Aspazia Otel-Petrescu pentru “Familia ortodoxa”: SUFERINTA SI COMUNIUNE, RUGACIUNE SI MINUNI, JERTFA SI IERTARE in inchisorile politice pentru femei

30-08-2012 Sublinieri

Revista “Familia ortodoxa”, nr.8 (43)/2012:

„In temnita Il simteam pe Hristos prezent printre noi”

De vorba cu Doamna Aspazia Otel-Petrescu, supravietuitoare a inchisorilor comuniste

Prigoana comunista impotriva iubitorilor de Dumnezeu nu a scutit nici firea cea slaba de temnita. Astfel, mii de femei au pus mai presus de suferinte, batjocuri si chinuri, idealurile inalte pe care le aveau adanc sadite in suflet si, cu mila lui Dumnezeu, L-au marturisit pe Hristos. Printre aceste femei, eroine ale neamului nostru, se numara si Doamna Aspazia Otel Petrescu, ce a patimit 14 ani in detentia comunista. Orice intalnire cu domnia sa este pentru mine un prilej de a afla noi date de istorie a neamului, dar si de a fi langa un om care iti transmite bucuria trairii in Hristos.

– Doamna Aspazia, in perioada detentiei ati cu­noscut persoane sfinte, care v-au intarit in credinta?

– Da, sigur ca da. As putea sa va vorbesc, de pilda, despre Sofia Cristescu – sau Nana, cum ii spuneam noi. Era o persoana parca anume creata pentru a-si jertfi tineretea si viata in in­cercari dramatice. A facut inchisoare si sub Carol, si sub Antonescu — nu mai vorbesc de comunisti, sub care a executat 16 ani.

Nana era o fiinta cu totul generoasa, parca nascuta spre a trai viata altora, nu viata ei. Nu pot sa va spun cat era de saritoare la orice ne­caz, la orice durere, cat era in stare sa renunte la ea ca sa faca bucurie sau sa ajute pe altcineva. Existenta ei printre noi a fost providentiala.

In inchisoare, ceea ce ne-a salvat pe noi a fost o traire crestina, ce izvora din acceptarea suferintei care ni s-a impus. Ea ne-a ajutat foarte mult in acest sens, in primul rand prin cunostintele ei. Cat a fost libera, in prima ei tinerete (ca tineretea propriu-zisa si-a petrecut-o doar prin inchisori), a can­tat la biserica, a fost intr-un cor care dadea raspunsurile la Sfanta Liturghie si stia pe di­nafara aproape toate Evangheliile care se ci­tesc in Duminicile randuite la Liturghii -nu mai spun ca stia Liturghia pe dinafara si o multime de rugaciuni.

De la ea am invatat noi foarte multe lucruri in ale credintei. Avea o voce foarte deosebita, o voce frumoasa, limpede, clara, un firicel de voce ca un clopotel de argint. Şi, cand ne canta ea o rugaciune, pentru noi era intr-adevar un moment de inaltare sufleteasca; avea ceva atat de frumos in vocea ei, caldura sufletului ei, puterea ei de daruire, forta iubirii ei pentru celalalt, interesul permanent pe care il avea pentru cel de langa ea si dezinteresul total fata de sine. Era extraordinara Nana noastra!

„Doamna, o sa regretati gestul acesta, care nu va face onoare!”

– Cum se comporta la anchete, caci sigur a fost batuta?…

– Sigur, a avut anchete foarte grele, dar nu mi-a povestit niciodata despre ele. De la ea am invatat noi ce inseamna sa ierti cu adeva­rat, sa ai intelegere pentru limitele omenesti si, mai ales, sa ai intelegere pentru cei care nu sunt capabili sa iubeasca, care nu pot fi buni, care nu pot fi blanzi. Cat de nefericiti sunt oamenii astia! Cat de neimpliniti sunt, cat de osanditi sunt sa duca o viata meschina, plina de ura, plina de invidie…

Nana era atat de frumos daruita sufleteste incat pentru ea nu era nici o dificultate sa ierte insultele cele mai grobiene, sa treaca peste loviturile cele mai umilitoare. Mi-aduc aminte ca, la un moment dat, directoarea de la Mislea, care avea defectul de a scapa usor palmele, i-a ars odata o pereche de palme, incat s-au vazut degetele ei pe fata Nanei cateva ceasuri bune, asa de tare a lovit-o! Şi ea i-a zambit si i-a spus: „Doamna, o sa ajungeti sa ne cunoasteti intr-o zi si atunci o sa regretati gestul acesta, care nu va face onoare!”. Dar a vorbit atat de bland, de limpede, de clar si atat de duios, incat per­soana n-a mai avut cheful sa repete gestul.

–  Şi s-a intamplat ceea ce a spus Nana, a ajuns sa va cunoasca si sa regrete acel gest?

– Da, asa s-a intamplat. Cu timpul, aceasta directoare a fost obligata sa vada ca printre noi erau adevarate caractere si sa aiba catre sfarsit o asemenea incredere in noi, incat a fost acuzata ca favorizeaza gruparea legionara din in­chisoare — desi ea era o activista de foarte mare valoare, cu grad de capitan.

–  Doamna Aspazia, v-as ruga sa ne rela­tati si alte gesturi ale colegelor de suferinta care v-au impresionat si care v-au dat putere sa duceti aceasta lupta…

Sunt atat de multe… Gesturile de ome­nie, gesturile cu adevarat crestine erau gesturi mici, sa stiti, nu erau gesturi de mare am­ploare. Va dau un exemplu. Intr-o zi geroasa de iarna, vedeai ca o persoana tremura de frig – si te duceai si-o imbratisai. Nu stiu daca realizati, desi erai si tu ghemuit de frig, tre­mura si in tine inima – dar, cu cata caldura aveai, te duceai si-o imbratisai pe cealalta, si in imbratisarea ta se incalzea si ea, te incalzeai si tu! Era un gest mic, un gest care n-ar putea sa insemne nimic, dar care insemna totusi extraordinar de mult.

Erau persoane care renuntau la tot ce era mai bun, daca pot sa spun asa, din manca­rea aia nenorocita care ni se dadea — care stiti cum era calculata, la limita caloriilor de existenta, si inca se mai fura si din aia. Ei, cand cineva era bolnav, cand nu mai putea sa in­ghita zeama aia spartana, celelalte alegeau, de pilda, din ciorba, bucatelele de cartofi care erau mai consistente si le ofereau spre „supraalimentarea” persoanei care era teribil de slabita si care, cu mici astfel de ofrande, putea sa se restabileasca cat de cat.

Mi-aduc aminte de o calugarita care si-a ta­iat parul si, din parul ei, impreuna cu un jerseu mai vechi, a reusit sa faca un fel de fir mai rezis­tent, cu care a impletit sosete pentru batranele care nu mai puteau sa-si puna picioarele goale in bocanci. Era un spirit de solidaritate cum nu pot sa va spun! De pilda, pe mine, cand m-au scos pentru bataie (ca sefa de camera), au sarit cole­gele si au spus: „De ce sa o pedepsiti pe ea? Daca gasiti pe cineva vinovata in camera, pedepsiti-o pe aceea, nu o pedepsiti pe ea, caci noi n-am pus-o sefa de camera ca s-o pedepsiti in numele nos­tru”. Atunci le-au scos la bataie si pe acele doua fete care au sarit in apararea mea, si lor li s-a parut parca mai usor sa suporte nedreptatea care mi se facea mie, cata vreme au impartasit-o si ele. Nu mai spun ca, pana la intoarcerea noastra, camera deja declarase greva foamei. Şi directorul inchiso­rii, care comandase aceste batai, a fost nevoit sa faca apel la mine ca sa potolesc camera, pentru ca era un semn prost si pentru ei daca aduceau o celula in stare de revolta.

Cei care au cazut

– Au fost si persoane care nu au putut face fata conditiilor grele ale detentiei si au cazut, au tradat. Cum le priveati atunci pe aceste camarade?

– Sa stiti ca noi am fi putut, de pilda, sa le pedepsim, dar nu le-am facut niciodata nimic. Le-am lasat sa ne faca cat rau au vrut si cat au putut, intelegand mizeria lor sufleteasca, neputinta lor de a rezista unei astfel de ispite. Erau credule, isi inchipuiau ca li se vor reduce din anii de pedeapsa, ca vor avea o bucata de paine in plus – pe care o mancau probabil pe furis, atunci cand erau scoase la ancheta ca sa verse sacul cu informatii. Mi-era mila de ele; chiar si eu am incercat sa o conving pe una din ele sa nu faca un gest de nesolidaritate.

Era o persoana foarte rezistenta fizic si voia sa depaseasca neaparat norma de tesut covoare. Acolo era munca cea mai grea si era o nenorocire daca se depasea norma, pentru ca erau foarte multe persoane slabute, care nu puteau s-o faca. Iar implinirea normei era ne­cesara, pentru ca altfel nu capatai mancarea de muncitor, care era incomparabil mai buna decat mancarea de detinut politic.

Şi am incercat s-o conving: „De ce vrei tu sa depasesti norma?”, iar ea mi-a zis: „Pentru ca vreau sa-i scriu mamei mele. Mama nu m-ar ierta niciodata daca ar sti ca eu am avut posibilitatea sa obtin o scrisoare pentru ea si nu am facut-o”. Şi eu i-am spus: „Uite, vezi, mamele noastre sunt diferite. Mamei mele i-ar crapa obrazul de rusine daca ar sti ca, pentru o scrisoare catre ea, eu sunt in stare sa sacrific atatea din camaradele de sufe­rinta”. Dar nu am putut s-o conving…

Pana la urma, nu stiu ce avantaje o fi avut ea, pentru ca drept la scrisoare nu a primit si, la un moment dat, peste vreo trei ani de zile de la aceasta intamplare, ne-am intalnit din nou si era trimisa impreuna cu noi intr-o in­chisoare mai severa. Nu am sa uit revolta si ura din ochii ei cand a spus: Pentru ce le-am facut atatea servicii? Pentru ce le-am spus tot ce-au vrut? Pentru ce le-am facut tot ce mi-au spus, ca sa ma puna pana la urma impreuna cu voi?...” Iar eu i-am spus: „Stai linistita, ca noi n-o sa-ti facem nimic. Noi am inteles de ce tu te-ai comportat asa si o sa fii tratata ca ori­care dintre noi”. Dar ea nu s-a recuperat, nu a reusit… Trebuia sa ai totusi o anumita educatie si o anumita tarie de credinta, pe care ea nu le avea.

Dar au fost si persoane care s-au recuperat, care s-au ridicat si au mers pe calea cea buna?

 – Da, chiar foarte multe. Majoritatea au crescut prin suferinta, prin trairea in comun a suferintei ca treapta de iubire, ca treapta de purificare, ca ofranda, ca jertfa, ca sacrificiu de iubire adus Bisericii si neamului — pentru ca noi asa ne-am considerat in inchisoarea noastra: ca o cruce, bratul vertical fiind dragos­tea pentru Dumnezeu, pentru Care puteai sa-ti dai si viata, iar bratul ori­zontal fiind dragostea pentru patrie, care, la fel, bine-merita jertfa pana la sacrificiul suprem.

Am fost chemate sa suferim pentru idealul nostru

– Ne ingrozim cand citim des­pre chinurile prin care ati trecut cei care ati patimit in temnitele comu­niste. Ce va dadea puterea sa rezistati?

– Noi consideram suferinta noastra ca o chemare. Am realizat in foarte scurt timp ca suferinta este suferinta, n-ai cum s-o inlaturi. Eram in situatia in care n-aveam ce sa facem ca sa ne recuperam din neagra deznadejde in care te putea arunca tratamentul asta total inuman — nu va puteti imagina cat era de neomenesc! Şi atunci am zis ca, daca frigul este frig, foa­mea este foame, ne-am pus intrebarea pentru ce trebuie sa suportam aceasta asceza impusa. Şi am spus ca aceasta a fost o chemare — am fost chemate sa suferim pentru idealul nostru.

Am spus tot timpul ca pentru tara si pen­tru Biserica suntem in stare sa suferim orice. Pai, venise vremea ca s-o dovedim! Dumnezeu ne cerea sinceritatea acestei ofrande, pe care o aduceam noi in rugaciunile noastre! Şi atunci totul a devenit suportabil — nu usor, greul a ramas greu, dar toate erau suportabile, pen­tru ca stiam ca sunt tesute de iubire pentru Dumnezeu. Şi, intr-adevar, din momentul in care am luat aceasta hotarare, cand ne-am format aceasta convingere si cand am inceput s-o traim cu toata sinceritatea, am avut atata binecuvantare din partea lui Dumnezeu, cum nu va puteti imagina! Noi Il simteam pe Hristos prezent printre noi: El era Centrul, noi eram cercul din jurul Lui — si, cu cat ne apropiam mai mult de El, cu atat mai mult ne apropiam si intre noi. Va dati seama ca si geometric lucrurile se intampla asa: iti fixezi un centru, faci un cerc in jurul lui si, cu cat razele se apropie mai mult de centru, cu atat mai mult razele se apropie intre ele, incat in centru se unesc toate si devin ceva unitar.

– Care era starea dumneavoastra sufleteasca de sarbatori?

Erau mai greu de suportat, pentru ca dorul de ceea ce ai lasat in urma ta, frati, surori, parinti, mediul din care ai plecat, era mai acut… in zilele de sarbatoare simteai mai dramatic des­partirea de tot ce te leaga de lume. Dar refugiul nostru in sanul dumnezeirii era cu atat mai pro­fund, mai sincer, cu cat era mai incarcat de nos­talgie. Şi se intampla intotdeauna ceva care sa-ti aduca o lumina, care sa-ti faca ziua cu adevarat deosebita, cum ar fi fost acasa.

Mi-aduc aminte, de pilda, de un Pasti la Miercurea Ciuc, unde regimul era extraordinar de sever. Noi ne-am dat seama ca, daca am fi sarbatorit Pastile, atunci pedepsele care-ar fi curs si izolatoarele care-ar fi fost date ar fi fost atat de multe si conditiile erau atat de drastice, incat nu puteam sa riscam. Asa ca ne-am hotarat sa-si spuna fiecare rugaciunea, ca sa nu riscam pedepse pentru o manifestare comuna. Şi ne-am culcat, triste… Din unele paturi se auzeau suspine; erau mame care aveau copii afara, pentru care erau foarte grele zilele astea. Şi, dintr-o data, a inceput sa bata clopotul — in preajma inchisorii era biserica ortodoxa a orasului si clopotnita era la nivelul etajului su­perior al inchisorii, iar clopotele au sunat ca si cum ar fi fost cu noi in celula! Nu va puteti da seama cum a fost sentimentul: toata tacerea aia grea, de suferinta, plina de suspine, dintr-odata s-a spart si nu s-a auzit decat dangatul amplu al clopotului! Şi atunci toata lumea a inceput sa cante „Hristos a inviat”, cu orice risc, pere­tii au inceput sa zbarnaie, fiecare vecina batea in dreapta si in stanga in morse: „Hristos a in­viat din morti!”. Pastile venise intre noi pe un dangat de clopot, dar noi am simtit acest lucru aievea… Nu este o figura de stil, Iisus invia in sufletele noastre cu un amplu si foarte solemn dangat de clopot. Nu stiu daca va puteti ima­gina cum a fost momentul! Bineinteles ca ime­diat s-a adunat paza, au inceput perchezitiile — una dintre noi a si murmurat, era langa mine si a spus: „Oare ce cauta astia, Doamne? Pe Tine n-au cum sa Te caute, ca noi Te-am ascuns prea bine in suflete noastre ca sa Te gaseasca!”.

Prietenie, dragoste, lumina…

Ati avut femei in celula care au nascut in temnita?

– Eu n-am asistat la o astfel de nastere, dar inainte de a veni grupul nostru in inchisoare, de la Cluj, era deja o fetita nascuta acolo. Nu pot sa va spun ce emo­tie a fost pentru mine, cand, peste ani, dupa ce s-a ridicat schitul nos­tru „Nasterea Maicii Domnului” de la Mislea, am intalnit-o pe aceasta fetita, Sanda, pe care noi am crescut-o timp de o jumatate de an, pana cand au venit cei de acasa sa ridice copilul. Era jucaria noastra, era papusa noastra vie, o tineam in brate, o alintam… Ea a avut un pic de noroc, pentru ca directoarea a permis ca noi, cele care aveam bani, sa depunem in casieria peniten­ciarului o suma de bani si sa se cumpere lapte pentru fetita. Toate care aveam bani castigati de prin ateliere am alaptat acest copil.

– Generatia dumneavoastra isi dadea cu bu­curie viata pentru Hristos. De ce tinerii de as­tazi nu mai sunt capabili de asemenea jertfe?

Noi am fost crescuti in spirit crestin si edu­catia noastra n-a fost o gluma. Trebuia sa ne spunem cu regularitate rugaciunile, sa mergem cu regularitate la Biserica, trebuia sa ne facem in fi­ecare seara examenul de constiinta si a doua zi sa reparam greselile depistate cu o zi inainte. Toate aceste lucruri erau de la sine intelese. Asta ne-a ajutat — noi am avut franghia de care sa ne aga­tam si restul a pus Dumnezeu de la El, din mila Lui; ne-a luminat, ne-a aratat pe parcurs care este trairea la care trebuie sa ajungem ca sa ne salvam.

Eu cred ca azi trebuie sa recurgem tot mai mult la ceea ce se cheama convertire. Copiii de azi trebuie ajutati si cred ca este treaba Bisericii si treaba educatorilor sa aiba grija de sufletele lor. In afara Bisericii, in afara credin­tei, de tot ce curge din credinta — nadejdea, dragostea — nu mai este nimic, este golul, este vidul, este apostazia pe care o traim…

Tinerii ar trebui sa-si gaseasca modelele pe care sa le urmeze, modele autentice. Şi virtutile se pot invata — chiar daca nu le ai, le capeti pe parcurs. Ştiti cat mult ne-a ajutat pe noi comuni­unea? Faptul ca am trait unii cu altii, unii pentru altii, asta ajuta extraordinar de mult, formeaza o baie de spiritualitate care se cheama prietenie, se cheama dragoste, lumina…

A consemnat Raluca Tanaseanu

 (Din revista “Familia Ortodoxa”, nr.8 (43)/august 2012)

 

Familia ortodoxa (2010):

 „Rugăciunea mi-a salvat viaţa” – Interviu cu scriitoarea Aspazia Oţel-Petrescu, apărut în numărul 16 din Familia Ortodoxă

[…]

– Cum priviţi acum perioada detenţiei?

– O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o considera. Am un moment de emoţie (lăcrimează, n.red.)toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne-a făcut Dumnezeu, că ne-a aşezat pe o linie care a fost deschisă cu atâţia ani în urmă de către Însuşi Hristos Mântuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve păcate ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ nu este plăcerea, fericirea pământeană, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea.

Dumnezeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pentru Înviere.

– Sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în celulă?

– Iubirea dintre noi se manifesta prin gesturi mici. O păpădie pe care o furai din curte la plimbare şi pe care o duceai la cineva care îşi aniversa ziua însemna o grădină întreagă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sacrificii. Dacă vedeai pe cineva că tremură de frig, te duceai şi-l îmbrăţişai, şi-l încălzeai în braţele tale. Era un gest minimal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prietenia dintre noi este indestructibilă Invierea in inchisoare Misleatocmai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi îndepărtarea, despărţirea, antipatia faţă de semenul tău şi să o înlocuieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dragostea – care se manifestă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în balanţă cu indiferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indiferent ce se întâmplă cu noi. Trăirea uneia era şi trăirea celeilalte. Dacă una era pedepsită cu izolatorul, toate celelalte sufeream pentru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afară de frig sau din cale afară de foame…”

– Şi, fireşte, vă rugaţi una pentru alta. Povestiţi-ne despre minunile săvârşite prin rugăciune…

– Rugăciunea mi-a salvat viaţa. Am făcut la un moment dat un infiltrat TBC, concomitent pe ambii plămâni. Făcusem febră, dar nu o luasem în seamă. Am aflat că am fost bolnavă de tuberculoză abia după ce m-am vindecat. Eram în perioada în care conduceam atelierul de cusături româneşti. Aveam o comandă făcută de Ministerul Armatei pentru corul lor: 300 de costume pentru bărbaţi şi femei, pe vreo şapte regiuni populare, şi nişte benzi de broderie albă cu care aveau să realizeze decorurile, pe unde mergeau. Norma a fost prea grea. Se lucra zi-lumină. Comanda a fost dată primăvara şi trebuia să fie gata pe 14 decembrie. Se intrase în toamnă, când ziua era mai scurtă – şi, neavând lumină, nu mai puteam munci foarte multe ore pe zi. I-am spus comandantului că s-ar putea să nu terminăm broderiile. Costumele erau gata, dar la broderii mai aveam ceva de lucru. Comandantul m-a ameninţat că mă va încadra la sabotaj, pentru că „nu te joci cu armata!”. Nu le-am spus nimic fetelor, pentru că nu am vrut să le chinui să lucreze pe o lumină tremurătoare de la sonde – infamă pentru a lucra pe pânză subţire (închisoarea era într-o zonă petrolieră şi lumina electrică era furnizată de sonde). Mi-am zis: „O să mă bage la sabotaj şi o să-mi prelungească detenţia. Pe lângă anii de detenţie pe care îi am, ce mai contează dacă îmi mai dau ceva?” Însă fetele au aflat de la directoarea de producţie, o tânără angajată a M.A.I. pentru supravegherea producţiei. Fetele luau din ateliere benzile, veneau cu ele în dormitor şi lucrau pe paturile de la etaj lângă lumină – lucrau toată noaptea şi, astfel, pe 14 decembrie comanda a fost gata. Pe 9 decembrie era ziua mea. Eu trebuia să croiesc, să fac contabilitatea consumului de materiale. Lucram câte 16 ore pe zi şi nu prea aveam contact cu ele. Dar, din când în când, participam la rugăciunile comune. După acatist, se făceau rugăciuni speciale pentru oamenii care aveau probleme deosebite. Şi le auzeam cum spuneau: „Dă-i Doamne sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”. Şi ziceam şi eu: „Dă-i Doamne sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”, fără să ştiu că pentru mine se făcea această rugăciune! La 9 decembrie, mi-au făcut o mica sărbătoare în celulă. Pe măsuţă era faimosul tort făcut din pâine uscată, adunată cu lunile, şi însiropat cu siropuri luate de la cabinetul medical sau cu marmeladă luată de la fetele care aveau regim TBC. Lângă tortuleţ era o cărticică brodată de mână, „Buchet spiritual”. Filele erau din pânză, iar literele erau scrise cu aţă şi se specifica câte rugăciuni s-au făcut pentru mine. M-am îngrozit câte mii de Născătoarede-Dumnezeu şi câte mii de Tatăl nostru s-au spus pentru sănătatea mea. Eu nu ştiam că am tuberculoză, dar doctoriţele din preajma mea ştiau – însă nu mi-au spus ca să nu mă demoralizeze. Pentru rugăciunile camaradelor mele m-am vindecat de tuberculoză. Când a venit caravana cu aparate speciale ca să detecteze cazurile de TBC, pentru că se înmulţiseră în ultima perioadă, eu aveam deja sechele. Aceste sechele le am şi astăzi – şi se minunează medicii radiologi ce vindecare spectaculoasă de tuberculoză am. Unul dintre doctori mi-a spus că am avut pe ambii plămâni o problemă foarte gravă, dar că urmele abia se văd. I-am răspuns că m-am vindecat definitiv. „Dar cum poţi fi aşa de prezumţioasă, pentru că bacilul Koch se poate reactiva oricând!” I-am răspuns: „Eu nu m-am vindecat cu medicamente, ci cu rugăciunile camaradelor – şi ce s-a vindecat de Sus, vindecat rămâne!”.

– Din literatura de detenţie, ştim că cele mai grele momente erau cele petrecute la izolator. Aţi cunoscut şi dumneavoastră izolatorul?

– De mai multe ori. În timpul unei anchete, înainte de a ajunge la izolator m-au pus în cătuşe, cu mâinile la spate. Erau nişte cătuşe zise „americane”, nişte brăţări nichelate foarte delicate, dar care aveau un mecanism care se strângea pe încheietură. Cătuşele bărbăteşti erau prea largi pentru încheieturile noastre mici, iar noi, femeile, le puteam scoate. Aceste cătuşe, dacă mişcai mâinile, se tot strângeau până când intrau în carne. Erau foarte greu de suportat, pentru că apăsau nervii care controlau tot sistemul circulator. Puteai chiar să-ţi pierzi mâinile, dacă te ţineau prea mult în situaţia asta. Aşa încătuşată m-au dus la izolator! Încăperea am văzut că era o pivniţă foarte mare, care aveau ca sistem de iluminare două lucarne, prin care venea o lumină slabă. Am mai văzut multe scări până jos. Eu eram în faţa uşii, pe o platformă. De la această platformă coborau scările. Acolo era umed, rece, iar eu eram doar într-o rochiţă şi nu puteam să fac nici o mişcare, pentru că se strângeau cătuşele. Am început să-mi spun rugăciunile. Tot rugându-mă sprijinită de uşa de lemn, am văzut pe jos, risipite, smocuri de paie. Uitându-mă mai atent, am văzut că aceste paie se mişcau. M-am îngrozit şi am zis: „Doamne, şobolani or fi?”. Un şobolan mi-a confirmat acest lucru. A început să urce spre mine, s-a oprit la jumătatea scării şi m-a privit lung. Luni de zile m-au bântuit acei groaznici ochi de jivină…

„Ce să fac, Doamne, ce să fac, că ăştia la noapte mă ronţăie?” Dacă n-aş fi avut cătuşele la spate cu mâinile, aş fi încercat să mă apăr de ei. Dar aşa, cu mâinile la spate şi neputându-le mişca, ce-am să fac? M-a cuprins disperarea şi mi-am zis: „Mă arunc cu putere până jos şi termin povestea! Până aici, Doamne, am putut să rabd, dar acum nu mai pot!” Imediat însă mi-am revenit. „Ce tâmpenie, cine îmi dă mie certitudinea că ajung moartă jos? Pot să ajung rănită şi e mai rău! Şi atunci am strigat, efectiv am strigat, pentru că mi-am auzit vocea: „Doamne, nu mă lăsa!” Nu am putut să spun nici o altă rugăciune, nu am fost în stare. Tot ce a fost în mine putere, duh, s-a materializat în acel strigăt: „Doamne, nu mă lăsa! În clipa în care s-a încheiat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, şobolani, pivniţă… Toate amănuntele pe care le înregistrasem până atunci s-au şters. Era doar o imensitate albă. Era ceva foarte luminos, dar nu lumina aceasta cu care suntem obişnuiţi. Ca să sugerez mai bine, pot spune că era ca o zăpadă proaspătă peste care a venit un soare strălucitor – şi atunci zăpada licăreşte în mii de luminiţe. Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o problemă şi nu o mai am. Mă copleşise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit în aceeaşi măsură. Era ceva mistuitor, de o intensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la Bucureşti şi m-a chemat la anchetă.

– Le-aţi povestit camaradelor ce s-a întâmplat la izolator?

– Nu. M-am temut că toate nopţile lor vor fi bântuite de gândul că şobolanii umblă peste ele. Erau câteva mai sensibile la somn şi simţeau că umblă cineva peste plăpumi. Eu le spuneam că este un vis urât. Dar, de fapt, erau şobolanii care mişunau în toată închisoarea. Şi, ca să nu li se facă frică, am suportat singură coşmarul pe care unul dintre şobolani mi l-a dat – pentru că mult timp m-au urmărit ochii lui. Am scăpat de această obsesie intrând în viaţa noastră duhovnicească de rugăciuni comune.

– Generaţia de astăzi mai este dispusă la jertfă?

– Eu locuiesc în spatele unei şcoli. Cuvintele pe care le aud din gura acestor copii şi apucăturile lor pur şi simplu mă oripilează, mă îngrozesc, şi zic: „Doamne, unde vom merge aşa?”. Însă i-am văzut şi mergând droaie după părintele care ţine orele de religie. Toţi copiii voiau să fie cât mai aproape de el. Omul acesta a ştiut să le ia sufletele în mâinile lui. Aceasta este ceea ce ne lipseşte: educatorul, modelul. Sufletele lor sunt derutate, educaţia oficială e anume plănuită încât să fie confuză, să fie haotică. Se vrea prăbuşirea, demolarea anumitor valori şi se reuşeşte, câtă vreme nu există un element care să coaguleze ceea ce este în profunzime, în adâncul, în sinele copilului.

– Care este rolul părinţilor?

– Este primordial. Nu degeaba s-a vorbit despre cei şapte ani de acasă. Dar dacă părintele nu este pregătit, dacă în copilărie se bătea cu colegii lui, aşa cum o fac tinerii de astăzi, nu are de unde să dea educaţia corespunzătoare. Avem nevoie de oameni providenţiali, care să creeze o atmosferă anume şi în lumea părinţilor şi în lumea copiilor. Eu nu-mi pierd speranţa. Sunt totuşi oameni care nu au pierdut drumul şi ar putea să meargă pe calea cea strâmtă, care este plină de riscuri. Eu zic că generaţia care va fi chemată să se jertfească pentru învierea neamului va avea de dat un examen mult mai greu decât cel pe care l-am dat noi. Noi am fost distruşi cu biciul, dar generaţia asta de acum este distrusă cu zăhărelul! Copiii noştri vor fi obligaţi să facă lucruri pe care nu le-ar face din îndemnul inimii, dar vor fi obligaţi să le facă prin consecinţa lucrurilor…

– Au fost momente în perioada detenţiei în care v-a fost greu să iertaţi?

La închisoarea de la Botoşani am fost bătută din pricină că eram şefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezordine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptămâni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de felul în care arăta spatele meu. Cel care mă lovea ridica cu ambele mâini o curea foarte lată şi lungă de 1 metru jumătate şi mă croia cu toată puterea lui. El vroia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi pe două prietene care mi-au luat apărarea: „De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de cameră? Bateţi-le pe cele care au greşit, pe cele care au paturile dezordonate!Erau dintre cele mai frumoase şi am simţit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea. Eu, la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din orgoliu. Eu simţeam durerea din plin, dar reacţionam prin tăcere, durerea mă amuţea. Odată, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi-a văzut chipul schimonosit de durere, s-a luminat. Mulţumirea acesta pe care am citit-o pe chipul lui m-a făcut să-l urăsc. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit ură în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de tare, mi-am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să-l pot ierta…

– Şi aţi reuşit?

– Da, l-am iertat, dar numai după ce m-am rugat intens. Şi, văzând cât mă străduiesc, m-au ajutat şi camaradele. Nu am să uit gestul colegei Eugenia Fuică. Ca să mă facă să trec pragul acesta de ură şi să mă gândesc la frumuseţea iubirii creştine, m-a învăţat Îngerul a strigat într-o execuţie psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest lucru s-a întâmplat atunci când eram scoase la plimbare şi nu se auzea ce cântam…

– Aţi suferit foarte mult. Cum putem accepta suferinţa?

– Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.

A consemnat Raluca Tănăseanu

Aspazia Oţel Petrescu (88 de ani) a fost închisă 14 ani în lagărele comuniste. Acum locuieşte singură, la Roman, în casa soţului decedat din 1987.

Icoanele care-i împânzesc pereţii casei, zâmbetul reţinut şi glasul stins învăluie în mister sufletul Aspaziei Oţel. Ziua şi-o petrece în rugăciune, post şi scris. În decembrie, şi-a sărbătorit a optzeci şi opta aniversare şi spune că „nici nu bănuiau bolşevicii câte zile i-au fost date să trăiască“.

A avut o copilărie pusă sub „semnul educaţiei în sens patriotic, în sens moral şi în sens creştin“. A cunoscut de tânără duritatea vieţii. A fost încarcerată pe vremea studenţiei, deoarece aderase la Cetăţuia, organizaţia de tineret a femeilor din Mişcarea legionară şi a primit 10 ani de temniţă grea în mai multe închisori din ţară.

Suferinţa era transmisă prin Morse

Femeia care ne conducea a fost ucisă şi i-am făcut un priveghi. O camaradă ne-a pârât atunci. Cele pe care le-au prins au declarat că eu ştiu mai bine membrele grupului. Am fost singura bătută să dezvălui tot ce ştiu“, povesteşte Aspazia Oţel. La închisoarea de la Mislea, judeţul Prahova, detenţia a fost mai uşoară. „Aveam câte o oră destinată rugăciunii, una povestirilor, alta pentru învăţarea limbilor străine şi pentru lucrul în os. În acea perioadă, mi-am închipuit închisoarea ca o poveste“, spune femeia.

Când a fost mutată la Miercurea Ciuc, lagărul s-a transformat în coşmar. „Eram duse la izolator şi încătuşate pentru toate nimicurile“, îşi aminteşte Aspazia Oţel. Pentru a se înţelege între ele, deţinutele au creat limbaje secrete. Cu alfabetul Morse le-a fost ceva mai greu să ne descopere, pentru că linia o trasam pe perete şi punctul îl băteam. Cei care ne ascultau obţineau doar frânturi şi nu reuşeau să ne înţeleagă“, spune Aspazia Oţel Petrescu.  Cu cât creştea persecuţia, cu atât creştea şi inventivitatea.Pe tuburile de la pasta de dinţi, aplatizate, ca nişte plăcuţe, şi unse cu săpun, scriam cuvintele pentru lecţiile de limbi străine. Când ne-au descoperit, scriam pe fundul cănii sau al ligheanului“, povesteşte femeia cu emoţie în glas. Obiectele circulau între celule prin coşurile sobelor. Poeziile erau transmise pe prosoapele întinse la uscat, însăilate în sistem Morse.

I s-a mărit pedeapsa că nu a „colaborat“

La sfârşitul celor 10 ani de temniţă, Aspazia Oţel Petrescu a fost dusă la biroul de eliberare. După ce am semnat biletul de ieşire m-au pus să ies afară şi m-au aşezat într-un pluton. Am fost calificată drept irecuperabilă şi am crezut că merg să mă împuşte“, spune femeia. În scurt timp a aflat că pedeapsa i s-a prelungit cu 4 ani şi că va fi dusă la Mislea. „M-au închis singură foarte mult timp, aproape că am uitat să vorbesc. Nu mă aşteptam să mai scap de acolo“, îşi aminteşte Aspazia Oţel. Un alt episod greu din lagar este când a stat la izolator, pentru că nu a dorit să pârască. „Ne ţineau două zile flămânzi şi în a treia zi ne aduceau jumătate de porţie de mâncare, rece ca gheaţa. M-am făcut ca o vişină putredă“, explică femeia.

După 14 ani de chinuri în lagăr, Aspazia Oţel Petrescu a văzut din nou lumina soarelui. Lumea de afara era altfel, comunismul devenise victorios. Mi-a fost mai greu să mă acomodez cu acea «libertate», decât cu închisoarea“, mărturiseşte femeia. În 1958 s-a stabilit în oraşul Roman, unde l-a întâlnit pe Ilie Alexandru, văduv. S-a căsătorit cu acesta şi a avut grijă de cei doi copii rămaşi fără mamă. După 1989 s-a ocupat de organizarea Sfântului Paraclis de la Mislea, eveniment realizat pentru pomenirea tinerelor legionare. Deşi a trăit ani întregi în suferinţă, Aspazia Oţel Petrescu se consideră o femeie împlinită. „Cei mai frumoşi ani, cei ai tinereţii, au fost o piatră din temelia unui vis frumos“.

Născută într-o familie de dascăli

Aspazia Oţel Petrescu s-a născut pe 9 decembrie 1923 la Cernăuţi, într-o familie de învăţători. După ce a urmat cursurile şcolii primare în comuna Ghizdiţa, a fost înscrisă la Liceul din Bălţi. Acolo a urmat un semestru, după care a fost retrasă din cauza unei hipocalcemii. Fiind pusă de părinţi să aleagă între Chişinău şi Cernăuţi, urmează cursurile Liceului de fete ortodox „Elena Doamna“ din Cernăuţi. După susţinerea Bacalaureatului, la Orăştie, a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj. Pe 9 iulie 1948 a fost arestată şi a stat 14 ani după gratii.

Alte articole inrudite recomandate:


Categorii

Aspazia Otel Petrescu, Biserica rastignita, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Minuni si convertiri, Pentru tineri, Prietenia, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

32 Commentarii la “Aspazia Otel-Petrescu pentru “Familia ortodoxa”: SUFERINTA SI COMUNIUNE, RUGACIUNE SI MINUNI, JERTFA SI IERTARE in inchisorile politice pentru femei

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: ALICE VOINESCU – CURAJUL DE A FI LIBER ȘI NOBLEȚEA ÎMPOTRIVIRII: “Ajută-mă sa nu urăsc, nici să mă încăpăţânez, nici să cedez din slă­biciune şi lipsă de rezistenţă. Mă ofer Ţie să fiu instrument pentru ce vrei Tu”
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate