ALICE VOINESCU – CURAJUL DE A FI LIBER ȘI NOBLEȚEA ÎMPOTRIVIRII: “Ajută-mă să nu urăsc, nici să mă încăpăţânez, nici să cedez din slăbiciune și lipsă de rezistenţă. Mă ofer Ţie să fiu instrument pentru ce vrei Tu”
60 de ani la mutarea la Domnul (†4 iunie 1961)
“Familia ortodoxă”, nr. 6/2020:
Alice Voinescu – curajul de a răspunde
Heinrich Faust e un om. Şi, ca orice om, e liber. Iar libertatea şi-o foloseşte din plin în scopul cunoaşterii celor pământeşti: Filosofia, Dreptul, Medicina şi Teologia. Numai că toată cunoaşterea îi devine brusc un nonsens atunci când descoperă că lumea muritoare este limitată. „Şi-acuma, biet nebun, stau fără rost/ La fel de înţelept precum am fost./ Magistru-mi zic, şi Doctor chiar,/ Şi de vreo zece ani măcar/ în sus şi-n jos, fără popas,/ îmi duc mereu discipolii de nas/ Dar nu putem să ştim nimic, văd bine!/ Iar inima se face scrum în mine“. Cam acesta este momentul în care Mefisto îşi face apariţia pentru a-i propune ceva „inedit”. Sedus de noutate, Faust acceptă pactul cu diavolul, care-i promite „cunoaşterea absolută” în schimbul sufletului său.1 (S.C.)
Zăcea de vreun an in închisoare. Fusese arestată la 25 aprilie 1951 pentru participarea la conferinţele de rezistenţă intelectuală („Universitate liberă”), organizate clandestin de Petru Manoliu. Încă era ţinută nejudecată la Jilava, in condiţii inumane. Fiind chemată la o nouă anchetă, ofiţerii se simt înfruntaţi de nobleţea ei şi caută să-i zdrobească acea hotărâre pe care i-o citeau în ochi, în gesturi şi-n cuvinte.
La 66 de ani, era o fire categorică, mereu gata de ripostă, un intelectual care se definea după alte criterii decât „omul nou”. De altfel, avea un întreg trecut burghez, „compromiţător”. Tatăl său era avocatul Steriadi, doctor în Drept la Paris. Ea însăşi urmase cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, audiindu-i pe Titu Maiorcscu, Constantin Rădulescu-Motru, Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu şi Nicolae Iorga. Îşi luase licenţa în Filozofie cu Titu Maiorescu, ca apoi să plece la studii în Germania şi Franţa. Obţinuse doctoratul în Filozofie la Sorbona şi se întorsese în ţară, refuzând o catedră la o universitate în SUA şi un post de lector la Paris. Ca profesor titular de Estetică şi Istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, susţinuse şi o serie de conferinţe de impact. Iar acum, la vârsta senectuţii, era anchetată de nişte agramaţi.
Enervat de argumentele ei, zbirul ridică palma să o lovească. Îndârjită de-o asemenea obrăznicie, Alice Voinescu îl înfruntă: „Să nu îndrăzneşti să dai în mine, că-mi zdrobesc capul de pereţii aceştia şi-o să mă ai pe conştiinţă!“. Şi zbirul se opreşte, ţintuit la jumătatea cursei de privirea fără teamă a acestei doamne.
„BISERICA NOASTRĂ VORBEŞTE MAI MULT SUFLETULUI NOSTRU”
Închisoarea este un timp al reflecţiei, al adâncirii în sine şi al rememorării propriei vieţi. Sunt momente pe care nu le-ai observat prea atent, nu te-ai oprit în dreptul lor, ci le-ai lăsat neînţelese, neadâncite. La început ţi-e greu să înţelegi universul carceral, fiindcă niciodată nu te-ai gândit că vei ajunge aici. Şi mai ales la vârsta de 66 de ani. Dar temniţa te poate înghiţi oricând. Şi oricum nu vei fi pregătit. Te vei întreba cum tu, fiinţa liberă, ai căzut în această capcană a morţii, a urâtului şi a suferinţei extreme. E o iluzie că te poţi linişti în închisoare. Ca să te poţi linişti trebuie să evadezi. Uneori, cu rugăciune. Alteori cu poezie şi creaţie. Iar câteodată, cu rememorarea propriei vieţi. Exact în această clipă se strecoară un „câteodată”.
E timpul studenţiei, iar Alice se află in centrul universitar din Marburg. Nu-i uşor să se familiarizeze cu filosofia renumitului profesor H. Cohen, care o şi avertizează că substanţa gândirii sale filosofice îi poate provoca procese de conştiinţă din cauza religiei ei creştin-ortodoxe. Răspunsul dat lui Cohen a fost prompt: „Domnule Profesor, sunt destul de bine statornicită în credinţa mea“.
Ea, Alice Voinescu, e o fiinţă reactivă. Nu poate lăsa lucrurile să curgă fără să le dea sensul propriei reacţii. Şi în 1936, la Oxford, când a fost invitată, tot reacţie a fost. Poate una la fel de importantă ca în faţa Profesorului Cohen. Nu a exprimat nimic verbal, ci lăuntric. Fiindcă acolo a avut, mai clară ca niciodată, conştiinţa apartenenţei sale la un spaţiu spiritual distinct: acolo a avut revelaţia eclesialităţii în Ortodoxie. Plângea în sine de dorul Bisericii Ortodoxe. Îşi aminteşte limpede acum cuvintele topite în gând:
„Desigur, în Biserica noastră poate fi dezordine, neglijenţă, dar e a noastră; Biserica noastră are căldură, deşi la slujbă nu întâlneşti ordinea şi solemnitatea catolică; Biserica noastră vorbeşte mai mult sufletului nostru“.
De atunci, din acel moment a devenit ortodoxă practicantă, nemailipsind de la nici o slujbă.
METABOLISMUL REACŢIEI
Nu a acceptat niciodată tăcerea decât ca reacţie virulentă, ca ţintuire mută a unei infamii. De fapt, nu poţi legitima tăcerea decât într-un astfel de context. Ce anume te îndeamnă să reacţionezi? Fondul tău lăuntric. Poziţiile fundamentale pe care le-ai dobândit în familie, prin instrucţie universitară, prin lectură. Mântuitorul Însuşi a reacţionat atunci când slujitorul arhiereului L-a pălmuit: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18:23) Nici acum nu-i poate lipsi reacţia, în închisoare fiind, după cum nici în 1940 nu putuse sa tacă, luând atitudine publică, de la catedră, împotriva asasinării lui Nicolae Iorga de către legionari. Era un context inflamat politic şi ar fi putut avea de suferit, dar nu i-a păsat. „Moartea Domnului Iorga m-a exasperat. De la mişelia asta nu mai cred în ordine şi linişte“.
Sunt notaţii fulgurante de jurnal care-i vin în minte. E poemul legăturii personale, vii, cu Dumnezeu:
„Ajută-mă să nu urăsc, nici să mă încăpăţânez, nici să cedez din slăbiciune și lipsă de rezistenţă. Mă ofer Ţie să fiu instrument pentru ce vrei Tu“.
Reacţia e semnul vitalităţii lăuntrice. Cum se naşte ea? Din dialogul continuu în propria inimă. Încredinţându-I Lui stările tale, temerile, neputinţa.
„Azi sunt foarte obosită. Mă las în mâinile Tale, Doamne, fiindcă nu am nici o picătură de energie în mine. Zilele trecute Te iubeam din victorie, azi din înfrângeri“.
Astfel te echilibrezi. Îl iei pe Domnul părtaş vieţii tale, împărţi cu El poverile şi bucuriile, te sfătuieşti neîncetat şi înaintezi pe un drum pe care, altfel, e imposibil de răzbătut nevătămat. Fiindcă sunt multe răni şi sfâşieri care vin de la cei apropiaţi. Şi cum să procedezi atunci când te simţi copleşit, când nu mai ai energia omenească să nu te clatini în faţa răutăţii? Glăsuieşti în taină:
„Doamne! Eu nu mai pot face nimic pentru omul acesta! Ţi-l încredinţez Ţie. Ajută-l, linişteşte-l, fă-l mai om! Doamne, fie-Ţi milă de noi! Câteodată nu mai am puterea să rezist la atâta ură şi vrăjmăşie!“.
Iar bucuria ta e şi a Lui, e împreună-călatoria învăluită în iubire şi dăruire, in mulţumire şi recunoştinţă, fară de care ai rătăci sensul vieţuirii tale:
„Verdele, culorile! Soare, primăvară, tinereţe – Doamne, le iubesc. Aş vrea să le iubească toţi! Aş vrea să Te lăudăm, să Te căutăm cu toţii, să Te iubim imens. Doamne, fă să Te pot servi în tot ce fac!“.
„UN LICHELISM FLAGRANT”
Toate aceste file de jurnal se adâncesc în închisoare şi devin vii. File ale unei inimi deschise către voia lui Dumnezeu. Dar ceea ce-i uimitor e că exerciţiul dialogului coboară tot mai în adânc, mai în adânc ca niciodată şi odihneşte nespus. Până la urmă, Domnul are pedagogia Lui iubitoare. Din clipa-n care o înţelegi, nu mai contează trecerea timpului. Fiinţa ţi se mută pe un alt plan, iar inima ţi se umple de recunoştinţă.
„Dă-mi Tu rândul pe care îl vrei pentru mine! Nici mai sus, nici mai jos. Să nu mă aşez eu decât unde vrei Tu să fiu. Îți mulţumesc, Doamne, pentru libertatea spirituală în care m-ai aşezat. Altădată m-aş fi chinuit într-o asemenea ocazie. Acum sunt liniştită. Doamne, Îţi mulţumesc şi Te iubesc şi mă închin Ţie!“.
În 1948, Alice Voinescu avea să sufere enorm. A plâns. A deznanădăjduit. Fusese pensionată forţat în urma reacţiei fireşti de a-şi apăra valorile – nu ca pe nişte relicve ale „societăţii burgheze”, ci ca pe dobândiri lăuntrice – încredinţată fiind că, păstrându-le, rămâne om. „O ţară care-şi reneagă trecutul nu are viitor“. Ştia că noul regim nu va digera aşa ceva, dar nu se putuse abţine. Trebuia să o spună, fiindcă toate valorile societăţii tradiţionale româneşti erau persecutate, iar cineva trebuia să sară în apărarea lor. Cum ar fi putut să reziste remuşcărilor dacă ar fi tăcut? Atitudinea ei se justifica astfel:
„Dacă totuşi mă încăpăţânez în poziţia mea, e că metodele întrebuinţate de comunism sunt inumane, şi pentru că azi aceste metode se petrec pretutindeni unde comunismul a pus piciorul. Nu neg generozitatea principiilor comuniste, dar rezist formei lui actuale, barbare şi primejdioase pentru umanitate. La noi se mai complică şi cu o superficialitate, un lichelism flagrant. Lichelele sunt în toate partidele, dar mă scârbesc mai ales când vor să fie şi reformatoare“.
MOŞTENIREA LUI ALICE VOINESCU
Ce înveţi de la Alice Voinescu? În primul rând, înveţi să fii liber. Să ai o reacţie atunci când înlăuntrul tău se insinuează frica, şovăirea, renunţarea. A fi creştin nu înseamnă a fi resemnat, obedient, indiferent. Hristos îţi cere o reacţie, cât de mică. Aşa că nu te ascunde în argumente mefistofelice, ci împotriveşte-te cu toată tăria celor ce vor să-ţi confişte libertatea.
Înveţi să fii hotărât. Şi înţelegi că acum te poţi împotrivi. Acum poţi reacţiona. Mâine poate fi prea târziu. Mefisto pândeşte din umbra fiecărei întârzieri, din ungherul fiecărei amânări. Nu te amăgi gândind că sunt altii care luptă pentru patrimoniul tău simbolic sau că nu e chiar momentul unei lupte, când fiecare clipă e o luptă.
Înveţi să fii pildă vie. Şi, dacă nu găseşti suficientă energie lăuntrică pentru a avea o reacţie la ceea ce-ţi confiscă valorile, atunci gândeşte-te la copiii tăi, care aşteaptă de la tine un semn că eşti viu şi că tot ce le-ai spus despre Hristos, credinţă, adevăr, libertate n-au fost vorbe goale, ci însăşi viaţa ta. Copiii tăi vor să primească în inima lor plămada gândului tău de asumare şi de înfruntare deschisă în numele Dumnezeului de Care le-ai tot spus din pruncie. Dacă idealul tău s-a voalat şi nu mai înţelegi pentru ce să lupţi pe acest pământ, atunci fă-o măcar pentru copiii tăi, care vor sa vadă în tine un adevărat părinte, un om viu, luptător, nu unul care bate în retragere. Copiii tăi vor să te respecte – arată-le că au pentru ce. Patrimoniul simbolic trebuie apărat şi dat mai departe. Pentru asta lupţi, pentru asta trebuie să ai atitudine.
Nu face din copiii tăi o generaţie decapitată, nu le transmite handicapul renunţării la luptă, blazarea, instinctul patologic de supravieţuire indiferent de condiţii. Transmite-le forţa, entuziasmul luptei, încrâncenarea, dârzenia. Luptând, nu-ţi va fi ruşine să priveşti în ochii copiilor tăi. Luptând, nu-ţi va fi ruşine să priveşti în ochii lui Hristos. Nici Hristos nu Se va ruşina de tine în faţa Tatălui. Nici copiii tăi nu te vor dispreţui.
Biserica însăşi are nevoie de tine să fii mădular viu, integru, vertebrat. Familia ta creştină te responsabilizează. Redă-i valorile prin lupta ta, prin voinţa ta neclintită. Biserica te aşteaptă să fii următor strămoşilor tăi vrednici. Fii conştient că traversezi un moment istoric deosebit de important. Şi de reacţia ta depinde aşezarea evenimentelor de-acum înainte. Aşa că nu abandona, nu te ascunde, nu şovăi, ci luptă-te după principiul: „Hristos — sau nimic!”.
Sergiu Ciocârlan
1 Goethe, „Faust”, traducere de Ştefan Aug. Doinaş (Ed Univers, 1982).
***
Din emisiunea “Alice Voinescu – nobletea impotrivirii”, realizator Vasile Alecu (2010), in ciclul “Rezistenta prin cultura”:
Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin – d. 4 iunie 1961 București) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata şcoala filozofică neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră şi a petrecut un an şi şapte luni de închisoare la Jilava și la Ghencea. După detenţie, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costeşti de lângă Târgu Frumos până în 1954.
A creat Catedra de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. A publicat cărţi de filosofie, estetică şi teatru. Postum îi apare şi masivul „Jurnal”, care acoperă perioada interbelică şi cea comunistă.
Jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde însemnări despre personalităţii ale culturii, întâlniri cu prietenii, printre care s-au numărat de-a lungul vieţii: André Gide, Roger Martin du Gard, Paul Desjardins, Ernst Robert Curtius, Eugenio d’Ors — la Pontigny, în Franța, iar în România — Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta Sadova, Mircea Şeptilici, Gala Galaction, Vladimir Ghika etc. A fost comparat imediat de criticii literari cu jurnalul unei alte intelectuale interbelice, Jeni Acterian. De altfel, Jeni Acterian era o mare admiratoare a lui Alice Voinescu, pentru modelul său de feminitate şi verticalitate morală. Din păcate, soţul ei (Stello Voinescu — cunoscut avocat în epocă) a înţeles-o prea puţin, preferând compania altor doamne, mai puţin dotate din punct de vedere intelectual, fapt mereu subliniat de autoarea jurnalului. Jurnalul (care numără aproape 900 de pagini) stă la baza piesei de teatru „Alice nu ştie să moară”, scrisă de Gheorghe Truţă, pusă pentru prima dată în scenă de regizorul Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional din Craiova.
Legaturi:
“NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
N. STEINHARDT: Trei solutii “laice” de iesire dintr-un spatiu concentrationar (totalitar)
***
TU POTI FI URMATORUL REEDUCAT! – fragment din “Intoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide
Povestiri pline de lumina, dar si de durere, cu IOAN IANOLIDE
Cronica prigoanei: 50 de ani de la PROCESUL INTELECTUALILOR (I)
Aripi primești din articolul acesta; aripi! Ce forță teribilă e omul în Hristos! Mare este Dumnezeu cu toți slujitorii Lui: Sfinții, Cuvioșii și Mărturisitorii lui! Mulțumim pentru (re)amintirea acestui articol din “Familia ortodoxă’, dar și pentru celelalte! Așa arată iubirea (cea adevărată)! Îmbrățișări în Hristos!
Da, neofilia si magia stiintei/tehnologiei actuale o sa cuprinda minti nestiutoare, prea slabe sa reziste impactului noutatii care va ucide vechiul, referinta la valoare. Sper sa gresesc, dar din cate inteleg eu spre asta se tinde-universalizarea stiintei care “stie tot” si suprimarea individualitatii/a gandirii critice.