“Domnul știe ce face” – PUTEREA SALVATOARE A NE-CÂRTIRII și PERICOLELE DUPLICITĂȚII. Învățăminte duhovnicești de mare preț din interviurile doamnei ASPAZIA OȚEL-PETRESCU, mărturisitoarea și pătimitoarea pentru Hristos: “România de astăzi este total debusolată, iar noi, ca popor, am decăzut, am devenit masă de manipulare. Bolşevismul n‑a pierit, ci a îmbrăcat o altă formă”

(Toate fotografiile cu Doamna Aspazia de pe aceasta pagină: Cristina Nichituș Roncea)

***

Vedeți și:

***

Aspazia Oțel-Petrescu, despre cârtire

(sursa: Foaie Nationala)

“Aspra-judecare şi cârtirea sunt cele două metehne pe care Dumnezeu nu le iubeşte deloc, dar absolut deloc. Cârtirea… Cârteşti, totdeauna spui: „Dar de ce mi s-a dat mie? Dar de ce eu trebuie să trec prin asta? Dar de ce?” Şi copilul, de mic copil începe cu ,,De ce? ”

[…]

Am avut fericirea că Dumnezeu mi-a dat pe cineva care să-mi atragă atenţia cu privire la cârtire. Eu ziceam: “Bine, am căpătat zece ani… Zece ani. Deci, practic, toată tinereţea mea va fi închisoare”. M-am înscris de bunăvoie şi nesilită de nimeni într-o mişcare si am spus: “Pentru salvarea neamului meu voi fi gata oricând pentru moarte”. La sfârşitul rugăciunilor noastre şi a contemplărilor noastre asta era o frază pe care o pronunţam întotdeauna ca să n-o uităm.  Şi am zis: “Ai spus de atâtea ori lucrul ăsta, acum dovedeşte că, într-adevăr, eşti în stare s-o faci!”. Deci cu problema asta eram lămurită. Am zis: “Eu nu i-am iubit și pentru că nu i-am iubit, ei m-au pedepsit – e în regulă. Dar eu, eu ca persoană creştină, ca fiică a lui Dumnezeu, ce am făcut ca să merit chiar zece ani?…”  Spuneam: “La vârsta mea de 23 de ani, ce puteam să fac atât de grav?”. Voiam să ştiu, să caut, să aflu care-i lucrul care legitimează o pedeapsă atât de severă.

Paturile noastre erau lipite două câte două, pentru că erau pe trei etaje, şi un singur corp n-avea echilibru; rezemate două câte două pe trei etaje erau perfect echilibrate şi puteai să te urci pe spinarea lor fără ca să cazi, erau din şine de metal, deci erau foarte mobile. Lângă mine, deci, a venit o călugăriţă bătrână, se numea maica Natalia, mai mult nu ştiu despre ea, avea o condamnare de trei ani, deci era la pedepse uşoare, iar în momentul când ne-a repartizat în celule pe pedepse, eu n-am mai fost cu ea. Dar cât timp am stat împreună, pe mine maica asta mă uluia. Canonul ei de călugăriţă era de trei sute de metanii pe zi. Trei sute de metanii pe zi! Ce-o fi făcut ea, ce lucru grav o fi făcut ea de-a intrat în mănăstire cu acest vot.. Deci pe lângă votul sărăciei, pe lângă cel al fecioriei și al ascultării, toţi călugării au, în călugărie, un număr de metanii pe care trebuie să le bată; dar chiar trei sute mi s-a părut foarte mult. Şi pentru că nu putea să bată trei sute de metanii, că o vedeau toţi acolo, o trimiteau la izolator tot timpul, ea făcea şase sute de închinăciuni, deci dublul metaniilor. Şi am citit pe urmă în rânduielile tipicale ale noastre că, într-adevăr, două închinăciuni valorează cât o metanie. O dată am numărat și am văzut că sunt cu sutele. N-am stat până la sfârșit, am adormit, până la urmă, pe la vreo trei-patru sute, dar a doua zi am întrebat-o: “Maică, dar câte închinăciuni faci?” Zice: “Păi, fata mea, eu trebuie să fac trei sute de metanii. Socoteşte şi tu câte închinăciuni trebuie să fac”. Zic: “Şase sute. Şi chiar faci şase sute?” Zice: “Da, chiar fac şase sute”. Şi atunci am intrat, mai mult, în vorbă. Dacă eu i-am pus întrebarea asta, a început şi ea să mă iscodească pe mine şi ea a spus: “Dar tu, fata mea, ce-ai făcut?” Şi eu am spus: “Nu ştiu, maică şi eu mă întreb ce-am făcut ca să merit chiar zece ani”. Că ea-mi spune: “Te văd tânără…” – că eu şi păream mai tânără decât eram, că purtam coade şi asta-mi dădea aspect de școlăriță, aşa; părintele Arsenie îmi spunea “copilă”, deşi aveam 23 de ani. Şi eu zic: “Uite, nu ştiu ce-am făcut! Aş vrea să mă lămurească Dumnezeu”. Şi ea spune: “A, nu cumva cârteşti…!” Şi eu zic: “Păi, nu ştiu dacă asta se cheamă cârtire, dar parcă aş zice că-i prea mult…” Şi ea zice: “Păi, cârteşti, fata mea. Niciodată să nu cârteşti, că nu ştii care sunt judecăţile Domnului. Şi nu ştii câtă dreptate are El ca să ne arate vărguţa”.

Şi mi-a povestit viaţa Sfântului Efrem Sirul, care este foarte edificatoare din punctul ăsta de vedere. El era fiul unui proprietar de vite, cirezi de vaci întregi avea tatăl lui, era foarte bogat pe câmpiile acelea siriene. Şi a observat el, copil fiind şi păzind vacile la păscut, a observat că totdeauna proprietatea lor era încălcată de o vacă străină. Şi o gonea şi vaca era iarăşi mânată pe păşunile lor și el iar o gonea şi, la un moment dat, s-a enervat şi a gonit vaca, atâta a alergat-o, până când vaca a plesnit. A crăpat de efortul mare, aşa, tot gonită dintr-o parte în alta; și cu chestia asta s-a terminat pentru el povestea, și-a spus: “Gata, am scăpat de vaca asta care mereu vine şi strică păşunea vitelor noastre”. Crescând el acuma mare şi vrând să-l învețe taică-su cu toate treburile negoţului, l-a însărcinat pe el să meargă cu vânzarea vitelor în alt loc. Trebuiau să treacă cu vapoarele peste o mare. Şi ceilalţi vecini, crescători de vite, i-au încredinţat lui şi vitele lor spre vânzare, fiindcă au văzut că el este foarte iscusit la negociat, aşa… Şi, într-adevăr, el s-a dus şi a reuşit să vândă toate vitele şi ale celorlalți şi ale lui şi a pornit cu foarte mulți bani spre casă.

Când să intre în ţară, a fost jefuit. A fost bătut, aruncat într-un şanţ și i s-au luat banii. Ceilalţi l-au pârât la judecător, au spus că nu-i adevărat, că n-a fost tâlhărit, ci şi-a însuşit toţi banii el. Şi l-au osândit ca să dea înapoi banii celorlalţi. Tatăl lui, de unde să dea bani şi celorlalţi, când şi banii lui erau pierduţi. Şi a spus: “Fiule, ce să fac, n-am ce să fac, n-am cum să te ajut”. Pentru faptul că nu putea să plătească, că era datornic, era aruncat la închisoare, aşa era regula atunci. Şi a ajuns la închisoare, a început să cârtească; el, crescut de mama lui, totuși, în bună credinţă. A spus: “Doamne, cum poţi să fii atât de nedrept? Cum poţi să rabzi să fiu eu pedepsit aşa de aspru?” – ani mulţi trebuia să facă pentru banii ăia. El putea să iasă din închisoare dacă bătrânul plătea celorlalţi paguba respectivă – “Doar ştii că este nedrept, cum să stau în închisoare pe nedrept?… ” Şi la un moment dat îi apare în vis îngerul păzitor şi i-a spus: “Tu crezi că eşti pedepsit pe nedrept”. “Păi, da”, zice. “Uite, să îi întrebi pe ceilalţi doi tovarăşi ai tăi de închisoare să vezi pentru ce stau ei închişi, să vezi dacă şi ei stau pe nedrept. Că trebuie să fie cel puţin două-trei cazuri ca tu să tragi o concluzie, nu tragi o concluzie dintr-un caz, trebuie să ai cel puţin două premise ca să tragi o concluzie, deci trebuie să fie cel puţin încă unul pedepsit pe nedrept ca tu să tragi concluzia că Dumnezeu este nedrept. Deci întreabă-i pe ei pentru ce stau”. Şi el face lucrul ăsta. Şi unul îi spune că este acuzat de moarte, că ar fi înecat pe cineva şi că n-a înecat pe nimeni şi că este absolut pe nedrept pedepsit. Iar celălalt spune că este acuzat de desfrânare, el nefiind deloc un desfrânat, fiind un foarte bun părinte de familie şi că, deşi nu s-au putut proba cu martori toate acuzațiile, el a fost, totuşi, condamnat. Şi atunci, când vine îngerul păzitor în vis, îi spune: “Ei, ce concluzie ai tras?” “Păi, concluzia este că Dumnezeu, într-adevăr, face nedreptăţi, că uite, toţi trei suntem pe nedrept pedepsiţi“. Şi el a spus: “Da? Uite acum eu o să vă arăt vieţile voastre şi tu o să vezi dacă Dumnezeu este nedrept sau nu”. Şi vede întâi viaţa celui care este osândit că a înecat pe cineva. Şi vede trecând peste o punte foarte îngustă şi jos un râu învolburat și în valurile alea nemaipomenite un cetățean care se îneca şi care întindea mâinile spre cel de pe punte şi spune: “Dă-mi mâna şi trage-mă sus că mă înec, că mor”. El avea ceva în mână, o cutie cu bijuterii, nu mai ţin minte amănuntele, dar s-a gândit: “Puntea e atât de îngustă, eu abia mă ţin pe ea, abia îmi ţin echilibrul, dacă îl mai trag și pe ăsta ne dezechilibrăm amândoi și în loc să se înece unul ne înecăm doi. Mai bine să se înece el că tot e în apă şi eu îmi văd de drum”. Şi şi-a văzut de drum. Deci n-a înecat propriu-zis pe nimeni, dar s-a făcut vinovat de moartea prin înec a aproapelui lui.

Deci el a evitat, l-a lăsat pe ăla, a zis, a făcut și judecata de valoare: “Mai bine să se înece unul decât să ne înecăm doi”. Or în judecata de iubire a lui Dumnezeu: “Mai bine murim împreună decât să nu salvez, cu preţul vieţii mele, viaţa celuilalt” nu este corect.

Şi Sfântul Efrem Sirul spune: “Da, într-adevăr, ai dreptate, omul este vinovat de înecul celuilalt. Dar celălalt?” Şi îi arată şi viaţa celuilalt. El a avut o singură soră, împreună au moştenit la moartea părintelui o avere foarte mare. Fratele, foarte lacom, a aflat că, dacă dovedeşte că sora lui este o desfrânată, pierde dreptul la moştenire. Şi toată averea îi rămâne lui. Şi plăteşte martori mincinoşi, care spun că au avut de-a face cu această fată nevinovată, nu se ţine cont – probabil pe atunci nu se făceau controale de virginitate, de chestii de-astea; pe mărturii pedepseai, pur şi simplu, omul, nu mai verificai mai departe. Doi martori – gata! – înseamnă că aşa stau lucrurile. Şi au condamnat-o pe ea pentru desfrânare prin lapidare. Că aşa era în legea lor, femeia adulteră sau dovedită ca atare era omorâtă cu pietre. Deci sora lui a murit așa şi el a moştenit averea. Şi îi spune îngerul: “Ei, ce zici? Este drept Dumnezeu?” “Este drept“, zice, “Dar în cazul meu? Eu ce-am făcut?” Şi spune: “Păcatul tău, pe care l-ai făcut, este echivalent cu valoarea a trei tamazlâcuri [Definiție dexonline: Totalitatea vitelor care aparțineau unui proprietar, unei gospodării; cireadă de vite], care erau al tatălui şi ale celorlalţi doi vecini ai lui”. Zice: “Şi care este? Arată-mi-o, că n-o ştiu!” Şi atunci îi arată că vaca pe care a omorât-o el prin fugărire era singurul mijloc de existenţă al unei văduve cu doi copii orfani. Ea n-avea pământ, n-avea nimic, dar avea această vacă. Şi se gândea aşa: “Unde pasc o mie de vaci, poate să pască şi încă o vacă”. Ceea ce şi era adevărat. Şi zice: “Faptul că tu ai luat de la gura copiilor hrana cea de toate zilele şi ai lipsit-o pe o văduvă de posibilitatea de a-şi creşte copiii echivalează cu valoarea a trei tamazlâcuri de vite”. Şi atunci Efrem s-a pocăit şi a zis că, dacă scapă din închisoare, atunci îşi va dedica toată viaţa lui Dumnezeu ca să-l ierte pentru această faptă și această cârtire și pentru faptul pe care l-a făcut în sine, că a omorât mijlocul de existenţă al unei văduve cu doi orfani. Şi, într-adevăr, nu trece mult timp şi sunt prinși hoţii respectivi. Ei mărturisesc că au furat. Deci se dovedeşte nevinovăţia lui, iese din închisoare şi se face călugăr şi ajunge marele episcop Efrem Sirul cu rugăciunea aceea aşa de frumoasă…

Şi maica Natalia m-a lămurit o dată pentru totdeauna că n-avem dreptul să cârtim. Noi nu trebuie să ne punem întrebarea “De ce?”, ci trebuie să căutăm. Să căutăm în viaţă noastră, în trecutul nostru, fiindcă găsim sigur-sigur motivul pentru care suntem pedepsiţi.

Şi e bine când suntem pedepsiţi, că avem păcatul şi ispăşirea lui. Pedeapsa nu este suficientă. Trebuie să conștientizezi că e păcat şi să-ţi pară rău. Și atunci îl mărturiseşti şi prin mărturisire se şterge.

Şi m-am învăţat de la ea; de câte ori îmi venea să cârtesc, imi spuneam: Domnul știe ce face.

Mi-aduc aminte când am fost ţinută în izolator, în 1954, în iarna aia grea, care şi acum a rămas iarnă de referinţă, de câte ori aud pe câte un meteorolog: “Este iarnă grea… Iarna asta a fost grea pentru o parte din ţară, dar totuşi n-a fost ca cea din 1954”. Şi totdeauna îmi aduc aminte că atunci am stat opt zile la izolator până la limita îngheţului. M-a scos din izolator exact în momentul când am început să am visele alea frumoase pe care le are omul când trece în letargie hipotermică, cum spun medicii. Şi atunci nu m-am mai întrebat de ce. Ştiam c-o să ies, ştiam că am ceva de ispăşit sau ceva de jertfit pentru altcineva și mi-a fost ușor..

Mulţumesc lui Dumnezeu căci, cu cârtirea stau mai bine. Cu judecata, nu… Cu judecata, nu.”

***

Lumea credinței (2017):

„Dumnezeu ne dă suferinţa din iubire şi din dorinţa de a ne aduce la frumuseţea cea dintâi” – Interviu cu doamna Aspazia Oţel Petrescu, pătimitoare pentru Hristos în temniţele comuniste (I)

În vremuri de prigoană comunistă, au existat tineri cu inimi curate şi cu înaltă conştiinţă creştină, care s‑au lăsat răstigniţi pe altarul credinţei pentru Învierea neamului românesc, urmând îndemnul Mântuitorului: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Printre aceștia se numără și doamna Aspazia Oţel Petrescu, pe care am vizitat‑o, la început de iulie [2017], la Roman, prilej pentru o nouă şi impresionantă mărturisire despre generaţia sa. La aproape 94 de ani, doamna Aspazia Oţel Petrescu vorbeşte despre cei 14 ani de temniţă grea cu o seninătate şi luciditate copleşitoare, iradiind în jurul său numai lumină, blândeţe şi o minunată delicateţe. Ascultând‑o, îţi dai seama că mărturisirea sa nu este altceva decât un „imn pentru crucea purtată”. Interviul a fost posibil datorită unor buni români şi buni creştini, care m‑au acceptat şi pe mine în acest „pelerinaj” de suflet şi cărora le mulţumesc şi pe această cale. Am ajuns la Roman după ora prânzului, şi doamna Aspazia ne aştepta deja în pragul căsuţei sale, ca o mamă care îşi aşteaptă fiii. După ce ne‑a îmbrăţişat pe fiecare, ne‑a invitat în casă, unde am intrat cu multă sfială, aproape ca într‑o biserică. Înconjurată de sfinţi şi de martiri ai temniţelor comuniste, doamna Aspazia, cu părul ei de un alb curat precum zăpada (a albit într‑o singură noapte, în închisoare, după o anchetă) şi cu lumina de pe chipul său, părea şi ea coborâtă dintr‑o icoană. Eram pregătiţi pentru o întâlnire de cel mult o oră, pentru a nu o obosi prea mult pe doamna Aspazia, dar am plecat de acolo după aproape patru ore. Un dar neaşteptat, o binecuvântare! Publicăm în continuare un prim fragment din interviul realizat cu doamna Aspazia Oţel Petrescu, urmând ca în numerele viitoare ale revistei să apară şi celelalte părţi. (Fl. T.)

„Nu există rău mic şi rău mare, ci există rău”

Doamnă Aspazia Oțel Petrescu, faceţi parte dintr‑o generaţie strălucită de mărturisitori, care au pătimit în temniţele comuniste. Credeţi că în România de astăzi se continuă idealurile pentru care s‑a jertfit generaţia dumneavoastră?

România de astăzi este total debusolată, iar noi, ca popor, am decăzut. Îmi pare foarte rău că trebuie să spun lucrul acesta. Noi plătim acum o factură grea de tot, şi anume cea a duplicităţii din timpul regimului comunist. E adevărat că poporul a dat martiri, mucenici, mărturisitori, dar masa mare s‑a lăsat înşelată de o sintagmă caracteristică satanei: „Fac rău ca să‑mi fie bine”. Care a fost răul pe care ei l‑au făcut? „Zicem ca ei, ne prefacem că‑i credem, dar noi ne păstrăm linia noastră”. Asta nu se întâmplă, întrucât răul este contaminant. Să ne amintim de parabola carului cu mere: într‑un car sunt cele mai nobile mere şi aruncăm între acestea un măr mic, prăpădit, care are pe el un punct foarte, foarte mic de putreziciune; în scurtă vreme, toate merele din car vor fi putrezite. Nobleţea nu are cum să reziste răului. Nu există ceea ce ne‑au învăţat, după aşa‑zisa revoluţie, cei care s‑au înghesuit la conducere: „Din două rele posibile, alegeţi răul cel mai mic”. Această parabolă ne arată că nu există rău mic şi rău mare, ci că există rău. Dacă alegem răul, cu el ne pricopsim, pentru că Domnul nostru Creator, Tatăl Veşnic, după ce l‑a făcut pe Om – opera de încununare a Creaţiunii Sale –, i‑a dat acestuia darul suprem al libertăţii.

Ce s‑a întâmplat cu poporul nostru? S‑a lăsat înşelat. Noi am fost cel mai răbdător popor dintre popoarele creştine. Atât de răbdător încât răbdarea noastră a fost transformată, ca să zic aşa, în insultă, în motiv de derâdere: „Mămăliga nu explodează”, se spunea. De ce s‑a lăsat înşelat? Nu ştiu, a trebuit să plătim ceva ca popor, pentru că am avut o misiune foarte grea. Am fost aşezaţi în calea tuturor relelor. Şi noi am răbdat. Suntem dintre cele mai bătrâne popoare, dacă nu chiar cel mai bătrân dintre popoarele lumii acesteia, care am supravieţuit absolut la toate intemperiile, de tot felul, care au venit peste noi. De ce tocmai bolşevismul a fost cel care a putut să ne îngenuncheze? Parţial, bineînţeles, pentru că am rămas, totuşi, până acum – mulţumim lui Dumnezeu – un popor biruitor. Dar, la ora actuală, suntem un popor de debusolaţi, întrucât ne‑am ales cu ceea ce dă duplicitatea.

„Duplicitatea e mai periculoasă decât negarea lui Dumnezeu”

Cât de periculoasă este duplicitatea?

E mai periculoasă decât negarea existenţei lui Dumnezeu, pentru că amestecăm cele bune cu cele rele. Unii au zis: „Mă fac informator, dar nu dau informaţiile pe care le aşteaptă ei. Accept să fac acest mic rău ca să mă feresc de urmările sălbatice ale bolşevismului”. Pentru că ei (bolşevicii) n‑au avut decât o singură lege – cel care nu este cu noi este împotriva noastră. Grosul populaţiei a zis: „Noi ne apărăm”. Generaţia mea a zis însă cu totul altceva. Generaţia mea a zis: „Pentru Crucea Ta, Doamne, şi pentru Patria mea sunt gata oricând pentru moarte”. Ceea ce Dumnezeu a acceptat.

În 1948, când au fost arestările masive, Domnul a zis: „A venit vremea să arătaţi dacă, într‑adevăr, sunteţi gata să vă daţi viaţa pentru Crucea Mea şi pentru Ţara voastră”. Dar poporul meu, pentru care eu am acceptat jertfa supremă, ce făcea? Accepta „micul rău” ca să se apere de rigorile vrăjmaşului. Părintele Cleopa este cel care, dintre cei pe care i‑am cunoscut eu, a explicat cel mai bine şi mai clar în ce mare încurcătură a intrat poporul român când a acceptat lucrul acesta. Pentru că viaţa duplicitară de aceea este periculoasă, întrucât îţi ia puterea de a deosebi duhul rău de cel bun. Baletând mereu pe cele două linii, ajungi să nu mai ştii dacă ai făcut bine sau ai făcut rău. Nu mai poţi să ai acea subţirime de înţelepciune ca să poţi din capul locului să deosebeşti ce este bine şi ce este rău. E ceea ce s‑a întâmplat cu poporul român o dată cu încercarea comunistă. Şi acum… plătim factura. Nu mai ştim ce înseamnă să deosebeşti binele de rău. Asta înseamnă că am devenit masă de manipulare. Nu ştiu dacă aţi realizat cât de manipulaţi suntem în ultima vreme…

V‑aş ruga să ne întoarcem la generaţia dumneavoastră. Cum de a fost posibil să rezistaţi la torturile fizice şi psihice îngrozitoare? De unde atâta curaj creştin?

Să vă spun cum s‑a întâmplat. Diavolul a zis: „Uite, am găsit o cheie prin care pot să cobor toată omenirea la treapta de dobitoc”. Ce înseamnă a te asemăna dobitoacelor? Eu am aflat foarte târziu ce înseamnă lucrul acesta. Cel care m‑a lămurit este părintele Anania (Bartolomeu) şi o face în retraducerea Psaltirii, de unde am aflat că a te asemăna dobitoacelor înseamnă a trăi instinctual, înseamnă a nu avea criteriu divin pentru dezvoltarea ta, ci doar criteriul instinctului – trăiesc ca să‑mi satisfac instinctele, poftele mele, tendinţele mele. Când am ajuns să trăiesc doar prin instinctele mele primare, atunci am devenit dobitoc, adică am coborât din regnul meu uman la regnul animal, pierzând filiaţiunea şi ajungând la acea treaptă unde sunt animalele, care, la creaţiunea lor, au primit instinctul, în timp ce Omul a primit ceva mai mult – el a fost înzestrat cu spirit, cu inteligenţă, cu raţiune, cu o putere de cunoaştere şi înţelegere care depăşeşte sfera animală.

„Singurul care a putut duce răbdarea până la infinit a fost Bunul Dumnezeu”

Şi aşa a fost pusă la lucru pedagogia lui Makarenko, care se bazează pe reflexele condiţionate. Ce înseamnă asta? Înseamnă folosirea acelei metode pe care îmblânzitorul o foloseşte pe animalele sălbatice. În limbajul lui Makarenko, aceasta înseamnă educarea prin tortură. Aplicând sistematic, regulat şi cu exactitate biciul, obţin de la cel biciuit un reflex – spaima, frica. Omul nu mai este altceva decât frică. Prin acest sistem, eu nu sunt învăţat decât să execut un ordin, pentru că, dacă nu‑l execut, vine suferinţa, vine durerea. Eu mă apăr de această durere, executând ceea ce mi se cere. Deci, toată calitatea mea – de a cântări, de a judeca, de a fi înţelept, cum spune Ecclesiastul – a căzut. Eu nu sunt decât frica ce selectează actul care mă fereşte de durere. Şi lucrul a mers. Diavolul s‑a bucurat foarte tare. Dar, întunecat fiind şi neavând cunoaştere absolută, ci doar cunoaştere luciferică, cunoaştere ce este limitată, nu şi‑a dat seama că reflexul condiţionat este condiţionat într‑adevăr de o limită. Dacă omul ar avea o limită de suportabilitate infinită, reflexul condiţionat nu şi‑ar avea valabilitatea. El devine valabil din momentul în care s‑a atins pragul‑limită. Deci forţa omului de a suporta este limitată. În cazul nostru, toţi au căzut – sigur, în afară de martiri şi mucenici – din momentul când nu au mai putut răbda, când au atins pragul‑limită.

Diavolul nu şi‑a dat însă seama că aceasta nu este o cădere, ci că sunt aplauzele Cerului pentru că omul a reuşit să rabde până la limita lui de suportabilitate, el nefiind înzestrat să rabde până la infinit. Singurul care a putut duce răbdarea până la infinit a fost Bunul Dumnezeu. Deci, aparent, şi pentru noi, acei oameni au căzut. Noi am ştiut însă că ei au căzut pentru că nu au mai putut răbda, nu au mai avut cum…

Şi, vă spun, nu aş vorbi astăzi aşa dacă Dumnezeu m‑ar fi lăsat să merg până la limita mea. N‑aş fi putut să merg, eu cu adevărat aş fi căzut, pentru că n‑aş fi suportat până la limita mea de suportabilitate. Vă spun cinstit că, dacă nu intervenea Bunul Dumnezeu să mă ajute într‑un mod miraculos – prin cărţile mele mai povestesc câte ceva –, eu, la a doua bătaie la tălpi, aş fi făcut tot ce‑mi cerea satana. Nu vă puteţi imagina ce înseamnă bătaia la tălpi. Mi‑am explicat de ce reacţia la bătaia la tălpi este de natura aceea când am ieşit din închisoare şi am aflat că în talpă se află terminaţiile nervoase ale tuturor organelor. În momentul în care am primit prima lovitură pe talpă, am simţit durerea în toată fiinţa mea – în cap, în inimă, peste tot –, a fost ca o explozie de suferinţă în tot organismul meu. Foarte greu de suportat… şi eu n‑aş fi ajuns nici măcar la limita mea de suportabilitate.

„…îndurarea Domnului s‑a bazat pe acest pozitiv din noi – necârtirea”

Au fost persoane care au răbdat. Eu vă amintesc de una dintre ele, despre care toată lumea noastră ştie că a fost cel mai torturat dintre toţi torturaţii – Constantin Oprişan. De ce? Pentru că el avea atâtea harisme date de Dumnezeu în fiinţa lui că nu vă puteţi imagina. Îi simţeai calitatea de om desăvârşit şi numai în momentul în care îţi strângea mâna. Simţeai în tine un flux de nobleţe, care pur şi simplu te inunda. De altfel, lui i se spunea Serafim. În momentul în care a murit, prin toate zidurile închisorilor, pe măsură ce venea vestea, se auzea în Morse: „A murit Serafim!”. Şi murea nădejdea din noi! Am zis: „Dacă Serafim a murit, şi pe noi ne aşteaptă aceeaşi soartă”.

Şi pentru că lui Dumnezeu nu‑I place cârtirea, nu am cârtit. Spre bucuria noastră, pentru că îndurarea Domnului s‑a bazat pe acest pozitiv din noi – necârtirea, şi aceasta a fost şansa noastră. Am învăţat să ne însuşim suferinţa, mai ales după moartea lui Constantin Oprişan. Am zis:

„Doamne, Tu nu pedepseşti, Tu eşti Atot şi Atoate, Atotbun, Atotmilostiv, Atotîndurător. Deci, suferinţa pe care ne‑o dai nouă este de fapt o treaptă de iubire. Arăţi cât de mult ne iubeşti pentru că ne oferi o linguriţă din suferinţa nedreaptă pe care a suportat‑o Mântuitorul”.

Şi, în felul acesta, pentru noi suferinţa a devenit tolerabilă. Ea nu a dispărut, frigul a fost frig, foamea a fost foame, batjocura – batjocură, toate au rămas în continuare aceleaşi, dar au devenit surprinzător de suportabile. Şi nu numai că le suportai, dar era şi un fel de demnitate, era bucuria aceea că ne ducem crucea noastră şi că, în felul acesta, Îl despovărăm pe Iisus de răspunderile noastre.

Dumnezeu ne dă aceste suferinţe din iubire şi din dorinţa de a ne aduce, de fiecare dată, la frumuseţea cea dintâi, la frumuseţea din care mereu am coborât. Aşa a fost posibil să se nască sintagma părintelui Dimitrie Bejan: Bucuriile suferinţei. E un paradox în această sintagmă, dar pentru noi era adevărul adevărat. Am putut înţelege în felul acesta că Dumnezeu poate să întoarcă în pozitiv orice negativ.

„Plâng ori de câte ori îmi aduc aminte de groapa cu şobolani, unde mi‑a murit la un moment dat speranţa…”

Atunci ne‑am dat seama că diavolul nu este altceva decât managerul contrariilor. Cum reuşeşte să determine contrarii acolo unde întâi a crescut pozitivul, aceasta este o taină pe care noi nu o putem înţelege. Apostolul Pavel a spus că vom primi toate soluţiile la aceste întrebări tainice la Înfricoşătoarea Judecată. Atunci vom şti cum e posibil ca din pozitiv, din tot ce este bine, să se nască negativul lui. Pentru că mănunchiul de însuşiri ale satanei sunt toate contrariile virtuţilor care se află în darurile Bunului Dumnezeu. Aşa iubirea a devenit ură, adevărul a devenit minciună, şi aşa reuşeşte satana să batjocorească Creaţiunea, răsturnând contrariile peste pozitiv, iar ritmul acesta a mers de la veac la veac. Şi, dacă ne gândim cu luciditate la tot ceea ce a făcut Dumnezeu, vedem că El a vrut ca, de fiecare dată, să aducă contrariul la pozitivul lui, adică să facă bine acolo unde satana a făcut rău.

Ce a făcut în cazul nostru? Am observat că toţi cei care mureau, după ce erau aduşi la acea limită a puterii, erau retraşi, de fapt, de Dumnezeu în momentul în care dovedeau că au urcat treptele suferinţei până unde le‑a fost dat lor să rabde. Plecând în asemenea conjunctură, oamenii aceia deveneau chipul Lui. Nu vă pot spune cum arăta figura unui om care a suportat rigorile reeducării prin tortură. E foarte greu de imaginat. Omul murea cu toate nădejdile stinse. Nu vă puteţi da seama ce tragedie este când moare speranţa! Eu plâng ori de câte ori îmi aduc aminte de groapa cu şobolani, unde mi‑a murit la un moment dat speranţa…

Şi, totuşi, chipurile acelor morţi le vedeam relaxate. Toate zbârciturile, care erau din cauza unei slăbiciuni duse la extrem – erau bărbaţi care intraseră la 80 de kilograme şi mureau la 35‑40 de kilograme –, dispăreau. Chipul devenea relaxat, omul părea liniştit, împăcat, şi noi ziceam că toţi au murit cu conştiinţa că moartea era pentru ei eliberare. A trebuit să vină moartea lui Constantin Oprişan şi să fie acolo şi un viitor preot, Gheorghe Calciu, care a putut să descifreze această taină şi astfel să înţelegem că oamenii aceştia plecau la Dumnezeu, drumul lor era direct Cărarea Împărăţiei. Ei nu erau prăbuşiţi în tunelul acela de întuneric şi de gol prin care trecem fiecare dintre noi, ci erau duşi direct în Lumină, de aceea chipul lor era atât de relaxat, atât de frumos.

„Costache Oprişan a fost îmbrăcat într‑o… rază de soare”

Când a murit Costantin Oprişan, era o zi neguroasă, după cum povesteşte părintele Calciu. Era atât de neguroasă ziua aceea încât aveai impresia că nu este zi, ci amurg. Şi toată lumea zicea că este şi normal ca ziua să fie înnegurată, că el, săracul, Constantin Oprişan, a fost cel mai chinuit. În momentul, însă, în care l‑au dezbrăcat şi l‑au aruncat pe targă, ca să‑l ducă la groapa comună, Costache Oprişan a fost îmbrăcat într‑o… rază de soare. De unde soare într‑o zi total stăpânită de neguri?… Era Lumina, care a venit şi l‑a luat.

Părintele Calciu şi Marcel Petrişor, care a fost cu el, spun că părea sculptat într‑un galben strălucitor, că era ca o statuie de aur. Atunci, pentru noi, a fost clar ce se întâmplă. Oamenii aceştia, atunci când au murit, au căzut din puterea lor de a suporta, firescul lor nu le‑a dat putere să meargă mai departe, dar ei n‑au zis că se leapădă de Iisus, ei au răbdat cât au putut. Şi Dumnezeu i‑a luat la Sine şi i‑a luat după meritul lor. Pe Costache – într‑o rază de lumină, pentru că el era cu adevărat Serafim.

Şi, ca o confirmare a acestei realităţi, ne‑am pomenit dintr‑odată cu ordinul de a se înceta imediat reeducarea prin tortură. Asta nu a fost la presiunile Apusului, cum mai au naivitatea să creadă chiar şi unii dintre noi. Care Apus?! De fapt, ce s‑a întâmplat? Diavolul şi‑a dat seama, şi atunci şi‑a inspirat ucenicii: „Nu mai folosiţi metoda asta, pentru că este ineficace”. Pentru că, în loc să obţină o herghelie de dobitoace – aşa cum ştia el că se obţine prin folosirea reflexelor condiţionate –, a obţinut o legiune de martiri, mucenici, mărturisitori… Şi oasele lor s‑au sfinţit, izvorăsc mir, fac miracole. Deci, toţi aceştia pe care diavolul a vrut să‑i aducă la lumea instinctuală, a dobitoacelor, au devenit prin suferinţă Sfinţi.

„Sunt copt, Doamne, intră în inima mea!” – Interviu cu doamna Aspazia Oţel Petrescu, pătimitoare pentru Hristos în temniţele comuniste (II)

„Darul care vine din răbdarea suferinţei”

Doamna Aspazia, spuneaţi mai înainte că temniţele comuniste au dat o legiune de martiri, mucenici şi mărturisitori. Ce înseamnă a fi mărturisitor?

Părintele Arsenie Boca, la rugămintea mea insistentă, mi‑a dezvăluit ce este cu mărturisitorii. În ziua în care eu am făcut rugăciunea, a doua zi am primit răspunsul printr‑o carte a părintelui Ilarion Felea, care a murit în închisoare şi care este unul din marii mistici ortodocşi, iar lucrarea lui Spre Tabor este un ocean de frumuseţe în care oricine îşi poate scălda sufletul. Cartea demonstrează că miracolul celei de‑a doua recreări a Omului, a restaurării Omului prin Iisus Hristos, constă în aceea că nu poţi să urci pe Tabor decât pe coasta Golgotei. N‑ai alt drum. Din punctul acesta de vedere suferinţa este o cale, un drum. Ceea ce n‑a putut să înţeleagă diavolul, pentru că, dacă înţelegea, n‑o folosea (metoda reflexelor condiţionate) sau găsea altfel de Makarenko.

Darul care vine din răbdarea suferinţei, în sensul că‑ţi duci singur povara crucii tale, fără să cârteşti, căci cârtirea vine de la satana, este peste aşteptările noastre. Ceea ce ne ajută nouă este exact ceea ce a descoperit Iov. Este minunată rezistenţa lui Iov, dacă medităm la ea. Cât îndemn şi cât optimism găsim în felul cum a rezistat el! „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). Dacă reuşeşti, într‑adevăr, la toate necazurile tale să‑ţi spui lucrurile acestea, ceea ce‑ţi vine ca realizare este cu supra‑supramăsură, cum i‑a venit şi lui Iov.

Noi am făcut mai mult pentru neamul nostru şi asta nu o spun cu mândrie, pentru că meritul este al Celui care ne‑a învăţat ce este jertfa. Nu poţi să dovedeşti iubirea ta decât prin jertfă, iubirea adevărată este o jertfă permanentă, este o cedare permanentă în faţa iubirii şi o retragere din neiubire, din ură. Îmi vine acum în minte, ca exemplu, Zorica Laţcu – maica Teodosia. Pe una din cărţile pe care ni le‑a oferit ea nouă a scris:

„Din stradă până în curtea lui Pilat nu este decât un pas. Pasul acela să nu‑l faci niciodată tu, prietenul meu!”.

Deci, să nu facem pasul acela! Pentru aceasta avem nevoie exact de virtutea pe care a înfierat‑o cel mai tare bolşevismul – trăirea lăuntrică, părtăşia vieţii cu Cel care ţi‑a dat‑o.

„Mărturisitorii sunt cei care nu se îndoiesc nici o clipă de existenţa Sfintei Treimi”

Nu ştiu care pildă să o aleg ca să fie mai concludentă pentru ceea ce vreau eu să vă spun. Este ceea ce ne spune părintele Felea – că Dumnezeu nu ne cere ceva peste puterile noastre. Ştim că Mântuitorul (în Predica de pe munte) ne spune: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5, 48). Aşadar, desăvârşirea nu este habotnică, aşa cum înţelegem noi, ci ea este circumscrisă în îndurarea Bunului Dumnezeu. Şi părintele Felea demonstrează cu argumente că Mărturisitorii – o treaptă alături de cea a Martirilor şi Mucenicilor, care sunt trepte de sfinţenie, de desăvârşire – sunt cei care nu se îndoiesc nici o clipă de existenţa Sfintei Treimi. O mărturisesc cum pot ei – cu vorba, cu fapta – şi se fac astfel asemenea Martirilor şi Mucenicilor. Deci există şi o aurea mediocritas, în timp ce noi ziceam că doar desăvârşirea este Cărarea Împărăţiei. Dar, iată că este şi o cărare de mijloc. De aceea sunt trei categorii – Martirii, Mucenicii şi Mărturisitorii. Mărturisitorii sunt ridicaţi pe o treaptă pe care ei nu stau pentru că sunt păcătoşi ca toţi ceilalţi.

Pentru mine lucrul acesta este extrem de îmbucurător. Este un dar în plus, dar nu este uşor, pentru că trebuie să nu ai nici o îndoială. Tot ce spui, tot ce trăieşti în numele Sfintei Treimi să fie sincer, să fie adevărat, să fie viaţă, să nu fie înşelăciune, pentru că diavolul, mai ales în vremurile acestea, viclenia o foloseşte, capcanele de gândire, de simţire, te încâlceşte în ele de nu mai ştii dacă e bine sau e rău. Eu pot să spun, în nevrednicia mea, că nu sunt pe linia unui martir sau mucenic – Dumnezeu nu mi‑a dat acest dar –, însă pot să spun:

„Tu ştii, Doamne, dacă am făcut bine sau am făcut rău. Şi dacă am făcut rău, scoate‑mă şi du‑mă acolo unde trebuie să fie binele!”.

„Când se va plini vremea, atunci vom vedea care este şi aportul martirajului nostru”

Doamna Aspazia, acest trecut martiric al generaţiei dumneavoastră poate aprinde în inimile tinerilor de astăzi focul dragostei pentru Adevăr?

În lumea lui Dumnezeu, nimic nu este întâmplător. Toate îşi au drumul lor. Aşa cum s‑au întâmplat lucrurile, noi am avut dreptul să spunem că nu suntem învinşi, vorba lui Radu Gyr:

„Înfrânţi şi n‑am căzut deloc,/ zdrobiţi şi‑o luptă n‑am pierdut/ nicicând n‑am sângerat în lut/ şi suntem numai răni de foc”.

Însă oricine ar putea să ne spună: „Ei, şi la ce v‑a folosit?”. Pentru că, până la urmă, noi ducem calvarul mai departe. Bolşevismul n‑a pierit, ci a îmbrăcat o altă formă. Vorba lui Eminescu: „Alte măşti, aceeaşi piesă”.

Dar toate îşi vor spune cuvântul lor atunci când va veni vremea, pentru că Dumnezeu lucrează prin vremi. Nu vreme în sensul de timp, de desfăşurare, pentru că noi nu‑L putem concepe pe Dumnezeu aşa, El este atemporal, este veşnic: „Eu sunt Cel ce sunt”. Aici, acum, oricum, oricând şi oriunde. Deci, atunci când se va plini vremea, atunci vom vedea care este şi aportul martirajului nostru.

Deocamdată, lumea care se apropie de noi şi vrea să ne înţeleagă, trebuie să înţeleagă că se poate traversa iadul foarte bine, condiţia fiind cea pe care a desluşit‑o părintele Paisie Aghioritul [Sfântul Siluan Athonitul – n.n.]: trăieşte în iad, câtă vreme ochii sunt Sus, la Dumnezeu. Am să vă dau un reper care mi‑a venit acum în minte, ca să vedeţi că noi nu ştim exact care este adevărul adânc al martirajului nostru. Ceea ce am înţeles noi este faptul că am oferit o jertfă şi Bunul Dumnezeu a primit‑o, că diavolul a vrut să facă din noi herghelie de dobitoace şi a făcut legiune de sfinţi, prin deturnarea Domnului, bineînţeles.

„Am pus jertfa noastră sub semnul Sfintei Cruci”

Ca să înţelegeţi cât de nepătrunse sunt căile Domnului şi cât de neînţelese sunt drumurile pe care El ne poartă, să vă spun ce ne‑a uluit pe noi în aşa‑zisa revoluţie. (Noi nu spunem că a fost revoluţie pentru că nu iubim revoluţia şi nu credem în revoluţii. Ştim că revoluţia este satanică. Căderea îngerilor a fost o revoltă a lui Lucifer, care voia să fie Dumnezeu şi nu putea pentru că nu avea Cuvântul Creator.) Deci, în acel moment, pe care eu, şi nu numai eu, îl numim oră astrală – popoarele au în devenirea lor anumite momente care sunt unice, care nu seamănă cu nimic, sunt doar ele încât nu ai cu ce să le compari nici în trecut, nici în viitor; o astfel de oră astrală a fost revenirea din iadul bolşevic aşa cum s‑a făcut –, copilaşi, care au crescut cu cheia la gât pe străzile oraşelor, care nu au avut absolut nimic cu martirajul nostru, au cântat în faţa TAB‑urilor imnul pe care noi l‑am cântat, spontan, în toate închisorile, fără să învăţăm unii de la ceilalţi. Rugăciunea cu care începeau şi se terminau toate rugăciunile noastre era Cu noi este Dumnezeu, gândindu‑ne la cuvintele profetice ale lui David. Aceşti copii, care nu aveau nici o tangenţă cu realitatea noastră, au cântat atunci pe toate străzile imnul nostru – Cu noi este Dumnezeu. Noi am pus jertfa noastră sub semnul Sfintei Cruci. Cum au ştiut acei copii să meargă în faţa TAB‑urilor şi să se aşeze în formă de cruce? Deci, victoriile noastre ascunse şi neevidente s‑au evidenţiat atunci când era momentul ca România să iasă cu adevărat din baia de mârşăvie care era comunismul. N‑a fost să fie. Am ales altceva şi Dumnezeu ne‑a dat ce‑am ales.

Părintele Arsenie Boca a spus că vin vremurile care vin, care trebuie să vină:

„Nu te alarma, nu te agita, nu te zbuciuma, stai liniştit şi gândeşte‑te că ceea ce vine trebuie să vină, că tu le‑ai chemat, tu le‑ai ales. Dumnezeu ţi‑a dat ce‑ai ales. Acum suportă ce‑ai ales şi suportă în linişte, în pace, dar nu oricum, ci în post şi rugăciune, ca să te poţi apăra de acest soi de demoni care vin pe capul tău!”.

Şi, dacă facem ce trebuie să facem şi ce ne‑a învăţat Bunul Dumnezeu, sigur Iisus nu ne va lăsa în încercările care vin, chiar dacă diavolul este o forţă atât de mare încât este negativul iubirii divine. Dar nu el a urcat Golgota ca să ne restaureze, să ne reînfiinţeze pe noi.

Părintele Dumitru Stăniloae explică foarte frumos lucrul acesta în lucrarea lui Iisus Hristos sau restaurarea omului. Dacă am avea putere să contemplăm şi să înţelegem Patimile Mântuitorului, în toată suferinţa lor cutremurătoare, am înţelege într‑adevăr ce a însemnat restaurarea omului şi nu ne‑ar mai fi atât de greu să o luăm pe cărăruşa cea îngustă şi să o lăsăm nenumitului pe cea largă şi bătută cu diamante. Dar pentru aceasta ni se cere picul nostru de cooperare – să deschidem o uşă, doar atât. Aşa cum au zis cei din închisori: „Sunt copt, Doamne, intră în inima mea!”.

A consemnat
Flori TIULEA

Legaturi:

“Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale!” – PS MACARIE de vorbă cu scriitoarea ASPAZIA OȚEL PETRESCU despre pătimirile din temniţele comuniste. BUCURIILE SUFERINȚEI și PUTEREA SMERENIEI RUGĂTOARE

Doamna ASPAZIA OTEL-PETRESCU despre FAMILIA ROMANEASCA de altadata si MODUL DE VIATA TRADITIONAL: “In familie exista intotdeauna si Cel Nevazut ca membru al familiei. Era o viata asezata. Acum omul traieste la intamplare”

Aspazia Otel-Petrescu pentru “Familia ortodoxa”: SUFERINTA SI COMUNIUNE, RUGACIUNE SI MINUNI, JERTFA SI IERTARE in inchisorile politice pentru femei

IMNURI VII PENTRU CRUCEA PURTATA

FERICITUL MARTURISITOR CONSTANTIN OPRISAN – “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”

26 iulie – ziua in care s-a nascut in cer unul din cei mai mari sfinti ai inchisorilor: COSTACHE OPRISAN: “Niciodata n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a facut. Pe toti i-a iertat si mereu ne vorbea de iertare si dragoste”

NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA

Medicul GALINA RADULEANU la “Cuvinte din taceri” (VIDEO + TEXT) – amintiri pretioase despre tatal ei, Parintele Boris Raduleanu, PERSECUTIA COMUNISTA, REZISTENTA LAUNTRICA IN INCHISOARE SI MIJLOACELE “BLANDE” DE REEDUCARE

Doamna GALINA RADULEANU in “Familia ortodoxa” – invataminte esentiale din inchisoare, valabile si pentru zilele noastre: LUPTA PENTRU DISTRUGEREA INTIMITATII E MAI PREZENTA CA ORICAND, DAR CU METODE MAI PERFIDE!

“NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI

Interviu cu PARINTELE AUGUSTIN de la AIUD despre MUCENICII NEAMULUI DIN INCHISORILE COMUNISTE: SUFERINTA, PILDE SI MINUNI. Ce se intampla cu generatia noastra, ce avem noi de facut pentru a invata de la sfintii inchisorilor?

Parintele Aldea despre lectiile esentiale pentru noi ale marturisitorilor din inchisorile comuniste. CE INVATAM DIN CADERILE SI RIDICARILE NOILOR MARTIRI? CUM LUPTAM IMPOTRIVA DIAVOLULUI?

DEMOSTENE ANDRONESCU despre inceputul reeducarii la Aiud si lectiile importante pe care le avem de invatat si noi (I)

VAMESUL SI FARISEUL DIN INCHISORILE COMUNISTE. Ce putem invata pentru viata si vremurile noastre?

Sfantul Luca al Crimeei: CUM PUTEM PURTA POVARA DURERILOR VIETII? CARTIREA INMULTESTE NECAZURILE. “Multumiti, multumiti totdeauna lui Dumnezeu! Pentru toate trebuie sa-I multumim”