CE VALOARE AU SINCERITATEA SI ADEVARUL FARA DISCERNAMANT? Cuviosul Paisie ne invata cum sa facem binele, CUM SA-I INDREPTAM PE ALTII si cum sa marturisim?

7-07-2010 Sublinieri

FAPTE FACUTE CU PRUDENTA SI CU DRAGOSTE

Atunci când se foloseşte fără discernământ, adevă­rul poate face şi crimă. Unii acţionează în numele adevărului şi fac crime. Când cineva are sinceritate fără discernământ, poate face un rău îndoit, mai întâi în el însuşi şi apoi în ceilalţi, pentru că această since­ritate nu are milă. Cine vrea să fie cu adevărat sincer să înceapă să fie sincer mai întâi cu el însuşi, pentru că de aici începe sinceritatea duhovnicească“.

***

“Odată am spus cuiva: “Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există şi lup­tători ai diavolului?”. Creştinul nu trebuie să fie fana­tic, ci să aibă dragoste faţă de toţi oamenii. Cel ce aruncă cuvinte fără discernământ face rău, chiar dacă ar avea dreptate”.


Lucrarea în noi înşine

“Dacă vrei să ajuţi Biserica, cel mai bine este să cauţi să te îndrepţi pe tine însuţi, decât să cauţi să îndrepţi pe alţii. Dacă te îndrepţi pe tine însuţi, imediat se îndreaptă o părticică din Biserică. Dacă aceasta ar fi făcut-o toţi, Biserica s-ar fi îndreptat. Însă astăzi oamenii se preocupă de toate celelalte subiecte, dar nu se preocupă de ei înşişi. Pentru că a te preocu­pa de tine însuţi cere osteneală, iar a te preocupa de alţii este uşor.

Dacă ne preocupăm de îndreptarea noastră şi ne întoarcem mai mult spre lucrarea lăuntrică decât spre cea exterioară, dând întâietate ajutorului dumneze­iesc, vom ajuta pe ceilalţi mai mult şi mai eficace. Ba încă, vom avea şi pacea dinlăuntru, care va ajuta fără zgomot sufletele ce le vom întâlni, pentru că starea duhovnicească lăuntrică trădează virtutea sufletului şi îi schimbă pe ceilalţi.Când cineva se dăruieşte lucrării exterioare înainte de a ajunge la strălucita stare duhov­nicească lăuntrică, poate face o oarecare nevoinţă duhovnicească, dar are mâhnire, nelinişte, lipsă de încredere în Dumnezeu şi mereu îşi pierde pacea sa. Dacă nu îşi face bine mai întâi lui însuşi, nu poate spune că interesul lui pentru binele obştesc este curat. Când se va elibera de omul său cel vechi şi de orice lucru lumesc, va avea deja harul dumnezeiesc şi atunci şi el se odihneşte şi odihneşte şi orice fel de oameni. Dacă însă nu are harul lui Dumnezeu, nu se poate impune nici lui însuşi şi nici pe alţii nu îi poate ajuta, astfel încât să le aducă folos dumnezeiesc. Trebuie să se afunde în har şi după aceea să-şi folo­sească puterile lui sfinţite pentru mântuirea celorlalţi.


Binele să se facă în chip bun

–   Părinte, cum gândiţi atunci când vă confruntaţi cu o problemă?

–   Mă gândesc ce se poate şi ce nu se poate face omeneşte. O examinez din toate părţile. “Voi face asta. Voi vedea ce reacţie va avea loc de aici, care de din­colo… Ce rău poate pricinui sau la ce poate folosi”. Eu întotdeauna încerc să cercetez o problemă din mai multe părţi, astfel încât rezolvarea ce-o voi da să fie pe cât se poate mai corectă. Pentru că se pot face multe greşeli dacă nu se ia aminte. Dacă va înţelege prea târ­ziu ce trebuia să facă, nu foloseşte, deoarece, cum se spune, păsărica deja a zburat. Să spunem că cineva n-a luat aminte şi a dat foc la o casă. Ei bine, nu-l spânzură nimeni pentru asta, dar răul s-a făcut.

Undeva s-a ivit o problemă. A venit cel care era răspunzător în această problemă şi mi-a spus: “Ei, acum s-a aranjat problema. M-am dus, am aflat pe cutare şi pe cutare, le-am spus asta şi asta şi totul s-a rezolvat”. “Abia acum a început problema”, îi spun. “Aceea care a fost n-a fost problemă. Acum s-a aprins focul. La început au fost doi cărbuni mici, care s-ar fi stins de la sine”. Acela credea că prin acţiunile lui a rezolvat problema şi chiar a vrut să-l lăudăm pentru aceasta. Dar prin ceea ce a făcut, a pricinuit un scan­dal mare şi a mărit problema.

Este nevoie de multă atenţie, prudenţă şi discernă­mânt pentru ca binele să se facă în chip bun şi să folo­sească, pentru că altfel, în loc să folosească, îl demonizează pe celălalt. Apoi, ceea ce se gândeşte cineva să facă trebuie mai întâi să se coacă, pentru că de o rupe necoaptă, adică hotărăşte pripit, poate să aibă probleme mai târziu şi să se chinuiască. Chestiunile serioase, dacă se întârzie puţin, după aceea se rezolvă repede şi corect. Se poate ca cineva să aibă deşteptăciune, dar să aibă împreună cu ea şi slavă deşartă şi iubire de sine, şi în acţiunile lui să premeargă acestea şi să nu ia aminte. De pildă un câine la vânătoare, atunci când înaintează cu atenţie, deşi nu e de rasă, găseşte urmele iepurelui. În timp ce altul, care e de rasă foarte bună şi are toate însuşirile, atunci când se grăbeşte, aleargă în dreapta şi-n stânga fără rezultate. Acţiunea săvârşită înaintea gândirii are mândrie. De aceea să nu se grăbească nimeni să acţioneze, ci mai înainte să se gândească şi să se roage. Atunci când premerge rugăciunea, nu acţionează spuma minţii, uşurătatea, ci mintea cea sfinţită.

Chiar şi oamenii duhovniceşti procedează de multe ori ca şi cum n-ar exista Dumnezeu; nu-L lăsăm pe Dumnezeu să acţioneze. Dumnezeu ştie cum să lucreze. Deşi există mijloace duhovniceşti ca să se rezolve anumite situaţii duhovniceşti grele, cu toate acestea noi acţionăm lumeşte. Când eram la Sinai, un hoge mergea în fiecare vineri în mănăstire, urca în minaretul unei geamii care era acolo şi striga. Şi avea o voce!… Se auzea până sus la sihăstria Sfintei Epistimia. După aceea mănăstirea a hotărât să închidă poarta vinerea, atunci când mergea hogea, ca să nu mai poată intra; eu nu ştiam de această hotărâre. Într-o zi, pe când coboram spre mănăstire îl văd pe hogea mânios. “Acum am să le arăt eu”, îmi spune. “De ce mi-au închis poarta ca să nu intru?”. “Au închis-o ca să nu intre cămilele”, îi spun. “Nu cred că au închis-o pen­tru ca să nu intri tu”. După aceea am spus ceva despre aceasta şi Părinţilor. Un secretar îmi spune: “Îi voi arăta eu lui hogea! Îl voi aranja eu. Voi scrie la guvern că hogea ne face probleme”. “Ascultă”, îi spun, “Ortodoxia nu procedează aşa. Să facem o priveghere, să cântăm slujba Părinţilor Sinaiţi, a Sfintei Ecaterina şi să lăsăm să vorbească Dumnezeu. Mă voi duce şi eu sus şi mă voi ruga”. Am spus unor Părinţi să se roage şi ei şi ast­fel i-a venit o palmă lui hogea încât a plecat singur, a dispărut. Pentru că, chiar dacă ar fi închis poarta, guvernul s-ar fi încredinţat că nu este adevărat faptul că-i presează hogea şi apoi ar fi avut probleme. Hogea ar fi spus că monahii au închis poarta deoarece mergea în fiecare vineri acolo, şi ar fi făcut un rău mănăstirii.

Un altul, mai demult, a văzut muntele şi a vrut să-şi facă o căsuţă acolo sus, pe vârful Sfintei Ecaterina!… S-a îmbolnăvit şi s-a dus, a murit. Mai pe urmă a venit şi un altul să facă ceva acolo şi s-a dus şi acesta, a murit. De aceea este mai bine să nu ne bazăm numai pe acţiunile noastre omeneşti, ci să ne rugăm şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze.

91592891392193192192793vz3

Comportament cu discernământ

–   Părinte, când vedem pe cineva că se comportă urât, trebuie să-i spunem ceva?

–   Potrivit cu ce fel de om este. Este nevoie de mult discernământ şi de iluminare dumnezeiască în vremea noastră. Nu este uşor să vă vorbesc despre aceasta, într-un caz, aşa cum am văzut, există 500 de sub-cazuri. Sunt unii care pot fi îndreptaţi, alţii care nu se îndreaptă, ba chiar la o observaţie de-a noastră pot reacţiona. Mai ales când unul ca acesta are egoism şi-l atingi, reacţionează urât. Deşi de multe ori înţelege că greşeşte, totuşi din pricina egoismului nu dă înapoi. Iar când intenţiile noastre nu sunt chiar curate, adică împreună cu interesul există şi mândrie şi dragostea nu este curată, în celălalt se creează o mare repulsie.

Atunci când mustrăm pe cineva din dragoste, cu durere, fie că celălalt înţelege dragostea noastră, fie că nu, schimbarea se săvârşeşte în inima lui, deoarece suntem mişcaţi de dragoste curată. În timp ce mus­trarea ce se face fără dragoste, cu patimă, îl face fiară pe celălalt, pentru că răutatea noastră se loveşte de egoismul aceluia, şi atunci sar scântei şi se aprinde şi foc, ca atunci când loveşti cremenea de amnar.

Când îl răbdăm pe fratele nostru din dragoste, acela simte aceasta. Precum simte şi răutatea pe care o avem înlăuntrul nostru, deşi nu se manifestă, pentru că îi pricinuieşte tulburare. La fel se întâmplă şi cu diavolul, care aduce tulburare chiar şi atunci când se înfăţişează ca înger de lumină, în timp ce adevăratul înger prici­nuieşte o veselie lină negrăită.

–    Adică, Părinte, atunci când spunem ceva şi se stârnesc împotriviri, înseamnă că am făcut-o din ego­ism?

–    Se pricinuiesc şi multe interpretări greşite; căci unul înţelege unele, altul altele! Dar fiecare să se cerceteze întotdeauna pe sine însuşi: “De ce vreau să spun aceasta? De unde pornesc? Mă doare pentru el sau vreau s-o spun doar ca să par bun, să mă arăt că sunt cineva?”. Dacă cineva se va curaţi lăuntric, atunci fie de se va mânia, fie de va striga, fie de va face o observaţie, intenţiile lui vor fi curate. După aceea, toate merg firesc, deoarece acţionează cu discernă­mânt. Iar discernământul este curăţirea, iluminarea dumnezeiască şi claritatea duhovnicească. Prin urma­re, cum să existe egoism acolo? Iar atunci când intenţiile sunt curate, omul are odihnă. De aici veţi putea deosebi dacă orice lucrare a voastră este bună.

De multe ori nu înţelegeţi că modul în care spuneţi ceva altuia are ifos de director: “Aceasta trebuie să se facă aşa şi aşa”. Intră apoi egoismul în lucrare şi îl aruncaţi pe celălalt în aer. Dacă există intenţii curate şi smerenie, observaţia îl ajută pe celălalt, altfel intră egoismul, care duce la un rezultat contrar. Să vă scoateţi pe voi înşivă, egoismul vostru, din acţiunile voastre. Atunci veţi fi mişcate numai de intenţiile cele curate. De cele mai multe ori comportamentul fără discernământ face mai mare rău decât comportamen­tul nebunilor care n-au judecată şi îşi sparg capetele, deoarece cei fără discernământ, prin cuvintele lor tăioase, năucesc sufletele sensibile şi de multe ori le rănesc de moarte, pentru că le duc la deznădejde.

Sunt şi unii care se comportă în acelaşi fel faţă de toţi. Dar nu putem pune într-un degetar cât punem într-un butoi; sau să încărcăm pe un bou, cât pe un cal. Boul este să tragă plugul; nu se poate să-i punem samar şi să-l încărcăm. Pe cal nu trebuie să-l punem la plug, pentru că el este bun să ridice greutate. Pentru o treabă este unul, pentru alta celălalt. Să nu dorim să punem toată lumea pe calapodul nostru. Fiecare are particularităţile lui. Să le trecem cu vederea pe unele, atunci când acestea nu vatămă. Dacă ar fi putut intra în rânduială toţi oamenii încă din viaţa aceasta, nu s-ar mai fi făcut neorânduieli şi ar fi fost şi aici rai. Aşadar, să nu avem pretenţii neraţionale de la ceilalţi.

Dragostea este caracteristica sincerităţii duhovniceşti

Lumea merge urât astăzi, pentru că toţi spun mari “adevăruri”, care însă nu corespund cu realitatea. Cu­vintele dulci şi marile adevăruri au valoare atunci când ies din guri adevărate şi prind rădăcină numai în oa­menii binevoitori şi în cei care au minte curată.

–   Părinte, există sinceritate lumească şi sinceritate duhovnicească?

–   Da, desigur. Sinceritatea lumească este fără dis­cernământ.

– Adică cineva vorbeşte şi când trebuie şi când nu?

– Pe lângă aceasta, adevărul este adevăr, dar dacă vreodată spui adevărul fără discernământ, acesta nu mai este adevăr. De pildă, este adevărat că este bolnav mintal cutare. Dar dacă mergi şi îi spui aceasta, nu-l foloseşti. Sau altul spune: “Ca să fiu sincer, mă voi duce şi voi păcătui în piaţă”. Aceasta nu este sinceri­tate. Cel ce are mult discernământ are şi dragoste nobilă, jertfire de sine şi smerenie, şi chiar adevărul cel amar îl spune cu multă simplitate şi îl îndulceşte cu bunătatea sa, folosind astfel foarte eficace prin cuvin­tele sale dulci, precum medicamentele amare folosesc mai mult decât siropurile dulci.

Atunci când se foloseşte fără discernământ, adevă­rul poate face şi crimă. Unii acţionează în numele adevărului şi fac crime. Când cineva are sinceritate fără discernământ, poate face un rău îndoit, mai întâi în el însuşi şi apoi în ceilalţi, pentru că această sinceritate nu are milă. Cine vrea să fie cu adevărat sincer să înceapă să fie sincer mai întâi cu el însuşi, pentru că de aici începe sinceritatea duhovnicească. Când cineva nu este sincer cu sine însuşi, îşi bate joc şi se nedreptăţeşte numai pe sine. Dar când se comportă fără sinceritate faţă de alţii, păcătuieşte de moarte, pentru că îşi bate joc de ceilalţi.

–   Părinte, se poate mişca cineva astfel din simpli­tate?

–   Ce simplitate! Unde ai aflat simplitate într-un ast­fel de om! Dacă este copil, va avea simplitate. Dacă este sfânt, va avea simplitate. Dacă este mare şi nu este întârziat mintal şi se mişcă aşa, va fi diavol.

– Şi cum se simte acesta?

– Ca într-un adevărat iad. Dintr-o ispită intră într-alta. Mereu are ispite.

–   Părinte, nu trebuie să se poarte cineva cu onesti­tate?

–   Dreptatea, aşa cum o folosesc mulţi, are un duh juridic. “Sunt onest”, spun unii, “vestesc de pe acope­rişuri”, şi îl fac pe celălalt de râs, dar în cele din urmă se fac ei înşişi de râs.


Litera legii omoară

Odată am spus cuiva: “Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există şi lup­tători ai diavolului?“. Creştinul nu trebuie să fie fana­tic, ci să aibă dragoste faţă de toţi oamenii. Cel ce aruncă cuvinte fără discernământ face rău, chiar dacă ar avea dreptate. Am cunoscut un scriitor care avea multă evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care pătrundea în profunzime şi tulbura. Odată îmi spune: “La o întrunire am spus asta şi asta unei doamne”. Dar modul în care i-a vorbit a termina­t-o. A jignit-o înaintea tuturor. “Ascultă”, îi spun, “tu arunci în ceilalţi coroniţe de aur cu diamante, însă aşa cum le arunci spargi capetele, şi nu numai pe cele sen­sibile, ci chiar şi pe cele tari”. Să nu aruncăm cu pietre în oameni… în mod creştinesc. Cine mustră înaintea celorlalţi pe cineva care a păcătuit sau vorbeşte cu patimă despre o oarecare persoană, unul ca acesta nu e mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celălalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragostea, el diferă de acela al juriştilor. Biserica le priveşte pe toate cu îndelungă-răbdare şi caută să ajute pe fiecare, orice ar fi făcut, oricât de păcătos ar fi.

Văd la unii creştini un mod ciudat de logică. E bună evlavia lor, e bună şi dispoziţia pentru bine, dar e ne­voie şi de discernământ şi lărgime duhovnicească, ca să nu fie însoţită evlavia de îngustimea de minte şi de senilitate. Totul este să avem o stare duhovnicească în care să acţionăm cu discernământ duhovnicesc, pen­tru că altfel rămânem la “litera legii”, iar “litera legii omoară”. Cel ce are smerenie nu face niciodată pe dascălul; ascultă şi, atunci când i se cere părerea, vorbeşte cu smerenie, niciodată nu spune “eu”, ci “gân­dul îmi spune”, sau “Sfinţii Părinţi au spus”. Adică vor­beşte ca un ucenic. Cel care crede că este destoinic să îndrepte pe alţii are mult egoism.

–    Părinte, atunci când cineva începe de la intenţia cea bună spre a face ceva şi ajunge la extreme, lipseşte discernământul?

–    Lucrarea lui are înlăuntrul ei un egoism de care nu îşi dă seama, deoarece nu se cunoaşte pe sine, şi de aceea cade în extreme. De multe ori unii încep prin evlavie, dar unde ajung! Precum iconolatrii şi iconomahii. Extremă la unii, extremă şi la ceilalţi. Primii au ajuns până într-acolo încât să radă icoana lui Hristos şi praful vopselelor să-l pună în Sfântul Potir, ca să se facă mai bună Sfânta Împărtăşanie. Ceilalţi ardeau icoanele şi le aruncau… De aceea Biserica a fost nevoită să pună icoanele sus, ca să ne închinăm şi să acordăm cinste persoanelor zugrăvite pe icoane.

normal_proskinites

Orice lucru am face, să-l facem pentru Dumnezeu

– Părinte, de obicei mă port cu frică să nu mâhnesc pe ceilalţi sau să nu scad în ochii lor. Nu mă gândesc să nu mâhnesc pe Dumnezeu. Cum să sporesc întru mine frica lui Dumnezeu?

– Este nevoie de trezvie. Orice ar face omul, s-o facă pentru Dumnezeu. Uităm de Dumnezeu şi rămâne după aceea gândul că facem ceva deosebit, dar facem de complezenţă şi căutăm numai să nu scădem în ochii oamenilor. În timp ce dacă ar acţiona cineva cu gândul că Dumnezeu îl vede şi îl veghează, atunci orice ar face are siguranţă; altfel, dacă face ceva doar ca să apară bun în ochii oamenilor, le pierde pe toate, pe toate le risipeşte. Pentru fiecare acţiune a sa, omul trebuie să se întrebe pe sine: “Oare ceea ce fac acum mă odihneşte pe mine? Dar pe Dumnezeu îl odihneşte?, şi să cerceteze dacă aceea este plăcută lui Dumnezeu. Dacă uită să facă asta, uită după asta şi de Dumnezeu. De aceea, mai demult se spunea: “Pentru Dumnezeu…”, sau “netemătorul de Dumnezeu”, “nu se teme de Dumnezeu?”. Sau spuneau: “Dacă vrea Dum­nezeu, dacă îngăduie Dumnezeu”. Simţeau prezenţa lui Dumnezeu peste tot; aveau mereu înaintea lor pe Dumnezeu şi luau aminte. Trăiau ceea ce spune Psalmul: “Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea, ca să nu mă clatin”, şi nu se clătinau. Acum, vezi, încet-încet intră tipicul european şi mulţi nu fac răul, mai mult din politeţe lumească.

Orice face cineva, s-o facă curat pentru Hristos, să cugete că Hristos îl vede, îl urmăreşte, în orice mişcare a sa centrul să-i fie Hristos. Să nu aibă în el elementul omenesc. Dacă ne mişcăm cu scopul să plăcem oamenilor, aceasta nu ne foloseşte la nimic. E nevoie de multă luare-aminte. Totdeauna să cercetez intenţiile de care sunt mişcat şi cum observ că mă mişc de complezenţă, s-o lovesc imediat. Pentru că atunci când vreau să fac un bine şi intră la mijloc complezenţa, ei bine, atunci scot apă din fântână cu o găleată găurită.

Cele mai multe ispite le creăm noi înşine, atunci când (în locul lui Dumnezeu) ne punem pe noi înşine în raportul nostru cu ceilalţi. Adică atunci când ne mişcăm purtaţi de interese meschine, vrem să ne înălţăm pe noi înşine şi urmărim satisfacţia noastră personală. În cer nu se urcă cu urcuşul lumesc, ci cu coborâşul duhovnicesc. Cel ce merge pe jos merge tot­deauna cu siguranţă şi nu cade niciodată. De aceea, pe  cât putem, să dezrădăcinăm proiecţia lumească şi suc­cesul lumesc, care de fapt sunt nereuşită duhovni­cească. Să ne scârbim atât de egoismul ascuns cât şi de cel afişat, precum şi de complezenţă, ca să iubim sincer pe Hristos. Epoca noastră nu e caracterizată de lipsa de zgomot, ci de impresionarea lipsită de sens. Viaţa duhovnicească este lipsită de zgomot. E bine să facem cele ce sunt potrivit măsurii noastre în chip corect, fără zgomot, fără pretenţii mai presus de pute­rile noastre, pentru că altfel va fi spre paguba sufletu­lui şi trupului nostru, şi adesea şi în dauna Bisericii.

În a plăcea în chip curat aproapelui nostru există şi satisfacţia de a plăcea lui Hristos. Aici trebuie să luăm aminte, cum să curăţim mulţumirea de a plăcea aproa­pelui, adică să scoatem din ea complezenţa, ca să meargă şi această ofrandă a noastră la Hristos. Atunci când cineva încearcă să aranjeze problemele biseri­ceşti chipurile în mod ortodox, dar scopul lui este totuşi de a se aranja mai bine pe sine însuşi, adică priveşte la interesul său, cum va fi binecuvântat unul ca acesta de Dumnezeu? Pe cât putem, să ne orânduim viaţa în aşa fel încât să ne înrudim cu Dumnezeu. Să ne mustram mereu pe noi înşine şi să căutăm cum să facem voia lui Dumnezeu. Când facem voia lui Dumnezeu, atunci ne înrudim cu Dumnezeu şi atunci, fără ca cineva să ceară de la Dumnezeu, primeşte; primeşte mereu din izvorul cu apa cea vie.

Să dobândim simţământul duhovnicesc

Duhul Sfânt este unul şi are multe harisme. Nu este unul aici şi altul dincolo. Nu este duhul zăpăcelii, ci al dragostei, al păcii... Atunci când oamenii duhovniceşti se lovesc, aceasta înseamnă că se află sub înrâurirea multor altor duhuri, că nu au nici o legătură cu Unul Duhul Sfânt. Odinioară Duhul Sfânt lumina, inspira. Mare lucru! Astăzi nu află condiţii să Se pogoare. Babilonia din Vechiul Testament era nevinovată. Cereai, de pildă, lut şi îţi aduceau paie. Acum avem babilonie cu patimi. Ceri mortar şi-ţi aruncă cu cărămida în cap. Dar dacă omul s-ar scoate pe sine din orice acţiune a sa şi şi-ar tăia voia, atunci ar lucra corect şi ar avea negreşit luminare dumnezeiască şi ar exista duhul înţelegerii. Pentru că atunci când omul îşi scoate ideea sa, vin ideile dumnezeieşti.

Trebuie să dobândim simţământ duhovnicesc spre a putea avea şi iluminarea dumnezeiască. Este foarte important să se facă treaba aceasta, pentru ca oamenii să înţeleagă unele lucruri. Mai ales în vremea noastră aceasta ne-o impun împrejurările. Vedeţi, şi în Asia Mică atunci, în acei ani grei, situaţia îi silea pe oameni şi mintea lor lucra. Doi greci erau înaintea armenilor şi a turcilor şi se înţelegeau, fără să înţeleagă ceva nici armenii, nici turcii. Cu cât mai mult astăzi, când vezi în ce situaţie trăim, este nevoie ca oamenii duhovniceşti să se înţeleagă. Vor veni ani grei. Trebuie să ne lucreze mintea. Dacă nu lucrează mintea omului şi nu există  nici iluminare dumnezeiască, atunci la orice mişcare trebuie să primească poruncă în ce fel să se mişte, nu aşteptaţi să vi se spună toate. Unele lucruri, chiar şi fără să vi le spună, trebuie să le înţelegeţi singure. Îmi aduc aminte că odată, în Koniţa, înainte de a merge în armată, am aflat că vin răzvrătiţii. Eram patru – trei erau musulmani – şi ne-am ascuns într-o casă tur­cească, de la marginea oraşului. Un turculeţ de cinci ani a înţeles şi ne-a spus: “Mergeţi în bucătărie, ies eu să-i întâmpin”. Am intrat aşadar în bucătărie, am ieşit pe din spatele casei şi aşa am apucat să ne ascundem mai jos, în nişte magazii. Copilul a ieşit afară şi a spus răzvrătiţilor că nu este nimeni înăuntru şi au plecat. Copil de cinci ani, numai atâtica, abia ştia să vor­bească, şi aţi văzut cu câtă prudenţă s-a purtat. Măi, măi, spirt era! Vezi, observa, iubea, în timp ce unul mare şi necugetat ar fi putut face rău. Iar noi, fiind botezaţi, miruiţi, catehizaţi, cu studii, să rămânem în starea de prunci? Să fiţi cu şase aripi. Ştiţi cine sunt cei cu şase aripi? Au şase aripi şi le lovesc psalmodiind: “Sfânt, sfânt, sfânt”. Să zburaţi, să aveţi şase aripi.

91592891392193192192793vg5

Iluminarea dumnezeiască este totul

De multe ori spun unora: “Fă cum te luminează Dumnezeu”. Când spun: “cum te luminează Dum­nezeu”, înţeleg ca omul să vadă lucrurile cu lumina dumnezeiască şi nu cu logica omenească. Să nu creadă că orice îl odihneşte pe el este şi iluminarea lui Dumnezeu.

–   Părinte, cum vine iluminarea dumnezeiască?

–   Dacă vom curaţi cablurile de rugină, omul cel vechi devine un bun conductor şi atunci trece harul lui Dumnezeu prin el şi primeşte lumina dumnezeiască a harului. Altfel, se fac scurt-circuite şi nu lucrează harul. Toată lucrarea este ca omul să ia aminte să nu-l pără­sească harul lui Dumnezeu, ca să aibă iluminarea dumnezeiască. Pentru că dacă nu există iluminare dumnezeiască, toate sunt pierdute.

Ce a tras Hristos cu ucenicii mai înainte de a-i adumbri harul, şi aceasta numai pentru că erau pământeşti! Şi înainte de Cincizecime s-a dat uceni­cilor putere de la Dumnezeu spre a ajuta lumea. Insă nu aveau încă iluminarea dumnezeiască pe care au luat-o la Cincizecime. Deşi Hristos le spunea că vor merge în Ierusalim şi Fiul Omului va fi răstignit etc., aceia credeau că, atunci când vor merge în Ierusalim, îl vor face împărat. Gândeau omeneşte. De aceea îi preocupa cine va sta de-a dreapta şi cine de-a stânga lui Hristos. Merge mama fiilor lui Zevedei şi-L roagă ca să pună în împărăţia Sa pe un copil de-al ei de-a dreap­ta Sa şi pe celălalt de-a stânga Sa. Dar din ziua Cincizecimii, când Hristos le-a trimis pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, apostolii au avut neîncetat harul dum­nezeiesc. Mai înainte, numai de câteva ori au arătat că aveau iluminarea dumnezeiască. Era ca şi cum s-ar fi umplut bateria lor şi iarăşi s-ar fi descărcat. Era nevoie ca iarăşi s-o pună în priză. Dar atunci când le-a trimis pe Mângâietorul, nu mai era nevoie de… priză. Nu că noi astăzi suntem mai buni şi aceia erau mai răi, ci noi trăim în vremea harului, de aceea nu vom avea ce răspunde. Suntem botezaţi, avem şi pe Mângâietorul, le avem pe toate. Atunci nu Se răstignise încă Hristos şi, într-un anumit fel, avea stăpânire diavolul şi uşor îi încurca pe oameni. După Răstignire, Hristos le-a dat tuturor posibilitatea să aibă iluminarea dumnezeiască. S-a jertfit Hristos şi ne-a eliberat. Ne-am botezat în numele Lui. Priza o avem permanent pusă. Acum noi ne facem pricină să nu treacă curentul harului dum­nezeiesc, deoarece ne lăsăm cablurile noastre să rugi­nească.

–   Părinte, ce condiţii trebuie îndeplinite ca să locu­iască Duhul Sfânt în om?

–   Duh de nevoinţă, smerenie, mărime de suflet, no­bleţe, jertfire de sine. Dacă lipseşte harul Sfântului Duh, omul este nefolositor. Duhul Sfânt este lumina, lumina dumnezeiască. Totul este aici. Dacă cineva nu vede, se poate lovi de geam, poate cădea în vreo prăpastie sau groapă sau în necuraţii şi chiar în hazna. Nu vede unde merge, pentru că este lipsit de lumină. Dar dacă vede puţin, se păzeşte. Iar dacă vede şi mai mult, evită toate primejdiile şi merge cu siguranţă pe drumul său. Dar ca să vină Lumina, trebuie să vrei să ieşi din întuneric. Chiar puţin de ar vedea oamenii, nu vor cădea şi Dumnezeu nu se va mâhni. Dacă un tată se mâhneşte atunci când copiii lui cad în noroi, în spini, în prăpastie, cu cât mai mult Dumnezeu.

Tot răul ce se face în lume se face deoarece lipseşte iluminarea dumnezeiască. Iar când lipseşte iluminarea dumnezeiască omul se află în întuneric.

Atunci unul spune: “vom merge pe aici”, altul: “nu, eu ştiu mai bine; vom merge pe aici”. Unul, “pe aici”, altul “pe acolo”. Fiecare crede că este bine să se meargă pe acolo pe unde merge el. Toţi se interesează de bine, dar se află într-o stare de întunecare şi nu se pot înţelege. Dacă n-ar exista întunecarea, nu s-ar certa; ar vedea drumul cel mai bun şi ar merge pe el. Vreau să spun că toţi se mişcă cu intenţia cea bună, dar fiindcă există întunecarea, se pricinuiesc multe ispite şi în societate şi în Biserică. Cel puţin în Biserică cei mai mulţi nu au intenţie rea, dar lipseşte iluminarea dum­nezeiască. Se nevoiesc pentru bine, dar în cele din urmă unde sfârşesc? De aceea să cerem de la Dumnezeu să ne dea fie şi puţină iluminare dumneze­iască, pentru că altfel ne vom poticni ca orbul. La Sfânta Liturghie, când preotul spune: “Ale Tale dintru ale Tale…”, mă rog lui Dumnezeu să lumineze lumea ca să vadă. Să lumineze puţin Dumnezeu şi să se îndepărteze întunericul, ca oamenii să nu se secătuiască duhovniceşte. Şi după Psalmul al doilea, pe care Sfântul Arsenie Capadocianul îl citea: “ca Dumnezeu să lumineze pe cei ce merg la întruniri”, spun: “Să lumineze Dumnezeu pe toţi mai-marii, apoi să lumineze Ierarhia şi pe toţi Părinţii Bisericii ca să primească Duhul Sfânt spre a ajuta lumea”. Dacă unul se va lumina puţin şi pe ceilalţi i-ar deschide, ştiţi ce bine se poate face? Un cuvânt să spună unul mare şi toate se schimbă. Oamenii au nevoie de iluminarea dumnezeiască.

Bunul Dumnezeu dă iluminarea sa dumnezeiască celor ce au intenţie bună. Un judecător mi-a povestit un caz pe care l-a rezolvat el însuşi. O mănăstire a trimis pe unul din monahii ei cu 500 de lire de aur să cumpere un teren. S-a dus şi a întrebat pe un oarecare negustor, iar acela i-a spus: “Lasă-le la mine, ca să nu le mai duci cu tine!”. Şi i-a lăsat banii. “Ce om bun”, a spus monahul cu naivitate, “că m-a izbăvit de povară”. Când s-a întors, nu numai că nu i-a dat cele 500 de lire, ci spunea acela că dimpotrivă, el i-a dat monahu­lui 8 milioane de drahme. Sărmanul monah se gândea cum să se întoarcă la mănăstire. Dăduse cele 500 de lire şi n-a luat nimic, iar acela îi cerea pe deasupra şi 8 milioane. Afacerea a ajuns la judecătorie. La judecată, judecătorul, printr-o inspiraţie, i-a pus o serie de între­bări şi s-a dovedit astfel că negustorul nu numai că n-a dat nimic monahului, ci i-a luat şi lirele. Am distins la acest judecător o stare ca a proorocului Daniil. Fiindcă avea frica lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a lumi­nat şi a acţionat drept.

Totul este iluminarea dumnezeiască. Şi dacă vine iluminarea dumnezeiască, atunci omul se odihneşte şi toţi cei dimprejurul lui şi el însuşi se desfătează duhovniceşte. De aceea spun că sunt bune şi luminile, şi luminile mai mari, şi descoperirile minţii, dar mai pre­sus de toate este lumina dumnezeiască a harului lui Dumnezeu, care luminează pe om. Omul care are ilu­minarea dumnezeiască vede foarte curat lucrurile, este vestit fără să simtă nesiguranţă şi astfel nici el nu se chinuieşte sufleteşte, dar şi pe alţii îi ajută efi­cace”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Legaturi:


Categorii

Cuviosul Paisie Aghioritul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

103 Commentarii la “CE VALOARE AU SINCERITATEA SI ADEVARUL FARA DISCERNAMANT? Cuviosul Paisie ne invata cum sa facem binele, CUM SA-I INDREPTAM PE ALTII si cum sa marturisim?

<< Pagina 1 / 4 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Sper ca toti cei care mai degraba sar sa comenteze pe ici si pe colo intretinand tulburari si conflicte, sper ca acestia macar acum sa-si gaseasca o bruma de timp ca sa citeasca cu luare aminte cele scrise aci.

  2. Foarte bun articolul. Dreapta socoteală/ discernământul/ modul înţelept de a ne raporta la fiecare situaţie – daruri rare – care se găsesc foarte greu în zilele noastre, şi de care suntem lipsiţi cei mai mulţi dintre noi…Cred că de aşa ceva avem nevoie mai mult ca oricând, mai ales pentru vremurile în care trăim şi cele ce se arată să vină.

  3. Da! Mare cuvint al Sfintului. Este o Constitutie a dreptatii in raport cu aproapele si cu Dumnezeu.

  4. Deosebit de bine venit este acest articol care ne aduce multe raspunsuri pentru framantarile zilei de astazi.

    Cuvintele cuviosului Paisie, pline de Duhul Sfant ne lumineaza si ne arata calea. Sa dea Bunul Dumnezeu sa le primim cu totii in adancul inimii si sa ne ghidam in viata dupa ele.

    http://corortodox.blogspot.com/2010/07/fapte-facute-cu-prudenta-si-cu-dragoste.html

  5. Citind blogurile ortodoxe, ma tot intreb de ce nu intalnesc in viata de zi cu zi oameni cu pareri similare mie, interesati de ortodoxie? Nu stiu cati mai simt asemenea mie, cati se simt singuri si neajutati in lupta lor, pe care o duc pe cont propriu, neintelesi de ceilalti din jurul lor.

    De ce suntem (sau parem ca suntem) multi, aici, pe bloguri, dar in viata reala nu intalnesc oameni cu conceptie crestina de viata, cu credinta, cu iubire reala fata de aproapele lor.

    Sunt multe bloguri ortodoxe, vizitatori multi, oameni cu ravna si care incearca sa se apropie de adevar, sa traiasca dupa voia Lui Dumnezeu, dar in viata reala intalnesc oameni complet diferiti. Am cautat in Biserica oameni curati sufleteste, am gasit tulburare, dezbinare, multa contradictie, ce citeam intr-o carte, era interpretat intr-un mod diferit in alta (atitudinea diferita a unor Parinti, vorbind de cipuri), de ce chiar si noi, ortodocsii, avem tendinta de a ne izola, suntem reticenti de a ne mai apropia unii de ceilalti, avand mereu frica de a ne deschide sufletele, manifestand suspiciunea ca fiecare ar putea avea intentii ascunse, necurate.
    Este un semn ca am obosit sufleteste si ne e frica sa nu ne descoperim slabiciunile?

    E adevarat ca nu trebuie sa ne punem increderea in oameni, ci in Dumnezeu, sa nu asteptam ajutor de la oameni, dar stim si ca Dumnezeu ajuta prin oameni, lucreaza prin ei, vorbeste prin oameni, trimite raspuns prin alesii Sai. Dar nu stiu cum pot discerne, cum pot alege un gand daca e de la Dumnezeu sau nu, cum pot deosebi oamenii pentru a nu cadea in inselare?

    Cum primim putere si intarire cand in jurul nostru sunt oameni care au o atitudine care se schimba inexplicabil, cu un comportament care te tulbura, ramai mereu singur, desi in rugaciune ceri ajutor. Sunt dezorientata, fara un reper real, pentru ca nimeni nu e dispus in mod concret sa te ajute. Schimbarile nu se produc, iar daca apar, atunci ele sunt negative. Dupa rugaciuni si incercari multe, vad cum dau tot de rau, oamenii din jur pentru care te rogi par la fel de rataciti, de pierduti, ramai neputincios si oricat as incerca sa ma incurajez, nadajduind si in momente mai bune, realitatea ma contrazice.

    Il caut pe Dumnezeu, sincer si staruitor, cu mijloace inca modeste, si ma doare ca nu gasesc iubirea fata de semeni, nadejdea de mai bine, blandetea, grija fata de suferinta aproapelui, mila si vad ca predomina partile negative (ispitele, incercarile, loviturile sub centura de la serviciu, acasa si alte “surprize” care vin de la vrajmas).

  6. Pentru M.D.
    Daca e adevarat ca doar 7% din romani merg la slujbe saptamanal, iar din acestia foarte putini lupta cu patimile lor pana la sange si nu vin doar pt ca asa e bine, atunci e “normal” sa nu vezi modele in jur la “tot pasul” in biserici. Dar nu te sminti! Daca ma smintesc,cauza nu e celalalt de langa, ci faltul ca eu nu sunt intarit destul. Unul intarit nu se mai sminteste deloc la ceea ce vede in jur si prin biserici, ci merge neabatut spre Hristos, pe drumul mantuirii. Chinurile nasterii omului cel nou in noi sunt o realitate. Lupta pana la capat! Alta cale nu este. Roaga te sa iti trimita Dumnezeu un prieten de nadejde ancorat bine in ortodoxie si ai rabdare pana il vei gasi. Cauta sa te ancorezi tu insuti in ortodoxia adevarata.

  7. @M.D.
    Eu nu mai imi pun de mult timp asemenea intrebari. Nu are nici un rost. Asta e lumea in care traim. Parca ne indreptam spre Apocalipsa, nu-i asa, desi, cum am mai spus, am si eu momente in care rezist ca sa accept acest lucru. Se spune despre vremurile de pe urma ca vor fi cele mai grele, iar ceea ce ai descris tu e perfect incadrabil acestor vremuri.
    In astfel de conditii, bucura-te ca totusi mai gasesti oameni cu care sa comunici, chiar si pe bloguri. Comunicarea e virtuala, dar oamenii sunt reali, sunt suflete.
    Cararea de la vecin la vecin a disparut, si nu de acum, ci de mult timp. Sa ne asumam lucrul asta. Trebuie sa inghitim adevarul ca pe o doctorie amara.
    Vrajmasul ataca „la baioneta” acolo unde vede chiar si o foarte mica ravna, si exploateaza fara mila punctele cele mai sensibile ale fiecaruia. Probabil ca multi dintre crestinii pe care i-ai intalnit sunt incercati in felul asta. Ar fi bine sa ne rugam pentru ei, dar si pentru noi, pentru ca astfel, treptat, treptat sa ne schimbam cu totii atitudinea. Eu mai nou aplic o metoda „simpla” pe care am invatat-o de la maica Siluana Vlad: ii binecuvantez pe toti oamenii pe langa care trec pe strada, pe cei de la serviciu, din magazine, etc. Pe TOTI. Si am simtit ca functioneaza.

  8. In razboi, ai nevoie si de aliati. De unul singur nu poti lupta. Ca sa lupti trebuie sa mai ai si intariri.
    “Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.” – iar exact asta nu facem, nu exista, in general, o implicare reala, efectiva, concreta. Multi stiu sa dea sfaturi, sa vorbeasca, putini stiu sa fie oameni, crestini in adevaratul sens al cuvantului. Cati mai sunt in stare sa te ajute, fara sa te judece sau sa devina acuzatori?
    Nu am facut decat sa constat realitatea din lumea ortodoxa, asta nu inseamna ca ma sminteste unul sau altul, pur si simplu am spus ce am trait eu, ce am facut si ce am primit.
    Nu mi se pare ca “Unul intarit nu se mai sminteste deloc la ceea ce vede in jur si prin biserici, ci merge neabatut spre Hristos, pe drumul mantuirii.” – consider ca asta e masura sfintilor, a celor care au ajuns la o stare duhovniceasca la care noi deocamdata nu putem indrazni si cu care nu ne putem compara. Nu imi pot stabili niste standarde atat de ridicate, trebuie sa imi vad nivelul la care sunt si sa nu ma astept ca pot vedea sau trai orice si sa raman intangibila sau sa ma consider imuna, deasupra tuturor atacurilor.
    “Daca ma smintesc,cauza nu e celalalt de langa, ci faptul ca eu nu sunt intarit destul.”
    E foarte usor sa spunem ca cel care e depasit de incercari e doar foarte slab, nu a facut destul. Nu cred ca nimeni nu poate judeca, nu poate spune celuilalt ca nu a facut destule, fara sa stie ce a facut, prin ce a trecut sau cat a suferit.
    Intotdeauna se va gasi cineva care sa iti spuna fie ca esti prea slab, sau prea mandru, sau lacom, si ce ti se intampla este din cauza patimilor tale.
    Si in lupta duhovniceasca, la fel ca in orice aspect al vietii, as vrea sa fiu in primul rand normala (psihic), echilibrata, fara excese de niciun fel, pentru ca doar asa pot vedea lucrurile clar si pot lua deciziile bune. E bine sa nu se forteze limitele trairii religioase, pe care fiecare si le stie, sau sa dea dovada de o ravna inselata, doar pentru ca i s-a spus ca e prea slab, sau influentat de ce vede in jur.
    Iar normalitatea, echilibrul se pot realiza cu ajutorul celorlalti, pentru ca nici anormalitatea, dezechilibrul nu au aparut din senin, de la un om, ci tot din interiorul unei comunitati, de la vrajba, dezbinare, invidie, ura.

  9. @M.D.:asa este… 🙁

  10. @ M.D.
    Posibil ca pe bloguri sa fie doar o aparenta , care sa nu se poata confirma in realitate, cum spui. Posibil ca asteptarile tale sa fie gresite, adica sa cauti o stare de bine intre oameni care apoi , fiind gasita, te-ar impiedica sa mai doresti ajutorul lui Dumnezeu. Chiar acest interviu are unele raspunsuri pentru tine. Viata reala pare sa fie pentru tine aceasta viata biologica, materiala care se termina la moarte, dar mai reala trebuie sa devina cealalta viata, cea vesnica, ca sa poti invata sa o traiesti mai real pe aceea inca de acum, cand mai palpaie si cea biologica, dar care se stinge de tot , si in vesnicie ramanem numai cu viata vesnica, atat de reala cat ni s-a parut inca de acum.

  11. cei de la apologeticum si-au facut un fel de SCUT si SABIE din imaginea pr Iustin si seamana sminteala!ei nu vorbesc despre patimi si faptul ca degeaba ne ferim de cipuri daca sunt ingropati in pacate…cu ultimele postari au intrecut masura si va indemn sa nu le mai faceti trafic ca sa termine odata cu zelotismul lor prostesc!care vrea sa ajute lumea la mantuire sa treaca la fapte ca de vorbe suntem scarbiti si saturati!

  12. @ M.D. si @ admin
    Sinceritate cu sau fara discernamant? Ce folos are o prezentare a ortodoxilor intr-o realitate plina de pacate, dar iata, ca de obicei persoanele de fata sunt excluse. Impotriva cui este razboiul? In perspectiva celui de-al doilea mesaj al lui M.D. , rezulta ca primul, care parea ca solicita un sfat, a fost o capcana care sa pregateasca punerea la respect a sfatuitorilor imprudenti.

  13. M.D., si eu simt la fel ca tine si cred ca sunt mai multi de aici care simt la fel. De ce in viata din afara internetului nu intalnim oameni ca aici, ca sa ne intarim unii pe altii si sa ne odihnim sufletele unii in altii, poate ca e randuiala lui Dumnezeu ca sa avem si noi partea noastra de suferinta, cea fara de care nu ajungem la Dumnezeu, si pe langa acest motiv, probabil ca iconomia dumnezeiasca “coace” astfel ceva bun in noi. Poate. Eu asa m-am gandit in cazul meu, ca e nevoie de suferinta asta sufleteasca ca sa fiu si eu cumva legata de Dumnezeu, pentru ca in rest Dumnezeu m-a binecuvantat numai cu lucruri bune. Si ma gandesc de multe ori ca nu se poate ca unii sa sufere atat de mult si altii, ca mine, mai deloc. Oricum se spune ca Dumnezeu pe cel ce il iubeste il incearca prin suferinte, deci ma bucur pentru cei ce pot sa duca mult fara sa se intoarca impotriva lui Dumnezeu si imi aduc aminte de istorioara cu acel calugar care se tanguia ca l-a parasit Dumnezeu, pentru ca, in sfarsit, dupa multi ani in care suferise de diferite boli, venise un an in care Dumnezeu nu i-a mai trimis nici o boala. Asa simtea calugarul legatura stransa cu Dumnezeu, prin suferinta. Dumnezeu sa ne tina in mainile Lui!

  14. Despre “iluminarea dumnezeiasca” , par sa fie doua perspective complet diferite: una care cere omului vechi sa fie curat, schimbat, adica multa nevointa, dar se mentioneaza si rugaciunea pentru toti oamenii, deci si cei necredinciosi, sa primeasca iluminare de aceeasi calitate. Un fel de lucrare ca a minunilor, care sa deschida calea harului, desi nu se precizeaza diferenta.

    Ceea ce nu inteleg este de ce opteaza sfantul sa ceara direct iluminarea pentru cei necredinciosi, de ce nu cere mantuirea, pocainta, evanghelia, sau alte cai cunoscute ca fiind pentru inceput, in timp ce iluminarea este pentru cei credinciosi care au trecut prin multe nevointe si s-au curatit?

  15. Draga M.D.,

    asa cum tu cauti oameni in care sa se adevereasca implinirea Evangheliei pentru a ne incuraja sa ne insusim faptele si trairea propovaduite pe Hristos, tot asa fiecare membru si madular al Bisericii cu care ne intersectam cauta la randul lui, manifestandu-se in functie de starea, stadiul si treapta duhovniceasca la care a ajuns. Cand cei din jur sunt galagiosi, dificili, lipsiti de faptele pe care le cautam in ei, de fapt ei isi manifesta in chip sincer setea lor de Dumnezeu, care este si setea noastra. Noi cautam in aproapele ceea ce noua ne lipseste, pentru ca aproapele este balanta mantuirii noastre, in functie de raportarea noastra la aproapele ne raportam la Dumnezeu si la noi insine. De asta spune legea lui Moise pe care desavarsit-o Evanghelia: “sa iubesti pe aproapele ca pe tine insuti”, pentru ca Dumnezeu stie ca noi ne iubim mult pe noi insine, suntem ingaduitori si permisivi cu neputintele noastre, si masura iubirii de aproapele a stabilit-o in noi insine. Caci iubindu-i pe ceilalti ca pe tine insuti, de fapt il gasesti pe Hristos si darurile Sale, te lepezi fara sa iti dai seama de tine insuti, de egoism si de mandrie.
    Sunt convinsa ca fiecare din noi tresare la aceste ganduri si cred ca este bine sa dobandim o gura si o inima in aceste vremuri cumplite, in care neputinta diavolului se vadeste tocmai in urletele sale tot mai violente si dornice de a inghiti pe crestini, caci stie ca zilele lui de actiune pe pamant se apropie de sfarsit.

  16. @1: Este cel mai nepotrivit raspuns ce se poate da unei persoane sensibile care isi face probleme. Din toata harmalaia si vituperarile existente pe bloguri ati gasit sa acuzati tocmai pe M.D., care isi facea probleme ca nu suntem in stare sa fim crestini pana la capat in lucrurile acestea “mici” (dragostea si disponibilitatea fata de celalalt, un fleac, acolo) dar, altfel, adaugam noi, ne batem in piept ca ne luam la tranta cu Apocalipsa si cu cipurile.
    Ca sa fie mai limpede: ne-am regasit in ce a scris MD, pe ambele fronturi, si de partea celor care sufera din lipsa unui sprijin puternic ce ar trebui sa se gaseasca in biserica, si de partea celor care nu sunt capabili sufleteste sa poarte sarcinile altora… Nu ni se pare lipsa de discernamant in a discuta astfel de probleme, ci constientizare spre pocainta si spre iertare.

  17. @ M.D.

    In ceea ce descri ai multa dreptate. Acelasi strigat l-am avut si eu, dar acum ma simt mai impacata. Ma simt astfel, pentru ca mi-am zis: uite cati oameni cauta un sfant, si pe mine nu ma cauta nimeni, deci inseamna ca nu sunt nici pe departe asa. Atunci problema este ca ma preocup mai mult de ceea ce nu trebuie, si in loc sa ma ocup mai mult de a gasi pe cineva in acelasi cuget cu mine, am inceput sa ma lupt mai mult cu mine. Si atunci Dumnezeu are grija sa-ti trimita in cale oameni minunati, poate chiar cand nici nu te astepti, caci El stie cel mai bine de ce ai nevoie, si cand ai nevoie. Poate ca, daca n-ai fi suferi atata pentru asta, nu ai fi stiut sa apreciezi cu adevarat acel frate pe care cu siguranta ca ti-l va scoate Dumnezeu in cale.

    De cate ori nu am strigat si eu:”Doamne, nu am om ca sa ma arunce in scaldatoare cand se tulbura apa”. Dar vezi tu ca acela care a strigat a rabdat 38 de ani. Si oare ne-am ascutit noi atata timp rabdarea? Omul acela nu avea pe nimeni langa el, dar prin rabdarea de care a dat dovada in scarbele lui, la el a venit insuis Fiul Omului si l-a vindecat.

    Astazi mai mult decat oricand strigam: “Doamne nu am om, care sa ma ajute si pe mine, care sa fie langa mine”, si asta int-o societate in care, paradoxal parca, pilele si coruptia functioneaza mai mult, intr-o societate in care suntem invitati la Nunta Fiului de Imparat, si fiecare spune ca nu poate sa vina pentru ca s-a insurat, si-a luat pamant, si-a luat masina, si-a luat casa etc. Societatea de astazi, asa cum vezi si tu, promoveaza egoismul si iti striga din ce in ce mai strident sa traiesti clipa, adica sa-ti procuri placere, opunand astfel transformarea clipei intr-o poarta spre vesnicie. Fiecare este chemat astazi in lume sa se centralizeze asupra placerii lui, si nu sa lupte cu despatimirea sa. Este mai intai de toate o lupta interioara, a fiecaruia cu el insusi, iar lupta aceasta se inscrie pe fagasul duhovnicesc, la care mai intai de toate prietenii tai sunt Sfintii. Adu-ti aminte de ei, si cheama-i mai mult in viata ta. Adu-ti aminte ca Imparatia Cerurilor este in tine si pe aceasta trebuie sa o cauti mai inainte de orice.

  18. 1:

    Ceea ce nu inteleg este de ce opteaza sfantul sa ceara direct iluminarea pentru cei necredinciosi, de ce nu cere mantuirea, pocainta, evanghelia, sau alte cai cunoscute ca fiind pentru inceput, in timp ce iluminarea este pentru cei credinciosi care au trecut prin multe nevointe si s-au curatit?

    Cam asa e cand citim rationalist si criticist, (sc)robiti la litera, iar nu incercand sa patrundem cu duhul noimele cuvintelor. Am intelege ca, IN ACEST CONTEXT, Cuv. Paisie nu foloseste “iluminare” in intelesul teologiei “mistice”, ca treapta a desavarsirii, ci in sensul in care noi folosim, mai frecvent, cand spunem “luminarea mintii”, “cercetarea harului”, “insuflare”, etc. Pana la urma poate fi si problema de traducere, dar oricine citeste cu minima buna credinta nu are cum sa nu priceapa din context sensul, nu are cum sa se poticneasca. Asa ratam esentialul, legandu-ne mereu de cate un “tantar” de cuvant pe care trebuie musai sa-l strecuram si sa-l despicam in paispe mii… 🙁

  19. Nu am pus pe nimeni la punct, iar daca asa pare, atunci imi cer iertare. Mi s-a parut ca ce am scris nu a fost bine inteles de Silviu si am incercat sa explic, fara a avea intentia da a ataca pe nimeni.

    Am spus doar ca e bine ca atunci cand ceri un ajutor, sa nu inceapa cineva sa te arunce mai rau in deznadejde, amplificandu-ti neputintele, slabiciunile, pacatele, ci sa incerce concret sa te ajute, aratandu-ti dragoste, mila, rabdare, compasiune. Iar noi, (si ma uit si la mine, care am dat de multe ori dovada de egoism) nu avem timp si disponibilitate pentru ceilalti, pentru ca avem, fiecare dintre noi, problemele noastre si din acest motiv preferam probabil sa stam deoparte, sa asistam neimplicati la drama unuia sau altuia.
    Ma bucur ca Azucena, Alexandra, Oana, admin si Roman Ortodox in Franta au inteles ce am spus. Multumesc pentru sfatul privind binecuvantarea oamenilor pe care ii intalnesti.

    “Doamne nu am om, care sa ma ajute si pe mine, care sa fie langa mine” – foarte corect, ne trebuie om care sa ne arunce in scaldatoare, sa ne ajute sa dam raul deoparte (iar omul care sa ne arunce in scaldatoare, poate fi si duhovnicul prin care Dumnezeu lucreaza)

    admin

    @1: Este cel mai nepotrivit raspuns ce se poate da unei persoane sensibile care isi face probleme. Din toata harmalaia si vituperarile existente pe bloguri ati gasit sa acuzati tocmai pe M.D., care isi facea probleme ca nu suntem in stare sa fim crestini pana la capat in lucrurile acestea “mici” (dragostea si disponibilitatea fata de celalalt, un fleac, acolo) dar, altfel, adaugam noi, ne batem in piept ca ne luam la tranta cu Apocalipsa si cu cipurile.
    Ca sa fie mai limpede: ne-am regasit in ce a scris MD, pe ambele fronturi, si de partea celor care sufera din lipsa unui sprijin puternic ce ar trebui sa se gaseasca in biserica, si de partea celor care nu sunt capabili sufleteste sa poarte sarcinile altora… Nu ni se pare lipsa de discernamant in a discuta astfel de probleme, ci constientizare spre pocainta si spre iertare.

  20. @admin
    Iarta-ma, sinceritatea mea este gresita in ce te priveste. Pozitia ta este una de inteles.

    Despre iluminare, cred ca nu am citit tot articolul prima data, pentru ca exista raspunsul in text. Se face diferenta intre iluminarea pentru credinciosi si cea pentru necredinciosi, precizand ca in necredinciosi nu poate ramane, si compara cu priza de la care pot fi deconectati.

    “Dar din ziua Cincizecimii, când Hristos le-a trimis pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, apostolii au avut neîncetat harul dumnezeiesc. Mai înainte, numai de câteva ori au arătat că aveau iluminarea dumnezeiască. Era ca şi cum s-ar fi umplut bateria lor şi iarăşi s-ar fi descărcat. Era nevoie ca iarăşi s-o pună în priză. Dar atunci când le-a trimis pe Mângâietorul, nu mai era nevoie de… priză. Nu că noi astăzi suntem mai buni şi aceia erau mai răi, ci noi trăim în vremea harului, de aceea nu vom avea ce răspunde. Suntem botezaţi, avem şi pe Mângâietorul, le avem pe toate. Atunci nu Se răstignise încă Hristos şi, într-un anumit fel, avea stăpânire diavolul şi uşor îi încurca pe oameni. După Răstignire, Hristos le-a dat tuturor posibilitatea să aibă iluminarea dumnezeiască. S-a jertfit Hristos şi ne-a eliberat. Ne-am botezat în numele Lui. Priza o avem permanent pusă. Acum noi ne facem pricină să nu treacă curentul harului dumnezeiesc, deoarece ne lăsăm cablurile noastre să ruginească.”

    “Bunul Dumnezeu dă iluminarea sa dumnezeiască celor ce au intenţie bună. Un judecător mi-a povestit un caz pe care l-a rezolvat el însuşi. … Am distins la acest judecător o stare ca a proorocului Daniil. Fiindcă avea frica lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a luminat şi a acţionat drept.”

  21. @ M.D.
    ma bucur ca nu ai fost ranita de indemnurile mele la recunoasterea propriilor greseli, si de incercarea de a te ajuta sa identifici unele din ele. Am facut-o cu buna intentie, vazand ca esti foarte puternica, si nu din slabiciune semnalezi starea grava dintre ortodoxi, ci asa ca admin si ca mine “spre pocainta si iertare” , dintre care cel mai pacatos sunt eu.

  22. M.D.:Nu te cunosc,dar…sintem pe frecventa! 😉
    Cred ca nu gresesti punindu-ti aceste intrebari si ca preferi aceste framintari in locul unei inchistarii pragmatice,mai…odihnitoare.Din punctul meu de vedere,e si asta un indiciu ca te aflii pe drumul cel bun.Aluatul creste-nu lincezeste…Cred ca mult mai mult/repede avanseaza cineva care din preaplinul sau se cheltuieste cu o “inconstienta” care…jigneste logica…Ortodox=paradox.Asa ca:rabdareee!

  23. @MD
    Ai surprins exact si cu multa acuratete problema. Atunci cind te doare de-ti vine sa urli, atunci cind simiti ca se prabuseste totul in jurul tau si vezi totul in negru, pentru ca esti om si nu sfint se gasesc niste imbecili, care indraznesc sa-si spuna ortodoxi, si care cu o groteasca auto-suficienta iti spun din virful buzelor, “Rabda. Ca de-asta esti crestin. Suferi pentru pacatele tale. In loc sa primesti totul cu zimbetul pe buze si plin de seninatate, ia uite cum te manifesti. Esti un pacatos/ pacatoasa. Hai, pa!”. Mi-a aduc aminte de reactiile umane de compatimire si incercarile evidente de a te ajuta a unor calugaru si duhovnici care mi-au mers la suflet. Aia este bunatate. Pura. Cind, de exemplu,iti vine prietena si-ti plinge ca nu mai poate de singuratate, ca simte ca se urca pe pereti de disperare ca nu si-a gasit pe nimeni, si ca simte ca trebuie sa vorbeasca cu cineva, tu nu te apuci sa-i dai doua citate din BIblie si dup-aia o trimiti invirtindu-se acasa inapoi. iti lasi cratita pe aragaz (dar inchizi argazul :)) si te duci cu ea la o cafea, vorbesti cu ea, incerci sa-i iei gindul de la problema principala, o faci sa rida, si te mai intilnesti cu ea ori de cite ori poti, ca sa simta ca NU este singura chiar daca nu este maritata.Eventual incerci sa-i faci cunostinta cu cineva. Asta pe linga eventualele rugaciuni la care o pomenesti. Ca asa este foarte usor sa scrijelesti pe pomelnic la Liturghie numele ei si cu asta, gata, te simti impacata, ti-ai facut datoria. Ajutor inseamna caldura umana reala, bunatate,TIMP acordat din timpul tau acestei fiinte care are nevoie de contact uman, nu, vorba administratorului, scrobeala batzoasa pseudo-evlavioasa, pseudo-pioasa care la fiecare fraza iti vine cu citate din Biblie aruncate de la inaltimea “cuviosiei sale”.

  24. Si, da, asa cum spunea si adm. “ne regasim pe ambele fronturi” si ca singuratici neintelesi lasati de caruta exact cind le e lumea mai draga de cine se asteptau mai putin, si ca egoisti, nesimititi sau lenesi care nu avem chef, timp sau creier ca sa ne mai gindim ca, de exemplu, i-am taiat-o scurt pritenului care la telefon iti povestea timp de 20 de minute ce rau se simte de cind l-a parasit nevasta.

  25. Si spun asta pentru ca stiu cum e, exact cind ai mai mare nevoie de contact uman, de o vorba buna, de un sfat sau deo ureche care sa te asculte cu adevarat, exact atunci sa nu ai pe nimeni linga tine, sau si mai grav, sa nu ai pe nimeni care sa VREA sa asculte sau sa aiba de-a face cu tine pur si simplu. Este cel mai groaznic: singuratatea.Daca Dumnezeu insusi i-a dat-o pe Eva lui Adam ” CA NU E BINE CA OMUL SA FIE SINGUR”, va dati seama ce tragedie inseamna aceasta singuratate pentru un om obisnuit?

  26. ” cei fără discernământ, prin cuvintele lor tăioase, năucesc sufletele sensibile şi de multe ori le rănesc de moarte, pentru că le duc la deznădejde.

    Sunt şi unii care se comportă în acelaşi fel faţă de toţi. Dar nu putem pune într-un degetar cât punem într-un butoi; sau să încărcăm pe un bou, cât pe un cal. ”

    Capitala observatie! Si nu este de mirare ca vine de la un duhovnic, obisnuit cu multiplele fatete ale sufletului uman.

  27. @ M. D.
    Ai punctat foarte bine:”omul care ne aruna in scaldatoare, poate fi si duhovnicul prin care Dumnezeu lucreaza”. Da, in primul rand el ar trebui sa fie, numai ca el mai are de “aruncat” si pe altii, in aceiasi situatie cu tine, si se poate sa nu aiba totdeauna timp asa cat ar trebui pentru tine. Si atunci simti nevoia ca pana la el, sa pui capul pe un frate mai mic, si acesta sa te odihneasca. Pe acesta poate il cauti tu, pe acesta il cauta fiecare dintre noi. Si aici revenim la:“Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.” Si raspunsul este chiar aici. Si noi trebuie sa mergem mai mult spre celalalt, spre aproapele nostru, fara insa sa asteptam sa ni se rasplateasca macar cu un cuvant, desi, sincer, si doar un cuvant ne-ar bucura.
    Si ar mai fi ceva: cred ca ar trebui sa iertam mai mult, caci doar privind spre noi, si vazand ca nici noi nu facem binele pe care am vrea sa-l facem, ca si noi, la randul noastru, suntem neputinciosi in a ne apleca mai mult asupra aproapelui nostru, atunci si semenul nostru are poate aceleasi probleme ca ale noastre. Intelegandu-l astfel, poate vom indrazni mai mult si noi sa facem primul pas.

    @ petra
    Ti-am apreciat inca de mult comentariile, insa acesta din urma m-a cam intristat un pic. M-a intristat pentru ca ai folosit un cuvant destul de dur pentru a cataloga pe cei care au facut cateva greseli gramaticale, si (pe cei) care au indemnat spre rabdare si au dat citate din Biblie.Probabil ca ai vizat mai intai pe aceia care au incercat dupa puterile lor sa dea un raspuns pentru M. D.,dar urmand sa generalizezi situatia pentru cei care sunt pseudo-evlaviosi.
    Sunt de acord cu tine ca in secolul vitezei, timpul constituie o adevarata jertfa pentru aproapele tau, si ca ajutorul nu se rezuma numai la cuvinte, ci si la fapte. Dar cuvintele trebuiesc folosite cu discernamant, ca daca nu devin coronite de aur aruncate in capul celorlalti, iar faptele trebuiesc totusi facute, dupa putinta fiecaruia, in acord cu ceea ce ne invata legea lui Hristos. Acum te rog sa ma ierti, atata am putut sa spun si eu, chiar daca in opinia unora, vorbind astfel, as putea fi acuzata de ipocrizie.

  28. Draga M.D., daca vrei sa fiu sincera de tot, nu credeam ca strigatul tau de durere o sa starneasca atatea reactii. Dar e foarte bine ca s-a intamplat asa. Asta dovedeste ca oamenilor le pasa, si ca framantarile tale au atins coarda sensibila a multora, sau ca multi s-au regasit in situatia descrisa de tine. Nu degeaba este un blog ortodox, si asta arata calitatea umana a celor care citesc si/sau cometeaza pe acest blog.
    Ce vreau sa spun de fapt? Tot ce ai scris tu parca ar fi fost scris de mine. Cu timpul mi-am dat insa seama ca nimanui nu-i pasa de problemele mele, cu cateva foarte putine exceptii, si ca in biserica mai degraba trebuie sa-l caut pe Dumnezeu si ajutorul lui, decat ajutorul oamenilor, pentru ca astfel sa fiu scutita de deceptii si sa nu cad in deznadejde. Asta este situatia de sfarsit de lume in care traim. Pe fiecare il preocupa atat de mult propriile probleme, incat este surd si mut la strigatul aproapelui. Eu de bine de rau m-am obisnuit cu aceasta situatie care pe tine te revolta atat de mult, si pe buna dreptate. Nu este o resemnare din partea me, dar incerc sa fiu mai realista. Iti dai seama ca daca pe timp de pace avem astfel de trairi, cum o sa fie in vreme de foamete sau de razboi, sau si mai rau de impunere a unor restrictii care stim cam de ce fel vor fi.. Nu vreau sa fiu alarmista, dar se poate si mai rau. Ar fi extraordinar de bine sa ma insel in totalitate.
    Eu cred ca la urma urmei sunt niste incercari de la Dumnezeu. Nu ma refer la tine in mod speci,l si la toti cei care trec ca si tine prin situatii asemanatoare. Si eu m-am revoltat de multe ori, dar mi s-a spus, de catre duhovnici, ca oricat de grea a fost situatia prin care am trecut, Dumnezeu a randuit-o asa spre binele meu, chiar daca eu nu am acceptat-o si mi s-a parut foarte grea.

  29. @ M.D.

    Am ramas dator cu textele din acest articol care raspund preocuparilor tale. Chiar inceputul este cel mai potrivit:

    “Dacă vrei să ajuţi Biserica, cel mai bine este să cauţi să te îndrepţi pe tine însuţi, decât să cauţi să îndrepţi pe alţii. Dacă te îndrepţi pe tine însuţi, imediat se îndreaptă o părticică din Biserică. Dacă aceasta ar fi făcut-o toţi, Biserica s-ar fi îndreptat. Însă astăzi oamenii se preocupă de toate celelalte subiecte, dar nu se preocupă de ei înşişi. Pentru că a te preocupa de tine însuţi cere osteneală, iar a te preocupa de alţii este uşor.

    Dacă ne preocupăm de îndreptarea noastră şi ne întoarcem mai mult spre lucrarea lăuntrică decât spre cea exterioară, dând întâietate ajutorului dumnezeiesc, vom ajuta pe ceilalţi mai mult şi mai eficace. Ba încă, vom avea şi pacea dinlăuntru…”.

    Poate la prima citire pare o situatie exact inversa decat ce spui tu, dar de fapt fondul este ca Biserica trebuie ajutata, nefiind capabila de iubire. Recomandarea principala este sa primeasca fiecare mai intai ajutorul de la Dumnezeu, adica pentru lucrarea sa launtrica, si astfel va primi pacea si paradoxal nu va mai gasi neajunsuri Bisericii , si de necrezut, cel care cerea ajutor va ajuta Biserica. Acestea se numesc inceputuri bune, si dupa cateva reusite launtrice, biruinte in razboiul la care numai harul, Duhul poate ajuta in mintea si in launtrul fiecarui credincios, devine cel mai firesc lucru sa ajuti Biserica, numai ca nu exterior ci interior, in tine insuti, unde este Duhul si toata vesnicia. Exista insa o conditie cu care incepe crestinismul: crucea, adica se cere osteneala, jertfa ca sa te consideri nevrednic sa ti se dea ajutor, ci dator sa dai ceea ce oricum ai primit, tu neavand nimic al tau dupa Botez pentru ca ai murit, iar daca toate sunt ale lui Hristos de ce nu iti ajung? de ce mai ceri ajutor? A gresit Hristos dandu-ti prea putin?

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate