TRAGEDIA CRACIUNULUI FARA HRISTOS “Craciunul” sau “Nascutul”? CE SI CUM SARBATORESTE OMUL DE AZI? De la TAINA INTRUPARII la IZGONIREA LUI DUMNEZEU din lume. In cautarea duhului pierdut al Nasterii Domnului

23-12-2014 Sublinieri

nativity-

Vedeti si:

***

timthumb.php

  • Doxologia:

Mai sunt câteva zile până la Crăciun, cum ar fi bine să fie petrecute aceste zile?

R Rădulescu: Părinte profesor Coman, mai sunt câteva zile până la Crăciun, cum ar fi bine să fie petrecute aceste zile?

Pr. Coman: Pe lângă ceea ce ştie aproape toată lumea, privitor la întâmpinarea marii sărbători a Naşterii Domnului nostru, aş recomanda oarecare reculegere, trezvie, „venire în sine”, aşezare, linişte, lucruri ce se pot obţine prin articularea voinţei, prin mai mult sau mai puţin post, prin spovedanie, prin participare la slujbele Bisericii, prin recuperarea pacii şi împăcării în relaţiile de familie, în relaţiile cu prietenii, cu vecinii…

Dincolo de toate aceste lucruri, aş adresa ascultătorilor dumneavoastră, conaţionalilor noştri, gândul să mediteze un pic mai adânc cu astfel de prilejuri. Este o sărbătoare foarte mare, ne întâlnim unii cu alţii, ne facem bucurii, ne facem daruri unii altora. Toată lumea marchează sărbătoarea. Este o participare generală la sărbătoare, deşi, în grad diferit de intensitate şi în moduri diferite. Toţi suntem cuprinşi de sărbătoare! Dar ne întrebăm de ce este o sărbătoare atât de mare, totuşi? Unde e temeiul atenţiei generale care înconjoară această sărbătoare? De ce este cuprinsă lumea întreagă de această sărbătoare? Temeiul este într-un fapt esenţial, este în faptul Naşterii Fiului lui Dumnezeu, este în faptul Întrupării lui Dumnezeu Însuşi. Temeiul este în faptul că există un Dumnezeu, există un Dumnezeu care a făcut pentru oameni demersuri esenţiale, pentru ca să existăm noi, oamenii, şi pentru ca să ne izbăvim de propriile noastre căderi. Între aceste demersuri este şi cel de a trimite în lume pe unicul Său Fiu. Ştiu că aceste cuvinte tulbură un pic liniştea. Oamenii s-au obişnuit să transforme totul într-un prilej  de relaxare, de bucurie grosieră, uşuratică, frivolă uneori…

Gravitatea şi adâncimea evenimentului sărbătorit ne cheamă la mai multă sobrietate şi la mai multă adâncire în rosturile existenţei. Ne plac colindele, ne plac obiceiurile, ne plac felicitările de Crăciun, spectacolele… Toate acestea nu ar avea, totuşi, nici un sens şi nici un temei, dacă nu ar exista realitatea Naşterii lui Hristos. Dacă Hristos S-a născut cu adevărat – şi S-a născut cu adevărat, altfel nu ar fi existat o tradiţie de două mii de ani atât de bogată, atât de consecventă şi atât de răspândită -, trebuie să ne întrebăm cine este Hristos şi ce raportare trebuie să avem noi faţă de El! Altfel, dacă nu ne întrebăm, rămânem într-o zonă superficială, într-o zonă de suprafaţă, în care vom şi trăi. Îndemn, aşadar, să luăm seama la temeiul lucrurilor, la sensul lor adânc. Să ne întrebăm de ce se întâmplă ele, de ce este Crăciun, de ce este Paşti, ce se întâmplă duminica, etc.! Cultura noastră este una care consumă realităţile exterioare, fără să se mai intereseze de sensul acestor realităti.

(Pr. prof. dr. Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor, Editura Bizantină, pp. 395- 397)

***

icon_whole

Arhim. Mihail Daniliuc:

Un Crăciun fără Hristos?

Ne apropiem de praznicul Nașterii Domnului, o sărbătoare ce ne mângâie sufletele răcite, adeseori prăduite de curentele secularizante contemporane. De aceea, la popasul sărbătoresc, voiesc a mă adăuga păstorilor din Betleem, care au avut bucuria să primească vestea cea bună a Nașterii Mântuitorului; odată cu ei, vă îndemn, prin rândurile de faţă: să mergem până la Betleem și să vedem ce ni s-a spus și ce ne-a făcut cunoscut Domnul (Luca 2, 15). Să mergem la peșteră, zic, pentru a ne întări credința, făcând mai vie mărturisirea în sufletele noastre, căci, din păcate, fie că observăm sau nu, traversăm o perioadă nu prea limpede ori liniştită. Lumea a devenit extrem de apatică, din pricina unei flagel care distruge nemilos credința de multe veleaturi a neamului nostru. Un accentuat indiferentism religios, îndesite atacuri furibunde asupra instituției Bisericii, o înverșunată luptă de scoatere a Religiei din școli, desacralizarea acerbă a sărbătorilor sfinte – toate la un loc se căznesc, parcă, să-L alunge pe Domnul Hristos din viața, ba chiar din istoria poporului român.

Hristos vine cu dorul de a ne reîntâlni

Unei asemenea crunte îndârjiri, Dumnezeu-Copilul îi răspunde cu dragoste. Nu a încetat să ne iubească, să-Și dorească a ne mântui. Din păcate, mulți dintre noi rămân indiferenți, reci, bicisnici în a înțelege, în a simţi taina necuprinsei iubiri dumnezeiești. Se va naște și anul acesta Domnul. Dar va fi cu siguranţă mai trist, mai îngândurat ca anul trecut. De ce? Între timp, am devenit și mai necruțători dușmani ai Lui, contestându-I virulent învățătura, dragostea, jertfa. Am ajuns formaliști, simpli împlinitori ai unor ritualuri, nevrând întotdeauna să le înțelegem. Am transformat credința într-o ideologie, într-o acumulare searbădă de informații teologice, fără a ne căzni să le trăim în mod plenar. Din fericire, încă mai sunt mulți frați români ce-și petrec frumos viața în Hristos. Candela credinței le pâlpâie în inimi, iar untdelemnul faptelor bune se găseşte din belșug. Pentru ei, dar și pentru ceilalți: răzvrătiții, încremeniții duhovnicește, Domnul totuși vine! Vine să Se nască tainic în Betleem, dar și în sufletele celor ce și le-au pregătit ca pe nişte curate, luminate peșteri, unde Pruncul Sfânt Se va sălășlui încă un an. Vine, deși are cunoștință despre nenumăratele noastre uneltiri sau răzvrătiri împotriva Lui. Vine, cu dorul de a ne reîntâlni. Vine, rămânând fidel iubirii ce ne-o poartă. Vine către noi, fiindcă vrea cu tot dinadinsul ca și noi să ne îndreptăm spre El.

Osteniți de corvoada grijilor de peste an, ne pregătim, așadar, de marea întâlnire cu Fiul lui Dumnezeu, Care va deveni Fiu al Fecioarei Maria. Evenimentul, unic în istoria umanității, a generat sărbătoarea numită obişnuit „Crăciun”. Nu împodobirea bradului, nu ritualurile bogate – uneori exacerbate – ale tăierii porcului la „Ignat”, nu venirea „Moșului Crăciun” proslăvim, ci Nașterea Domnului, înnomerirea Celui veșnic de zile, Hristos Împăratul, Creatorul Universului.Acest aspect al sărbătorii trebuie să-l avem în vedere în primul rând. Subliniez ideea, deoarece nu toți acordă importanța cuvenită praznicului împărătesc, insistând în mod păgubitor doar pe latura „Martei”: grija unei mese îmbelșugate, a bradului împodobit, a sosirii Moșului Crăciun ori altele asemenea. Se pare că nu așa cinsteau ziua înaintașii noștri.

Cum petrecea Crăciunul Sfântul Voievod Ștefan cel Mare?

Ca să ne limpezim în această privință, vă lansez o provocare: să ne imaginăm în casa lui Ștefan cel Mare și Sfânt ori în cea a jertfelnicul domn Brâncoveanu Constantin. Cum credeți că au serbat ei Crăciunul? Copiii lor au avut parte oare de feericul brad, ornat cu zeci de podoabe strălucitoare? Nici vorbă! La români, primul brad a fost împodobit în 1866, în casa lui Carol I. Se înțelege că tradiția provenea din apus. Nici „venirea Moșului Crăciun” nu o putem certifica în acei ani: obiceiul a apărut târziu, abia prin secolul al XIX-lea, în America, de acolo preluându-se și adaptându-se în aproape întreaga lumea creștină.

Nici denumirea generică de „Crăciun” nu se cunoştea pe-atunci. Grigore Ureche pomeneşte într-o cronică nu de sărbătoarea Crăciunului, ci de a „Născutului”. La fel, Sfântul Ierarh Dosoftei, în cartea Despre viața și petrecerea sfinților, amintește de ziua Născutului Domnului Hristos. Termenul folosit în prezent pentru praznicul Nașterii Domnului are, se pare, origine apuseană recentă, intrând în limbajul eclesiastic, dar nu numai, după sec al XVIII-lea. Oare ce Crăciun o fi fost, fără brad, fără „Moșul” darnic, care, uneori, nu se dovedeşte destul de generos cu toți copiii, din moment ce o sumedenie dintre ei suferă de foame ori de frig? Deși lipsit de fastul actual, de milioanele de beculețe aprinse în bradul licărind, Crăciunul acelor timpuri se arăta mult mai luminos, mai bogat decât astăzi. De ce? Fiindcă oamenii, căutându-L în primul rând pe Domnul, îşi împodobeau sufletele. Hristos-Pruncul Se afla în centrul sărbătorii, ca Lumină care luminează tuturor. De ziua „Născutului”, Hristos însemna totul.

Hristos – Pruncul este bucuria deplină a Crăciunului

Dar ce-i de făcut în vremurile de acum? Să renunțăm la bradul împodobit nu putem! Să nu vină Moșul Crăciun la copii, ar fi prea dureroasă decizia.

Rămâne, așadar, să cugetăm cu înțelepciune și să reîncreștinăm sărbătoarea Crăciunului. Să-L reașezăm pe Hristos-Copilul, în centrul ei. El aduce bucuria, El este strălucirea! Tot El trimite pe Moș Crăciun! Hristos reprezintă neprețuitul dar oferit de Tatăl Ceresc spre a ne mântui. Icoana Nașterii Sale trebuie să troneze și în bradul împodobit, căci Domnul este Pomul Vieții: gustând din Trupul şi Sângele Lui primim garanția părtășiei cu lumina cea neînserată. Fără aceste aspecte, vom ajunge să trăim un Crăciun în absenţa lui Hristos, transformând praznicul înomenirii lui Dumnezeu într-o searbădă și păguboasă sărbătoare a consumismului, a bucuriei născute nu din evlavie față de Domnul întrupat, ci dintr-un festivism secularizat.

Cu nădejdea nezdruncinată că vom cinsti cum se cuvinte sărbătoarea Născutului, vă fac poftire să priviți cu atenție icoana Nașterii Pruncului Sfânt, ca să-L vedeți, dincolo de culori, execuție și stil, pe Însuşi Iisus, Dumnezeu prezent în istoria şi în viaţa noastră, în familia din Betleem, dar şi în familiile noastre, în bisericile unde ne adunăm să proslăvim sfânta Sa Naştere, însă îndeosebi în inimile noastre, curate şi pline de credinţă, unde vrem să-I simţim cu adevărat prezenţa dumnezeiască.

***

PSIgnatieDublin

Roman Ortodox in Franta/ Radio Renasterea:

PS Ignatie Muresanul:

Colindele, Crăciunul stârnesc în noi setea după nevinovat, fiindcă se naşte Nevinovăţia însăşi”

Divino-umanul este supus astazi la cele mai grave si cutremuratoare atentate

În căutarea duhului pierdut al Crăciunului

„Dumnezeu S-a îmbrăcat în firea umană ca, venind între noi, să ne învețe și, învățând, să ne arate acele lucruri pe care noi nu le putem vedea” (Sfântul Ioan Hrisostom)

Naşterea lui Hristos este, prin excelenţă, un eveniment teologic împrejmuit de taină şi paradox. Taina întotdeauna inaugurează paradoxul, ambele fiind prinse în copcia uimirii şi a minunării. Taina şi paradoxul capată viaţă doar în uimire şi minunare. Întruparea cuprinde în sine această uimire şi minunare.

E o taină cum Fiul lui Dumnezeu Se înomeneşte, „sfâşie” Cerurile şi vine să-şi asume condiţia precară şi efemeră de om. Mintea greu poate accede la un asemenea mister, care poate deveni sondabil – în măsura capacităţilor şi limitărilor umane – doar prin credinţă.

De obicei, suntem familiarizaţi cu un Dumnezeu învăluit, înfăşurat doar în ceea ce generic numim spirit. Coborârea Lui în materialitate ne descumpăneşte. Răstoarnă schemele noastre mentale, culturale şi, de ce nu, religioase. Impulsul logicii umane ar spune: materia este materie şi spiritul este spirit. Odata cu evenimentul Naşterii lui Dumnezeu existenţa capătă o altă direcție. Spiritul e pătruns de materie şi materia de spirit. E ceea ce frumos se numeşte, în limbaj teologic, taina divino-umanităţii, taina cerului şi a pământului.

Dumnezeu se face om, adică materie, ca acesta (omul) să se smulgă din carcera strâmtă a materialismului, pentru a ajunge materie spiritualizată, materialitate. Materia este, realmente, spiritualizată. Naşterea lui Hristos imprimă la modul ontologic în materie mai mult spirit, mai multă dragoste şi mai multă lumină. Ce taină uimitoare! Materia devine spirit şi spiritul materie, fără ca spiritul să-şi piardă caracterul de spirit şi materia de materie. Minunat paradox!

Faptul că Necreatul devine creat, Se supune sensibilului; că Ipostasul Fiului se face om (nu ia doar formă de omantropomorfism), adică intră în lumea relativului; că se instaurează, din punct de vedere obiectiv, împărăţia dragostei şi a părtăşiei comunionale cu Treimea şi cu oamenii într-o „împărăţie” a atomizării persoanei umane şi a urii capabile să carbonizeze tot ceea ce prinde în cale; că Veşnicia (Dumnezeu) pătrunde în timp şi se supune forţei presante a clipei, constituie tot atâtea prilejuri de cumplită/frumoasă răstignire a minţii şi a raţiunii pe crucea misterului-paradox al Întrupării.

Fiul lui Dumnezeu se naşte din Fecioara Maria – fără sămânţă de bărbat, prin puterea Duhului Sfânt (alt cui de răstignire înfipt în lemnul minţii) – pentru ca omul să guste, să cunoască mai indeaproape viaţa lui Dumnezeu. Prin Iisus Hristos ni se dezvăluie tainele vieţii dumnezeieşti, adică cum este Dumnezeu şi ce este El. De aceea, Hristos a vorbit şi făptuit cum nimeni şi niciodată nu va mai vorbi şi făptui vreodată aşa de real atât despre Dumnezeu, cât şi despre Om.

Naşterea lui Hristos e prologul teologic al cărţii în care este scrisă întreaga istorie a mânturii neamului omenesc. Acest prolog face posibil împlântarea adevărului în solul minţii umane că divinul trebuie gândit, trăit şi întotdeauna unit cu umanul şi viceversa. Iisus Hristos este Dumnezeu şi Om. Divino-umanitatea Lui constituie, cu adevărat, paroxismul răstignirii minţii pe crucea Întrupării. În fond, realitatea întregului univers al Crăciunului rezidă în realitatea divino-umană, care a păşit în lume odată şi pentru totdeauna cu Întruparea.

Binomul „divino-umanitate” este supus, în vremurile prezente, la cele mai grave şi cutremurătoare atentate, venite atât din zona mentalului umanist-materialist, cât şi din sfera socio-cultural ateistă. Conform acestor orientări, mariajul binomului nostru trebuie, neaparat, să sfârşească în divorţ.

Societatea în care trăim se zbate cu încăpăţânare pentru constatarea divorţului – dacă e cu putinţă cât mai repede – dintre divin şi uman şi invers. Dumnezeiescul să plece de unde a venit, iar umanul să devină şi „mai” uman.

O cultură fără Întrupare, fără taina divino-umanităţii

Mentalul colectiv al românului din preajma sărbătorilor de iarnă ne livrează cel mai „eficient” exemplu în favoarea susţinerii tezei că ne adecvăm foarte uşor unei culturi, unui soi de comportament care ignoră, direct sau indirect, sau, mai degrabă, neagă faptul Întrupării.

Omul consumist nu se mai lasă modelat, cizelat şi împodobit de semnificaţiile profunde şi reale pe care le comportă sărbătoarea Crăciunului. Bradul, cozonacii, tradiţiile populare (nu că n-ar fi importante) au avut „grijă” să-L scoată pe Hristos de pe scena acestei sărbători. E o formă de izgonire „elegantă”, de secularizare dinspre interior înspre exterior, care mi se pare a fi cea mai catastrofală.

În aceste vremuri dominate numai de legea consumismului, „icoana” evenimentului Întrupării e amplu căptuşită de materialism (nu de materialitate, care este bună). E mult mai simplu să te zbaţi pentru achiziţionarea unui brad sau a unei reţete culinare specifice acestor sărbători decât să te laşi pătruns de nevinovăţia Pruncului născut în ieslea Betleemului. Dorinţele oamenilor, în aceste zile, sunt îndreptate (aproape) numai înspre comercial şi gastronomic. Bucuria e mai mult un efect al desfătării trupeşti decât o realitate spirituală. Crăciunul a devenit un brand al comercialului şi al bucuriei strict efemere. În acest fel, ajungem să sărbătorim „crăciunuri” fără de Hristos. Ăsta da paradox! Numai că acesta nu e în stare să „frângă” mintea omului. Cel mult o îndobitoceşte, întorcându-o cu voiciune înspre grosier şi materialism.

Nu am auzit încă pe nimeni (şi dacă vor fi fiind, sunt mult prea puţini) să se plângă de faptul că Hristos încă nu S-a întrupat în inima şi viaţa lui. În schimb, dacă nu vine „moşu” şi nu se „descinde” vreun brad din pădurea seculară, totul pare sumbru şi fără sens.

Sufletul omului consumist nu mai pare mişcat de tainele şi paradoxurile Întrupării, pe care, cred că în parte, nici nu le ştie. În acest fel, taina identităţii lui Hristos, adică divino-umanitatea, ajunge să fie aspru ştirbită şi, de ce nu, asasinată. Divorţul între divin şi uman se instalează din plin. […] Observăm cât de uşor e „sustrasă” divinitatea din umanitate. Bradul, Moşul, cozonacii şi sarmalele sunt de vină. Să nu fim răstălmăciţi. Sunt importante şi acestea, dar nu atât de importante încât să aibă efectul unui paralizant, a unei pastile care produce amnezie faţă de ceea ce e cu adevărat esenţial şi dătător de bucurie în sărbătoarea Crăciunului: adevărul nestrămutat că Fiul lui Dumnezeu S-a născut printre oameni, a devenit Om pentru noi oamenii, instaurând şi fundamentând, în chip umitor, taina unirii neamestecate dintre divin şi uman.

Crăciunul e taina Bucuriei, a Iubirii şi a Smereniei coborâte printre noi, în ciuda faptului că trăim într-o lume profund stigmatizată de tristeţe, ură şi, mai ales, mândrie. Desprinderea dumnezeiescului de umanitate nu e atât de bine conştientizată la nivelul oamenilor de rând, a celor simpli, fără pregătire intelectuală. E detectabilă doar din practică, din modul cum se raportează la Crăciun. Evident, nu ne permitem luxul de a generaliza. Mai sunt oamenii care înţeleg şi interiorizează taina Întrupării. Trist e că sunt din ce în ce mai puţini. Nu propun o imagine pesimstă, ci, cred, una extrem de realistă.

La cei „mobilaţi la etaj”, lupta împotriva Întrupării îmbracă haina materialismului practic şi dialectic (asta nu înseamnă că statutul de intelectual conferă în chip automat şi necesar „statutul” de atei şi materialişti). Vocile unora ar propovădui de pe toate gardurile: nu avem nevoie de Spirit care să spiritualizeze materia, ci de mai mult uman care să ne umanizeze; avem nevoie de un Hristos mai uman şi nu aşa de dumnezeiesc precum ni-l predică Biserica. În acest caz, asistăm la ceea ce, paradoxal şi tautologic, aş numi infuzie de mai multă materie în materie, de mai mai mult uman în persoana lui Iisus Hristos, uman care să-i asigure pierderea în anonimat.

Dacă Hristos, Persoana divino-umană vine să spiritualizeze materia, să o facă mai transparentă, transformându-o în materialitate diafană, în virtutea dumnezeiescului prezent în uman, omul consumist, prin viaţa lui, propune solidificarea spiritului, congelarea lui, dacă e cu putinţă, transformându-l în materialism, în virturtea eliminării dumnezeiescului din uman, în virtutea „umanizării” umanului. Aceasta e drama Crăciunului fără Hristos.

Colindele – anamneză baptismală

E îndeobşte cunoscut faptul că de Crăciun se colindă. Aceste imne izvorâte din înţelepciunea omului cuminte, care a ştiut să trăiască taina Întrupării, aveau menirea sfântă de a vesti, de a face cunoscut, de a reaşeza în conştiinţele făpturilor umane covărşitorul eveniment al naşterii lui Dumnezeu printre noi.

În preajma sărbătorilor de iarnă, aproape instinctual, gândul cutreieră în lumea copilăriei. Se declanşează o derulare, o reîmprospătare, o scanare a tot ceea ce a constituit momente de frumos şi bucurie legat de aceste zile sfinte. Cred că nu este doar o simplă introsepcţie în trecutul candid al copilăriei. Ne aduce aminte de nevinovăţia noastră, de starea de integralitate/integritate spirituală, pe care, poate, am pierdut-o datorită neglijenţei noastre fată de cele ale sufletului.

Colindele, Crăciunul stârnesc în noi setea după nevinovat – ce-i altceva copilăria decât nevinovăţie „curată”? – , fiindcă se naşte Nevinovăţia însăşi, Pruncul Iisus Hristos. Suntem aruncaţi undeva în zona baptismalului, acolo unde am fost îmbrăcaţi în haina curăţiei prin harul Botezului, primit în Biserică. De aici, şi nevoia aproape firească de a participa la slujba din ziua Crăciunului. Şi asta pentru că Biserica este locul în care am primit darul nevinovăţiei, al purificării de păcate. Acesta e sensul profund al colindatului.

Cât de mult contrastează colindatul de azi faţă de cel de ieri! Colindul de azi e o simplă incantaţie specifică unui anotimp, populat cu „moşi crăciuni” şi „crăciuniţe” (ce aberaţie frumoasă!!!), cu materialism şi ghiftuială trupească. În seara de Ajun asistăm la cele mai oribilie ospeţe bahice. Colindul a devenit un mijloc de gâdilare a poftei după bani şi mâncare. E descărnat de aura lui suavă şi spirituală. E mai mult prilej de benchetuială şi adorare a pruncului gastronomic din noi decât a Pruncului născut în ieslea săracă a Betleemului.

În acest fel, praznicul Crăciunului e (aproape) un praznic al celor trecuţi de vârsta a doua şi a treia. Cei tineri nu-şi mai găsesc resursele necesare – ce resurse dacă ele au fost epuizate în colindatul „bahic” din Ajun? – pentru a participa la festinul credinţei din ziua de Crăciun, la Sfânta Liturghie.

În loc de concluzie

„Hristoase, oare ce-Ţi vom aduce Ţie pentru aceea că de dragul nostru Te-ai arătat ca un om pe pământ? Fiecare din făpturile zidite de Tine Îţi aduce mulţumire: îngerii, cântarea; cerurile, steaua; magii, darurile; păstorii, minunea; pământul, peştera; pustiul, ieslea; iar noi, pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi!” (Pasaj din slujba Vecerniei Naşterii Domnului).

„Veniţi să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce ne stă în faţă. De acum, zidul cel despărţitor cade, sabia de foc se îndepărtează, heruvimul nu mai stă de pază la pomul vieţii, iar eu sunt părtaş al dulceţii celei din rai, de la care prin neascultare m-am îndepărtat” (Pasaj din slujba Vecerniei Naşterii Domnului).

 1329291554_poklonenie-volhvov

Legaturi:


Categorii

1. SPECIAL, Cuvantul ierarhilor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Nasterea Domnului (Craciunul), Portile Iadului, Prigoana impotriva crestinilor, Reeducarea ieri, azi si maine, Teologie ortodoxa, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “TRAGEDIA CRACIUNULUI FARA HRISTOS “Craciunul” sau “Nascutul”? CE SI CUM SARBATORESTE OMUL DE AZI? De la TAINA INTRUPARII la IZGONIREA LUI DUMNEZEU din lume. In cautarea duhului pierdut al Nasterii Domnului

  1. Oameni buni, pierdem teren pentru ca noi toti suntem de vina – preoti si laici crestini. Romanii au nevoie de catehism ca pe vremea apostolilor, din poarta in poarta ! Gnaditi-va putin! Azi Biserica, cu toata mass-media cata are , si are, nu face mai nimic !

  2. “Nici denumirea generică de „Crăciun” nu se cunoştea pe-atunci. Grigore Ureche pomeneşte într-o cronică nu de sărbătoarea Crăciunului, ci de a „Născutului”. La fel, Sfântul Ierarh Dosoftei, în cartea Despre viața și petrecerea sfinților, amintește de ziua Născutului Domnului Hristos. Termenul folosit în prezent pentru praznicul Nașterii Domnului are, se pare, origine apuseană recentă, intrând în limbajul eclesiastic, dar nu numai, după sec al XVIII-lea.”

    Cu tot respectul cuvenit Arhim. Mihail Daniliuc, cuvantul Craciun este un cuvant foarte vechi prezent la poporul roman, nu doar in spatiul carpato-danubiano-pontic ci si la macedoromani si meglenoromani (crăţun, cărţun), precum si la popoarele care au venit in contact cu el (bulgari, unguri etc.). Marturie stau si numele de familie sau de botez “Craciun” prezente la acestia din vechime. Semnificatia lui originala este controversata, specialistii nu reusesc sa se puna de acord cu totii din acest punct de vedere, dar este legata de sarbatoarea Nasterii Domnului mult inainte de secolul XVIII, in orice caz. Eu nu cred ca e cazul sa facem asemenea afirmatii care pot declansa alte actiuni de demolare nationala, afirmand cu atata usurinta ca anumite traditii ne vin din apus.

    Etnologul Romulus Vulcanescu afirma ca Mos Craciun reprezinta o transfigurare a magilor ce i-au adus daruri lui Iisus la nasterea sa si ca este simbolul tipului creator. Sintagma „mos” din numele sau inseamna „intemeietor”, „ziditor”, „incepator”.

    “Semnificatia sarbatorii actuale de Craciun este specifica geto-dacilor. In aceeasi zi se celebrau Saturnaliile romane, apoi moartea si renasterea zeului solar de origine iraniana, Mithra, iar, dupa aparitia crestinismului, nasterea lui Iisus Hristos. Determinantul „Mos (Craciun)” semnifica varsta inaintata a zeului care trebuia sa moara si sa se nasca de Anul Nou. Existenta lui dura 365 sau 366 de zile, imbatranea, deceda si invia la inceputul anului urmator. In traditiile populare, Craciunul apare fie ca o zeitate cu puteri supranaturale, fie ca un om obisnuit (un batran, pastor cu barba de omat, vecin cu Mos Ajun, etc). Vestimentatia lui era alcatuita din costum popular, anotimpul sugerat fiind primavara. Vechimea numelui e dovedita de existenta cuvantului, in variante, in aromana si megleno-romana.”

    Sarbatoarea Craciunului a fost, deci, increstinata demult nu o vom increstina noi acum. Faptul ca ea a intrat in limbajul ecleziastic ceva mai tarziu, poate, nu face dacat sa intareasca acest lucru.
    Folosirea termenului “craciun” nu vine, deci, din occident si mi se pare un castig, folosirea lui aici, caci aminteste si de originile si traditiile poporului nostru de dinainte de increstinare si, implicit, de continuitatea sa pe aceste meleaguri, pe care atat de multi o vor negata.
    Sa nu lasam, mai degraba, ca sarbatoarea sa fie descrestinata ACUM prin puternicele actiuni de secularizare. Sa avem grija, mai ales, ca ea sa isi pastreze sensul adevarat, al preaslavirii Nasterii Domnului, in inimile noastre. Cu asta, da, sunt de acord intru totul!

  3. @ Daniela:

    Probabil ca ai dreptate cu istoricul denumirii, insa credem ca Parintele (ca si PS Ignatie) accentueaza mai degraba pe evidenta paganizare si secularizare consumist-materialista a Sarbatorii din zilele noastre, in sensul acesta vorbind despre nevoia unei reincrestinari, deoarece oamenii deja nu mai au constiinta (iar unii, oricat ar parea de ciudat, nu mai au nici macar cunostinta) sensului crestin al acestei sarbatori si al semnificatiei ei pentru mantuirea noastra. Despre traire si mod de “praznuire”/”petrecere” ce sa mai vorbim…

  4. Doamne nu ma lepada de la fata ta si Duhul Tau cel Sfant nu-l lua de la mine.
    Doamne nu dupa voia mea sa se faca ci dupa voia Ta.
    Doamne pune foc temnitei in care Te tinem.
    Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul , acoperamantul Duhul Sfant Treime Sfanta Slava tie.
    Orice Ti-am gresit Tie Doamne, din stiinta si nestiinta iarta-ma.
    Doamne calauzeste-mi calea mea.

  5. admin@

    Da, din punctul asta de vedere sunt foarte de acord, asa cum am spus, si am inteles bunele intentii ale Parintelui. La ora asta sarbatoarea ajunge sa fie golita de orice sens crestin ramanand cel consumist. Craciunul este in pericol sa devina un simplu prilej de cumparaturi eventual cu niscaiva accente magice neopagane, ca in occidentul apostat. Eu ziceam doar ca nu cumva maturand gunoiul sa aruncam si lucruri folositoare. Ioan S are dreptate cand vorbeste de catehism din poarta-n poarta. Ceva trebuie facut. Trebuie vazut cum anume sa se faca. Colindele incarcate de sens teologic ar fi o varianta de intrare, de exemplu, dar mai trebuie sa-si deschida si omul urechile inimii…

  6. @daniela
    Faptul ca,asa cum reiese din relatarea ta”(cratun,cartun)”este intalnit si la meglenoromani,macedoromani,ma duce cu gandul la badea Cartan si ma gandesc daca nu ar fi posibil ca la origine,cuvantul Craciun(cartun) sa fi insemnat cioban,pastor,crescator de animale(boi,asini,oi):S-a nascut un Domn prea bun,
    In lacasul lui Craciun!
    Desigur,stramosii nostri ocupandu-se preponderent cu agricultura,respectiv cu cresterea animalelor nu puteau folosi decat cuvinte apropiate inimii lor,ocupatiei lor, simtindu-L mai aproape de ei pe pruncul IISUS HRISTOS,din moment ce a binevoit a Se naste intr-o iesle.
    Intr-o alta ordine de idei,se pare ca-n vechime vesteau Nasterea Mantuitorului in cor prin cantari numite corinde,de unde dupa umila mea parere a derivat si cuvintul cunoscut azi:colinde.
    Oricum Nasterea Lui Hristos,
    Sa ne fie de folos!
    Iertare si Doamne ajuta tuturor.

  7. @ Daniela,

    Traiesc de multi ani printre aromani de mai multe dialecte. Argumentul etnologic (cam singurul concret disponibil astazi) cum ca termenul de “Craciun” este prezent din vechime la aromani, meglenoromani, istroromani, trebuie privit cu rezerva.

    Este posibil ca aromanii sa fi asimilat aceste termen in vocabularul propriu la fel de bine cum au asimilat, de pilda, cuvantul relativ modern “masina” (~ “iftuchina”, “imasi” – aproximativ ca pronuntie, in doua dialecte). Inseamna asta ca existau masini inainte de secolul al VIII-lea in comunitatile aromanilor?

  8. Ioan R@

    Argumentul etnologic este unul serios. Nu avem de ce sa il privim cu rezerva. Apoi, importanta este raspandirea numelui la romani pe toata suprafata tarii si chiar la sud de Dunare sub forma Craciun sau Craciunas, etc.
    Iata spre exemplu intr-un document istoric legat de un vechi sat din Moldova:

    “Satul Aramoaia, are cea mai veche atestare, fiind trecut pe o harta strategica de pe timpul lui Stefan cel Mare, insa cea mai veche atestare a satului este din vremea lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, care in 1414 daruieste boierului CRACIUN Belcescu si fiilor sai Petru si Ioan, “satul de la Valea Alba si casa Belcesti”.”

    As mentiona apoi, nume de localitati cum ar fi satul CRACIUNEI din Comuna Radomiresti-Olt. Se vorbeste in documentul de atestare si de ” fragmente de ceramica daco-romana, descoperite pe raza satului” si se adauga ca “pe masura ce înaintam în perioada feudala, avem chiar si dovezi scrise despre existenta acestui sat.”
    Iata un mic fragment extras din Atestarea documentara a satului Radomiresti:

    “Prima atestare documentara a satului o avem, daca putem spune asa, din anul 1512-1513, iulie 23, când domnitorul Neagoe Basarab întareste Mânastirii Cutlumuz de la Muntele Athos satele sale, hotarnicite de boieri.
    ”La satul Danesti, martorii: din Berindei, Radul si Dragoman si Drajo si Nan; din CRACIUNENI Parda si Petru; din Corbul Pero si Dobrian; din Izvoara Frâncu; din Craciuneni Frantea; din Basesti, Vlad si Neacsul; din Nucet Vlaicul spatar” (5).
    La prima citire a textului, am putea spune ca nu este vorba de Radomiresti, atâta timp cât nu se specifica numele sau, dar stim ca în vechime satul nostru s-a numit si Craciuneii de Jos. Observam totusi ca în textul documentului se face referire de doua ori la Craciuneni. Lucrul acesta ne face sa credem ca deja la anul 1512 existau doua sate care purtau acelasi nume.”

    Ar fi doar doua exemple date la repezeala, destul de graitoare cred eu. S-ar putea continua cu exemple din Ardeal, cum ar fi raul Craciuneasa din Sibiu, dar mai bine ne oprim aici. Este de luat in seama faptul ca in exemplele date este vorba de o atestare documentara! Nu inseamna ca acela a fost momentul aparitiei numelui/denumirii ci doar ca, de atunci, avem niste documente scrise. Nu e bine sa ne indoim si sa acceptam atat de usor cum ca noi toate le-am primit prin influente straine, dand apa la moara celor care, pana la urma, ar vrea sa nu mai existam.

  9. Pingback: HRISTOS S-A NASCUT! -
  10. Pingback: PRUNCUL PRIBEAG. “Am sărbătorit Crăciunul! Dar unde este Iisus acum?” / CINE NE-A FURAT SARBATORILE? - Recomandari
  11. Pingback: PARINTELE IOANICHIE BALAN (si audio) despre TAINA DUHOVNICEASCA A NASTERII PRUNCULUI IISUS IN NOI si CATASTROFA AVORTURILOR: “Ori supravietuim urmand lui Hristos, ori suntem niste Irozi blestemati care ucidem si sufletele noastre, si pruncii cei nev
  12. Pingback: Pastorala puternica de Craciun a PS Sebastian: DE LA NAȘTEREA DOMNULUI LA ”O, TANNENBAUM”: “Sărbătoare fără Sărbătorit și Crăciun fără Hristos pare a fi modul de a sărbători pentru mulți dintre „creștinii” de astăzi! Aceasta
  13. Pingback: “CE AI CU NOI, IISUSE?” – SEMNUL PRUNCULUI NEAJUTORAT și DURERILE BUCUROASE ALE NAȘTERII DE SUS. Cum să ne pregătim de primirea Lui, cum să așteptăm Nașterea Domnului? Ce Crăciun va sărbători cineva când nu este în rânduial
  14. Pingback: DE CE VREI SA (MAI) VII LA NOI, DOAMNE? “Cine e atât de nebun încât să nu vrea să fie iubit cu o aşa iubire?”/ “X-MAS…” sau ce-a mai ramas din sarbatoarea Nasterii lui Hristos in lumea care a proclamat “moartea lu
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate