SFANTUL IOAN MAXIMOVICI, EPISCOP DE SHANGHAI SI SAN FRANCISCO – 50 de ani de la adormirea unui arhiereu cu moaste intregi al zilelor noastre († 2 iulie 1966). CUM MOARE UN SFANT. Cum se ingrijeste de turma sa un păstor jertfelnic sau IUBIREA FACATOARE DE MINUNI: “om apostolic, icoană vie a unui adevărat episcop ortodox. Nu se gândea niciodată la el însuşi, nu cerea nimic pentru el”

Va mai recomandam si:

VIAŢA DE TOATE ZILELE LA SAN FRANCISCO

Propovăduieşte cuvântul stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătură. [II Tim. 4,2)

La San Francisco, la fel ca în toată viaţa sa, ierarhul nu avea o reşedinţă episcopală. El s-a instalat într-o chilie mică din orfelinatul Sfântul Tihon de Zadonsk: „O etajeră cu cărţi, un mare stativ [kiot] acoperit cu icoane, o veioză permanent aprinsă, o masă de scris şi un fotoliu – iată tot ce se găsea acolo”, precizează un credincios. Părintele Petru Lukianov descrie astfel ziua arhiepiscopului:

„Dimineaţa oficia Utrenia, Ceasurile, apoi Sfânta Liturghie, fie la orfelinatul Sfântul Tihon, fie la catedrală. După slujbă, dacă oficia la catedrală, pornea la drum spre vreun spital pentru a-i vizita pe bolnavii ortodocşi. La întoarcere, se ocupa de probleme ecleziastice. Totuşi, în duminici şi sărbători, ierarhul lăsa deoparte aceste probleme şi nu redacta nici măcar decretele sale episcopale, în afară de cazul în care era vorba de a da o binecuvântare. Într-o zi, membrii unei comisii de control al evidenţelor contabile au venit la arhiepiscop pentru ca acesta să semneze procesul verbal respectiv. Unul din membrii comisiei a afirmat că au lucrat toată seara, iar ierarhul a întrebat: «Spuneţi că aţi lucrat toată seara?» Răspunsul a fost afirmativ. «Atunci, v-aţi întâlnit pentru asta, în loc să participaţi la Vecernia de duminică?» Şi a refuzat să semneze documentul. În afară de atribuţiile obişnuite, acesta primea o mulţime de scrisori la care răspundea el însuşi. În trei ani şi jumătate, a primit mai mult de zece mii de scrisori la San Francisco!”

În fine, ca întotdeauna, a trăit în asceză, nu mânca decât puţin înainte de miezul nopţii.

„Pentru a mânca, el folosea întotdeauna o farfurie şi o lingură de supă, păstrându-şi culionul şi rugându-se,”

îşi aminteşte iarăşi părintele Petru. Uneori nici măcar nu îşi termina masa, dacă era chemat la telefon şi dacă discuţia se termina după miezul nopţii. Căci dacă mânca ceva după această oră nu se putea împărtăşi a doua zi.

Precum în China şi în Europa, sfântul ierarh continua şi în America să-şi dedice viaţa credincioşilor săi, ca un bun păstor. Menţionând că la San Francisco erau douăzeci şi şapte de spitale, părintele Petru continuă:

„Înaltpreasfinţitul Ioan a promulgat o hotărâre conform căreia toate spitalele erau împărţite între preoţii din oraş. Aceştia aveau datoria să viziteze spitalul atribuit o dată pe săptămână şi, o dată pe lună, să trimită cancelariei diocezei lista cu bolnavii vizitaţi. În ceea ce îl priveşte pe Înaltpreasfinţitul, în cursul unei luni, vizita toate spitalele, mergând de mai multe ori la acele spitale unde erau internaţi mai mulţi bolnavi ruşi. Odată mergeam cu înaltpreasfinţitul pe coridoarele goale ale unui spital, iar el mi-a atras atenţia asupra faptului că în Franţa, spre deosebire de America, spitalele erau pline de vizitatori în duminici şi sărbători. Ierarhul, de multe ori, la Crăciun şi la Paşti, şi-a îndemnat de la amvon credincioşii să nu-i uite pe bolnavi în aceste însemnate zile de sărbătoare. Înainte de sărbători, asociaţia enoriaşelor pregătea pachete cu mâncare, iar arhiereul lăsa câte unul la fiecare bolnav vizitat“.

Unul din însoţitorii săi povesteşte despre vizitele arhiepiscopului în spitalele din San Francisco, în după-amiaza zilei de Crăciun, după masa de prânz de la orfelinatul Sfântul Tihon din Zadonsk:

„Ne încărcam maşina cu câteva zeci de mici cadouri şi porneam la drum. Pe drum, ierarhul scotea dintr-un etui un mic ceaslov tipărit înainte de revoluţie şi ne cerea să citim psalmi, ceea ce noi făceam. Fiindcă vizita deseori bolnavii, personalul medical îl cunoştea bine. În fiecare spital, ştia exact la ce birou trebuia să intre pentru a obţine lista cu pacienţii ortodocşi. într-unui din aceste spitale, ierarhul intra într-o încăpere mică, deschidea sertarul unui birou şi lua el însuşi lista care fusese pregătită pentru el. Nu există cuvinte pentru a descrie expresia de pe chipurile bolnavilor când îl vedeau pe Înaltpreasfinţitul Ioan. În fiecare salon în care intram, cântam troparul şi condacul Naşterii Domnului. Ierarhul îl mângâia pe fiecare bolnav şi îi dăruia un cadou. Deseori, îl chemau persoane care nu erau ortodoxe. El mergea şi le binecuvânta. Chiar o evreică rusă a sărutat plângând mâna ierarhului după ce a primit un cadou de la el, iar Înaltpreasfinţitul strălucea de bucurie”.

Prin mâinile sale treceau importante sume de bani provenite din donaţii, pe care el le împărţea în întregime celor ce aveau nevoie, precum şi mănăstirilor din Muntele Athos şi din Ţara Sfântă.

Ca şi în celelalte locuri pe care le-a păstorit, sfântul ierarh se îngrijea de învăţătura credincioşilor săi, fie că era vorba de copii, fie de adulţi. Părintele Petru îşi aminteşte că

„Înaltpreasfinţitul Ioan se străduia să viziteze zilnic liceul din eparhie. Mai mult, considera că este datoria lui să asiste la toate examenele de catehism, nu numai la liceu, ci şi la celelalte şcoli”.

Precum odinioară hi Shanghai, îi plăcea să-i chestioneze pe copii despre viaţa sfântului lor patron. Părintele Petru adaugă că

„ştia că îl priveau copiii şi îşi făcea semnul Crucii cu atenţie şi aşa cum trebuia să fie făcut, având grijă ca mâna sa să atingi fiecare umăr”.

Când slujea la orfelinat, îi plăcea să îmbrace felonul roşu cu un omofor de lână. Astfel îi învăţa pe copii semnificaţia veşmintelor episcopale, şi anume că omoforul reprezintă oaia cea pierdută pe care Bunul Păstor a aduce pe umerii săi la stână. Fiindcă se referea la oaie, acest ornament trebuia să fie confecţionat din lână. […]. Părintele Petru adaugă că sfântul

„îi înţelegea pe tineri, îi plăcea să glumească, se interesa de ceea ce îi preocupa. De multe ori, a organizat pe cheltuiala sa serate la orfelinat pentru ca tinerii ruşi să aibă posibilitatea să se întâlnească. Îmi amintesc câ, odată, după slujbă, Înaltpreasfinţitul Ioan ne-a întrebai pe noi, paracliserii, ce plănuisem să facem mai târziu. Am răspuns că voiam să mergem la cinema să vedem un film. Ierarhul a vrut să ştie ce film. Când a aflat că filmul era serios, cred că era istoric, ne-a dat bani la fiecare pentru a plăti biletul de intrare”.

Ca în trecut, arhiereul se preocupa de catehizarea adulţilor. După sosirea la San Francisco, a iniţiat cursuri teologice care erau ţinute de clerul local. El însuşi şi-a asumat explicarea slujbelor ortodoxe. Pentru el, educaţia teologică era indispensabilă nu numai pentru cei care se pregăteau să devină preoţi, ci şi pentru fiecare laic. „Cum părinţii vor putea să-şi educe copiii, dacă nu cunosc ei înşişi Ortodoxia?“ spunea el. Arhiepiscopul controla el însuşi desfăşurarea studiilor şi nu admitea amânarea cursurilor decât în cazul în care, în seara respectivă, se slujea Privegherea. Puţin înainte de moarte, ierarhul s-a adresat credincioşilor şi le-a cerut ajutorul pentru construirea unei clădiri pentru şcoala rusească din cartierul în care se afla catedrala. Pentru sfânt, lipsa unei asemenea şcoli semnifica pentru noua generaţie „pierderea conştiinţei naţionale şi a credinţei strămoşilor”. Fără ea, adăuga el, „catedrala noastră se va goli după un timp, iar bisericile mici se vor închide din lipsă de enoriaşi”. Mai mult, arhiereul vedea în păstrarea Ortodoxiei şi a culturii ruse posibilitatea pentru generaţia viitoare „de a-şi ajuta fraţii care acum sunt subjugaţi, atunci când Rusia se va întoarce pe drumul său din istorie”. În fine, el insista asupra faptului că problema şcolii privea „întreaga comunitate rusă fără deosebire de diviziunile din ea“, sfătuindu-i pe tineri „să nu continue discordiile vechii generaţii”.

Şi la San Francisco au fost numeroase minunile săvârşite de sfânt. Nu vom menţiona decât câteva.

„La San Francisco, scrie doamna Liu, soţul meu a avut un accident de maşină, în care a fost grav rănit. Îşi pierdea echilibrul şi avea dureri îngrozitoare. În acea vreme, arhiepiscopul avea nenumărate greutăţi. Cunoscând puterea rugăciunilor sale, mă gândeam: «Dacă l-aş chema pe Preasfinţitul Ioan să-l viziteze pe soţul meu, acesta s-ar însănătoşi». Totuşi, mă temeam să apelez la el, din cauza numeroaselor sale probleme. Au trecut două zile şi, pe neaşteptate, Înaltpreasfinţitul Ioan a venit la noi însoţit de domnul Troyan, care îl adusese cu maşina. Nu a stat decât cinci minute, dar eu am fost convinsă că soţul meu se va vindeca. Era într-o stare foarte critică, dar după vizita Înaltpreasfinţitului Ioan, s-a produs o schimbare şi a început să-şi revină puţin câte puţin. A trăit încă patru ani după aceea. Era destul de vârstnic. Mai târziu, l-am întâlnit pe domnul Troyan, care mi-a povestit că, în timp ce îl conducea pe arhiepiscop la aeroport, acesta i-a spus pe neaşteptate: «Să mergem la Liu!» Şoferul a protestat spunându-i ierarhului că va pierde avionul şi că nu putea să întoarcă în acel moment. El însă i-a răspuns: «Puteţi să luaţi asupra dumneavoastră viaţa unui om?» Domnul Troyan nu mai putea zice nimic şi l-a condus pe sfânt la noi. Totuşi, nu a pierdut avionul, căci plecarea se amânase pentru el”.

Tamara Bogaţkoi povesteşte cum arhiereul i-a ajutat familia:

„Am ajuns în America în 1963 […]. L-am internat în spital pe fiul nostru din cauza unor probleme pulmonare, unde a fost operat. Soţul meu era deja bolnav când a sosit aici şi nu putea găsi de lucru. Eu am găsit un serviciu, dar îmi era greu să hrănesc o familie cu un singur salariu. Nu îl cunoşteam pe Înaltpreasfinţitul Ioan înainte de a veni aici, dar am auzit, în America, vorbindu-se despre minunile sale. Ne întrebam mereu cum să-l invităm la noi pentru a-i povesti totul. Dar nu aveam bani şi am amânat. Iată ce s-a întâmplat: Înaltpreasfinţitul Ioan a venit la noi, pe neaşteptate, la ora unsprezece seara. Noi i-am povestit ce s-a întâmplat cu fiul nostru la spital. Arhiereul s-a îndreptat spre soţul meu, l-a privit îndelung în ochi, apoi a intrat în toate camerele şi l-a întrebat unde doarme. Apoi a plecat fără să spună un cuvânt. Curând soţul meu şi-a găsit o slujbă. A lucrat zece ani, ceea ce le-a permis copiilor noştri să meargă la facultate. Arhiepiscopul Ioan l-a vizitat pe fiul meu la spital şi a adus chiar icoana făcătoare de minuni de la Kursk. De cele mai multe ori venea să-l vadă seara târziu. Curând fiul meu s-a însănătoşit. Altă minune s-a întâmplat cu celălalt fiu al meu. Pe neaşteptate, am fost sunată la serviciu de la şcoală pentru a mă anunţa că fiul meu fusese atins de o paralizie facială pe partea dreaptă. Medicul specialist ne-a spus că singura posibilitate de vindecare a bolnavului era o intervenţie chirurgicală. Am fixat o dată pentru operaţie. După aceea, am mers la catedrală, unde l-am întâlnit pe ierarh şi i-am împărtăşit nenorocirea care ne-a lovit. La Privegherea pentru sărbătoarea sfântului Nicolae, când fiul meu s-a apropiat de arhiepiscop pentru a fi miruit, Înaltpreasfinţitul Ioan l-a miruit făcând o Cruce mare în mai multe locuri pe faţa bolnavului. Starea fiului meu s-a ameliorat şi, când am mers la medic, acesta ne-a spus că intervenţia chirurgicală era acum inutilă. Luându-şi rămas bun de la mine, el mi-a spus că era un miracol. Două zile înainte de moartea sa, ierarhul m-a sunat la telefon şi m-a întrebat cum se simţea soţul meu. Astfel, chiar dacă îşi presimţea moartea, Înaltpreasfinţitul se îngrijea de fiii săi duhovniceşti”.

Un credincios al sfântului, V. Naumov, povesteşte că, în ciuda încercărilor provocate de procesul despre care am vorbit mai devreme,

„arhiepiscopul nu îi uita pe bolnavi. Astfel, a venit să mă viziteze la spital cu icoana Maicii Domnului din Kursk. Eu slăbisem, eram literalmente piele şi os, nu puteam mânca. Durerile erau insuportabile. Înaltpreasfinţitul mi-a spus atunci: «Nu-i nimic, mâine va fi mai bine». Într-adevăr, a doua zi, durerile au dispărut… Îmi amintesc uimirea medicilor care m-au ţinut încă trei zile în spital şi apoi m-au lăsat să plec acasă”.

Astfel, în ciuda ostenelilor şi a tuturor vicisitudinilor pe care le-a îndurat, sfântul continua neobosit lucrarea sa în via Domnului. În patruzeci de ani, nu s-a întins niciodată pe un pat. Oare nu se odihneşte el acum, când a intrat întru bucuria Domnului său?

ADORMIREA DREPTULUI

Aţi văzut trupul unui drept al cărui suflet l-a părăsit?
Nu ne temem să ne apropiem de el la înmormântare,
tristeţea se transformă într-un fel de bucurie inefabilă.
(Sfântul Ignatie Briancianinov)

Ca mulţi sfinţi înaintea lui, arhiepiscopul Ioan Maximovici cunoscuse dinainte momentul morţii sale, aşa cum mărturiseşte mitropolitul Filaret, care scrie:

„Pot spune că ultima dată când Înaltpreasfinţitul Ioan a participat la o întâlnire a Sinodului, după ce am oficiat un paraclis pentru călătoria sa la San Francisco cu sfânta icoană de la Kursk, şi-a luat rămas bun de la mine într-o manieră cu totul neobişnuită. În loc să ia aghiasmatarul şi să stropească el însuşi cu apă sfinţită aşa cum fac de obicei episcopii, s-a închinat adânc şi smerit în faţa mea şi mi-a cerut să-l stropesc cu apă sfinţită, după care în loc să ne sărutăm reciproc mâna după obicei, mi-a luat mâna, a sărutat-o şi şi-a smuls repede mâna sa. Eu l-am ameninţat cu degetul şi am zâmbit amândoi. El era foarte emoţionat, dar eu nu am acordat importanţă acelui moment. Acum mă gândesc că el îşi lua, de fapt, rămas bun de la mine. Nu ne-am mai văzut niciodată…”

În aceeaşi scrisoare, mitropolitul adaugă:

„O femeie evlavioasă, demnă de încredere, mi-a povestit acestea, Înaltpreasfinţitul Ioan, care o cunoştea de doisprezece ani, o vizita deseori pentru a purta discuţii duhovniceşti. Dar în luna mai din acel an, când arhiepiscopul a venit să o vadă, a rămas uluită de cuvintele sale: «Voi muri în curând, îi spune el, la sfârşitul lunii iunie», (decesul a avut loc într-adevăr în 20 iunie după vechiul calendar], adăugând ceva încă şi mai uimitor: «Nu voi muri la San Francisco, ci la Seattle»“.

O altă credincioasă relatează că

„sfântul a telefonat cu doar cincizeci de minute înainte de moarte ca să întrebe dacă totul era în ordine. Când i s-a spus despre un document pe care nu reuşise să-l găsească înainte de plecare (actele sale americane), el a răspuns liniştit: «Nu mai are nicio importanţă». De asemenea puţin timp înainte de acea zi atât de dureroasă pentru noi, când i-am vorbit despre dorinţa noastră de a face un pelerinaj în Ţara Sfântă, arhiepiscopul, după ce a mulţumit tuturor, a spus: «Eu nu voi putea merge în Ţara Sfântă»”.

Când prietenul său I. Hruşcev l-a întrebat dacă îi va face o vizită, el i-a răspuns cu blândeţe: „Domnul ştie ce se va întâmpla cu mine azi sau mâine”. Sfântul şi-a luat atunci rămas bun de la cei care îi erau apropiaţi. Stareţa Madeleine de la mănăstirea Maica Domnului din Lesna relatează:

„Arhiepiscopul Ioan ne-a dat o minunată dovadă a dragostei sale şi a grijii sale pentru noi chiar în ziua morţii sale. În acea zi, ne-a trimis o scrisoare care, pe cât se pare, a fost trimisă chiar înainte de Liturghie şi în care nu a scris decât câteva cuvinte: «Vă trimit tuturor şi fiecăreia în parte binecuvântarea mea». Nu avem nicio îndoială că ştia că va muri în acea zi şi că ne-a binecuvântat pentru ultima dată”.

Cu câteva zile înainte de moarte, a fost văzut luând, fără un motiv aparent, icoana sfântului Naum de Ohrida, despre care am vorbit la începutul acestei biografii, şi cea a sfântului Ioan Botezătorul. Le-a aşezat pe amândouă pe analog în mijlocul bisericii. Semnificaţia lor nu a fost înţeleasă decât după fericita adormire a ierarhului: într-adevăr, a murit în ziua sfântului Naum, iar înmormântarea a avut loc la sărbătoarea Naşterii sfântului Ioan Botezătorul. Părintele Petru Lukianov mărturiseşte că, cu trei zile înainte de moartea sa, sfântul ierarh a telefonat, în prezenţa sa, la redacţia revistei Ruskaia Jizn’ din San Francisco, pentru a publica un anunţ despre slujba sfântului Ioan Botezătorul care, insista el, va fi arhierească şi solemnă.

Sfântul ierarh a adormit în Domnul sâmbăta 2 iulie (19 iunie după vechiul calendar), la ora 15.50. Dimineaţa oficiase Liturghia în biserica Sfântul Nicolae şi Sfinţii neo-mucenici din Rusia la Seattle, apoi a rămas timp de trei ore în altar rugându-se. A urcat apoi în camera sa şi le-a cerut celor doi paracliseri să-l aştepte jos, fiindcă voia să meargă la cimitir. După câteva minute, aceştia au auzit un zgomot şi au urcat în camera ierarhului. L-au găsit căzut lângă uşă. După ce l-au ridicat, l-au aşezat în fotoliu şi au telefonat pentru ambulanţă, dar sfântul plecase deja să se întâlnească cu Domnul. Aşa cum va spune mai apoi episcopul Nectarie de Seattle, „plecarea sa a fost liniştită şi fără durere”. Pentru episcopul Sava de Edmonton, această moarte uşoară constituia răspunsul la rugăciunea de la ectenie Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace pe care ierarhul o rostea „profund şi pătrunzător”. Menţionăm că sfântul a murit cu Sfintele Daruri în mână, căci urma să împărtăşească o bolnavă. Adăugăm că, precum sfântul său ocrotitor Ioan de Tobolsk, care murise în pace în faţa icoanei Maicii Domnului din Cernigov, sfântul ierarh Ioan a murit în faţa icoanei Maicii Domnului din Kursk pe care o cinstise atât de mult.

În toate bisericile din San Francisco, au fost săvârşite Panihide pentru sfânt chiar în aceeaşi seară. Duminică, 3 iulie, a fost oficiată Liturghia la Seattle şi, în ciuda orei foarte matinale, biserica a fost plină. După Liturghie şi Paniahidă, sicriul a fost dus la aeroport, apoi, la ora 15, a fost transportat cu avionul la San Francisco. Episcopul Nectarie, care ducea cu el icoana făcătoare de minuni, însoţea trupul.

„De câte ori, îşi aminteşte o credincioasă, l-am condus şi întâmpinat la aeroport pe păstorul nostru! Administraţia aeroportului îl cunoştea bine. Echipajul de la bord spunea deseori: «Ei bine! Călătoria va decurge bine, episcopul rus zboară cu noi!»”

Sute de persoane se adunaseră la aeroportul din San Francisco. Administraţia aeroportului a permis persoanelor venite să întâmpine sicriul să se apropie de avion şi, pentru prima dată în istoria aeroportului, o procesiune funerară a traversat asfaltul pistei: prea-sfinţitul Nectarie cu icoana Maicii Domnului din Kursk în frunte, maicile de la mănăstirea Maica Domnului din Vladimir, frăţiile, corul catedralei, clerul şi o mulţime imensă. După o scurtă litie, cortegiul s-a îndreptat spre vechea catedrală, apoi a trecut prin faţa reşedinţei arhiepiscopului – orfelinatul Sfântul Tihon – pentru a ajunge la noua catedrală. Pretutindeni, circulaţia a fost oprită de poliţie. O mulţime imensă aştepta în faţa noii catedrale. Aşa cum observa un martor, „trupul a fost primit de clerul din catedrală ca şi cum ar fi fost în viaţă”. 0 Panihidă a fost oficiată imediat, la care a asistat arhiepiscopul Ioan (Şahovskoi), de la Mitropolia de America.

Timp de patru zile a fost o priveghere continuă. În fiecare zi, după slujbele de dimineaţă şi seară, se săvârşea o Panihidă, iar în restul zilei, până la miezul nopţii, se citea neîntrerupt Evanghelia de clerul diocezan. După miezul nopţii, se putea asista la o scenă emoţionantă: paracliserii şi citeţii de la catedrală citeau psalmii toată noaptea şi, astfel, arhiepiscopul era înconjurat de tinerii pe care îi iubise atât de mult, săvârşind o ultimă Priveghere împreună cu el. În tot acest timp, poporul în procesiune venea să-şi ia rămas bun de la păstorul lor. La sfârşitul fiecărei slujbe, unul din ierarhii prezenţi rostea o omilie. Duminică, 3 iulie, episcopul Nectarie de Seattle a chemat poporul prezent să cinstească „moaştele” arhiepiscopului Ioan. În ziua următoare, episcopul Sava de Edmonton a evocat amintirea arhiepiscopului numindu-l „fericit” şi „făcător de minuni”, dezvăluind că el deja îi adresase rugăciuni ca unui sfânt. În 6 iulie, arhiepiscopul Averchie de Jordanville a amintit „lupta arhiepiscopului cu somnul”, menţionând că ierarhul nu s-a întins pe un pat în timpul celor patruzeci de ani de viaţă monahală. În 7 iulie, mitropolitul Filaret, care tocmai sosise de la New York, a evocat „asceza creştină autentică” a arhiereului. Un martor descrie:

„Încă din prima zi a acestei Privegheri, a fost evident că nu era o ceremonie obişnuită de a-şi lua rămas bun de la un răposat, chiar de la un ierarh. Ne găseam în faţa misterului sfinţeniei. Cei care au fost prezenţi erau convinşi că veniseră la înmormântarea unui sfânt. În toate aceste zile a fost demonstraţie extraordinară de dragoste. Fiecare simţea brusc că rămăsese orfan… Duşmanii îndârjiţi ai ierarhului au venit să-i ceară iertare”.

Înmormântarea a început în seara zilei de joi 7 iulie. A fost oficiată de mitropolitul Filaret de New York, arhiepiscopii Leontie de Chili şi Averchie de Jordanville, episcopii Sava de Edmonton şi Nectarie de Seattle, optzeci de preoţi şi doi diaconi, în prezenţa a o mie cinci sute de persoane. Părintele Serafim Rose, care a compus un acatist pentru sfânt şi care a fost prezent la slujbă, scrie:

„Fervoarea celor care au asistat la această lungă slujbă (care a durat şase ore) a fost, probabil, rareori egalată în acest secol; cea mai bună comparaţie ar fi cu fervoarea manifestată la slujbele din Săptămâna Mare şi la Paşti. Sentimentele erau cu adevărat asemănătoare. Tristeţea provocată de plecarea omului lui Dumnezeu care a fost un părinte pentru nenumăraţi credincioşi în China, în Europa şi în lumea întreagă, era amestecată cu anticiparea bucuriei de a dobândi un lucru şi mai mare: un mijlocitor în ceruri”.

Un credincios îşi aminteşte că „copiii mici îşi scoteau crucile de la gât şi le puneau ei înşişi în mâinile ierarhului în sicriu. Tinerele mame îşi aduceau copilaşii şi îi apropiau de sicriu, ca pentru a cere o binecuvântare”. Cel mai uimitor lucru a fost faptul că, după ce a fost expus şase zile, trupul nu arăta semne de descompunere. Iată ce scrie mitropolitul Filaret despre acest lucru:

„Nu ne putem îndoi că Înaltpreasfinţitul Ioan a fost plăcut lui Dumnezeu datorită vieţii sale ascetice autentice şi marilor sale fapte în rugăciune… Se cuvine să relevăm faptul că am săvârşit înmormântarea după şase zile. Sicriul era descoperit şi nu numai nu era niciun semn de descompunere a trupului, dar înaltpreasfinţitul Ioan părea că doarme, mâinile sale aveau forma şi culoarea obişnuită, erau blânde şi calde… Trupul era în mod evident nestricat!”

Menţionăm că directorul biroului de pompe funebre a trimis această scrisoare consiliului parohial:

„Domnilor,

Rămăşiţele Înaltpreasfinţitului Ioan Maximovici au sosit la San Francisco de la Seattle şi nu au fost îmbălsămate, încă de la sosire, trupul a fost depus în capela noastră din Church Street nr. 1 pentru a fi examinat şi noi am constatat că este într-o stare excelentă.

Apoi trupul arhiepiscopului a fost transportat la catedrală, unde a stat într-un sicriu deschis timp de cinci zile. Starea trupului a fost examinată în fiecare zi de noi.

Permiteţi-mi să adaug o părere personală: am simţit că mâna Domnului îl ocroteşte pe arhiepiscopul nostru, starea sa este excelentă, chiar după cinci zile de slujbe în jurul sicriului.

Semnează Nicholas Paulos”

Slujba de înmormântare s-a terminat prin înconjurarea catedralei de trei ori cu sicriul purtat de orfanii pe care ierarhul i-a salvat şi i-a crescut la Shanghai. A fost

„punctul culminant al acestor zile solemne şi o adevărată procesiune triumfală. Nu a fost înmormântarea unui ierarh decedat, ci găsirea moaştelor unui sfânt recent canonizat”,

după cum precizează un credincios. Părintele Serafim spune iarăşi:

„Era foarte potrivit ca acea catedrală, în care şi-a sfârşit slujirea lui Hristos a întregii sale vieţi, să fie numită bucuria celor necăjiţi“.

Ultima cântare a slujbei, veşnică pomenire, a avut loc la ora unu dimineaţa. Sicriul a fost atunci aşezat în cripta ce fusese de curând amenajată. Patru zile mai târziu, consiliul municipal din San Francisco a acceptat, la cererea credincioşilor, ca ierarhul să se odihnească permanent în catedrală, ceea ce constituia un act fără precedent. Astfel, cripta catedralei a devenit ceea ce fusese mai înainte chilia sfântului: ea aduna durerile şi suferinţele tuturor oamenilor care veneau aici şi care erau duse la Tronul ceresc de rugăciunile sfântului, pentru a-şi găsi mângâierea.

Pentru a încheia acest capitol, vom menţiona reacţiile la moartea ierarhul în Europa Occidentală.

La Paris, au fost oficiate Panihide în toate parohiile din jurisdicţia Bisericii Ruse din Străinătate şi în catedrala Sfântul Alexandru Nevski, care ţinea de patriarhia de Constantinopol. Au fost publicate mai multe articole din care vom cita mai jos câteva extrase.

CEI DREPŢI VOR FI VII ÎN VEACUL VEACULUI (Înţ. Sol. 5,15)

Sâmbătă 2 iulie, la ora 15.30, la Seattle, în statul Washington, a murit subit, în vârstă de 71 de ani, înaltprea-sfinţitul arhiepiscop Ioan, care a fost timp de treisprezece ani (1951-1964) titular al diocezei noastre. Acest foarte mare ascet şi om al rugăciunii a avut o moarte cu adevărat creştină, după săvârşirea Sfintei Liturghii, după împărtăşire şi o îndelungată rugăciune în altar. A murit fără durere, iar sufletul său a pornit spre lăcaşurile cereşti, către tronul Păstorului Păstorilor, Hristos, pe care el L-a a slujit întreaga viaţă cu râvnă fierbinte. Dacă Biserica lui Hristos ar putea suferi pierderi, moartea arhiepiscopului ar fi o pierdere irecuperabilă şi iremediabilă. Dar el continuă să fie prezent în Biserică. Sufletul celui drept a plecat spre o lume mai bună, spre Biserica triumfătoare. Câte rugăciuni au fost făcute pentru odihna sfântului său suflet, până în colţurile cele mai îndepărtate în care suntem împrăştiaţi, câte lacrimi au fost vărsate de numeroşii săi credincioşi care au sentimentul amar că sunt orfani!

Arhiepiscopul Ioan a fost un om excepţional şi extraordinar, un monah înnăscut. El oferea exemplul luminos al unui episcop ascet, rugându-se fără încetare şi plin de dăruire până la limita extremă, al unui preot şi păstor al sufletelor omeneşti. A fost opusul lumii contemporane învăluite în întuneric şi apostazie.

Arhiepiscopul trăia urmând exemplul sfinţilor lui Dumnezeu şi întreaga sa viaţă a fost un avânt spre sfinţenie. Cunoştea ca nimeni altul vieţile sfinţilor şi le cinstea amintirea. În vremea noastră, chiar conceptul de sfinţenie este ceva abstract şi inaplicabil în viaţă. Înaltpreasfinţitul Ioan, prin viaţa sa, a dovedit că există posibilitatea de realizare a acestui concept, fiind permanent plin de o năzuinţă divină, acţionând şi trăind în această lume, dar duhovniceşte aflându-se în afara acestei lumi pline de răutate.

Toată viaţa Înaltpreasfinţitului a fost o rugăciune neîntreruptă şi o muncă neîncetată. Nu se gândea niciodată la el însuşi, nu cerea nimic pentru el. Se dedica în întregime rugăciunii şi postului, fiind plin de râvnă pentru Biserică şi pentru sufletele oamenilor. Liturghia constituia centrul vieţii sale. 0 săvârşea în fiecare zi. Era izvorul dătător de viaţă de unde sorbea apa cea vie. De unde îşi aduna forţele. Viaţa pământească era pentru el suflul puterii dumnezeieşti. Potrivit cuvintelor apostolului Pavel: cuvântul şi propovăduirea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii (I Cor. 2, 4). Cum s-ar putea explica altfel faptul că un om atât de firav cum era Înaltpreasfinţitul Ioan a putut deveni un miracol de asceză, de fermitate şi de rigurozitate, dacă nu prin lucrarea harului lui Dumnezeu care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte?

Arhiepiscopul Ioan era purtătorul multor daruri cereşti pe care Dumnezeu i le-a dăruit din comoara Sa nesecată: smerenia episcopului, răbdarea sfântă, puterea nelimitată pentru asceză, mireasma dumnezeiască a sufletului. O perlă cerească strălucea sub învelişul modest al trupului său. Într-un vas de pământ se afla focul sfânt. Înaltpreasfinţitul era plin de milostivire şi lipsit de ranchiună, plin de bunătate şi compasiune pentru cei bolnavi şi necăjiţi. Dragostea milostivă este metoda pe care o folosea în relaţiile cu oamenii şi, mai ales, cu copiii şi tinerii. Poseda o mare erudiţie şi o memorie extraordinară. Predicile sale, învăţăturile erau expresii ale bucuriei inimii sale sfinte.

Arhiepiscopul Ioan era o podoabă a Bisericii Iui Hristos. Era un dar de la Dumnezeu pentru vremea noastră şi o mângâiere în anii aceştia dificili.

Închinându-ne în faţa sfintei sale amintiri, vedem chipul său radios, simţim privirea ochilor săi plini de blândeţe care reflectau lumina veşnică şi cerească. Vedem mâna care ne-a binecuvântat şi auzim vocea care ne cheamă să fim credincioşi lui Hristos şi Bisericii: Veniţi fiilor, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa pe voi (Ps. 33,11).

Protopopul Cedomir Ostoici

SFÂRŞITUL UNUI MARE ASCET AL VREMII NOASTRE

Arătându-şi mereu dragostea şi compasiunea pentru aproapele său şi dând ajutor celor suferinzi şi bolnavi, arhiepiscopul îşi amintea permanent de fiecare suflet pe care i l-a încredinţat Dumnezeu sau care s-a aflat, chiar şi numai temporar, pe drumul său şi care i-a cerut să se roage pentru el. Când Înaltpreasfinţitul pregătea Sfânta Liturghie, discul era plin de nenumăratele miride pe care le scotea pentru fiecare suflet, pentru întreaga lume pe care o purta mereu cu dragoste în inima sa care se ruga neîncetat. Purtând Crucea grea a preoţiei, arhiepiscopul Ioan îşi sprijinea forţele pe stricta respectare a tipicului, pe postul şi rugăciunea din fiecare clipă şi arăta, fără îndoială, prezenţa unei minunate plenitudini a credinţei creştine, a unei compasiuni pastorale fără limite pentru aproapele său, după exemplul Păstorului suprem al tuturor oamenilor, Domnul nostru Iisus Hristos, pe care îl iubea cu toată inima sa.

Protopopul Igor Troianov

PUTEREA LUI DUMNEZEU SE ARATĂ ÎN SLĂBICIUNE

Dumnezeu a vrut, într-o vreme în care a fost uitată calea ascezei a Părinţilor, să aşeze în faţa ochilor noştri pe acest om apostolic, icoană vie a unui adevărat episcop ortodox. Avea, în acelaşi timp, inimă de călugăr, de apostol şi de părinte. Am văzut în preafericitul părinte arhiepiscop Ioan imaginea sfinţeniei strălucitoare a primelor veacuri ale creştinismului. A avut buni prieteni, dar şi duşmani: semn al sfinţeniei autentice.

Păstrăm amintirea preţioasă a chipului său, trupului său mărunt şi slab, izvor de pace şi putere. Privindu-l, simţeam dorinţa de a-l imita în drumul spre sfinţenie. Aceasta ar fi cea mai mare laudă pentru noi. Să fim asemenea lui, acesta este ţelul nostru. Iată frumuseţea şi strălucirea sfintei persoane a părintelui nostru preafericit.

Arhimandritul Osios (de Reval)

În final, cităm câteva rânduri scrise de un francez ortodox, care au apărut într-un buletin parohial:

„Dacă unele legende pe care ne place să le povestim – despre o lovitură de baionetă care i-a retezat corzile vocale sau ocuparea pacifică a scărilor de la Casa Albă pentru a-l îndupleca pe preşedintele Statelor Unite să-i ajute pe credincioşii săi din China – nu îşi găsesc confirmare în istorie, fără îndoială putem spune că acestea sunt, de fapt, semnele cinstirii, ale ataşamentului şi ale afecţiunii pe care i le-a arătat poporul ortodox ca recunoştinţă pentru harul al cărui păstrător era şi pentru rugăciunea vie pe care a întreţinut-o fără încetare ca pe o mică flacără care se aprinde şi nu se mai stinge. «Am prea mult de lucru ca să nu mă rog», spunea el. Acesta este, poate, cel mai important mesaj pe care ni l-a lăsat, iar noi ştim că este mult mai dificil decât pare. Îi mulţumim cu recunoştinţă şi îl rugăm să continue, din înaltul cerului, să-i ajute pe francezii ortodocşi”.

La scurtă vreme după moartea sa, sfântul i-a apărut noaptea părintelui Ambrozie Pogodin – a fost un vis sau o vedenie, nu ştie să spună. Îmbrăcat în veşmintele de Paşti, ierarhul, luminos şi radios, tămâia catedrala şi i-a spus vesel doar câteva cuvinte, binecuvântându-l: „Sunt fericit!”

Mai târziu, înainte de sfârşitul celor patruzeci de zile de la moartea ierarhului, părintele Constantin Zaiţev, care era supărat pe arhiepiscop şi începea să se îndoiască de faptul că a fost un drept, l-a văzut în vis înconjurat de lumină, iar din chipul său se răspândeau raze atât de strălucitoare încât nu putea să le privească. Astfel, îndoielile părintelui Constantin cu privire la sfinţenia ierarhului au fost risipite.

Două luni după moartea sa, sfântul a apărut doamnei Şahmatov, fosta directoare a orfelinatului Sfântul Tihon:

„În 4 septembrie 1966, la ora şase dimineaţa, am avut un vis. Am văzut o mare procesiune care pornea de la catedrală până la orfelinat şi umplea toată strada. Se duceau praporii, icoana şi sicriul arhiepiscopului nostru Ioan şi se cântau imnuri… Apoi sicriul a fost adus înăuntru. L-am văzut atunci pe Înaltpreasfinţitul ieşind din camera sa în sutană, îmbrăcat cu un omofor violet şi cu un epitrahil şi ţinând în mâine o sticlă cu mir. A pornit spre porţile împărăteşti şi a spus poporului: «Veniţi cu evlavie, vă voi mirui pe toţi». Mulţimea s-a apropiat… După ce a fost miruită, s-a împrăştiat. Am văzut că îmi făcea şi mie semn să mă apropii şi m-am gândit că trebuia să mă duc la miruit cu evlavie…Înaltpreasfinţitul m-a miruit şi mi-a spus de două ori: «Spuneţi oamenilor că, deşi am murit, sunt viu!»”.

(din: Bernard Le Caro, Sfantul Ioan din Shanghai (1896-1966) si vremea sa, Editura Renasterea, Cluj-Napoca, 2015)

Cititi si: