Parintele Arsenie de la Cornu: NIMENI SA NU SE DESCURAJEZE, SA NU RENUNTE, NIMENI NU POATE SA PIARDA TRENUL SFINTENIEI! Sa nu luam hotarari, mai ales importante, fara incuviintare de la Dumnezeu! CUM SA LUCRAM SFINTENIA IN FAMILIE, IN LUME? (video – primele raspunsuri la intrebari)
- Vedeti prima parte a conferintei:
***
RASPUNSURILE LA INTREBARI – prima parte:
– Având păcate, multe, grave, de neconceput pentru un creştin, mai are rost să mă străduiesc pentru dobândirea sfinţeniei sau sfinţenia este un tren pe care l-am pierdut şi nu mai are rost să alerg după el?
Nici nu trebuie să stau să mă gândesc. Nimeni nu poate să piardă trenul sfinţeniei! Pentru că acest tren al sfinţeniei ţine de vrednicia lui Dumnezeu, nu de vrednicia noastră. Ţine de gândul lui Dumnezeu, nu de gândul nostru. Noi avem prea puţin. Maria Egipteanca este un exemplu de om care a săvârşit păcate inimaginabile, şi o vreme îndelungată, o vreme care a ajuns într-un adânc de cădere de neimaginat şi care s-a ridicat la o sfinţenie de neajuns unor oameni care au trăit în curăţie din pruncia lor. Nu este un tren pierdut sfinţenia cu toate aceste păcate inimaginabile.
Şi apropo de păcate inimaginabile, îmi vine în minte acum o întâmplare cu un duhovnic aghiorit, un om care din copilărie se afla în Sfântul Munte şi care a trăit din copilărie o viaţă curată. S-a întâmplat ca un om să vină în Sfântul Munte având păcate din acestea inimaginabile, greu de mărturisit. A încercat să se mărturisească în Sfântul Munte, dar duhovnicii se îngrozeau atunci când începea să-şi mărturisească păcatele. Din cauza reacţiei duhovnicilor la care s-a spovedit a ajuns la deznădejde, a ajuns să se închidă în sine şi să hotărască să-şi ia viaţa. Cineva care l-a interceptat pe drumul spre săvârşirea acestui rău ireparabil a reuşit, până la urmă, cu mult chin să-l convingă să mai facă o încercare, să mai meargă la un duhovnic. L-a adus la un duhovnic, a început să se mărturisească, s-a mărturisit şi a ieşit de acolo zburând. Cel care-l îndemnase să se mărturisească l-a întrebat cum a fost, cum i s-a părut duhovnicul la care s-a mărturisit şi el a zis: “E cumsecade, e foarte bun duhovnic. Săracul, el a făcut păcate mai mari decât mine!” Atunci cel care îl îndemnase să se mărturisească i-a spus: “Ce spui?! El este din copilărie în Sfântul Munte! A dus o viaţă curată din copilărie!” Ce se întâmplase? Duhovnicul, simţindu-i starea, de fiecare dată când îi spunea un păcat, el zicea: “Stai liniştit, eu am făcut mai rău decât tine!” E un exemplu de cineva care prinde din urmă trenul sfinţeniei.
– Cum se poate dobândi concret sfinţenia?
Prin păzirea poruncilor dumnezeieşti. Foarte concret.
– Ce gând aş putea pune împotriva gândului care îmi spune sau mă convinge să amân pentru a doua zi rugăciunea pe motivul ostenelii de peste zi, al serviciului, al treburilor casnice?
O mamă, oricât de obosită ar fi, nu amână să alăpteze pruncul ei pentru a doua zi. Poate să fie un gând, dar nu este obligatoriu ca cel care a pus întrebarea să-şi însuşească un asemenea gând. Să ne mărturisim cu simplitate starea înaintea lui Dumnezeu pentru că e un semn, sigur, că-L iubim puţin. Mama renunţă şi la somnul ei şi la odihna ei şi la toate ca să-şi alăpteze pruncul pentru că-l iubeşte. Noi renunţăm la rugăciune pentru că puţin iubim pe Dumnezeu.
– Cum să nu pierdem din vedere scopul îndumnezeirii în viaţa de familie, unde sunt greutăţi, necazuri şi uneori de îndepărtăm de Dumnezeu?
Poate că întrebarea aceasta sau problema pusă în întrebare ţine de o înţelegere nedeplină a sfinţeniei. Nu am nu ştiu ce vârstă, nici nu am spovedit foarte mulţi oameni, dar am spus în ultima vreme că, pe măsură ce timpul a trecut, a început să mi se pară tot mai mult că, esenţial vorbind, nu este mare deosebire între căsătorie şi călugărie. Sigur că sunt lucruri specifice, lucruri proprii călugăriei şi lucruri proprii căsătoriei, dar, esenţial vorbind, în sensul că şi într-o obşte călugărească şi în viaţa de familie suntem puşi în faţa acestei situaţii, de a asuma greul celuilalt. Dacă ne lărgim inima noastră să-i cuprindă mai întâi pe cei ai noştri, pe soţie, pe copii, şi să le ducem greul ca pe propriul greu, adică să nu-i învinovăţim pentru ceea ce ni se pare nouă că e greu prin ei, dacă ne străduim pe direcţia aceasta, nimic nu poate să ne oprească, nu poate să ne stea în cale pe drumul sfinţeniei.
Și, dacă tot am atins problema aceasta, vreau să vă pun şi dumneavoastră înainte acest cuvânt: Se obişnuieşte să se spună că există doi versanţi către piscul unic al îndumnezeirii, al sfinţeniei: căsătoria şi călugăria. Şi sunt şi eu convins că nu există doi versanţi, ci că există atâţia versanţi câţi oameni sunt. Fiecare om are un drum al lui, dar, repet, în căsătorie, atunci când luptăm cu noi înşine să devină celălalt mai important, să renunţăm la noi pentru celălalt, se lărgeşte inima noastră să-i cuprindă mai întâi pe cei ai noştri, nimic nu ne împiedică să facem paşi ca inima noastră să se lărgească şi mai mult şi să cuprindă lumea întreagă şi, de ce nu, să ajungem la rugăciunea ipostatică, rugăciunea pentru întregul Adam, adică la îndumnezeire.
– Cum ajungem la despătimire şi la dobândirea Duhului Sfânt?
Nu ştiu ce să răspund – există şi acest răspuns. Probabil că marea majoritate dintre dumneavoastră aţi citit, cunoaşteţi convorbirea Sfântului Serafim de Sarov cu Motovilov, în care îi spune că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt, încercând să se folosească de experienţa de viaţă a lui Motovilov, era negustor Motovilov. Încerca să-l lămurească, nu pricepea cum este cu dobândirea Duhului Sfânt. Şi îi spunea că, aşa cum el, ca negustor, face neguţătorie cu acea marfă care îi aduce profit, aşa este şi aici: dacă prin milostenie simţi că dobândeşti mai mult har, milostenia lucreaz-o în primul rând. Dacă prin lectura cărţilor duhovniceşti, dă atenţie în primul rând acestei ocupaţii sfinte. Dacă prin rugăciune în primul rând, dacă prin post în primul rând, dă atenţie acestor căi de dobândire a harului Sfântului Duh. Pentru fiecare suflet poate să fie altfel.
– Cum putem să ne ferim de ispitele de la trup şi de la diavol?
Credinţa şi frica lui Dumnezeu ne păzesc. Dacă n-am uita că Dumnezeu este de faţă, am fi păziţi, am fi apăraţi. Ne-ar fi ruşine să facem acele lucruri dacă ar fi altcineva de faţă, dacă ar fi tatăl, mama sau un prieten, dacă ar fi cineva cunoscut. Dacă ar putea cineva apropiat să vadă ca pe ecranul unui televizor ce fel de gânduri avem, ce fel de lucruri cultivăm înlăuntrul nostru, numai de ruşinea aceasta şi am fugi ca de foc. Dacă am conştientiza că Dumnezeu este de faţă, dacă am avea credinţă vie, că frica lui Dumnezeu se naşte din credinţă, atunci ne-am feri de ispita gândurilor trupeşti.
– Cum depistez care este voia lui Dumnezeu pentru mine? De ceva vreme mă bate gândul să merg la mănăstire, însă această dorinţă nu s-a îndeplinit.
Bătrânii sfinţii, oamenii duhovniceşti nu făceau nimic fără a primi înştiinţare de la Dumnezeu. Pare neobişnuit pentru noi, ar părea că aceasta este ceva numai pentru aleşi, dar nu este pentru aleşi, ci este pentru fiecare dintre noi. Aşa s-ar cuveni să facem. Nicio hotărâre importantă, dar nu numai hotărâre importantă, ci şi hotărârile mai mici ar fi de dorit să căutăm înştiinţare, încuviinţare de la Dumnezeu. Sfântul Siluan se exprimă atât de simplu. Zice: să facem trei metanii, încredinţând lui Dumnezeu problema. Şi primul gând care se naşte să-l luăm ca pe voia lui Dumnezeu. Atât de simplu pare când o spune el. Dar, când încercăm s-o facem, în hărmălaia de gânduri care este în capul nostru nu ştim să alegem care gând vine de la Dumnezeu şi care nu. Şi, totuşi, e nevoie să ne exersăm, e nevoie să lucrăm în felul acesta, pentru că altfel trăim o viaţă, cum spune părintele patriarh, într-un duh secularist, secularizat, ca şi cum Dumnezeu nu ar fi, ca şi cum Dumnezeu ar fi în cer, acolo, zicem că avem încredere în El, dar El e acolo, în cerul Lui, iar noi, în problemele de zi cu zi, ne orientăm după criteriile care ne sunt la îndemână. Este esenţial să exersăm în sensul acesta, să facem rugăciune către Dumnezeu pentru a dobândi încredinţare, înştiinţare. Poate la început nu vom reuşi să pricepem mare lucru, dare e foarte important că avem dorinţa să ne încredinţăm viaţa lui Dumnezeu, că vrem să primim cuvânt de la Dumnezeu.
Cumva, mai concret, vă spun aşa cum mi-a rămas mie în minte citind despre cuviosul Efrem Katunakiotul, cum mi-a rămas mie în minte problema aceasta a înştiinţării, a dobândirii înştiinţării de la Dumnezeu. Cuviosul Efrem Katunakiotul spune că atunci când ne rugăm pentru o problemă, când ne rugăm pentru ceva anume şi simţim că rugăciunea ia avânt, avem plăcere, avem bucurie să ne rugăm pentru acel lucru, putem să luăm aceasta ca pe o încredinţare că Dumnezeu binecuvântează acea hotărâre sau acel lucru. Dar dacă, rugându-ne, simţim o greutate, simţim că parcă forţăm lucrurile, că parcă nu se leagă, nu ne vin cuvintele, parcă ne e greu să rostim cuvintele rugăciunii, avem o poticnire în rugăciune şi, pe măsură ce insistăm, greutatea asta creşte, putem să luăm aceasta ca pe un semn că Dumnezeu nu binecuvântează acel lucru sau soluţia către care tindem noi.
– Cum să-mi manifest iubirea pe care n-o am, dar pe care mi-o doresc faţă de cei din jurul meu? Mă prefac că ţin la ei când sunt împreună cu ei, sperând că voi primi la un moment dat și dragostea. Sau doar cer dragoste de la Dumnezeu şi mă comport cum mă simt?
E nevoie să fim sinceri cu noi înşine. A te purta frumos cu ceilalţi ca să primeşti iubire de la ei nu este un lucru neapărat condamnabil, pentru că este ceva esenţial să simţim iubirea cuiva. Însă, făcând acest lucru pentru om, nu pentru Dumnezeu, dobândim ceva care este foarte fragil, schimbător, trecător. De multe ori poate că investim mult şi primim puţin şi suntem supuşi multor dezamăgiri. De dorit ar fi ca atenţia să fie îndreptată către Dumnezeu mai mult şi, chiar dacă nu avem iubire în inimă, dar dorim s-o dobândim, una este să ne prefacem că avem iubire şi să dorim ca ceilalţi să creadă despre noi că suntem oameni iubitori, să ne laude, să ne ofere iubirea lor – asta ar fi viclenie, făţărnicie – şi alta este să trăim ca un fel de nevoinţă, să ne purtăm ca şi cum am avea iubire, dar în silirea de a o dobândi, nu într-o făţărnicie că o avem, ci într-o silire a noastră de a o dobândi, fiind conştienţi că, pentru a dobândi iubirea, este nevoie ca Dumnezeu să locuiască în noi. Şi e nevoie să-I deschidem lui Dumnezeu uşa, să deschidem o cale prin care Dumnezeu să ajungă până la noi. Şi această uşă pe care o deschidem poate să fie însăşi această silire de a ne purta ca şi cum am avea iubire – nevoinţa iubirii, dacă vreţi. Pentru a dobândi, în sfârşit, de la Dumnezeu, adevărata iubire.
– Care este diferenţa dintre sfinţenie şi neprihănire?
Poate că neprihănire se referă mai mult la castitate, dar cred că ele sunt folosite şi sinonim uneori, se înlocuiesc unul pe celălalt. Dar poate că neprihănire se referă mai cu seamă la curăţia trupului, la starea de feciorie.
– Ştiu ce trebuie să fac, dar cu greu fac ceea ce trebuie. Unde să mai lucrez?
Sunt cam mulţi trebuie, prea mulţi de trebuie. Poate că acolo este problema. Și e o problemă mare a treburilor noastre: Ştiu ce trebuie, dar nu fac ce trebuie; ce trebuie să mai fac? Rămânem la nivelul minţii, la nivelul gândurilor, ne învârtim în cerc. Să ne ajute Dumnezeu să rupem cercul acesta vicios. Poate că e un fel de autocontrol, poate ne cantonăm în zona unui autocontrol, în zona unui nivel de perfecţionism, iar aceasta este foarte obositor pentru suflet, să fii încordat într-o stare în care doreşti să controlezi totul sau să doreşti ca totul să fie perfect e o stare foarte obositoare pentru suflet. E ca şi cum i-am spune lui Dumnezeu: <Stai puţin deoparte, că eu încă n-am atins perfecţiunea. După ce voi atinge perfecţiunea, atunci o să intru în dialog cu Tine, atunci o să am de-a face cu Tine.>
– Sunt oameni care au ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu, să dobândească har, dar, în urma unor greutăţi sau ispite, au căzut, pierzând mântuirea. De ce Dumnezeu a îngăduit să primească harul, ca apoi să-L piardă de tot?
Dumnezeu dă harul Lui pentru că este bun, pentru că este bunătate. Nu ştia că Adam va pierde harul? Și totuşi i l-a dat. Dacă nu i l-ar fi dat, pentru că ştia că o să-l piardă, ar fi însemnat, într-un fel, că răul a biruit binele. Lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile pe care le dă; greu este pentru omul care nu poarte să le păstreze. Nu se pune problema de ce Dumnezeu l-a mai dat, dacă tot ştia că omul o să-l piardă. Lui Dumnezeu nu-I pare rău de darul pe care l-a dat. Dumnezeu dă darul Lui pentru că iubeşte, pentru că este dragoste. Problema este a noastră, cum să-l păstrăm, într-adevăr, cum să nu pierdem darul pe care l-am primit. Sau, şi dacă ajungem să alunecăm în păcate, să ne rupem de Dumnezeu, să ne despărţim de El, să nu rămânem la această despărţire, să nu credem gândului ispititor care ne spune că nu mai este cu putinţă întoarcerea. Cât timp ne aflăm în trup, cât timp respirăm, cât timp trăim, este cu putinţă întoarcerea. Până la ultima suflare este cu putinţă întoarcerea. Şi în acea ultimă clipă a vieţii este cu putinţă ca omul să se întoarcă şi să refacă legătura cu Dumnezeu, oricât de adâncă ar fi fost mai înainte despărţirea lui de Dumnezeu.
– Ce să facem noi, cei de astăzi, ca să nu mai repetăm greşeala lui Adam, care a vrut să devină dumnezeu fără Dumnezeu? Adam a fugit de urcuşul duhovnicesc, noi facem asemenea.
N-a fugit de urcuşul duhovnicesc, doar, cum spune părintele Rafail Noica, a ales o cale amatoristă în locul căii profesioniste. Noi să alegem calea “profesionistă”, odată ce avem la îndemână şi experienţa lui Adam şi ştim că nu se poate să fii dumnezeu fără Dumnezeu. Să nu renunţăm, să nu abandonăm drumul către Dumnezeu, dar să înţelegem că noi avem în noi chemarea de a fi dumnezei după har, de Dumnezeu dată, şi ea nu poate fi împlinită, această chemare, decât în legătură cu Dumnezeu.
– Cum să dobândim dragostea dacă am primit foarte puţină?
Poate că e adevărat cuvântul – și pentru un asemenea caz cuvântul e adevărat, dar doar pentru un asemenea caz – că, cui i s-a dat puţin, puţin i se cere. Adică nu ştiu dacă este un motiv de îngrijorare că cineva a primit dragoste puţină: poate în familie, de la părinţi, sau în contextele mai nefericite de viaţă în care s-a aflat. Să nu învinovăţească, însă, să nu acuze pe cei care ar fi trebuit să-i ofere dragoste și nu i-au oferit. Asta mi se pare esenţial, să nu învinovăţim pe cei care cumva ar fi fost datori să ne arate mai multă dragoste şi nu au făcut-o. Dar în privinţa aceasta, a modului diferit, a statului diferit pe care îl avem în viaţa aceasta, în viaţa duhovnicească, în urcuşul către Dumnezeu, mi se pare foarte frumos cuvântul Cuviosului Paisie Aghioritul faţă de ce să facă un om cu o moştenire nefericită. Cuviosul Paisie Aghioritul a spus la un moment dat că el se simte mai rău decât un criminal care a ucis 20 de oameni. Şi s-a mirat cel ce a auzit acest cuvânt, cum zicem noi că se smereşte cineva, dar folosim cuvântul cam artificial, că noi îl înţelegem ca şi cum el ştie, de fapt, cum stau lucrurile, dar zice aşa. Or el nu zicea doar aşa, că se simte mai rău decât un criminal care a ucis 20 de oameni, ci el aşa se simţea. Și pentru că a fost provocat să se explice, a şi spus: poate că acel om, potrivit istoriei lui de viaţă, familiei pe care a avut-o, moştenirii ereditare, mediului în care a trăit, ar fi putut să ucidă 40 de oameni, dar el s-a înfrânat, s-a luptat și a ucis doar 20. Pe când eu, potrivit datelor mele de viaţă, mediului în care am trăit, familiei pe care am avut-o, educaţiei pe care am primit-o, ar fi trebuit să săvârşesc 40 de fapte bune, dar am săvârşit doar 20. Şi iată că el este mai bun decât mine. Aşa că nimeni să nu se descurajeze, chiar dacă ar fi avut o moştenire nefericită.
– Am 26 de ani şi sunt învăţătoare. Am în grijă copii din centrele de plasament, copii cu retard, copii cu probleme de comportament. De multe ori rămân fără resurse, neştiind cum pot să-i ajut. Ce pot să fac pentru ei?
Tot părintele Efrem Katunakiotul am văzut că îndemna foarte mult pe educatori, pe profesori, pe învăţători, ca înainte de a intra la clasă, înainte de a-şi pregăti lecţiile, înainte de a avea un contact, o pregătire cu copiii, să facă un apel la Dumnezeu, prin rugăciune, pentru luminare, pentru întărire şi pentru luminare. Poate că experienţa aceasta a stării de limită, a epuizării, să devină un mod de a experia mila şi ajutorul și puterea lui Dumnezeu. De multe ori chiar cred că trebuie să ajungi la epuizare ca să cunoşti în tine, să vezi în tine lucrând puterea lui Dumnezeu. Că, atunci când eşti în putere, zici la modul teoretic: Dumnezeu mă ajută, Dumnezeu îmi dă putere, Dumnezeu este cu mine – dar, de fapt, ştii că ai un capital asigurat. Pe când atunci când eşti într-o stare de epuizare, atunci chiar ai ocazia să experiezi, să trăieşti pe propria piele prezenţa lui Dumnezeu, să simţi în tine lucrarea lui Dumnezeu. Am auzit de la atâţia oameni că, fiind într-o astfel de stare, cu puterile epuizate, şi având anumite datorii neîmplinite faţă de cei apropiaţi şi înclinând nu spre cârtire, nu spre răzvrătire, nu spre renunţare, ci spre jertfă, au simţind vărsându-se în sufletul lor o putere care chiar i-a făcut să fie mai odihniţi la sfârşitul lucrului care venea în plus, pe fondul epuizării, să fie mai odihniţi şi mai întăriţi sufleteşte decât erau înainte de a se fi apucat de lucru. Deci stările acestea pot să fie prilejuri pentru a experia, pentru a simţi lucrând în viaţa noastră puterea Lui.
– Ce sfat să le dăm tinerilor de azi care caută dumnezeirea în alte religii?
Cel mai bun sfat ar fi propria viaţă, dar e greu de întâlnit acest sfat, după cum vedeţi. Lumea e cam obosită azi de sfaturi, vedeţi prea bine, e cam multă informaţie în exces, chiar informaţie religioasă în exces. Ceea ce este nevoie este ca oamenii să vadă aceste învăţături duhovniceşti, să vadă adevărul ortodoxiei întrupat măcar în cineva, să vadă măcar într-un om întrupate aceste adevăruri. Să le vadă oamenii. Nu mai ţin minte care dintre duhovnicii noştri români [Parintele Iachint – n.n.] folosea această expresie, că vorba sună, iar fapta tună. Şi este foarte adevărat. Acesta mi se pare cel mai potrivit sfat. Şi necesar.
– Ca preot văd că uneori fiii mei duhovniceşti nu se schimbă deloc de mulţi ani; au aceleaşi păcate şi patimi. Nu fac ascultare. Ce este de făcut? Simt că este un timp sacrificat degeaba.
Poate să fie o ispită a duhovnicului, grele ispite are fiecare duhovnic, grea este crucea duhovniciei, probabil că în Biserică crucea duhovniciei este între cele mai grele cruci. E esenţial să nu uităm, dar nu ca simplu act de memorie, că Dumnezeu îi iubeşte pe oameni, chiar aşa indiferenţi cum sunt, chiar dacă repetă păcatele de sute, de mii de ori, de zeci de mii de ori. Să nu uităm că iubirea lui Dumnezeu faţă de ei nu se împuţinează. Și de aici să pornim. Că uneori simţim să fim mai severi sau altfel, cum ne va lumina Dumnezeu, dar e esenţial să ne ferim de starea aceasta de tristeţe, de apăsare. A pomenit părintele Vasile de părintele Macarie [Arhim. Macarie Ioniță – duhovnicul de la măn. Pasărea – vezi foto dr. – n.n.] şi îmi vine acum în minte o întâmplare. Eram la spovedit la părintele Macarie şi avea o familie care venise tot pentru spovedanie, am stat împreună la molifta pentru spovedanie. Şi, înainte de asta, vorbind cu ei, ei se plângeau de copilul lor. Copilul nu avea foarte mulţi ani, 7-8-9 ani, dar părinţii erau cumva trişti, apăsaţi. Şi, la un moment dat, i-au spus părintelui: “Părinte, nu-i mai spunem nimic, ne-am săturat, că oricum nu ascultă. Orice i-am spune, tot nu ascultă. O lăsăm aşa, cum vrea ea.“ – era o fată. Şi părintele Macarie le-a spus: “Tocmai asta vrea diavolul. Poate că vă ispiteşte prin ea, să vă obosească sufleteşte și să ajungeţi la starea de renunţare.” Mi-a rămas în minte cuvântul lui. Să ne ajute Dumnezeu să nu ne lăsăm biruiţi.
– Ce înseamnă a fi sincer cu tine însuţi?
Poate e mai limpede ce înseamnă a nu fi sincer. Atunci, prin contrast, înţelegem ce înseamnă să fim sinceri cu noi înșine. Să fii sincer înseamnă să fii sincer. Îmi aduc aminte, la o conferinţă, părintele Teofil Părăian, Dumnezeu să-l odihnească, a fost întrebat cum se poate ajunge la răbdare. Şi părintele avea un fel uneori mai abrupt de a spune anumite lucruri, aşa mi s-a părut mie, şi a folosit un cuvânt mai apăsat şi a spus: “Dragă, la răbdare se ajunge prin răbdare!“
(VA URMA)
Legaturi:
PARINTELE ARSENIE MUSCALU: De ce avem nevoie pentru a trai duhovniceste?
CEI CASATORITI POT DOBANDI DUHUL SFANT? Raspunsul Parintelui staret Nichifor Horia
SF. SERAFIM DE SAROV SI CAUTAREA ADEVARATULUI SCOP: “Sunt intru Duhul Domnului ori nu?”
GHERON IOSIF ISIHASTUL despre discernamant si stravedere: „Sare, fiilor, e trebuinta de sare!”
PARINTELE IOAN KRESTIANKIN – UN STARET ADEVARAT (I). Pretul (ne)ascultarii de voia lui Dumnezeu
DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?
Parintele Rafail Noica: OMUL, INTRE MINCIUNA PACATULUI si IMPLINIREA IN DRAGOSTEA CRUCII
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Intelept parintele, bogdaproste.
https://marturieathonita.ro/bunatatea-lui-dumnezeu-se-sileste-ca-din-cea-mai-mica-pricina-sa-l-mantuiasca-pe-om/