3 august – POMENIREA MUTARII LA DOMNUL A PARINTELUI MACARIE DE LA MAN. PASAREA (✝2007). Despre Maica Domnului (VIDEO) si despre canonul pentru avort. “Romanii nostri vor incepe, incet-incet, sa se cearna”

3-08-2011 Sublinieri

Parintele Macarie de la Pasarea

Parintele Macarie Ionita este unul dintre marii duhovnici care au vietuit in Manastirea Pasarea, locas de rugaciune aflat in judetul Ilfov, la mica distanta de Bucuresti, inspre est.

Parintele arhimandrit Macarie s-a nascut la data de 17 mai 1924, in localitatea Glodeanu Silistea, judetul Buzau, si a trecut la cele vesnice in data de 3 august 2007, in chilia acestuia din Manastirea Pasarea.

Parintele Macarie de la Pasarea s-a nascut intr-o familie de crestini simpli, ca cel de-al doilea din cei sapte copii ai familiei. Parintii sai, Ion si Ivana, au cultivat credinta ortodoxa si evlavia in inimile copiilor lor inca de mici. Astfel, doua dintre fetele lor ajung monahii, Maica Anastasia, adormita in anul 1990, la doar 53 de ani, si Maica Mihaela.

In luna noiembrie 1949, tanarul Macarie termina stagiul militar, obligatoriu la acea vreme, si intra in Manastirea Balaciu, judetul Ialomita. El se inscrie apoi la Seminarul Teologic de la Curtea de Arges, iar in anul 1952 este hirotonit preot.

Vreme de opt ani, pana in anul 1960, Macarie este staret al Manastirii Balaciu. Odata cu decretul 410 din anul 1959, parintele Macarie este nevoit sa se mute la Manastirea Caldarusani, dimpreuna cu tot soborul de la Balaciu. La aceasta manastire, intre anii 1960 si 1968, el indeplineste ascultarea de ghid si casier. Din anul 1948 si pana in anul 1972, este trimis la Manastirea Snagov, unde este pus staret.

Din anul 1972 si pana la trecerea lui la cele vesnice, in data de 3 august 2007, Parintele Macarie vietuieste la Manastirea Pasarea, unde indeplineste misiunea de duhovnic al maicilor. Inainte de trecerea la Domnul, parintele a fost mult ajutat de maicile Tomaida Chialda, Serafima si Xenia.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

(…) De cum ajungeam la marginea satului Pasărea, zărind mânăstirea, mi-l şi închipuiam pe părintele Macarie: fie rugându-se, fie stând blând în faţa bisericii, fie robotind în grădina chiliuţei lui. Numai acest gând, ce-mi răsărea aproape involuntar în minte, îmi umplea îndată sufletul de o nespusă bucurie. Darămite să mai fi întâlnit şi zâmbetul drag al părintelui!… Orice umbră de tristeţe se stingea odată ajuns înaintea cuvioşiei sale. Harul tainic, sălăşluit în părintele, se împărtăşea oricărui credincios pe care îl întâlnea, schimbându-i cu adevărat starea lăuntrică. Toate măicuţele de la Pasărea, întrebate cum îl văd ele pe părintele Macarie, mărturiseau una dintre cele mai importante calităţi ale părintelui: blândeţea. Îl văd şi acum în faţa ochilor; cu degetul ridicat a mustrare – cea mai dulce primită vreodată, privindu-mă cu acea blândeţe, constatată nu numai de maici, spunându-mi: „Să fii ­cuminte!” Aproape că-ţi venea să plângi de o asemenea bunătate a părintelui…(…)

…..

Formula AS: Mari duhovnici: PARINTELE MACARIE IONITA

(…) Parintele e acum bolnav. De ani de zile n-a mai iesit din casuta sa decat la sarbatorile cele mari. Poate ca-l vor vedea de Craciun. In fiecare zi, maicilor le e teama ca nu cumva sa se duca la Domnul, lasandu-le singure, orfane, fara nici un reazem parintesc. Mai teama le e de asta, decat de propria moarte.

Un hol cu mobile si usi albe, intre doua odai. In prima stau eu si astept, cu inima stransa. “Oare va veni? Oare o sa-mi vorbeasca, macar cateva cuvinte?…” Privesc in jur si ma cutremur, gandindu-ma ca prin chilia asta impovarata de icoane au trecut milioane de oameni, ca cei mai de seama intelectuali ai Bucurestiului au sezut inlacrimati pe acest scaun, intru spovedanie, ca de multa vreme, nici unui reporter de ziar nu i-a fost ingaduit sa patrunda aici. In cele din urma, de dincolo, se aude un freamat. Incremenesc in picioare, cu palmele inclestate. Nu visez! Parintele Macarie paseste incet, prin holul cel alb, catre mine… O maica tanara, frumoasa, pe nume Serafima, il tine grijulie de brat, dar aproape fara sa-i atinga vesmintele unduitoare. Marele duhovnic e imbracat ca-n zilele de Praznic imparatesc. Cu mantia cea lunga, fara pata, cu camilafca si voalul straveziu de matase peste pletele de argint. Se opreste in fata mea, privindu-ma incruntat, pe sub sprancene. Ochii sai cei negri, despre care aveam sa aflu ca sunt aproape orbi, ma sfredelesc, parca pana in maruntaiele sufletului: “Ce doresti, dragul nostru?!”. Mi se pune un nod in gat, pur si simplu nu reusesc sa raspund. Maica Serafima ii sopteste ceva la ureche. Urmeaza cateva clipe de tacere, de tacere chinuitoare. Si, in cele din urma, s-a petrecut minunea: parintele Macarie se aseaza. Pe celalalt scaun, in fata mesei cu un ceas, o icoana ferecata in aur si o carte sfanta. Apoi deschide larg bratele, intr-o dulce binevoire: “Va rog, intrebati-ma!…”.

(…)  Mi-e greu sa va fac sa-ntelegeti, mi-e foarte greu sa va explic. Dar oare o minune poate fi vreodata explicata? Venind Mantuitorul, i se da omului har! In fiecare an, Nasterea Lui ii da omului har… Venind pe pamant, ne-a aratat tot ce este in cartea asta (parintele loveste cu degetul copertele innegrite ale Bibliei), adica tot ce ne trebuie. Mie nu-mi trebuie nimic mai mult decat ce-i scris aicea. Pentru mine e destul. Iar dupa ce ne-a lasat toate astea, El a plecat in Cer, prin jertfa. Asta a fost totul. Deci, s-a jertfit pentru noi, pentru pacatul nostru, primind moartea pe cruce. Aicea e ridicarea totala a omului! Inviaza Mantuitorul si ii da si omului speranta. O speranta de inviere. Ii da omului, de fapt, tot ceea ce pierduse: harul Sfantului Duh! Nici nu va dati seama ce putere nemarginita are omul... Cum zice Sfantul Apostol Pavel: “Taci! Taci, diavole, si iesi din el!”. Trebuie o forta din asta covarsitoare, cu care fiinta omeneasca sa-i conduca pe diavoli. Si omul are puterea asta. Numai prin faptul ca omu-i crestin, diavolii se cutremura in fata lui. Ne-a dat Dumnezeu un mare har, dar sa-l folosim! Si putem sa-l folosim. Sunt cu totul increzator ca romanii, strabunul, nobilul nostru popor, aproape in intregime ortodox, poate folosi mai bine decat oricare alt neam acest nepretuit har de la Dumnezeu! Nu spun cuvinte mari. Eu m-am nascut la tara, am vazut satele romanesti. Am vazut viata de la tara. I-am vazut pe taranii mei, oameni nevinovati, curati, aproape ca la inceputul Creatiei. In copilaria mea, am vazut satele astea ale Munteniei, sarace lipite pamantului, oameni care n-aveau cu ce sa-si duca zilele de pe azi pe maine. Desi n-aveau bani, n-aveau nimic, oamenii traiau ca fratii, se ajutau intre ei. Nu vedeam atata suferinta, asa cum vad astazi. Pe atunci, Dumnezeu inca mai umbla printre oameni…

“In copilaria mea, oamenii nu stiau sa pastreze ura in inima”

– Cum se sarbatorea Craciunul in lumea taraneasca de odinioara?

– Doamne, cat era de frumos!… Vorbeam adineauri de oamenii aceia curati de la sate, de taranii copilariei mele. Sa stiti ca pe atunci, lumea nu tinea ura. Pur si simplu, oamenii nu stiau sa pastreze ura in inima. Era saracie mai mare decat azi, dar se-mpartea saracia. Se-mpartea intre oameni care se ajutau intre ei cu lucruri marunte, c-o cana de lapte cald, cu cativa cartofi, c-un pumn de porumb pentru o mamaliguta, cat sa manance copiii, acolo. Traind aceasta viata simpla, curata, saracia nu o simteai. Parca nu se ajungea la atata suferinta. Iar Craciunul inca se pastra. Nu era ca acum, doar un prilej de mancat, de baut si de chefuri. In copilaria noastra, biserica era plina. Tin minte cu cata bucurie veneam cu totii! Satul era mare si veneau familii intregi, cu copii mici in brate, prin omat, nimeni nu ramanea acasa. Se colorau ulitele de atata lume, in costume populare, ne salutam cu voiosie unii pe altii si pe nimeni nu vedeai incruntat. Pe atunci, se daduse un ordin care scosese viile de la tara. Nu prea gaseai multi betivi prin familiile de crestini. Parca vad si acuma, inainte de Craciun, cum veneau barbatii acasa cu cate o sticla de vin. Atat. O sticla de un litru, care le ajungea aproape pana pe la Anul Nou. Barbatul bea asa, la masa, cu cei din familie, cate un paharut de vin rosu in cinstea Sarbatorii. Si se postea. Tot postul, inca de mici copii. Imi aduc aminte ca, de dezlegarea din ziua Sfantului Andrei, parintii nostri ne fierbeau pe cuptor cate doua oua. Atat, doar in ziua aia! Apoi, iarasi post. Si va spun, noua copiilor ne facea bine mancarea asta. Parca ne simteam mai usori, parca aveam privirea asa, mai limpede si, daca vorbiti de miracole, parca tot ceea ce vedeam in jurul nostru ni se parea un miracol. Era altfel. Altfel stiai sa te bucuri de gustul mancarurilor, altfel le simteai rafinamentul atunci cand mancai putin si simplu. Pana si lipsurile, asteptarea unor bunatati ce vor veni, aveau in ele un sambure de miracol. Era frumoasa, mai cu seama asteptarea aceea din Ajun, a mancarii de frupt. A doua zi dimineata, dupa slujba, veneam acasa cu inima vesela. Ne astepta masa plina: piftie, sarmale, carnati, bob, cozonaci care te ameteau cu parfumul lor… Toate le aveam acolo, pe masa. Toate le aveam, desi parintii nostri au fost niste tarani simpli, iar noi eram opt frati. Doi au murit de copii, sase am trait toti pana acum, nu demult, cand o sora de-a noastra a plecat catre Domnul. Din cei sase frati, trei am ales viata monahala. Am copilarit toti intr-o singura odaie, intr-o biata casuta din mijlocul Baraganului. Cu toate ca erau timpuri grele, parintii nostri niciodata nu s-au plans de vreo lipsa. De fapt, nici nu aveam lipsuri. Cu adevarat nu simteam saracia. Fiindca eram impreuna. Fiindca eram in familie.

“Abia acum, in anii ce vin, va iesi la iveala adevaratul har al romanilor”

– Oare de ce s-a pierdut spiritul sarbatorii, spiritul adevarat al Craciunului?

– Dragul nostru, nu-i de mirare ca s-a pierdut. Era de asteptat. Ma asteptam sa se intample lucrurile astea, le-am prevestit de mult. Eu sunt de 81 de ani acuma si am putut vedea toate prin cate a trecut Biserica noastra, vreme de aproape un secol. Ultimul veac a fost – zic eu – pentru Romania, la fel ca o cadere din Rai. O cadere “trebuincioasa”, daca vreti, o cadere in urma careia abia acum, in anii ce vin, va iesi la iveala adevaratul har al romanilor! Ce s-a intamplat? De la lumea aceea taraneasca, paradiziaca, de care va vorbeam, oamenii au cazut tot mai mult. Au venit, mai intai, ateii la conducerea tarii. Au pus la carma Bisericii pe oamenii care le-au convenit lor. Care nu era potrivit, afara! In inchisoare! Au umplut lagarele si puscariile cu preoti, cu mari duhovnici. Si asa a inceput raul sa intre in tara. Apoi, s-au bagat prin manastiri. Au scos cinul monahal, au desfiintat nenumarate locasuri sfinte. De fapt, “ei” se ocupasera de mult de asta. Toate erau pregatite cu mult inainte. Nu stiam noi, saracii calugari… Eu am intrat ca frate prin anul 1946, la Balaciu, manastirea unde aveam sa ajung si staret. In 1960, aveam sa vad moartea acestei manastiri pe care o iubisem nespus, pe care o ridicasem din ruina, dupa ani si ani de truda. Au desfiintat-o asa, peste noapte! Ne-au luat totul si ne-au scos afara ca pe niste banditi. Am trecut apoi pe la manastirea Caldarusani, apoi pe la Snagov, si-n cele din urma am venit aici, la Pasarea, unde sunt de treizeci de ani si unde indata o sa-mi gasesc si sfarsitul. Cand am venit, opt ani de zile am slujit aici singur. Nu aveam preoti, la inceput lumea venea foarte putina. Intram in biserica la ora patru jumatate dimineata si ieseam noaptea. Pe urma, au inceput sa vina tot mai multi credinciosi. Aveam toata obstea pe mana, am spovedit sute de maici, mii si mii de pelerini. Era obositor, era slujba multa, de aicea cred ca mi-a venit si boala. Dar nu-mi pare rau. Nu-mi pare rau de nimic. In manastire am trait cele mai mari bucurii pe care le poate avea un om. Cele mai mari! Cand toata viata ti-o petreci numai in slujbe si in cantari, parca traiesti in alt timp. Nu mai simti anii, boala, nu mai simti suferinta. Si Craciunul… Doamne, ce frumoase erau Craciunurile in manastire, ce frumoase sunt si acum! Sa va povestesc: luam parte cu totii la Liturghie, intreaga obste! In ziua de Craciun, terminam slujba mai de dimineata, ca sa aiba timp credinciosii sa se intoarca la casele lor, sa se puna la masa. Dupa ce se termina slujba, noi, calugarii, mergeam la trapeza. Acolo cantam Troparul Praznicului si Condacul, pe urma serveam masa. Eram adunati toti in jurul mesei. Era ceva frumos! Apoi mergeam la chiliile noastre. Dupa aceea, iar la biserica. Alte slujbe mari, minunate, pana noaptea tarziu, cand stateam la Priveghere. Eram toti impreuna, era o frumusete! Pe urma iarasi la chilii, unde citeam si ne rugam. Dormeam doar vreo trei-patru ore pe noapte. Si apoi, iarasi la biserica… Si apoi iarasi la chilii… Asa mi-am petrecut eu Craciunurile, mereu la fel, numai in slujbe si-n cantari. Si-n timp ce in lumea de afara erau tot mai multa ura, tot mai multa saracie si suferinta, aici, intre zidurile manastirii, noi traiam ca in Gradina Raiului. Sa stiti ca numai frumusetea credintei a tinut neamul asta al nostru, in toti acesti ani. Credinta, manastirile, Sfintele Sarbatori, rugaciunile unei maini de calugari, toate acestea au fost faclia care a calauzit poporul nostru prin intunericul veacului. Si abia acum cred ca a sosit vremea sa incepem sa iesim la lumina…

“Incepand de anul viitor, cred ca romanii nostri vor incepe,
incet-incet, sa se cearna”

– Asadar, putem avea, totusi, o speranta…

– Mare!… Foarte mare!… Dumnezeu ne-a dat-o, caci suntem popor crestin. Uitati-va: in ultimii ani s-a vorbit tot mai mult de libertate. “Libertate”, un cuvant foarte greu. Scrie in Psaltire: “Caci cu arma buneivoiri ne-ai incununat pe noi…”. Asadar, bunavoire… Libertate… Omul spune: “Sunt liber! Pot face tot ce vreau!”. Dar cand ajunge sa fie cernut, nu mai e asa. Noi, romanii, am fost in ultima vreme din ce in ce mai liberi, dar libertatea fara hotar a ajuns robie pentru noi. Acum, am ajuns la capat. Anul acesta, care se apropie de sfarsit, a fost pentru noi un an de cumpana, de mare incercare. Cate dezastre… Cate ploi, cate inundatii… Cate omoruri… Cate framantari, cate tradari, cata dusmanie, cata suferinta!… De mult n-am mai avut un asemenea an. Si ma gandeam asa, ca dupa toate acestea, nu poate urma decat o mare, dumnezeiasca schimbare. Romanii vor invata sa fie liberi, dar cu frica de Dumnezeu. Incepand de anul viitor, cred ca romanii nostri vor incepe, incet, incet, sa se cearna…

OrthodoxPhotos: Interviu cu parintele Macarie Ionita de la Manastirea Pasarea DESPRE AVORT

“- Pãrinte Macarie, ce canon dati femeilor care au fãcut avorturi?

– Nu se poate da un canon prea scurt; e un pãcat prea mare! Si apoi, ei se împietresc, nu mai simt... “A – zice -, mi-a dat pãrintele, dar…” – si de-aia nu le-am dat prea scurt canonul. Mi-a dat cel mai bun rezultat Tatãl nostru. Le dau sã spunã de douãzeci si cinci de ori pe zi Tatãl nostru. Acum, se întâmplã sã fie diferite persoane, cãzute în diferite forme. A venit aici un mos – am auzit cã a murit – de la Brãnesti. A avut o viatã – zicea el asa – liberã. Fãcea pãcate. Si Dumnezeu l-a adus aici. M-am uitat la el… A primit ceea ce i-am dat; i-am dat de o sutã de ori pe zi Tatãl nostru. Dar a primit cu atâta dragoste… Era cam surd – zicea cu voce tare, si-i supãra pe cei din casã. “Nu mai zice asa” – i-am spus. “În tainã sã zici“. Trei ani de zile a dus-o mosul meu asa de bine, si i-am dat Sfânta Împãrtãsanie. A fost o minune: s-a lãsat de toate relele, s-a cãit – plângea mosul ca un copil. Deci, Tatãl nostru repetat. Metaniile nu prea le fac, sã stiti. Am dat si metanii, dar nu prea au dat rezultate – “n-am fãcut, cã n-am putut” – spun. De aceea m-am oprit la Tatãl nostru. Nici nu este asa de mare… I-a salvat pe multi Tatãl nostru. Si sã stiti, totul este sã le parã rãu. Însã unii preoti îi opresc mai mult. Eu nu i-am oprit mai mult. Dacã au trecut de zece ani de zile, eu le-am cam dat, sã stiti.

– Dar sunt si unii preoti care le dau mai putin?!

– Ei, se poate sã fie; acum, depinde de cazurile luate în parte. Nici prea mult; dacã a început sã o ia pe o linie bunã, eu cred cã nu-i bine sã-i tinem prea mult departe de Sfânta Împãrtãsanie. Dacã îl prinzi asa, începe sã mai facã si alte fapte bune. Dacã îl lasi, se socoteste pãrãsit, si atunci nu mai vine.

– Dar când vine, de exemplu, o femeie care mãrturiseste cã a fãcut pãcatul cu cincisprezece ani în urmã, cu douãzeci de ani în urmã, îi socotiti anii care au trecut ca ani de cãintã, sau…?

– Nu prea îi socotim ani de cãintã. Îi dãm canon, dar n-o oprim de la Sfânta Împãrtãsanie; n-o oprim. O punem la o probã de mãcar un an de zile, sau mai putin, sã vedem cum merge: se ia de rugãciune, se ia de bisericã? Noi punem în centru Biserica; nu-i Biserica, n-ai fãcut nimic! Îndreptarea este în Bisericã, sã stiti. Deci, sã meargã la bisericã sã se roage si sã nu lipseascã de la Sfânta Liturghie. Si spovedania, mãcar la sfintele posturi.

– Foarte multe dintre aceste femei cad în deznãdejde când îsi dau seama ce-au fãcut. Le dati un cuvânt de mângâiere?

– Nu prea am avut cazuri din astea; sau poate cã n-au venit la mine… Nu. Sigur cã au, asa, o remuscare cumplitã, însã…

– Existã scãpare, deci; existã izbãvire?

– Da, da, da… Sigur, le dãm curaj! Dar ce pãcat nu e iertat, dacã e pocãit?! Nu existã! Toate se iartã la Mântuitorul, dar numai sã facem ceva pentru ele si sã arãtãm cã ne pare rãu cã le-am fãcut; si sã ne îndreptãm.

– Unii duhovnici mai dau drept canon sã facã milostenie, sã aibã grijã de copii…

– Eu nu prea le-am dat, cã nu prea au posibilitãti materiale. Sunt rare cazurile în care se poate. Am lãsat sã facã la voia lor; dacã au avut, da. Dar toatã baza am pus-o pe rugãciune. Pe rugãciune, post chiar, – sã respecte posturile sfintei Biserici. Unii le dãdeau ajunare; eu nu le-am dat, fiindcã nu fac, si de ce sã-i bãgãm la altele? Am avut unii care fãceau ei singuri; si pe-ãstia i-am oprit chiar, pentru cã erau exagerati. Fãceau ajunare de trei zile, de nu mâncau deloc; si nu prea era bine, cã mai si munceau. Si i-am oprit; le-am dat canon sã se opreascã atunci când i-am vãzut cã o iau prea, prea departe. Sã fie un lucru moderat, am zis – în toate, desigur. Au venit la mine: “Taicã pãrinte, iar ne merge rãu; nu am mai ajunat.” – “Bine, dar sã tii socotealã de ce-am spus eu” (…) – am vãzut cã nu-i mergea bine cu sãnãtatea, si tot tinea ajunare. Sigur, sunt pãcate care, e-adevãrat, se ispãsesc prin lucrul ãsta – pentru cã persoana respectivã avea si probleme grele în familie -, însã sã nu fii prea exagerat. I-am oprit; când am vãzut cã sãnãtatea e-n pericol, nu i-am lãsat. “Da, ajunarea este foarte bunã, dar este mult trei zile pe sãptãmânã, bre, mata’ esti bãtrânã“. Dar rezista si când se ducea la câmp, cã era de la tarã. Mã miram. Adicã, trebuie sã fie ceva moderat; asa le-am dat. L-a ajunat nu prea m-am orientat…, cã nu prea te-ascultã. Cel putin, asa vãd eu. Nu le recomand decât sã posteascã postul nostru bisericesc.

– N-aveti multe cazuri, totusi, de femei care vin la mânãstire si care au fãcut acest pãcat, nu?

– Nu, nu avem. Ele se duc mai repede pe la parohii, sã stiti. Eu, sã stiti cã, dacã au trecut zece ani, le dau Sfânta Împãrtãsanie. Dacã e sã le dau canon, le dau sã se roage. Sã se roage si sã se cãiascã de ce-au fãcut. Si dacã primesc, le dau si metanii. Dar nu prea primesc. Eu m-am împiedicat de lucrul ãsta, sã stiti. Sã le parã rãu, sã facã milostenie pe cât pot si, sigur, sã nu lase sfânta bisericã. Si cred cã nu gresesc. Trebuie sã-i ajutãm, sãracii…

– Tocmai pentru cã e un pãcat foarte rãspândit; cei mai multi dintre tineri se amãgesc, spunându-si cã dacã îl face toatã lumea, înseamnã cã nu e asa de grav…

– Nici nu le iau în socotealã. Am vãzut una de-asta, pe la Cãldãrusani, un inginer cu sotia: “I-am fãcut marinari” – mi-a zis ea, râzând. Deci, era necredincioasã. E lucru grav aici, sã stiti. Cum s-o conving pe ea de gravitatea gestului ei?! Dumnezeu o fi adus-o la credintã, stiu eu… Ei, e un pãcat, un pãcat mare; dar dacã se cãiesc, gata, sunt iertati. Cel putin, eu am credintã. Unii dau mai mult, douãzeci de ani. Eu, nu prea; când mi-a trecut de zece ani, le dau Sfânta Împãrtãsanie.

– Dar pe cele care au fãcut multe avorturi?

– Ei, bine cã ati amintit lucrul ãsta; pe acestea le tin mai mult. Unele femei au peste zece, douãsprezece cazuri de avort. Si atunci, pe acestea le tin mai mult – Domnul sã le ajute, sãrãcutele! – cã-i mai greu aici, sã stiti. Repetarea asta fãrã limitã… Sã nu-l mai facã. Asta ar fi; sã nu meargã mai departe. Dacã pun capãt, existã sansã de iertare”.

Interviu extras din cartea “CANON DE POCAINTA CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS PENTRU PRUNCII AVORTATI”, Ed. Bizantina

Legaturi:

***


Categorii

Avort, Ce este pacatul?, Maica Domnului, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Viata de familie, VIDEO, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

33 Commentarii la “3 august – POMENIREA MUTARII LA DOMNUL A PARINTELUI MACARIE DE LA MAN. PASAREA (✝2007). Despre Maica Domnului (VIDEO) si despre canonul pentru avort. “Romanii nostri vor incepe, incet-incet, sa se cearna”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Buna ziua,

    ieri, 04.05.2017, in jurul orelor 17.15 am ajuns pentru prima data la Manastirea Pasarea. Era intuneric afara, la poarta principala o lumina difuza, am intrat cu masina si am parcat. Mai erau doua masini in parcare, chiar imi faceam griji nu cumva sa fie inchis. Venisem din capatul opus al Bucurestiului, aproximativ o ora in trafic si mi-ar fi parut foarte rau daca era inchis.
    In drum spre biserica, in timp ce mergeam pe alee, a aparut dinspre biserica spre poarta, pe bicicleta, un tigan bine facut, in jur de 40 de ani, usor agresiv si foarte suparat ca nu am platit fabuloasa suma de 2 ron pentru parcare. I-am spus ca platesc fara probleme, dar nu am vazut niciun afis si nu era nimeni la poarta. Mi-a spus pe un tom taios, acuzator ca este un afis mic care nu se vede la acea lumina difuza chiar la intrare si ca el trebuia sa fie la poarta.
    M-am simtit foarte umilit de modul in care mi-a vorbit, mai ales ca:
    1. am mers o ora cu masina pentru a ma reculege la manastirea pasarea
    2. bineinteles ca pe langa timp si drumul costa bani
    3. la orice manastire merg dau un acatis (cu bani langa bineinteles pentru a ajuta biserica)
    4. platesc farqa nicio problema 2 lei la parcare, dar afisul nu se vedea si individul nu era la poarta sa imi faca semn, sa imi spuna
    5 la poarta nu era bariera etc
    6. m-a deranjat din principiu ca cineva sa ceara bani dupa ce am parcat si ma indepartasem aprox 50m de masina; Banii se cer inainte, la intreare, prin persoana dispusa acolo , prin afis vizibil etc, nu fortezi omul sa plateasca dupa ce a parcat fara sa aiba toate datele problemei

    I-am spus ca nu e nicio problema, daca imi vorbeste urat voi parca in fata manastirii, langa poarta, pe marginea drumului, i-am explicat ca oricum dau bani bisericii etc; castig bine si suma de 2 lei nu este o problema, insa modul in care mi-a vorbit m-a jicnit si m-a umilit

    Tiganul m-a amenintat ca voi ramane fara masina, „ca voi vedea eu ce patesc daca parchez acolo, ca au mai fost destepti ca mine si ca el chiar daca sta la poarta, se face ca nu vede ce se intampla la un metru de el”

    Am urcat in masina si am plecat cu un gust amar si cu promisiunea ca nu voi mai reveni vreodata la manastirea Pasarea. Nu stiu cine tolereaza astfel de exemplare la intrarea intr-un locas de cult. Persoana de la intrare este interfata cu omul umil (in cazul de fata UMILIT) care vine sa se roage si sa lase bani pe langa acatiste , carti sau lumanari. Este o RUSINE si o pata pentru manastirea Pasarea.

    Promit ca voi posta pe toate forumurile si site-urile de socializare acest incident. Merg des la biserica si la manastiri si nu am mai patit asa ceva, peste tot ajut biserica, platesc taxe etc, dar am pretentia normala de a mi se vorbi frumos, de a nu fi jicnit, mai ales ca nu era nimeni la intrare, nu se vedea afisul si m-am simtit amenintat si jecmanit.

    Sper ca persoanele care conduc acest Sfant lacas sa fie responsabile, sa ia masuri si sa posteze aceste masuri aici, pentru transparenta

    Cu stima, respect si dragoste crestineasca

  2. Pingback: MARSUL PENTRU VIATA 2017 vino si tu sambata, 25 martie! Campanii ANTI-AVORT Parintele Damaschin Parintele Tanase
  3. Pingback: Parintele Arsenie de la Cornu: NIMENI SA NU SE DESCURAJEZE, SA NU RENUNTE, NIMENI NU POATE SA PIARDA TRENUL SFINTENIEI! Sa nu luam hotarari, mai ales importante, fara incuviintare de la Dumnezeu! CUM SA LUCRAM SFINTENIA IN FAMILIE, IN LUME? (video –
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate