ASPAZIA OȚEL-PETRESCU, cu un an înaintea nașterii în ceruri, pentru “Familia ortodoxă”: “Noi, oamenii, nu înţelegem că NOI TRĂIM UNII PRIN ALȚII, unii cu alţii. Noi NU SUNTEM DE CAPUL NOSTRU, formăm un tot. Fiecare dintre noi avem această datorie, SĂ FACEM POCĂINȚĂ PENTRU ÎNTREGUL NEAM”

23-01-2018 Sublinieri

(sursa foto: Anca Larisa)

Suntem la o treaptă atât de jos de cădere în abisul apostaziei, încât numai bunul Dumnezeu ne poate salva la ora actuală. Sunt sigură că va interveni, ne va da o cale de catharsis, cum zic grecii, de purificare, care va fi dură. Sunt convinsă de lucrul ăsta, dar va trebui să o primim şi va trebui să fim vrednici de mila şi îndurarea bunului Dumnezeu”.

***

***

A plecat la Domnul cea care a arătat prin viața sa că menirea noastră este să facem urâtul suportabil, să-l transfigurăm, indiferent de cât de greu ar fi, pentru că efortul transfigurării ne face mai buni!

Dumnezeu să vă ierte, Doamna mea, Aspazia și în rândurile drepților să vă așeze pentru că MULT AȚI IUBIT!…

***

***

Revista “Familia ortodoxa”, nr. 1 (96)/ 2017:

Aspazia Oţel-Petrescu: „Dumnezeu poate să întoarcă orice rău în bine

Doamna Aspazia este omul care nu învaţă din cuvintele altora, ci din experienţa propriei vieţi. Şi poate de aceea cuvântul său are o asemenea putere, o asemenea luciditate. Domnia sa este unul dintre ultimii supravieţuitori ai unei generaţii de mărturisitori pentru rugăciunile cărora am ieşit din comunism. Avem însă multă nevoie ca Domnul să ridice astfel de oameni şi pentru zilele noastre, ca să ne putem elibera de fantasmele noului totalitarism numit divertisment, corectitudine politică şi consumism. Oare mai este nevoie de un nou război, de o nouă prigoană pentru ca să înţelegem şi să le urmăm celor care au trecut prin iadul lagărului comunist? (G.F.)

– Doamnă Aspazia, aţi suferit foarte mult în temniţele comuniste. Care este rolul suferinţei pentru mântuire?

– A fost esenţial. Am învăţat în închisoare că suferinţa, de fapt, este o treaptă de iubire a bunului Dumnezeu. Suferinţa nu este o pedeapsă – suferinţa este o cale de catharsis, de purificare. Suferinţa ne curăţă de ceva ce noi am greşit. În momentul în care înţelegi lucrul ăsta şi îţi însuşeşti suferinţa ca atare, dintr-odată ea devine suportabilă. Suferinţa înseamnă durere; durerea nu dispare – frigul rămâne frig, foamea foame, teroarea teroare, batjocura batjocură, şi aşa mai departe –, dar devine teribil de suportabilă, pentru că simţi într-adevăr binecuvântarea Domnului în suportarea acestei suferinţe, te înfrăţeşte cu suferinţa Mântuitorului Iisus, Care S-a întins pe cruce pentru mântuirea sufletelor noastre. Te simţi cumva părtaş la povara pe care Mântuitorul o duce în faţa Tatălui Ceresc pentru întreaga lume, şi pentru tine. Eşti cumva părtaş la marea suferinţă a Mântuitorului, deci suferinţa capătă un sens transcendental, mistic, tainic.

Nu pot să vă spun cu câtă uşurinţă poţi să suporţi, oricât de mare ar fi povara încercării care ţi se dă. Părintele Dimitrie Bejan a găsit cea mai potrivită metaforă pentru această trăire, pentru acest fel de a trăi suferinţa; el a vorbit despre bucuriile suferinţei. Ar părea să fie un paradox, dar nu este. În momentul în care conştientizezi care este sensul suferinţei – că din mare iubire Dumnezeu ţi-o dă ca să te ajute să recuperezi ceea ce ai stricat din armonia Planului divin –, nu se poate descrie bucuria aceasta. Noi dârdâiam de frig, dar eram fericite. Această suferinţă era cumva eliberatoare, ne dădea o demnitate, o nobleţe, o trăire mistică.

„A trăi suferinţa ca o bucurie şi ca o înnobilare…”

– Este foarte interesant ce spuneţi, dar este foarte greu de înţeles pentru cei care nu au trecut prin astfel de experienţe…

– Nu ştiu, cred că experienţa aceasta, de fapt, ne este dată tuturor, pentru că noi traversăm această „vale a plângerii”, care este, de fapt, o trecere între două momente importante, între două vremi, cum ne-am exprima în termeni teologici: vremea naşterii şi vremea morţii. În acest interval de timp noi trecem printr-o serie întreagă de încercări, nu neapărat ca o cale de purificare, ci ne mai sunt date încercările şi ca temă de rezolvat, ca teză de iubire. Sunt teste de iubire, pe care noi trebuie să le trecem.

Oamenii, din păcate, nu conştientizează lucrul acesta, dar a trăi suferinţa ca o bucurie şi ca o înnobilare, ca o nobleţe, este la îndemâna oricui. Dar noi nu conştientizăm lucrul ăsta, avem inima împietrită, am pierdut această sensibilitate. Sunt foarte multe căile de a pierde un dar divin. Motivul cel mai la îndemână este indiferenţa noastră: nu suntem conştienţi cine suntem, de unde venim, unde mergem, care e menirea noastră, preocupările noastre sunt foarte limitate. Din păcate, Psalmul 38 este valabil pentru foarte multă lume: ducem o viaţă instinctuală, pierdem duhul trăirii, duhovnicia, trăim ca animalele, instinctual – ne sculăm, ne culcăm, bem, mâncăm, ne bucurăm…

„Eu îţi dau ceea ce tu alegi”

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră dragostea în perspectiva vieţii pe care aţi avut-o până acum?

– Din păcate, viaţa mea este absolut identică cu viaţa oricăruia dintre noi: o viaţă plină de rătăciri. Poate, cu timpul, am încercat să devin mai conştientă, mai lucidă, dar piedici am avut cât lumea.

Bunicile noastre aveau dreptate când ne spuneau într-un fel metaforic, ca noi, copiii, să înţelegem, că noi suntem între doi îngeri: unul alb şi unul negru; ăla alb stă pe umărul drept şi ăla negru stă pe umărul stâng, şi ascultăm când de unul, când de celălalt. Aşa este, de fapt, viaţa noastră, dacă ne gândim bine: e foarte puţină luciditate şi conştiinţă şi trăire în cunoştinţă de cauză, ca să zic aşa. De cele mai multe ori, suntem victimele impulsurilor. Avem un impuls bun, cineva ne împinge şi facem un lucru bun; sau avem un impuls rău, cineva ne împinge şi facem un lucru rău.

Sfântul Apostol Pavel exprimă foarte clar lucrul ăsta: „Doamne, fac răul pe care îl urăsc din toată inima şi nu-l voiesc, şi nu fac binele pe care îl doresc” (cf. Romani 7:19) – din cauză că ascultăm de aceste impulsuri care ne vin de la cele două duhuri, cel bun şi cel rău, şi noi suntem incapabili să deosebim între ele. Părintele Cleopa spunea că trebuie foarte multă subţirime de trăire, de afectivitate pentru bunul Dumnezeu ca să ne dăm seama de câte ori este lângă noi şi de câte ori Îl respingem, cum spunea Părintele Arsenie Boca, prin micimile noastre. Nu ne dăm seama cât de mult ne iubeşte, cât de mult este lângă noi, cât de mult Îl îndepărtăm şi cât de des alegem – în virtutea liberului-arbitru, care este cel mai mare dar cu care bunul Dumnezeu ne-a înzestrat omenescul nostru –, (…) pe cel rău. Or Dumnezeu i-a zis omului, din momentul Creaţiei i-a zis: „Tu alegi, tu numeşti. Alegi binele, vei avea bine; alegi răul, vei avea rău. Eu îţi dau ceea ce tu alegi”.

„Duplicitatea e mai periculoasă decât păcatul în sine”

– Aţi vorbit mai devreme despre bucuriile suferinţei. După ce aţi ieşit din închisoare, vi s-a mai întâmplat să trăiţi bucurii asemănătoare cu cele din închisoare?

În momentul în care am ieşit în lume, în mulţime, toată bogăţia care am acumulat-o noi acolo s-a diluat. Am intrat în duhul lumii. Noi nu ne-am dat seama acolo că, prin trăirea noastră, prin conştientizările la care am ajuns treptat, noi am transformat celulele noastre în chilii. Asceza ne era impusă, e adevărat, dar noi am acceptat-o. Viaţa aceasta severă, de asceză impusă, dar pe care noi am acceptat-o cu bucurie şi cu putere de iertare, ne-a dat o zestre sufletească pe care, ajunşi din nou în lume, am pierdut-o, s-a diluat. Asta a făcut posibil ca să fie mulţi dintre bărbaţi, de pildă, care să zică: „Mi-e dor de Aiud. Cum poate să îţi fie dor de infern? Pentru că ceea ce ne-a oferit nouă comunismul era infernul cel mai tipic, ca să zic aşa. Dar era adevărat: era o zestre duhovnicească pe care noi am agonisit-o acolo, şi care s-a păstrat tocmai datorită acestui contact permanent cu nevoia de-a fi lângă Domnul, cu dorul pe care-l aveai întotdeauna – tot felul de doruri, pentru că erau şi lumeşti, şi duhovniceşti; erau de toate, dar erau doruri şi erau satisfăcute numai de prezenţa bunului Dumnezeu. Toate lucrurile acestea, în viaţa lumească, s-au risipit.

Ceea ce am păstrat, însă, pentru ce am avut noi o permanentă recunoştinţă că Dumnezeu ne-a dat o asemenea încercare şi posibilitatea unei asemenea trăiri şi a unei asemenea descoperiri, ca să zic aşa, este că noi arătam, totuşi, diferiţi faţă de cei de afară. De ce? Noi nu am dus o viaţă ambiguă, noi nu am zis precum cei de afară: „Zicem ca ei, facem ca noi”, dar facem mai puţin ca noi – deci o viaţă duplicitară. Noi am fost scutiţi de duplicitate, şi asta a fost cel mai mare câştig pe care l-am avut noi din viaţa în închisoare.

Am primit atunci cu foarte multă luciditate una din caracteristicile pe care le are lucrarea bunului Dumnezeu. El singur, bunul Dumnezeu, este Cel care poate să întoarcă orice rău în bine. Singurul lucru pe care Îl cere de la noi este ca să cerem lucrul ăsta, să fim conştienţi că avem nevoie de el şi să îl cerem. Afară, contactul acesta permanent – Doamne, învaţă-mă îndreptările Tale! Doamne, înţelepţeşte-mă cu îndreptările Tale! Doamne, luminează-mă cu îndreptările Tale!, – lucrul acesta a dispărut. Dar am păstrat toţi o imensă recunoştinţă că, cel puţin acolo, în închisoare, toate lucrurile pe care le-am trăit acolo au fost plata, recompensa în faptul că noi nu am fost persoane duplicitare.

Să ştiţi că duplicitatea e mai periculoasă decât păcatul în sine. Păcatul în sine este evident, conştiinţa îţi arată clar, te mustră, ceva nu ai făcut bine. Duplicitarul se împacă cu păcatul – e cea mai urâtă viclenie din câte foloseşte diavolul pe spinarea bietului om.

„Nu înţelegem că noi trăim unii prin alţii”

– Aveaţi şi alte idealuri, se făcea altă educaţie atunci. Aţi putea face o comparaţie între modul cum se făcea educaţie pe vremea dumneavoastră şi modul cum se face educaţie astăzi?

Noi am avut o oarecare pregătire, noi chiar am cerut ca pentru învierea neamului românesc să depunem o jertfă. Şi Dumnezeu ne-a chemat la jertfă; ne-a ascultat, ne-a chemat, ne-a zis: „Aţi făcut această făgăduinţă, aveţi această disponibilitate – iată, Eu vă chem la jertfă”. Deci am avut o oarecare pregătire.

Dar pregătirea adevărată, profund creştină, mult mai aproape de ceea ce înseamnă trăirea, am căpătat-o în închisoare. Ea a fost şcoala noastră, pentru că creştinismul nu este concept, nu este principiu, nu este conferinţă; este trăire, este fapta cea bună pe care trebuie să o faci la fiecare pas şi să eviţi fapta cea rea. Sensul duhovnicesc, mistic al creştinismului noi l-am căpătat în închisoare.

– Mi-aţi spus că părinţii v-au susţinut în drumul pe care l-aţi ales. Ne puteţi detalia?

– În închisoare, datorită lui Radu Gyr, am avut o revelaţie, pentru care îi sunt recunoscătoare şi care a fost pentru mine un miracol repetat de două ori – confirmat în viaţa de libertate. Prin poezia lui, „Scrisoarea tatii”, eu am realizat ce se întâmplă cu părinţii noştri. Noi suntem chemaţi la jertfă. Mai mult sau mai puţin, ne pregătim să răspundem acestei chemări, dar ce se întâmplă cu cei care ne iubesc pe noi nu ne gândim.

Într-o zi, eu eram foarte marcată în ziua aceea de un dor nespus de mama. Aş fi vrut să am posibilitatea măcar o clipă, o frântură de secundă să văd unde este, ce face ea, ce gândeşte ea, ce simte ea. Şi în clipa aceea, în mod cu totul miraculos am primit în închisoare, prin Morse, am primit „Scrisoarea tatii”. Când am ajuns la strofa care spune: Aprind o lumânare la iconostas, / Cad lacrimile tale din lumânare – strofa aceasta arată cât de prezentă era pentru tată suferinţa copilului şi cum el mergea pas cu pas pe urma acestei suferinţe, el spune: Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas, / Şchioapeţi alături, în fiare. / Aprind o lumânare la iconostas, / Cad lacrimile tale din lumânare atunci s-a deschis dintr-odată o „fereastră” şi am văzut-o pe mama într-un colţ de biserică, cu o lumânare aprinsă, rugându-se şi plângându-mi destinul. Atunci am realizat că mama duce acelaşi surghiun – în alt fel, bineînţeles, dar ca intensitate era acelaşi surghiun pe care îl duceam eu – şi am realizat că jertfa mea, de fapt, a implicat şi jertfa celor care mă iubeau şi că, de fapt, noi, oamenii, nu înţelegem că noi trăim unii prin alţii, unii cu alţii. Cuvântul cel mare care spune că orice om care se înalţă pe sine înalţă omenirea este adevărat. Noi, prin omenescul nostru, suntem împreună – ca să mă exprim cu o expresie caragialeană, com-pătimim împreună.

Atunci am înţeles cât de mult suferă mama mea şi am înţeles că noi nu suntem de capul nostru, formăm un tot. Aproapele nu este o noţiune, nu este un cuvânt – este o realitate. Întotdeauna, tot ceea ce facem noi influenţează şi proximitatea noastră.

„Asta este pregătirea pe care mi-au dat-o părinţii…”

– Cum erau părinţii dumneavoastră? Ce aţi învăţat şi ce apreciaţi cel mai mult la dânşii?

– Erau învăţătorii timpului aceluia, erau învăţători pe care scriitorii români i-au numit „apostoli ai neamului”. Ei se străduiau să dea copiilor educaţia cea bună, să îi înveţe că aparţin unui neam, că au o patrie şi că au un Crez, o credinţă, o Biserică, un Stăpân al sufletelor lor, pe Care trebuie să Îl respecte şi ale Cărui legi trebuie respectate. Asta este pregătirea pe care mi-au dat-o părinţii – şi pe care o dădeau absolut tuturor copiilor, nu au făcut deosebire între mine şi ceilalţi copii. Ce a dăruit tuturor copiilor mama mea, mi-a dăruit şi mie ca educaţie. A contat foarte mult.

Tata ne vorbea mai puţin. Nici mama nu era foarte vorbăreaţă, dar ne-a pus la îndemână întotdeauna cărţile, poveştile, tot ce ţine de instrucţie, de educaţie, ne-a pus la îndemână exact ce era potrivit vârstei noastre. Nu vă pot spune cât de mare însemnătate are lucrul ăsta. Mi-am dat seama încă înainte de închisoare de lucrul ăsta. De pildă, a însemnat enorm pentru mine să îl citesc pe Edmondo de Amicis în „Cuore” al lui exact la vârsta la care trebuia să îl citesc. Mi-am dat seama când am ajuns la facultate şi, fiindcă făceam Limba Română, a trebuit să fac doi ani de limbi romanice înrudite cu noi. Am făcut italiană şi am avut în studiu „Cuore”. A trebuit să predau la ora de pedagogie Edmondo de Amicis şi mi-am dat seama cum a fost percepţia mea de copil la Cuore, inimă de copil” şi cum era acum, când eram matură. Este esenţial ca copilul să citească toată lectura capitală pentru educaţia lui exact la timpul potrivit. Ei, asta au făcut părinţii pentru mine, mi-au pus întotdeauna la îndemână poezioara, povestioara, romanul care trebuia, la vârsta potrivită.

„Sunt sigură că Dumnezeu ne va da o cale de catharsis”

– Mulţi ne atrag atenţia că riscăm să ne pierdem ca neam. Cine şi ce credeţi că ne poate salva?

Suntem la o treaptă atât de jos de cădere în abisul apostaziei, încât numai bunul Dumnezeu ne poate salva la ora actuală. Sunt sigură că va interveni, ne va da o cale de catharsis, cum zic grecii, de purificare, care va fi dură. Sunt convinsă de lucrul ăsta, dar va trebui să o primim şi va trebui să fim vrednici de mila şi îndurarea bunului Dumnezeu. Altfel, vom duce o viaţă bună, dar animalică, crotaliaţi ca nişte animale…

Ar trebui să fim mult mai lucizi, să conştientizăm de ce am primit acea palmă de la Domnul. Dar Mântuitorul a prevăzut că aşa o să fie, a zis că vor veni vremurile cele negre când oamenii vor benchetui şi vor petrece, şi habar nu vor avea ce e de capul lor, ce se petrece cu ei.

– Cât de important este să ne rugăm unul pentru altul, dar şi pentru neam?

– Tocmai ce spuneam că noi nu suntem de unii singuri, deşi vremurile pe care le trăim ne pun sarcina responsabilităţii fiecărui individ în parte. Fiecare va trebui singur să hotărâm – dar toată umanitatea, toată omenirea suntem un unicat. E ca şi un trup omenesc: dacă tai un deget, suferă tot corpul. Aşa suntem şi noi. Trebuie să ne iubim unii pe alţii, să ne suportăm unii pe alţii, să ne ajutăm în depăşirea limitelor. Nu suntem singuri, nu trăim de capul nostru, suntem dependenţi unii de ceilalţi, fiecare cădere a noastră înseamnă căderea omenescului şi fiecare ridicare a noastră înseamnă o înălţare a omenirii în sfere înalte, superioare, demne de denumirea de Om.

Am pierdut foarte multe din torţele de care ar fi trebuit să ne ţinem ca să fim toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Formula asta, la ora actuală, pare găunoasă şi pare iluzorie, dar ea este adevărată – şi faptul că a fost părăsită va fi plătit scump de omenire.

„Să facem pocăinţă pentru întregul neam”

– Vă rugaţi pentru neamul nostru?

– O, da, mă rog tot timpul, mă rog pentru toţi oamenii, dar în primul rând pentru neamul nostru. În special la Sfânta Euharistie, eu zic aşa: „Iisuse bunule, Dumnezeul meu şi Răscumpărătorul meu, Îţi mulţumesc pentru tot binele pe care mi l-ai dăruit ca neam şi ca om, ca persoană”. Pe urmă zic: Iartă-mi neamul, iartă-mi patria, iartă-mi poporul din care fac parte şi iartă-mă şi pe mine împreună cu ei, că împreună am greşit, împreună Te-am supărat, împreună nu Ţi-am înţeles iubirea”. Întotdeauna mă rog. La rugăciunile dimineţii, când se fac pomenirile, eu zic întotdeauna pentru neamul meu: Pomeneşte, Doamne, pe cei ce Te cunosc, pe cei ce Te iubesc, pe cei ce au o mai mare nevoie de îndurarea Ta, şi pe cei pentru care nu se roagă nimeni”. Fiecare dintre noi avem această datorie, să facem pocăinţă pentru întregul neam.

Nu vă pot spune cât S-ar bucura Mântuitorul să primească un mănunchi din ce în ce mai bogat de astfel de rugăciuni! Noi cerem şi cerem şi cerem, nu ne mai săturăm să tot cerem, dar nu dăm această rugăciune a unuia pentru toţi. Noi nu ne gândim în colectivitate, ca să folosesc un termen laic – noi ne separăm singuri într-un egoism sau, în cel mai bun caz, într-un egocentrism foarte dăunător.

– Aţi spus odată că aţi constatat că este multă dezbinare între noi. De ce credeţi că s-a ajuns aici şi ce putem face pentru a fi mai uniţi, pentru a avea mai multă dragoste pentru noi?

– Pentru că, într-adevăr, cea mai mare viclenie a acelui rău este să ne facă să credem că el nu există. El există, el se amestecă şi ne trimite întotdeauna prin îngerul negru impulsurile rele. Noi trebuie să învăţăm să ne apărăm de el, şi apărarea cea mai bună este rugăciunea perpetuă. Sfântul Pavel, în scrisorile lui către credincioşi, spune lucrul acesta: Neîncetat să vă rugaţi” (1 Thessaloniceni 5:17). Ca să fim ocrotiţi, pentru asta e suficient să spunem „Tatăl nostru”, că spunem noi acolo: „Nu ne lăsa să cădem în ispită, izbăveşte-ne de cel rău”.

– Acum, la final, împărtăşiţi-ne un gând pentru tinerii de azi, mai ales în ceea ce priveşte adevărata dragoste la care sunt chemaţi.

– Cea mai puternică dovadă de dragoste este dragostea atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de aproapele şi faţă de mine însumi, pentru că şi eu sunt o măsură de iubire, că Dumnezeu a zis: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22:39) – nici mai puţin, dar nici mai mult, deci ne-a dat o măsură de iubire. Noi putem sluji această iubire întreită faţă de Domnul, faţă de noi şi faţă de aproapele nostru prin rugăciune şi post.

– Să ne ajute Dumnezeu să mergem pe calea cea dreaptă, să fim unii pentru alţii, toţi pentru unul şi unul pentru toţi, cum aţi spus!

– Aşa este, da, facem parte dintr-un univers întreg, nu suntem de capul nostru. Tot ce greşim, nu greşim numai în detrimentul nostru, ci în detrimentul tuturor acelora de care suntem legaţi prin canale de iubire.

Domnul să fie cu noi, cu toţi. Amin!

Material realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

“Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale!” – PS MACARIE de vorbă cu scriitoarea ASPAZIA OȚEL PETRESCU despre pătimirile din temniţele comuniste. BUCURIILE SUFERINȚEI și PUTEREA SMERENIEI RUGĂTOARE

Doamna ASPAZIA OTEL-PETRESCU despre FAMILIA ROMANEASCA de altadata si MODUL DE VIATA TRADITIONAL: “In familie exista intotdeauna si Cel Nevazut ca membru al familiei. Era o viata asezata. Acum omul traieste la intamplare”

Aspazia Otel-Petrescu pentru “Familia ortodoxa”: SUFERINTA SI COMUNIUNE, RUGACIUNE SI MINUNI, JERTFA SI IERTARE in inchisorile politice pentru femei

IMNURI VII PENTRU CRUCEA PURTATA


Categorii

Aspazia Otel Petrescu, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “ASPAZIA OȚEL-PETRESCU, cu un an înaintea nașterii în ceruri, pentru “Familia ortodoxă”: “Noi, oamenii, nu înţelegem că NOI TRĂIM UNII PRIN ALȚII, unii cu alţii. Noi NU SUNTEM DE CAPUL NOSTRU, formăm un tot. Fiecare dintre noi avem această datorie, SĂ FACEM POCĂINȚĂ PENTRU ÎNTREGUL NEAM”

  1. Dumnezeu s-o odihneasca! Dincolo de simpatia pe care o avea fata de pr Arsenie Boca,a fost o femeie care a suferit mult si pentru asta trebuie respectata. A mai plecat un marturisitor dintre noi.

  2. Pingback: “E NEVOIE, LA ORA ACTUALĂ, SĂ NE DĂM MÂNA UNII CU ALȚII ca într-o unitate de duh şi de simţire”. PĂRINTELE AMFILOHIE despre UNITATEA ROMÂNILOR și înțelegerea IUBIRII DE ȚARĂ ȘI DE NEAM în lumina lui Hristos: “Dumnezeu nu
  3. Pingback: ASPAZIA OȚEL-PETRESCU - cinstire si recunoaștere arhierească după plecarea de pe pământ/ MINUNEA DIN ”GROAPA CU ȘOBOLANI” A IZOLATORULUI ÎNCHISORII DE LA MIERCUREA-CIUC (video) și MĂRTURIA RELAȚIEI VII CU DUMNEZEU - Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: ÎN VIZITĂ LA DOAMNA ASPAZIA, cea cu credința de oțel: “Nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu”. PREZENȚA MÂNTUITORULUI ÎN IADUL CELULELOR TRANSFORMATE ÎN CHILII, povățuirile și binecuvântările Părintelui Arseni
  5. Pingback: DUMNEZEU VREA SĂ LUCREZE PRIN OM. “Noi toți suntem una. Suntem făcuți unii pentru ceilalți, nu suntem “insule”, ne mântuim sau ne pierdem împreună”. EGOISMUL CARE RĂSTIGNEȘTE sau.. DE CE SUNTEM RESPONSABILI PENTRU TOȚI?
  6. Pingback: DUMNEZEU VREA SĂ LUCREZE PRIN OM. “Noi toți suntem una. Suntem făcuți unii pentru ceilalți, nu suntem insule, ne mântuim sau ne pierdem împreună”. EGOISMUL CARE RĂSTIGNEȘTE sau.. DE CE SUNTEM RESPONSABILI PENTRU TOȚI? Preasfințitul
  7. Parintele Arsenie Boca a fost o persoana controversata. Nici marii Parinti nu s-au pus de acord asupra lui.Noi nu-l putem judeca pe acest om. Singur Dumnezeu il poate judeca. Urmarim cu interes activitatea comisiei de canonizare,care va analiza viata si invatatura parintelui.

  8. Teodor Coandă

    Prietene poți sa îmi răspunzi care sunt mari părinții care nu s-au pus de acord asupra lui . Ca eu nu știu nimic de aceasta situați de a te pune de acord asupra a ce ?

  9. @ Petru:

    E vorba in principal de parintii Arsenie Papacioc, Ioanichie si Adrian Fageteanu, dar chiar nu e deloc momentul acum sa relansam discutii si dispute pe tema asta. Inceput de post cu pace tuturor!

  10. @Admin
    Am înțeles .
    Nu știam …
    Cu iertare , frate Teodor , retrag întrebarea, si încă o data iertare .
    Bucurie si pace tuturor.
    Post binecuvântat .

  11. Pingback: PRIETENII PARALITICULUI. Înalta chemare de a ne fi BRANCARDIERI DUHOVNICEȘTI unii altora, aducând bucurie în Cer: “Suntem chemaţi a fi prezenţa lui Dumnezeu în această lume, mădularele trupului Fiului Său” | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: “Unde sunt dragostea și unitatea dintre noi? Mai știm noi să ne ascultăm unul pe altul?” Părintele episcop MACARIE despre IADUL LIPSEI DE IUBIRE în care trăim și noi, creștinii, contaminați de DUHUL LUMII. “Mulți vorbesc astă
  13. Pingback: O, FEMEIE, MARE ESTE CREDINTA, DRAGOSTEA SI EVLAVIA TA... Elena Solunca in dialog cu Vasile Banescu (VIDEO): "Cu adevarat nu vezi decat cu INIMA". Pomenirea catorva icoane de FEMEI-MARTIR ale României veacului XX/ Chipul sfant al FEMEII SOTIE-S
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate