“Comunismul mai are o singura sansa sa supravietuiasca: PRIN URA, PRIN RAZBUNAREA, PRIN RAUL DIN SUFLETELE NOASTRE”

sursa foto

Parintele MOISE IORGOVAN de la Manastirea Oasa – “Nu e treaba de calugar, dar daca n-o facea un calugar, n-o facea nimeni”

Interviu realizat pentru Formula As de Claudiu Tarziu

Nascut in 1974 la Resita, a urmat Facultatea de Drept din Timisoara, unde a intrat in A.S.C.O.R. si a apucat, cu nadejde, pe calea credintei. In 1996, a devenit frate la manastirea Posaga (Alba). Din 2000, obstea de la Posaga s-a mutat la Oasa, in Muntii Sureanu, la 1.400 de metri deasupra lumii. Dupa alti cativa ani de nevointe, monahul Moise Iorgovan a inceput un proiect cultural, care avea sa-l acapareze total: o cronica documentara, filmata si scrisa, despre suferintele din inchisorile comuniste din Romania si Basarabia, marturisite de fosti detinuti politici. Un demers nobil si temerar, despre frumusetea credintei in temnita.

– Parinte, de cativa ani incoace ati schimbat chilia manastireasca pe arhivele Securitatii si truda in obste pe manuirea reportofonului si a camerei video. Cum v-ati apropiat de suferintele inchisorilor comuniste?

– Pe cand eram student, am citit “Jurnalul fericirii” al lui Nicolae Steinhardt, care m-a impresionat foarte mult. Tot pe atunci mi-a crescut interesul pentru memorialistica si, dupa o vreme, nu m-am multumit cu carti, ci am vrut sa-i cunosc pe cei care isi publicau amintirile din inchisoare. Primii fosti detinuti pe care i-am cunoscut au fost doi preoti in Hunedoara, Parintele Oprea Craciun de la Cincis si Parintele Ioan Sabau, din Folt, amandoi mari duhovnici. Ei au inceput sa-mi deschida ochii cu adevarat. Pe urma, am ajuns la Parintele Iustin Parvu de la Petru Voda, care ulterior mi-a devenit duhovnic, si l-am cunoscut pe Parintele Gheorghe Calciu. Incet, incet, am realizat ca sunt goluri mari in informatia publica, privind credinta celor din inchisori si marturisirea lui Hristos, pe care au facut-o, unii cu pretul vietii. Asa m-am hotarat sa adun documente pentru o carte despre Valeriu Gafencu, dar nu pentru public, ci pentru mine, ca sa ma dumiresc. Parintele Calciu, pe care l-am invitat la manastirea Oasa, in 2004, m-a incurajat sa o scriu si sa o public, sa le impartasesc si altora ce am aflat. IPS Andrei Andreicut, arhiepiscopul Albei pe atunci, mi-a dat binecuvantare si sprijin. La fel, parintele Iustin Miron, staretul manastirii Oasa. Documentandu-ma pentru cartea despre Gafencu, am aflat despre foarte multe alte vieti pilduitoare de oameni exemplari, despre o credinta foarte puternica si frumoasa in temnita. Asa mi-a venit ideea sa fac un Pateric al puscariilor comuniste, o carte cu vieti de oameni imbunatatiti sau sfintiti in temnita. Am luat binecuvantare si pentru aceasta lucrare si am mers mai departe. (…)

– Toate astea te formeaza si duhovniceste…

– Da, intr-un fel, pentru ca ai modele si ajungi sa cunosti mai bine Ortodoxia. Iti schimba mult viziunea. De pilda, pe vremea cand ma convertisem, in studentie, eram foarte dur si intransigent in credinta mea, voiam ca toti sa se schimbe odata cu mine, si repede. Nu mai aveam rabdare cu nimeni, iar relatiile cu ceilalti sufereau. Or, in acest nesfarsit pelerinaj al meu pe la supravietuitorii puscariilor comuniste, am inteles ca Ortodoxia inseamna, in primul rand, dragoste si intelegere fata de neputintele celorlalti, si ca eu trebuie sa mi-i apropii, sa fac primul pas catre ei.

– Dupa 22 de ani de la caderea comunismului, oare mai intereseaza pe cineva ce s-a intamplat in acel regim?

– Exista un interes pentru acest capitol de istorie, dupa cum o arata tirajele mari vandute din cartile de profil. Iar in discutiile mele de la om la om, am constatat in randul ortodocsilor o mare asteptare si o cautare a literaturii despre credinta in puscarie. Apoi, demersul meu nu e unul strict istoric, ci si duhovnicesc. In inchisori s-a suferit pentru Hristos, iar multi au supravietuit numai datorita credintei lor. Cred ca sunt foarte multe lectii de invatat din aceasta istorie, mai ales pentru ca prezentam toate materialele intr-o cheie spirituala. Bineinteles, nu sunt biografii romantate, care doar sa trezeasca evlavia cititorului, ci lucruri serioase: marturii, documente, extrase din alte scrieri care completeaza sau sustin afirmatiile unor intervievati… Dar toate puse in pagina cu suflet, asa cum le-am primit de la cei care au marturisit.

As fi bucuros daca cititorul, dincolo de nivelul asta prim, al unor intamplari extraordinare, al unor minuni, al unor destine fioroase, ar ajunge la o intelegere adanca a credintei in Dumnezeu, a relatiei cu aproapele, a rostului unui neam…

Pentru ca, dupa cum spunea Parintele Roman Braga, care a trecut prin groaznicul experiment al “reeducarii” de la Pitesti:

“Nu are sens sa vorbim despre ororile care au fost prin inchisori, ci despre biruintele noastre sufletesti, care s-au intamplat acolo”.

Aceste marturii poarta in spate o jertfa si o putere dumnezeiasca si, odata ce le-ai citit sau auzit, nu poti ramane indiferent. Sa va dau un exemplu. Cineva mi-a cerut prin posta cartea despre Valeriu Gafencu, Sfantul inchisorilor, si, dupa ce a citit-o, mi-a scris:

Parinte, am stat o noapte sa citesc cartea si am plans asa cum n-am mai plans din copilarie. Mi-am dat seama ca, prin comparatie cu crucea lor, crucea mea nu e decat o surcica. Spun asta pentru ca ma hotarasem, cu doua zile inainte, sa-mi parasesc cei doi copii si sotul care e alcoolic si se poarta foarte rau cu mine si ma bate. Iar acum, am inteles ca daca cei din inchisori au rabdat, cu credinta, grozavii mai mari, pot rabda si eu, iar Dumnezeu se va milostivi de mine”.

(…)

– Aveti date care sa justifice, fara drept de apel, canonizarea unora dintre cei care s-au jertfit in inchisorile comuniste?

– Eu am o perspectiva mai larga asupra a ceea ce as numi lectia de spiritualitate a rezistentei anticomuniste, in care intra si sfintii inchisorilor, care-si asteapta canonizarea, si luptatorii din munti, si cei trecuti prin “reeducari”, si cei deportati, si femeile care au intrat in inchisoare, dar si mamele, sotiile si surorile celor care au fost inchisi. Pentru ca astazi vorbesc foarte multi de canonizarea sfintilor din inchisori, ca si cum asta ar fi totul. Or, nu e totul. Cu date certe, nu stiu daca am putea canoniza 20 de persoane (eu sunt de parere ca trebuie canonizate cateva varfuri, cum e Valeriu Gafencu, iar pentru ceilalti trebuie facuta o zi de pomenire comuna, pentru ca sunt mult mai multi, dar n-ai probe pentru toti).

Eu cred ca sunt mult mai multe lucruri de invatat, din punct de vedere duhovnicesc, si de la fosti detinuti, care nu sunt sfinti. De exemplu, am putea invata iertarea. D-na Aspazia Otel Petrescu, fosta detinuta politic, spunea:

“E cumplit sa afli pe propria piele ca nu exista Inviere fara rastignire, dar la capatul suferintelor, mucenicii au primit darul de a iubi si de a ierta”.

Fara sa vrea, calaii comunismului au slefuit o generatie capabila sa ierte. In opinia mea, asta e cea mai importanta lectie pe care o invatam din toate aceste marturii stranse de mine. Pentru ca altfel n-as fi facut decat sa sporesc cantitatea de oroare din lume. Suferinta, daca nu este cuminecata cu iertarea, se transforma intr-un pacat: in tinerea de minte a raului.

Si aici, si noi, ortodocsii, mai avem foarte mult de lucrat cu noi insine. Suntem foarte incrancenati deseori, pentru ca ne oprim numai la partea de oroare, de durere, fara sa vedem transfigurarea.

De la un fost detinut politic basarabean, am cules o vorba, cu adevarat de Pateric de secol XX:

“Comunismul mai are o singura sansa sa supravietuiasca: prin ura, prin razbunarea, prin raul din sufletele noastre, pe care le-a semanat decenii la rand”.

Ar fi bine sa meditam la asta si sa ne deschidem sufletele spre iertare.

(…)

– Seria “Sa nu ne razbunati!” debuteaza cu un volum de marturii despre deportarile romanilor basarabeni, care vine la pachet cu trei filme complementare. Ele se afla deja pe piata. De ce ati inceput cu Basarabia?

– Pentru ca Basarabia sub comunism este pentru noi aproape necunoscuta, pentru ca si cronologic, basarabenii au fost loviti primii de comunism, si pentru ca acolo comunismul a fost mai dur decat la noi. Despre suferintelor romanilor dintre granitele Romaniei de azi s-a scris si s-a vorbit destul de mult, dar despre ce au patimit basarabenii stim foarte putin. Intre filmele cu Basarabia va fi si unul despre prigoana religioasa, care acolo a fost devastatoare: din 1.200 de biserici, 200 au mai ramas deschise sub comunism; un preot la 10-20 de sate. Si a fost dublata de persecutia pe motive etnice, caci romanii din Basarabia trebuiau rusificati. Limba romana, identitatea romaneasca, alfabetul latin, istoria romaneasca au fost lovite cu forta urii.

Abia cand stai de vorba cu oamenii care au prins evolutia raului de la inceput, iti dai seama prin ce au trecut basarabenii, si ca Basarabia este cea mai mucenicita parte a pamantului romanesc. Spunea undeva Grigore Vieru un adevar cutremurator:

“Puneti una langa alta petele de sange de pe camasile noastre si veti avea harta Basarabiei”.

E o minune ca dupa ce au trecut prin acest proces de deznationalizare si ateizare, intr-o parte dintre ei, au mai ramas vii credinta si romanismul. Ar trebui sa le aflam drama si sa ne purtam cu ei cu mai mare delicatete si intelegere. I-ai scos din incendiu si le reprosezi ca sunt pe trei sferturi arsi! Dar cum sa fie altfel decat mutilati? Am sa va spun ceva, care poate o sa tulbure pe multa lume: intr-un fel, e mai bine ca re-unirea noastra s-a amanat. Si acum, daca s-ar face unirea, i-am dezamagi cumplit pe basarabeni. (…)

INTEGRAL LA SURSA

Legaturi: