CE FEL DE CRACIUN MAI TRAIM? Reeducarea intru demonism a copiiilor/ MANUALELE DIGITALE si ALIENAREA PRIN TEHNOLOGIE/ Crestin cu pretul marginalizarii

15-12-2013 16 minute Sublinieri

copil1

[…]

 Toamna copiilor noştri

Port, însă, de ceva vreme, un aprig război cu umbre apusene menite să ne strice toamna frumoasă, pe care am primit-o moştenire de la neamul meu şi pe care vreau să o trec mai departe generaţiilor de după mine. Mă lupt cu stafii, duhuri, cadavre, monştri şi vrăjitoare venite de peste ocean să ne înveţe cum să prăznuim toamna. Şi, în lupta mea, mă opresc în răstimpuri, uimită de graba cu care se încolonează şiruri întregi de oameni, însăilaţi pe aţe nevăzute, mânuite dibaci de mâini tot atât de nevăzute, pentru a se alătura acestui macabru cortegiu. Halloween, sărbătoare cu nume exotic şi ritualuri groteşti, care, culmea, este predată în mass-media, pe străzi, în marile magazine, dar mai ales în şcoli – cui?… Copiilor noştri. Tocmai celor pe care ar trebui să îi ferim cel mai mult de urât, de grotesc, de drăcesc, tocmai lor, celor mai nevinovaţi, mai curaţi şi mai fără de preţ! Lor, pruncilor noştri, le predăm, dintr-un snobism fără margini, o sărbătoare care nu îi reprezintă în nici un fel, în care, în modnormal, nu s-ar regăsi (dar cine mai poate da o definiţie a normalului în zilele noastre?! Parcă ţi-e şi frică. Trebuie să fii „politic corect”).

Ştiaţi că Anton Szandor LaVey, fondatorul Bisericii Sataniste, a afirmat că una dintre cele mai importante sărbători din calendarul satanic[1] este noaptea de Halloween? Şi atunci, ce facem? Ne păcălim copiii că vrăjitoria e cool, că dracii sunt amuzanţi?!

Greşeli făcute din snobism

De ce? Repet: din snobism. De mai multe feluri. De pildă, snobismul părinţilor care investesc sume impresionante în costume şi decoraţiuni specifice, într-o cursă neoficială spre cel mai grotesc copil!… Cu cât mai grotesc pruncul, cu atât mai iscusit părintele. Şi, până la urmă, de ce?… De ce toată această investiţie de timp, grijă şi bani?… Cu ce contribuie la educaţia copiilor noştri sărbătoarea de Halloween?

Îi ajută să cunoască elemente de cultură şi civilizaţie din spaţiul anglo-saxon? Corect! Dar una este să le cunoască, să fie informaţi asupra lor, şi cu totul altceva este să le transformăm într-o sărbătoare naţională, într-o mobilizare generală pentru a prăznui vrăjitoria, drăcescul, ciudatul. Să nu uităm că, încurajându-ne copiii să primească valorile demonice ca pe un joc, ca pe o distracţie, le dăm de înţeles că nu este nimic în neregulă cu acestea. Ştiţi bine că jocul este cel mai eficient mod de învăţare pentru cei mici! Şi noi am învăţat prin joc totul. Întreaga fiinţă umană este un cumul de situaţii ludice din timpul copilăriei, transformate şi personalizate la vârsta adultă. Odinioară ne jucam de-a şcoala, de-a mama şi de-a tata, de-a doctorul, de-a poliţiştii, de-a exploratorii, de-a călătorii, imitând situaţii reale în care îi vedeam implicaţi pe adulţii în mijlocul cărora trăiam. Astfel deveneam familişti, părinţi, profesori, doctori, poliţişti, arheologi. Astăzi ne încurajăm copiii să se joace de-a vampirii, de-a vrăjitorii, de-a morţii vii, ba chiar să facă paradă cu jocul lor. Îi învăţăm să fie monstruoşi, ciudaţi şi drăceşti, le oferim tot sprijinul nostru financiar, toată susţinerea noastră morală şi, peste câţiva ani, ne mirăm că sunt prea rebeli, că nu ne ascultă, că îşi pun zece cercei în sprâncene, că ascultă o muzică deprimantă, că urăsc tot ce înseamnă ordine, frumos, linişte, iubire, valoare… Vorba Sfântului Ioan Gură-de-Aur: „Părinţii care seamănă vânt, culeg furtună!”[2]

Dar iarna noastră?…

Iarna… de care ne îndrăgostim încă din copilărie. Îmi amintesc şi astăzi de zilele în care, cu nasul turtit de geamul îngheţat de la odaia bunicilor, aşteptam primele raze de soare ale dimineţii ca să descopăr prima ninsoare. Pentru câte zile cu brumă nu am tresărit plină de speranţă, pentru ca în primele ore ale zilei să rămân fără dantela delicată de gheaţă, topită de razele unui soare cât se poate de rece! Nu îmi plăcea să aştept prima zăpadă acasă, la bloc. Până când mă trezeam eu, maşinile deja sfâşiau stratul subţire de nea, lăsând în urma lor un peisaj care amintea mai mult de o rochie de bal sfâşiată de mâini răutăcioase. Pe câtă vreme curtea bunicilor îmi apărea aproape ireală sub covorul pufos, intact, pe care doar vreun motan mai îndrăzneţ să-l fi ştampilat cu urme înfrigurate de lăbuţe. Iar bunicul, ştiind bucuria noastră de a cuceri primii imperiul proaspăt cernut peste lume, zăbovea câteva clipe în plus în faţa sobei în care lemnele trosneau complice, aruncând scântei zglobii în aerul încăperii, ţinând în mâini o cană cu ceai din care se răspândea în toată casa aroma inconfundabilă a copilăriei mele.

Doamne! Şi zborul acela fără aripi, pe spatele unei săniuţe uşurele, din vârful unui deal care astăzi mă face să ameţesc! „Pârtieeee!”, strigam pierzându-ne într-o pulbere fină şi îngheţată, visând până jos o mie de vise despre balauri şi bătălii şi baluri şi dansuri…

Dar ochelarii pe care îi meşteşugeam pe geamurile îngheţate? Vi-i amintiţi? Sau serile de iarnă la gura sobei! Bunicul din partea mamei luase parte la al Doilea Război Mondial. Iar serile vacanţei de iarnă erau serile în care retrăiam cu toţii grozăvia acelor timpuri. De parcă împreună eram mai puternici. De multe ori mă gândesc, astăzi, că serile acestea îi dădeau putere bunicului meu să trăiască mai departe cu amintirile acelea grele. Iar pe noi, nepoţii lui, ne învăţau să preţuim prezentul pe care îl trăiam, prezentul comunist plin de lipsuri, de interdicţii, de frigul din apartamentele cât o cutie de chibrit, în care caloriferele abia se dezmorţeau, iar apa caldă era doar o iluzie.

Odată, chiar de Crăciun, „epoca de aur” a rămas fără… aur, fără strălucire. S-a luat lumina. Satul bunicilor mei, un cătun mai degrabă, nu era foarte departe de civilizaţia unui oraş. Doar la trei kilometri, dar era aruncat între nişte dealuri povârnite de păduri despre care bunicul meu spunea că sunt mai bătrâne decât el (şi, pentru mine, asta echivala cu veşnicia). Din această cauză, am petrecut cel mai frumos ajun al Crăciunului pe care mi-l amintesc. La umbra unei lămpi cu gaz, aşezată cu grijă pe poliţa din dreptul icoanei de bunica mea, o femeie măruntă şi tăcută, dar din a cărei tăcere se revărsau valuri nesfârşite de iubire, am primit în bucătărioara minusculă a casei bătrâneşti colindătorii cei mari, adică băieţii şi fetele mari. Noi, piticii, colindasem devreme, pe lumină. Acum era vremea lor. Se desprindeau pe rând din întunericul nopţii, abia înghesuindu-se cu toţii în lumina pâlpâitoare a lămpii. Umbre discrete care căpătau contur doar atât timp cât aveau glas. De cum terminau colinda, se afundau în noapte la fel de tăcuţi cum se iviseră. Şi cum colindau ei serioşi şi smeriţi, cu frunţile ude de la lupta grozavă cu nămeţii, păreau fraţi cu bătrânul Sfânt Nicolae, care îi privea ascetic de după flacăra galbenă. Şi, deşi îi cunoşteam pe toţi, în acea seară nu am recunoscut pe nimeni. Parcă erau alţi oameni, veniţi din alte timpuri. De fapt, parcă plecasem toţi în alte timpuri! Eram la mii de clipe de veşnicie depărtare de gloria „epocii de aur”. Petreceam Crăciunul cu moşii şi strămoşii ştiuţi şi neştiuţi, aşa cum îmi spusese bunica câteva ceasuri mai devreme: „Pentru cine împarţi turtele, mamaie?” „Pentru moşii şi strămoşii ştiuţi şi neştiuţi, maică! Pentru ei!”. Şi nu mă dumirisem. De ce şi pentru cei neştiuţi?! Dacă nu-i ştim, de ce le dăm de pomană?! Abia târziu m-am dumirit. Ca să îi ţinem împreună. De fapt, ca să ne ţinem împreună. Asta ne dădea consistenţă în timp. Ţinerea aceasta împreună. Aveam conştiinţa că suntem mulţi şi, prin urmare, puternici.

Şi în serile acelea de taină, chiar dacă nu-i vedeam, îi simţeam aproape. Nu ne temeam de prezenţa lor. Îi percepeam într-o dimensiune sfântă, veşnică, dumnezeiască. Sigur, nu aveam nici amintirea proaspătă a Halloween-ului în suflete, nici filmele horror sau gen Harry Potter bonus cu ocazia sărbătorilor de iarnă, aşa cum au copiii noştri. Aveam doar numele lor, ştiute sau neştiute, pomenite şoptit, cu o evlavie care aducea a dor, de bunicii noştri. Şi deveneam puternici. Atât de puternici încât, atunci când şcoala începea după vacanţă, puteam să privim în ochii (care semănau, vorba lui Dan Puric, cu nişte ochi de curcă) de miliţian zelos ai vreunui profesor comunist exemplar, rostind şi tăinuind, nu minţind: „Nu, tovarăşe profesor, nu am cântat şi nu am ascultat colinde în vacanţă”. Tăinuind, în complicitatea noastră, dăinuirea neamului românesc cel adevărat, nu cel hibridizat de procesele măreţe de făurire a „omului nou”.

Iarna copiilor noştri

Dar astăzi ce-a mai rămas din Crăciunul nostru de altădată? În ce vă regăsiţi privindu-vă copiii? Eu mă regăsesc în nerăbdarea cu care aşteaptă prima ninsoare, în scrisorile pentru acelaşi destinatar, dar cunoscut în prezent sub un alt nume (Moş Crăciun, nu Moş Gerilă!), în mănuşile lor ude şi îngheţate, în chiotele de veselie, în bătaia cu bulgări, în vânătoarea de ţurţuri… în fine, într-o sumedenie de mărunţişuri. Numai că eu nu m-am mulţumit cu atât. Am încercat mereu să le aduc în propriile lor vieţi tot ceea ce ştiu că mi-a dat mie, la un moment dat, un sens. Aşa am înţeles eu să fac educaţie pentru Împărăţie.

Pentru că vremea mea, sau vremea noastră, dacă vreţi, dragii mei, se regăseşte, uşor schimbată, în vremea lor. Atunci era „cortina de fier” aruncată peste Dumnezeu, peste sfinţenie, peste neam, peste Crăciun. Numai că atunci când ne izbeam de ea, o conştientizam şi, în mod inerent, o atacam. Fiecare în felul lui, încercând să vadă dincolo de spectacolul „epocii de aur”. Astăzi tot o cortină s-a aşternut în spatele spectacolului grandios al perioadei sărbătorilor. Numai că, de data aceasta, cortina este de catifea. O catifea fină, moale, aproape seducătoare, care odată atinsă te învăluie, te amorţeşte şi te întoarce cu faţa spre spectacol. Nu vrei să treci dincolo de ea. Ce poate fi mai frumos dincolo?! Ai aici tot ce îţi trebuie, nu vezi?

Filme pentru toate gusturile te poartă spre o lume de basm – sau, mă rog, „fantastică”, după caz (deja încep să semăn cu sloganurile de Crăciun ale posturilor de televiziune, nu?!); promoţii mai mult decât avantajoase te cheamă sprehipermarket-uri unde se găsesc de toate: muzică „de sezon” care se revarsă pe zeci de difuzoare nevăzute, jucării, haine şi dulciuri la preţuri atât de „promoţionale” încât de fiecare dată te trezeşti că iar ai cumpărat mai mult, mult mai mult decât aveai nevoie; restaurante şi fast-food-uri cu „promoţii” atât de „promoţionale” încât te trezeşti că iar ai mâncat mai mult decât aveai nevoie; spaţii de joacă în care copiii pot să „socializeze” cu alţi copii (de parcă nu asta ar face tot timpul, la şcoală, peFacebook), şi numai cu părinţii lor nu… Oricum, aveam nevoie de o pauză! După atâta shopping! Şi nu orice fel de shopping! Unul chinuitor, că nu este deloc simplu să alegi cadourile potrivite dintre atât de multe produse pe care atât de multe reclame le promovează! Un iureş ameţitor din care ai senzaţia că nu mai reuşeşti să ieşi! Ai reuşit să găseşti păpuşa Monster High pe care a cerut-o fiica ta de doar şase ani? Dar tableta pentru cea de opt ani? Dar iPhone-ul pentru băiatul de zece? Câte lucruri fără valoare… Şi la ce preţuri! Stau şi mă socot, oare chiar le trebuie toate acestegadget-uri? Sau jucăriile horror, pe care nu am să reuşesc să înţeleg de ce să le oferim copiilor noştri?!

„Nevinovăţia” demonicului

„Dar este de-a dreptul ridicol! Ce poate fi dăunător într-o distracţie nevinovată?”, m-ar putea apostrofa un părinte revoltat. Nevinovată?! Daţi-mi voie să mă întreb şi să vă întreb, dragi părinţi, ce poate fi nevinovat în educarea unui copil în sensul primirii valorilor demonice, ca fiind nişte valori inocente şi complet neagresive? Ce interes avem să facem aşa ceva? De ce nu avem curajul să nu ne afundăm în curentul acesta pe care nu îl putem controla, explicându-le copiilor noştri că nu este deloc coolsă fii un monstru, un ciudat, un diabolic, ci că, dimpotrivă, drăcescul nu are nimic bun şi folositor în el? Doar de dragul de-a fi şi noi trendy? De teamă că fiii şi fiicele noastre ar putea suferi că nu au şi ei părinţi „de gaşcă”, aşa cum au colegii lor? Această atitudine seamănă tare mult a snobism, fără supărare! Să nu uităm că fiii şi fiicele noastre nu au nevoie de părinţi „de gaşcă”, ci de părinţi care să îi ancoreze într-un fundament trainic, din care să îşi tragă o sevă curată, care să-i revigoreze, să le dea speranţă şi demnitate, nu care să-i slăbănogească şi să le dea sentimentul că sunt ciudaţi, creaturi ale întunericului! Gândirea lor magică face ca singurătatea şi întunericul nopţii să fie populat cu destule fiinţe nevăzute şi neprietenoase, chiar şi pe la 10-11 ani”[3], deci nu îi ajutăm cu nimic încurajându-i să îmbrăţişeze grotescul.

Să ştiţi, dacă îi învăţăm de mici să se regăsească în demonic, acolo îşi vor căuta originile! Să nu ne amăgim considerând că întoarcerea la origini este o teorie fără susţinere practică! Socotiţi că o minte ca a lui Mircea Eliade s-ar fi preocupat atât de mult de o problemă inexistentă, fără fond şi fără importanţă?! Dimpotrivă! Orice om, la un anumit moment din viaţa sa, de obicei atunci când are mai multă nevoie de o confirmare, de susţinere, de o certitudine pe care să poată sta neclintit, se va întoarce la origini. Şi le va căuta după principiul familiarităţii. Îi familiarizăm cu demonicul, le va căuta în demonic şi se va regăsi în demonic. Îi familiarizăm cu Adevărul, Calea şi Viaţa, acolo se va căuta şi acolo se va regăsi.

Curajul de a avea verticalitate

Ar trebui să avem curajul să le explicăm copiilor noştri că astfel de sărbători nu ne reprezintă. Noi nu ne prăznuim morţii aşa, cu groază, cu sunete şi ţinute macabre, ci cu lumânări şi colivă, cu milostenie, cu dragoste şi nădejde în dragostea Mântuitorului nostru pentru cei răposaţi. Noi nu ne prăznuim Crăciunul cu Jingle Bells, cu reni cu nasul roşu, cu „crăciuniţe” îmbrăcate cu rochiţe jenant de scurte, cu shopping, cu vacanţe exotice şi cu plimbări prin mall-uri. Ar trebui să învăţăm să ne manifestăm altruismul, la care ne cheamă nenumăratele campanii caritabile de sezon, în primul rând faţă de copiii noştri.

Să le dăruim tot ce avem mai frumos, mai sfânt şi mai bun din Crăciunurile noastre de odinioară: posturile ţinute cu evlavie de toată familia, cu spovedania şi împărtăşania cea mântuitoare; turtele cu nucă şi miere de albine şi coji de lămâie (pe care le-am înlocuit cu variate sortimente de ciocolată, care oricum nu mai reuşesc să le trezească vreun interes aparte); colindele vechi (pe care le-am trădat pentru cântecele de tip Christmas Jolly); slujbele sfinte în care să se întâlnească în chip nevăzut cu Hristos cel jertfelnic, cu moşii şi strămoşii, ştiuţi şi neştiuţi; plimbările cu sania trasă de cai cu zurgălăi la gât; mesele de sărbătoare, la care să se adune toată familia; amintirea vrednicilor de pomenire mărturisitori din temniţele comuniste, care abia acum, prin noi, şi mai târziu, prin ei, să poată şi ei sărbători Sfântul Crăciun…

Daţi-le lumânări, în loc de artificii şi bombe şi petarde! Daţi-le tăcerea unui pridvor de biserică la o vecernie de Crăciun, în loc de aglomeraţia asurzitoare a unui mall! Daţi-le smerenia unei păduri sub mantia de albă neclintire, în loc de parcuri de distracţie! Daţi-le o sanie şi un derdeluş, în loc de jocuri pe calculator! Daţi-le curajul de a fi într-un alt fel altfel! Dăruiţi-le, anul acesta, Crăciunul dumneavoastră!

Crăciun luminos, iubiţii mei curajoşi!

Prezvitera Alina Mirică

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxa, numărul 59 (Decembrie 2013)

Foto: Simona Andruşcă


[1] Ecolife.roaccesat la 3 noiembrie 2013.

[2] Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor (Ed. Deisis, Sibiu, 1993), p. 71.

[3] Irina Petrea, Și tu poți fi super-nanny (Ed. Trei, București, 2007), p. 257.

Nu cu mult timp în urmă, s-a anunţat o adevărată revoluţie în învăţământul românesc prin faptul că se doreşte introducerea de manuale digitale, elevii având permisiunea de a utiliza tablete în timpul orelor. Ideea de a avea stocate pe un dispozitiv de doar câteva sute de grame toate manualele şcolare (precum şi materialul auxiliar) este extrem de tentantă în condiţiile în care elevii, chiar din primele clase, sunt nevoiţi să poarte ghiozdane ce cântăresc câteva kilograme. Evident, mai sunt şi alte avantaje în utilizarea de tablete care ţin de rapiditatea cu care este accesată informaţia, de posibilitatea de a fi conectaţi la internet sau de a folosi înregistrări audio/video în procesul didactic etc. Dar nu am văzut o dezbatere serioasă despre cât de sănătoasă poate fi pentru copii această interacţiune prelungită cu un dispozitiv digital. În primul rând, faptul că au tablete în faţă şi nu manuale constituie o ispită serioasă pentru orice elev de a utiliza tableta, în timpul orelor, şi în alte scopuri decât în cel didactic (le va fi mult mai uşor să-şi păcălească profesorii sau părinţii şi să aibă alte preocupări, inclusiv în timpul alocat temelor, acasă).

Deja în ţările unde tableta este utilizată la şcoală există plângeri ale profesorilor că a scăzut semnificativ atenţia şi concentrarea elevilor. Dar cea mai mare problemă o reprezintă contactul îndelungat cu tehnologia, mai ales în cazul celor care nu au depăşit încă vârsta copilăriei. Dependenţa de tehnologie a copiilor şi a adolescenţilor a devenit o mare problemă şi ea se va accentua în anii următori. Este dificil şi acum a determina elevii să nu utilizeze aparatură (tabletă, telefon) în clasă. Dar dacă şcoala le va oferi această posibilitate, să nu ne mirăm că performanţele şcolare vor avea serios de suferit. La fel şi sănătatea.

Entuziasmul acesta cvasigeneralizat în faţa utilizării tehnologiilor recente se cuvine a fi serios temperat. Analiza impactului imediat şi a efectelor pe termen mediu şi lung ar trebui să constituie o prioritate nu doar pentru autorităţi sau pentru specialiştii din domeniu, ci şi, mai ales, pentru cei direct responsabili de educarea şi creşterea copiilor. Dar ce să facem când însuşi adulţii ajung, nu rareori, să fie dependenţi de ceea ce numim “modernitate tehnică”? În faţa acestei provocări, a confortului şi a performanţelor oferite de tehnologie, creştinul este chemat să dea un răspuns.

În primul rând, slujitorii Bisericii sunt cei chemaţi să explice credincioşilor cum să se raporteze la această ispită a utilizării frecvente sau chiar excesive a tehnicii. M-am bucurat să constat că astfel de preocupări se regăsesc la mulţi preoţi, nu doar la cei mai tineri, prin natura vârstei mai familiarizaţi cu tehnologia, ci chiar la preoţii cu o consistentă experienţă pastorală. Spre exemplu, acum câteva săptămâni am fost invitat de către Părintele Mircea Stoleru, parohul Bisericii “Adormirea Maicii Domnului” din cartierul ieşean Galata, la un dialog cu credincioşii chiar pe tema“Modernitate tehnică şi conştiinţă creştină”. Am exprimat atunci unele opinii pe care le-am considerat a fi relevante pentru subiectul în cauză şi pe care, în esenţa lor, le voi relua, la un moment dat, în articolul de faţă.

Istoric vorbind, doar în spaţiile creştine (şi mai ales în zona aşezămintelor monahale) s-au consemnat cele  mai serioase preocupări pentru o cercetare a naturii ce a generat, ulterior, o dezvoltare a tehnicii aşa cum o cunoaştem astăzi. Deloc întâmplător, s-a constatat că tocmai în mănăstirile în care a scăzut preocuparea pentru o viaţă de sfinţenie, pentru dobândirea, spre exemplu, a rugăciunii inimii, călugării sau cei din zona lor de influenţă au căpătat un interes sporit pentru studiu şi experiment. Se constată şi în zilele noastre că, atunci când nu este prioritară viaţa duhovnicească (în asceză şi rugăciune, în împărtăşire cu sfintele taine), omul se molipseşte de un soi de activism care poate fi de ordin social, dar şi de ordin cultural sau ştiinţific.

Ce ne spune acest lucru? Pe de o parte că, acolo unde a existat “fermentul” creştin, omul a avut curaj să studieze, să cerceteze, să ia în stăpânire natura, iar lucrul acesta s-a întâmplat în cerdacul mănăstirilor, în interiorul Bisericii, acolo unde s-au dezvoltat, spre exemplu, ştiinţa tiparului sau tehnicile de construcţie sau de zugrăvire/pictare a unor lăcaşuri sfinte. Pe de altă parte, înţelegem că acest mod de a ne raporta la lume provine şi dintr-o slăbire a legăturii cu Dumnezeu, omul preferând să ia în stăpânire creaţia prin forţele proprii. Tipul acesta de intercondiţionare îl sesizăm şi în Evanghelii. Sunt două momente în care ştim că ucenici ai Domnului s-au străduit să pescuiască chiar şi o noapte întreagă, dar, cu tot meşteşugul lor, n-au putut prinde nimic. Primul moment se petrece înainte de chemarea la apostolat a ucenicilor Petru, Iacov şi Ioan (v. Luca 5, 4-7), iar cel de-al doilea se petrece după Învierea Mântuitorului şi îl regăsim relatat la Ioan 21, 3-6. Acolo însă unde ştiinţa pescarului s-a dovedit a fi neputincioasă, apropierea de Dumnezeu a adus roadă multă. Încât o primă concluzie ar fi că suntem înzestraţi cu o capacitate extraordinară de a investiga creaţia şi de a o stăpâni prin mijloace de ordin tehnic, dar că ea păleşte în faţa “puterii” pe care o dobândim atunci când ne străduim să ne plasăm în proximitatea lui Dumnezeu.

Viaţa noastră şi cei 3C

Un alt aspect pe care-l putem lua în considerare în discuţia noastră este folosul pe care-l aduce (sau nu) utilizarea tehnicii în viaţa omului. Iar tehnica a adus, într-adevăr, foarte multe beneficii, dar a adus cu sine şi foarte mari probleme. Aş putea descrie această relaţie prin intermediul unor elemente pe care le-am numit, generic, cei 3Cconfortcomunicare şi conectare. Este confortabil să stai la bloc, să ai străzile (sau uliţele) luminate noaptea, să ai o toaletă decentă în casă, să urci cu liftul sau să te deplasezi cu maşina, să poţi cumpăra dintr-un magazin lucrurile de care ai nevoie şamd. Dar aceste elemente aduc cu sine şi consecinţe negative. Omul nu mai trăieşte în natură (sunt oameni care nici nu-şi mai aduc aminte de când nu au mai văzut un cer înstelat noaptea, din cauza poluării luminoase), suferă de boli din pricina lipsei de mişcare şi a faptului că sunt nevoiţi să respire un aer viciat... şi exemplele pot continua. Comunicarea pare a avea mult de câştigat în epoca internetului, a telefonului mobil sau a televiziunii. Dar ceea ce s-a câştigat în accesibilitate şi viteză nu poate înlocui dialogul direct, faţă către faţă. Nimic nu poate înlocui prezenţa fizică a unei persoane, comunicarea excesivă prin intermediul tehnicii putând accentua sentimentul de singurătate, în loc de a-l înlătura.

Conectarea la mediul virtual pentru perioade lungi (statul în faţa televizorului, navigatul pe internet, utilizarea jocurilor video) are, de asemenea, efecte negative asupra omului. Omul devine din ce în ce mai interesat de această “evadare” în virtual, fapt ce se traduce printr-o înstrăinare de el însuşi, ajungându-se chiar până la îmbolnăvire psihică. Se ajunge până acolo încât ceea ce numim “viaţa noastră” să se reducă de fapt la momentele petrecute prin mijlocirea unor dispozitive sau echipamente.

În concluzie, putem lesne constata că s-a pierdut sau a slăbit legătura reală dintre oameni (cât de obişnuită a devenit imaginea unei familii în care fiecare stă la propriul său televizor sau calculator!). S-a pierdut comunicarea de altădată, când fiecare se saluta cu fiecare, fapt ce mai este posibil doar în micile comunităţi rurale. Locuim perete în perete în blocuri de zeci de apartamente şi abia dacă ne salutăm pe scări (uneori nici nu ştim cine ne este vecin). Tehnica modernă aduce, o dată cu multele sale beneficii, şi înstrăinare, şi însingurare, şi îmbolnăvire trupească sau sufletească. Neutilizată cu discernământ, doar atunci şi atât cât este nevoie, creaţia tehnică se transformă dintr-o “bună slugă” într-un “rău stăpân”. Pentru a ne feri de această viaţă-surogat pe care ne-o oferă exploatarea intensă a mijloacelor tehnice, nu ne rămâne decât să apelăm la armele pe care ni le indică întreaga literatura ascetică: paza minţii, paza ochilor, paza simţurilor în general. Avem nevoie să ne conectăm – vorba Părintelui Rafail – la “satelitul Doamne” mai des. Omul, fiinţă chemată la conexiune, iată o definiţie care, deşi formulată în spiritul modernităţii tehnice, acoperă o realitate veche de când lumea.

PS Ioachim Bacauanu: A fi creştin în lumea postmodernă

Astăzi asistăm la o neliniştitoare revoltă soldată de cele mai multe ori în acte de violenţă împotriva celor care sunt chemaţi să exercite paternitate spirituală asupra tinerilor: părinţi, profesori, educatori, magistranzi, preoţi. Diminuarea sau excluderea imaginii Tatălui ceresc, fără a vorbi de cel biologic, pământesc, a fragilizat în mod teribil psihismul uman.

Din păcate, Tatăl iubitor din Evanghelii, Care reprimeşte iertător pe fiul risipitor, în cursul secolelor creştine a fost înlocuit cu acel Dumnezeu Care pedepseşte, înclinându-se balanţa în favoarea dreptăţii lui Dumnezeu, Ce este definit ca misterium tremendum. Jean Paul Sartre a adăugat, spunând cu regret: „Aşteptam de la Biserică un Dumnezeu, însă aceasta mi-a prezentat un Grand Patron”. Astfel de cuvinte reprezintă rădăcinile inacceptabile ale ateismului modern, ceea ce a adus, în rândurile tinerilor mai ales, deznădejdea şi incertitudinea. Lipsa unui Părinte ceresc, Ce aşteaptă de fiecare dată, cu răbdare, întoarcerea omului de la păcat, a unui Taumaturg care vindecă orice maladie existenţialistă şi angoasă filosofică, a unui Bine generator de speranţă pentru o umanitate căzută în pesimismul viitorului apropiat, a generat o creştinătate juvenilă debusolată. Numărul tinerilor care se sinucid este înspăimântător.

Creştinismul postmodern

Trăim oare ceea ce Occidentul numeşte epocă postcreştină? Poate nu numaidecât la poporul nostru! Dar întrucât şi neamul românesc încearcă să se alinieze popoarelor europene, care se confruntă cu o aprigă criză spirituală, trebuie să luăm în atenţie acest fenomen al ateismului modern şi practic. Cu toate că se spune că s-a instalat epoca postcreştină, sau post-religioasă, totuşi nu se afirmă faptul că religiozitatea tradiţională nu va reveni, cel puţin sub alte forme.

Ne amintim că primii creştini, la început în număr foarte mic, au renăscut în milioane şi milioane, după trei secole de persecuţii. Vom şti noi, minoritari fiind într-o lume supersecularizată, să triumfăm? În această eră a post-religiosului, firea umană rămâne religioasă fără echivoc, iar dacă omul conturează divinul revelat, el se închină idolilor care, astăzi, sunt reprezentaţi prin bani, erotism, confortul decadent, căutările obsesionale ale plăcerilor etc. Este o sete de divin a sufletului omenesc ce, nemaiputând înţelege şi evalua itinerariul cunoaşterii adevăratului Dumnezeu, eşuează într-o abandonare regretabilă în braţele creaţiei, pe care o confundă cu Creatorul ei. Este adevărul pe care-l exprimă Mircea Eliade, atunci când spune că „sacrul se camuflează în profan”. Alteori, înlăturarea religiosului tradiţional antrenează pe om să se risipească în credinţe fetişiste sau să se angajeze în practicarea unor religii asiatice, ca şi cum credinţa creştină ar fi lipsită de experienţe mistice sau trăiri înalte, ori să găsească soluţia mântuirii într-un sincretism realizat între credinţa creştină şi practicile esoterice hinduse. Alţii sfârşesc în a fi acaparaţi de secte moderne sau New Age.

Asistăm, de asemenea, la creşterea vertiginoasă a păgânismului modern, acel păgânism care are drept scop repudierea sau aneantizarea celor douăzeci de secole de creştinism, pretinzând că revigorează inocenţa oamenilor de la începuturi, prin promovarea întoarcerii la o natură, din care Dumnezeu personal este absent. La aceasta se adaugă aşa-zisa cultură ambientală, mass-media, tinzând să glorifice permisivitatea, libertinajul, cu toate mrejele sale.

Scriitorul francez Charles Péguy spunea că religia creştină a dat naştere la sfinţi, dar tot ei i se datorează şi naşterea ateismului.

Creştinul trebuie să rămână ceea ce este, chiar dacă este marginalizat

În convorbirea Sfântului Serafim de Sarov cu Motovilov distingem faptul că viaţa creştină nu este o viaţă oarecare, căreia îi adăugăm câte o liturghie din când în când, câteva rugăciuni în fapt de seară, când nu suntem prea obosiţi, sau o atitudine pioasă faţă de vreun eveniment al vieţii cotidiene. Hristos nu ne-a spus că în mileniul al treilea noi, „sarea pământului”, trebuie să devenim zahăr. Creştinul trebuie să rămână ceea ce este, chiar dacă este marginalizat de societate. Sarea, care în secolul al patrulea avea valoare de aur, acum, în timp de iarnă, este aruncată pe jos ca să topească gheaţa. Aşa şi creştinul, fără să exagereze, trebuie să rămână în mijlocul lumii a cărei credinţă a îngheţat ca să o dezgheţe, de vreme ce are în el căldura Duhului Sfânt. Ştim că un cărbune aprins, aşezat lângă un altul stins îl aprinde, dându-i din energia sa, iar fierul aşezat în foc împrumută din căldura focului pentru a deveni maleabil în mâinile fierarului, însă fără a-şi pierde calităţile sau a se amesteca cu focul, arătând în felul acesta, ca imagine plastică, relaţia de comuniune care există între Dumnezeu şi om, pe de o parte, şi între persoanele umane, pe de altă parte.

Sfântul Siluan Athonitul ne sfătuia ca în epoca aceasta decreştinată „să ţinem mintea în iad şi să nu deznădăjduim”, la care Olivier Clement adăuga: „nu deschide sufletul tău către neant, ci către speranţă”. A venit timpul ca pe Cel vechi de zile să-L prezentăm în manieră nouă, încercând să aducem în actualitate mesajul revelaţie şi moştenirea patristică, răspunzând prin ele nevoilor acute ale acestui secol, fără ca prin aceasta să alunecăm într-un modernism care să genereze permutări în dogma şi esenţa învăţăturii creştine. Aceasta este datoria semănătorilor de cuvinte în ogorul Domnului, de a urma exemplul Apostolilor şi mărturisitorilor, reuşind să găsească vehiculul cel mai adecvat transmiterii revelaţiei care rămâne aceeaşi, dincolo de trecerea proteică a timpului şi a mentalităţilor. Nu cuvântul revelaţiei trebuie modificat, deoarece nicio iotă din Evanghelie nu va trece până ce nu se vor împlini toate, ci maniera de a-l face înţeles, aşa cum a fost descoperit de Dumnezeu.

Această dorinţă entuziasmantă a redescoperirii prospeţimii mesajului biblic este posibilă şi se degajă din însuşi conţinutul Revelaţiei. Cuvântul lui Dumnezeu este acelaşi pentru toţi şi diferit pentru fiecare, iar fiecare întâlnire cu El, ni-L revelează într-o lumină nouă. Acelaşi Hristos, Care acum 2000 de ani S-a născut într-o peşteră, nu a încetat să Se nască, în mod spiritual, după Rusalii, în fiecare inimă creştină ce se îmbracă în haina botezului. În fiecare post, în chip duhovnicesc, nu facem altceva decât să perpetuăm harul botezului, prin moartea ascetică faţă de păcat şi reanimarea fiinţei noastre prin unirea cu Hristos în chip euharistic. Crăciunul este o sărbătoare a bucuriei depline pentru că se adresează tuturor creştinilor, indiferent de statutul social sau economic, pentru că ea are darul de a ne aduna pe toţi în inima Betleemului, împărtăşind fiecăruia un strop de speranţă neînserată, ce se pogoară din chipul blând al Pruncului divin. (fragment din volumul „Creştinismul abia începe”, Editura Filocalia, Roman, 2013)


Categorii

Articolele saptamanii, Bolile generatiei digitale, Craciunul, Internet, New Media, Noile Tehnologii, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, PS Ioachim Bacauanul, Razboiul impotriva familiei / vietii

Etichete (taguri)

, , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

30 Commentarii la “CE FEL DE CRACIUN MAI TRAIM? Reeducarea intru demonism a copiiilor/ MANUALELE DIGITALE si ALIENAREA PRIN TEHNOLOGIE/ Crestin cu pretul marginalizarii

  1. Nici noi nu suntem de gasca,asa ca o sa petrecem Craciunul in familie.Parintii nu ne inteleg,vecinii ne vad exagerati.Pe langa pericolele enumerate in postare as mai adauga aceasta manelizare a societatii noastre.Modelul nostru este etnia roma.Si tiganul are nu are este fudul.Se lauda mereu,face poze zicand mereu ca ii este bine.Fericirea noastra trece printr-un portofel plin cu bani,un partener sexos si o masina de ultima generatie.Cui sa-i mai povestesti de un prunc sarac nascut intr-o iesle de animale?

  2. Asteptam astfel de atitudini mai ales ca prima, cea a prezbiterei.

    Ea aminteste si despre turte, minunatele turte ale copilariei Craciunului nostru. La noi mama le facea cu julfa si mie se parea o minunatie tot procesul curatarii, fierberii boabelor de canepa si putina julfa care iesea.

    Turtele erau atat de multe, incat bucataria se albea de ele, nimic nu mai incapea. Era ziua turtelor si mancam turte cu ciorba, turte cu gem, turte cu turte. Toti copii ieseam la joaca pe strada cu turte in mana. Cine nu avea turte inseamna ca nu avea mama gospodina. Craciunul se simtea pe strada, se simtea intre noi.

    Indiferent de demonismele care ne ataca, noi trebuie sa ne tinem traditiile.

    Doamne ajuta

  3. Sa Ii multumim lui Dumnezeu ca inca suntem,inca avem Sf. Liturghie,unde ne regasim si ne intarim duhovniceste,ca inca ne rabda,cu toate pacatele noastre,ca inca suntem liberi….desi inconjurati de dusmani…si razboiti cu duhuri nevazute…

  4. Pingback: VIATA CA O COLINDA. Unde locuieste Dumnezeu de Craciun? - Recomandari
  5. Pingback: Pastorala de Craciun a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei (2013): DARURILE MAGILOR SI “DARURILE” NOASTRE -
  6. Pingback: NASTEREA LUI HRISTOS, DOMNUL, MANTUITORUL SI IMPARATUL VIETII NOASTRE: Dumnezeu S-a aratat noua…. CRACIUN BINECUVANTAT TUTUROR! -
  7. Pingback: “Craciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari” - Recomandari
  8. Pingback: HRISTOS SE NASTE! -
  9. Pingback: “Valentine`s Day” – ZIUA CELEBRARII MORTII IUBIRII SI INOCENTEI. Presb. Alina Mirica despre ADOLESCENTII IN LUMEA CARE ZDRENTUIESTE SUFLETELE si MOARTEA DRAGOSTEI DEZGOLITE DE TAINA - Recomandari
  10. Pingback: MARSUL PENTRU VIATA incepe sa capete amploare [VIDEO]/ Semnal de alarma: INVATAMANTUL ROMANESC IN FALIMENT, PROFESORII PLATITI UMILITOR/ Scandalul MANUALELOR DIGITALE/ “Lectia de romana” a lui TUDOR GHEORGHE [video] - Recomandari
  11. Pingback: ASEDIUL IMPOTRIVA SCOLII SI FAMILIEI ROMANESTI. Despre agenda si metodele “SOCIETATII CIVILE” anti-crestine si anti-familie/ Agenda Ministerului Educatiei: MANUALE DIGITALE si INVATAMANT OBLIGATORIU de la 3 ani - Recomandari
  12. Pingback: MAREA BATAIE DE JOC A DIGITALIZARII EDUCATIEI. “REFORMISTII” SCOLII AU REUSIT SA OMOARE SI ABECEDARUL CA SA PUNA IN LOC O GROZAVIE DADAISTA. In lipsa manualelor si a solutiilor pentru copiii saraci, PONTA vine cu TABLETIADA: RETETA SIGURA PENT
  13. Pingback: TARA INVATAMANTULUI DIGITALIZAT: copii care invata la lumina lumanarii si invatatoare care s-au transformat sufrageria in SCOALA [reportaj VIDEO]/ UN RASPUNS PE TEMA RELIGIEI IN SCOLI - Recomandari
  14. Pingback: FINLANDA inlocuieste lectiile de SCRIS DE MANA cu cele de TASTAT - Recomandari
  15. Pingback: Probleme si dificultati in educarea copiilor: COPILUL INCAPATANAT, OBRAZNIC, GROSOLAN, CARE VORBESTE URAT etc. Cum luptam cu obiceiurile proaste de comportament ale copilului? -
  16. Pingback: PRIMA LINIE DE LUPTA PENTRU COPIII NOSTRI - Recomandari
  17. Pingback: VOTATI PENTRU MENTINEREA RELIGIEI IN SCOLI! “Nu am invatat oare nimic din lectia celor 45 de ani in care Biserica a fost supusa terorii ideologice?” - Recomandari
  18. 1. In camera de joaca a gradinitei-cresa, unde isi petrece (inca) fetita mea cea mai mare parte a zilei de lucru, domina prezenta unei jucarii de plus de un metru, colorata in rosu-sangeriu si negru, cu capa, cu coada, cu urechi ascutite, cu colti, cu coarne si un ranjet dracesc – un drac de plus e mereu prezent acolo. Si parintii, nu putini, nu au nici o problema cu asta. Si pentru ca nu sunt singurul parinte al copilului meu, fetitea mea inca este “educata” si “ingrijita” acolo.
    2. Cadou de la un Mos Craciun postmodern, invitat la “serbarea de craciun” (nu intru in tristele detalii ale acesteia) organizata de gradinita, fetita a primit printre altele o carte de colorat a carei forma era de…tableta. Margini de tableta, forma de tableta, imitatii de butoane, etc. La nici trei anisori au inceput programarea copiilor! In multe feluri…
    3. Nu mai spun de “sarbatoarea Sfantului Martin”, de acum o luna si ceva, care a fost un pretext catolico-protestant pentru un mic ritual pagan, in fapt. Mai un felinar in forma de bufnita, mai niste cantecele ciudate cu procesiune prin parc spre varful dealului, etc. Parintii si bunicii: nici o reactie. Doua vorbe de nimic despre virtuti face ca totul sa fie ‘in regula’.
    4. “Serbarea de Halloween” – nu are rost sa comentez, ca stiti. Notabil e ca educatoarea-directoare si-a schimbat doar blugii cu multe gauri si sfartecaturi si trendy cu o costumatie de vrajitoare. Nimerit. Unghiile negre nu au avut nevoie de retusare. Nici tunsura de barbat. Celelalte educatoare abia iesite de pe bacile scolilor nu ar fi avut curaj sa nu se alinieze, iar familiilor le surade mai nou toata mascarada macabra-oculta-pagana.
    Etc.

    Doamne, iarta-ne si nu ne lasa!

  19. Pingback: TRAGEDIA CRACIUNULUI FARA HRISTOS. “Craciunul” sau “Nascutul”? CE SI CUM SARBATORESTE OMUL DE AZI? De la TAINA INTRUPARII la IZGONIREA LUI DUMNEZEU din lume. In cautarea duhului pierdut al Nasterii Domnului -
  20. Pingback: PICATURI DE LACRIMI PE ICOANA NASTERII DOMNULUI…/ Durerea de a fi singur. Mai stim sa petrecem Craciunul IMPREUNA? - Recomandari
  21. Pingback: HRISTOS S-A NASCUT! -
  22. Pingback: PRUNCUL PRIBEAG. “Am sărbătorit Crăciunul! Dar unde este Iisus acum?”/ CINE NE-A FURAT SARBATORILE? - Recomandari
  23. Pingback: “SI ASTAZI EXISTA MULTI IROZI. Fiecare dintre noi poate deveni un Irod pentru semenul lui sau fata de propria sa nevinovatie… PREA MULT RANIM SI PREA MULT UCIDEM”. Predici audio pe marginea UCIDERII PRUNCILOR -
  24. Pingback: CE JUCARII, JOCURI sau PAPUSI CUMPARAM COPIILOR? Cum si in ce scop se creeaza la copii ATRACTIA PENTRU URAT SI MONSTRUOS si cum sunt invatate fetitele sa se identifice cu femeile “usoare” (efectul “BARBIE”)? | Cuvântul Ortodox
  25. Pingback: SFANTUL NICOLAE, “Parintele, Fratele, Fiul, Prie­tenul pe care-l asteptam sa vina in fiecare an” si cascada sa de MINUNI care nu trebuie uitate/ Ce daruri cerem de la “Mosul” sau: CINE NI-L DESPARTE PE “MOS NICOLAE” de
  26. Pingback: Cel Care nu renunta sa caute inimile noastre… UNDE VINE DUMNEZEU SA SE INTALNEASCA CU NOI? “Hristos, Care nu avea nevoie de nimic, S-a facut pe Sine asa fel incat sa aiba nevoie de noi, cei nevoiasi de toate”. A DOUA DUMINICA A STRAMOSIL
  27. Pingback: “Împăratul e gol!” – LIDIA STĂNILOAE despre PERVERTIREA COPIILOR si IPOCRIZIA “PREACINSTITILOR SPECIALISTI” in “bunastarea psihica” a copiilor, care vor sa-i emancipeze, “protejandu-i” de “traumel
  28. Pingback: HRISTOS S-A NASCUT! Dumnezeu S-a intrupat ca sa ne vesteasca ca NU SUNTEM SINGURI, ca Ii pasa de noi… | Cuvântul Ortodox
  29. Pingback: Pastorala puternica de Craciun a PS Sebastian: DE LA NAȘTEREA DOMNULUI LA ”O, TANNENBAUM”: “Sărbătoare fără Sărbătorit și Crăciun fără Hristos pare a fi modul de a sărbători pentru mulți dintre „creștinii” de astăzi! Aceasta
  30. Pingback: CRACIUNUL intre INOMENIREA FIULUI LUI DUMNEZEU si SFARAMAREA OMULUI IN NUMELE IDEOLOGIILOR ANTIHRISTICE, intre Traditiile vechi ”cu miros de brad si cozonaci” si Lumea lui Mc.Consumerism, in care “SURPLUSUL DE SCLIPICI incearca sa acopere DEFICI
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare