât tot făcând matematica şi începe să prindă; sau cineva nu poate învăţa o limbă străină decât tot repetând cuvintele acelea şi începând să le rostească în limba cea străină şi de-abia aşa, încetul cu încetul, poate să pătrundă în tainele acelei limbi. Aşa e şi cunoaşterea lui Dumnezeu, mai adâncă, mult mai adâncă, eu doar compar puţin. Ţine de consecvenţă, ţine de răbdare, ţine de strădanie, ţine de a lărgi inima ta, care este strâmtă şi îngustă pentru Dumnezeu – ea e largă pentru toate lucrurile lumii acesteia, dar e foarte îngustă pentru Dumnezeu, El nu are loc de intrare acolo, nu i-ai făcut loc. E ca şi cum noi Îi facem în casa noastră loc lui Dumnezeu într-un colţ şi-I punem acolo câteva icoane, dar, dacă ar veni Dumnezeu real, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dacă ar veni în casa noastră, nu I-am zice:

<Doamne, acolo e locul Tău, stai în colţul ăla, înghesuit, acolo>.

Aşa facem noi, Îi facem noi un loc în sufletul nostru, micuţ şi îngust, şi zicem că Dumnezeu ar trebui să fie mulţumit. Or Dumnezeu nu vine în sufletul nostru ca într-un colţişor din casă, ci în sufletul nostru El vine deplin, întreg, vine Hristos. Până nu lărgim sufletul nostru să intre Hristos, El nu intră. Şi aceasta se învață, să-ţi obişnuieşti sufletul.

Nu pe Dumnezeu e greu să-L schimbi, să-L pleci spre tine, că Dumnezeu vrea să vină, ci sufletul tău e greu pedagogic să-l creşti, să-l maturizezi, ca să poată să se deschidă spre Dumnezeu! E ca un animal speriat sufletul omenesc, care atât a fost lovit şi bătut – dacă aţi văzut căţeii aceia loviţi şi bătuţi de toţi şi cărora oricât le-ai zice tu cuţu-cuţu şi ai încerca să pui mâna pe el şi să faci pe blândul, el oricum ştie că s-ar putea să-l loveşti şi tu şi fuge și poate te și muşcă. Că el atât de mult a fost lovit! Aşa este sufletul omenesc traumatizat de tot, dezamăgit de toate, nemulţumit de toate, a fost de atâtea ori, s-a ars cu cele ale veacului acestuia, cu oamenii, cu demonii, cu lucrările lor, încât e o taină mare să-ţi înveţi sufletul cu Dumnezeu. E ca şi cum i-ai da unui copil mic cu linguriţa, prima dată îi dai un vârf de linguriţă ca să-l înveţi să mănânce şi altceva decât lapte, şi încetul cu încetul, nu-i dai dintr-o dată, nu-i dai să mănânce câte o farfurie unui copil mic. Aşa şi sufletul, e ca şi cum ar fi un om traumatizat, pe care trebuie să-l îmblânzeşti, să-l obişnuieşti. Sau un animal care a fost bătut, lovit, şi trebuie să-l înveţi cu blândeţea. Aşa şi sufletul omenesc, greu se învaţă cu Dumnezeu, greu Îl primeşte pe Dumnezeu, se sperie de El.

Oricine de aici, dacă i s-ar spune:

<Îţi laşi cu totul inima, sufletul în mâna lui Dumnezeu!>,

nu ştiu dacă ar putea să se lase cu totul în mâna lui Dumnezeu:

<Mi-e cam frică, mi-e frică să mă las cu totul în mâna lui Dumnezeu. Tot în mâna mea l-aş ţine mai bine şi I-aş zice: Doamne, aici nu, aici da, aici nu, aici da…>

Asta e tot din frica aceea, pentru că noi credem că Dumnezeu va face tot aşa cu noi, cum am păţit cu alţii, aşa va face şi Dumnezeu cu noi, cum au făcut alţii cu noi, pe care i-am primit în inima noastră și și-au bătut joc de noi și de sufletul nostru și au intrat cu picioarele murdare în inima noastră. Şi această frică o avem şi noi. Ei, aceasta e una dintre marile taine pe care Dumnezeu o are cu omul și de aceea parcă întârzie să-i dea omului darul acesta mic, vremelnic, dar în timpul acesta Se străduieşte să-i dăruiască un alt dar, mult mai mare: cunoaşterea Sa, întâlnirea cu Dumnezeu. Până la urmă, importanţa, măreţia vieţii unui om este dată de ce întâlniri a avut, cu ce oameni s-a întâlnit el până atunci. Deci, în funcţie de ce oameni ai întâlnit și ce influenţă au avut asupra ta, creşte și se naşte un om nou în tine. Dacă te-ai tot întâlnit cu oameni care n-au avut ce să te înveţe şi care ţi-au arătat doar un chip stricăcios al lumii acesteia sau murdar, aşa rămâi şi tu sau foarte greu îţi este să ieşi din starea aceea. Pe când, dacă întâlneşti oameni pilde de cuvioşie, de sfinţenie, de curăţie, de eroism, de oameni care-şi pun sufletul pentru ceva, care mor pentru adevăr, care cred în ceea ce spun, acestea te schimbă și pe tine. Calitatea vieţii unui om stă în calitatea întâlnirilor pe care le are cu ceva, cu cineva şi, mai ales, cu Dumnezeu.

Întâlnirea cu Dumnezeu este cutremurătoare. Nu este cuvânt de spus. Cine se întâlneşte măcar o clipă, într-o undă de gând cu Dumnezeu, nu uită o viaţă întreagă clipa aceea, nu mai poate s-o uite. Şi nu numai că n-o uită, dar clipa aceea se face ca un mosor, ca un ghem care se dezveleşte tot mai mult, tot mai mult şi tot înveţi din ea şi nu se mai sfârşeşte, pentru că e o întâlnire cu Dumnezeu, nu e o întâlnire cu un om; întâlnirea cu un om te învaţă atâtea, dar cu Dumnezeu! Greu e de spus ce se întâmplă atunci când se întâlneşte omul cu Dumnezeu!

Dar mai sunt alte motive pentru care Dumnezeu întârzie această dărnicie a Sa. Unul dintre ele este acela că darul pe care îl ceri este destul de mare. De multe ori cerem daruri mari sau cerem schimbarea unui om sau a noastră înşine sau alte lucruri mari, iar unul dintre motive este că noi nu ne dăm seama că ne alipim de tot ce cerem. Deci, dacă cerem pentru un om, cumva, Dumnezeu prin tine va încerca mântuirea acelui om sau, oricum, depinzi de acel lucru şi depinde de tine. Să o luăm altfel: de obicei, omul nu-şi dă seama cât de mare lucru cere şi, de obicei, cerând lucruri mari, prin lungimea perioadei pe care ne rugăm şi vedem că Dumnezeu nu ne dă, cu cât perioada e mai lungă, cu atât de dăm seama că acel lucru este valoros. Altfel îl tratezi după ce îl primeşti. De pildă, un copil pe care ţi-l doreşti foarte mult şi nu l-ai dobândit ani şi ani la rând, după ce l-ai dobândit nu-l mai tratezi cu: <Eu te-am făcut!>, ci-l tratezi ca pe darul lui Dumnezeu şi îi dai toată atenţia, nu neapărat cu o blândeţe exagerată, ci cu o atenţie de a nu-i strica sufletul, de a nu-i murdări conştiinţa, de a-l învăţa cum se cuvine, de a-l învăţa ce trebuie, pentru că îţi dai seama că este darul lui Dumnezeu. Aşa şi sănătatea, ai stăruit mult s-o dobândești, după ce ai avut-o şi ştiţi cât de uşor renunţăm la sănătate sau ne tratăm cu nepăsare, zicând: <Ce mare lucru că sunt sănătos…>, când eşti tânăr și ai de toate, dar, după ce ai fost bolnav şi ai văzut cu câtă stăruinţă te-ai rugat, poate ani de zile şi medicii n-au putut face nimic şi Dumnezeu te-a tămăduit și când ai redobândit această sănătate, altfel preţuieşti această sănătate, nu neapărat preocupându-te numai de sănătatea ta, ci altfel rugându-te lui Dumnezeu şi mulţumindu-I în fiecare clipă.

Altfel se întoarce omul după ce dobândeşte cu greu un lucru. Devine mult mai atent la ceea ce a primit, pe de o parte. Pe de alta, văzând cât de greu se dobândeşte un lucru, îi preţuieşte şi pe alţii care se roagă şi îşi doresc acel lucru, îi preţuieşte şi pe alţii care au aceste lucruri, îi preţuieşte şi pe alţi bolnavi necăjiţi, care stau şi ei în durere şi se roagă şi ei la fel şi astfel îi ajută şi sare şi el în ajutorul lor. Se petrec în inima omului care stăruie îndelung multe schimbări şi, la majoritatea dintre noi, de calitate. Sunt şi oameni care primesc orice, şi suferinţa şi aşteptarea, spre rău şi o transformă în ceartă şi în supărare şi în mâhnire şi în întoarcere de la Dumnezeu, dar aceştia sunt puţini. Celor mai mulţi, care stăruiesc în rugăciune şi au nădejde la Dumnezeu, care stăruiesc mult în rugăciune pentru ceva, li se curăţesc sufletele, li se deschid inimile spre celălalt, spre Dumnezeu, spre sine însuşi, și devin oameni cu totul şi cu totul altfel, sar în ajutorul celor care au necaz.

Numai cine a trecut prin sărăcie lucie şi a văzut cât de greu este şi că nu-ţi sare nimeni în ajutor şi ce greu e atunci poate sări şi el cu uşurinţă la altul când va fi vremea sau va simţi nevoia să sară şi el în ajutor cu grăbire la altul când e în necaz. Şi când se cer, pentru oameni necăjiţi, pentru bolnavi, bani, de obicei nu dau bogaţii şi cei avuţi, ci dau cei care au trecut şi ei prin necazuri. Şi când alte necazuri se întâmplă, tot aşa, cei care au trecut prin necazul acela sar cel mai repede. De aceea, de multe ori, Dumnezeu și pentru aceasta întârzie, ca în inima omului să se nască astfel de gânduri bune.

Alt motiv pentru care Dumnezeu întârzie este că, de obicei, omul cere lucruri aşa de mari încât numai unui suflet nobil, unui suflet care, cumva, dovedeşte că merită aceste daruri i se dau de către Dumnezeu. Şi atunci e ca şi cum ai cere în căsătorie o prinţesă şi tu eşti un nimeni, un cerşetor, un om care abia are unde sta. Păi, dacă acest om cine ştie ce face pentru prinţesa aceea, cine ştie prin e necazuri trece, poate că va dovedi că o merită, dar dacă tu numai te duci şi întinzi mâna şi zici <Mi-o dai?>, de ce să ţi-o dea? Prin ce dovedeşti tu că eşti vrednic de acel dar? Aşa să vă gândiţi la darul lui Dumnezeu! Prin ce dovedim noi că suntem vrednici de acel dar dacă, încercaţi fiind, noi am căzut la prima bătaie de vânt? Dacă, trecând numai câteva zile în care ne-am rugat, noi deja ne-am deznădăjduit și am ridicat hulă împotriva lui Dumnezeu? De ce ne-ar da Dumnezeu, de ce am fi vrednici de aşa ceva când noi nu ştim să preţuim acel dar şi nu numai că nu ştim să-l preţuim, dar nu avem stăruinţă îndelungă pentru acel dar? Dacă nu dovedim că merităm aşa ceva?

Deci, până la urmă, prin această strădanie, prin această osteneală, se şi dovedesc sufletele cucernice, sufletele lui Dumnezeu. Oamenii lui Dumnezeu aşa se vădesc. În vreme de bine avem de toate și n-avem nicio nevoie şi nu se poate dovedi nimic – de exemplu, acum, aici, în biserică, nu se poate dovedi cine e mai curajos. Dacă ar fi un necaz în momentul acesta şi ar trebui să sară mai mulţi să ajute undeva, atunci s-ar dovedi care e mai curajos. Aşa, nu se ştie cine e. Aşa, la vreme de încercare, la vreme de ispită, de răbdare, de strădanie, acolo se vede sufletul curat, acolo se vădesc caratele de aur ale sufletului, nu când omul n-are nicio nevoie și nicio necesitate, nu poţi să ştii care-i mai bun şi care-i mai rău. Şi acesta e unul dintre motivele pentru care Dumnezeu întârzie, pentru că aşa se vădesc sufletele curate, adevărate, vii și devin pilde şi pentru alţii.

Şi acum ne aducem aminte şi cine nu se cutremură de acea pildă, când zice că doi părinţi de mănăstire, doi monahi, au coborât să vândă coşuri într-un oraş din Egipt, probabil Alexandria, şi au zis: „Ne întâlnim la ora asta în piaţă să plecăm la mănăstire.” Şi unul a venit și unul n-a mai venit, pentru că şi-a găsit pe cineva şi s-a gândit să se căsătorească. Şi acela n-a plecat de acolo, n-a plecat o zi, n-a plecat două, n-a plecat trei, n-a plecat patru, au venit cei din mănăstire și i-au zis: „Lasă-l, s-o fi dus undeva, hai înapoi!”, dar el a zis: „Nu, ne-am dat întâlnire, eu îl aştept pe fratele meu!”. Şi a stat acolo şapte ani. Vă daţi seama? Dar a rămas vestită în toată lumea şi o ştim și noi acum acea osteneală a unui om căruia îi dădeau de mâncare acolo oamenii. În preajma pieţei stătea tot timpul şi nu ştim cum se întreţinea, dar au venit şi fraţii din mănăstire să-l ia, a venit şi fratele respectiv să-i spună că s-a căsătorit şi că nu mai are rost să-l aştepte, dar el i-a spus: „Nu! Nu ştiu cine eşti, fratele de mănăstire cu care am plecat a zis că vine!”. Şi a venit după şapte ani cel căsătorit şi i-a spus: „Hai, frate, să mergem înapoi”. Dar acea răbdare a rămas vestită şi acum! Cum alte răbdări, alte strădanii, alte puteri ale omului, care se vădesc în ispită, în încercări, nu ne devin nouă pildă? Şi pentru alţii! Pildă de tărie, de hotărâre, de rugăciune. Aşa cum auzim că cineva a răbdat, că n-a zis nimic în necazul ăla, n-o să zic nici eu; cineva n-a batjocorit pe alţii când i-a fost greu, nu a hulit, nici eu n-o să hulesc și n-o să batjocoresc. Nu ne devine pildă tare toată încercarea altora şi răbdarea lor? Devine!

Alt motiv pentru care Dumnezeu ar putea să ne lase aşa, într-o încercare sau într-o ispită, mult timp, fără să ne asculte rugăciunea – dar, de fapt, El, aude – este acela că ştiţi că smerenia omului e foarte greu de dobândit. E cea mai mare virtute pentru că, pentru ea, stă sau cade şi dragostea. Dragostea care nu e smerită nu mai e dragoste şi, de aceea, smerenia e temelia cea tare a tuturor virtuţilor. În răbdarea aceasta a omului, în osteneala lungă, lungă, în care simţi că Dumnezeu parcă nu te aude, nu te vede, nu mai ştii ce să crezi, coboară în sufletul omului încetul cu încetul smerenia cea adevărată, smerenia aceea neprefăcută, nu cea de genul: <A, eu sunt cel mai nevrednic dintre toţi!>, dar ştiu că Dumnezeu mă aude şi mă vede și mă iubeşte şi mâine îmi va împlini tot ce Îl rog şi se rezolvă. Nu mai ştii nimic, eşti smerit până la pământ și zici:

<Doamne, nu merit nici să trăiesc pe pământ… Uite, de ani şi ani cer un lucru și Tu nu mă bagi în seamă. Cu siguranţă nu sunt bun de nimic…>

Deci se coboară în inima omului o smerenie mult mai adâncă şi mai puternică decât smerenia aceasta a vorbelor pe care o folosim noi de obicei și pe care o înfăţişăm și o arătăm. Or această smerenie e o calitate…, asta dă caratele de aur ale credinţei. La această smerenie Se pleacă Dumnezeu. Aşa cum mândria este înainte-mergătoarea căderii, – adică unde vezi mândrie să ştii că va fi cădere în scurt timp, aşa ziceau Părinţii – aşa smerenia este înainte-mergătoarea harului şi a tot darul! Această smerenie este o dobândă, este un folos absolut al sufletului. Faptul că omul se smereşte e un folos absolut.

Ţin minte și acum, eram mulţi prieteni la început, când m-am întors spre credinţă, eram mulţi prieteni, mulţi cunoscuţi, şi printre noi era un băiat la Drept care a căzut de nu-ştiu-câte ori, la nu-ştiu-câte examene, şi după aceea la licenţă de încă nu-ştiu-câte ori. Tatăl lui era şi profesor și director de liceu şi era ruşinat şi îl certa tot timpul:

„Eu, director de liceu, şi tu nu eşti în stare să-ţi iei licenţa? De atâţia ani tot dai, de atâţia ani tot dai…!”

Şi atâta în certau toţi cunoscuţii, toţi erau dezamăgiţi de el, până şi prietenii:

„Nu se poate, măi, păi tu chiar eşti cel mai slab dintre toţi oamenii pe care-i cunosc? Nici acum, în anul acesta n-ai reuşit…?”

Şi ţin minte, într-o seară, am zis:

„Dacă intră acum moartea pe uşă, îngerul morţii, şi întreabă: Cine-i pregătit să moară?, cine ar zice că e pregătit?”

Şi el s-a ridicat primul şi a zis:

„Eu sunt pregătit să mor!”

Dacă-i ziceai: „Prostule!”, zicea: „Aşa este…”. Dacă-i ziceai: „Tâmpitule!”, zicea: „Aşa este… Şi mai mult decât atât…”.

Nu mai avea nicio mândrie, era de o smerenie absolută. Omul acela era pregătit să moară în orice clipă. Nu avea ce să piardă. El se simţea nimeni înaintea lui Dumnezeu, dar cred că era şi cel mai iubit dintre noi înaintea lui Dumnezeu. Şi a dobândit, poate, şi cele mai mari daruri după aceea.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

Legaturi: