SĂPTĂMÂNA MARE – TIMPUL DĂRUIT DOMNULUI, ÎNTRU TREZIREA NOASTRĂ. Urmându-L pe Hristos pe calea Deniilor. Tâlcuiri adânci pentru a pătrunde în taina nesfârșitei SMERENII ȘI DURERI A IUBIRII RĂSTIGNITE. “Noi suntem smochinii cei vorbitori ai acestei lumi”
***
Pr. Petru Moga, parohia „Sfântul Nicolae”, Câmpina, Prahova:
Cum sa traim si la ce sa ne gandim in cursul Saptamanii Mari?
***
***
Nicușor Deciu/ Ziarul Lumina:
Experiența credinței pe calea Golgotei
Ne aflăm la începutul Săptămânii Sfintelor Pătimiri, în Lunea Mare, așa cum i s-a păstrat denumirea în memoria tradiției. Și această zi o numim Mare nu din pricina duratei, ci a sfințeniei timpului conținut, care marchează debutul ultimei săptămâni din petrecerea publică a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De acum Îl vedem pe Stăpânul cum Se îndreaptă de bunăvoie spre patima Sa, prin care îl va răscumpăra pe omul cel căzut, adică pe fiecare dintre noi, din robia păcatului. Aceste zile sunt percepute ca diferite față de toate celelalte ale anului, întrucât acum Domnul nostru nu mai propovăduiește prin cuvânt, nu mai rostește pilde, ci ne învață prin însăși pătimirea Lui. Inima omenească se înfricoșează, cu adevărat, numai la auzul acestui fapt: Dumnezeu pătimește de dragul omului. Mintea prin propria ei putere nu poate înțelege aceste evenimente și nici cât de puțin nu poate pătrunde în acest abis al suferinței lui Dumnezeu pentru om, dacă sufletul nu este atins de harul ce vine chiar de la Cel Răstignit; rațiunea este răsturnată, simțirea este covârșită, cugetarea se oprește în fața negrăitului, cel mai măiastru discurs trece fără ca măcar să atingă taina Mântuitorului care pășește spre patima Sa. În aceste zile, în spatele curgerii văzute a lucrurilor vieții cotidiene care ne fură prea adesea atenția și inima, se desfășoară drama inaccesibilă a mântuirii omului și se hotărăște destinul său veșnic.
Biserica a așezat, totuși, anumite cuvinte și pilde în cadrul sfintelor slujbe la care să medităm în această zi, pentru a ne putea duce cu mintea cât mai aproape de trăirile Domnului, dar și pentru ca să ne oglindim în aceste pilde și să ne observăm pe noi înșine în ce stare ne aflăm. Pentru că aici ar trebui amintit faptul că noi nu ne putem statornici mintea la Pătimirile Domnului dacă nu vom poseda și o stare corespunzătoare pentru aceasta. De aceea, s-ar cuveni să luăm foarte în serios acest aspect al pregătirii noastre sufletești pentru a-L urma cu mintea pe Domnul în pătimirile Sale, în moartea Sa și apoi în lumina Învierii Sale, ca nu cumva cele mai importante momente din istoria Creștinismului să treacă pe lângă noi și să nu ne spună nimic, să nu nască nici un înțeles în mintea noastră, să nu trezească nici o simțire în sufletul nostru și, prin urmare, să nu ne schimbe cu nimic viața.
Iată de ce astăzi Biserica amintește, printre altele, de istoria veterotestamentară a lui Iosif, fiul cel iubit al lui Iacov, care s-a distins prin castitate, blândețe și credincioșie, iar pentru acestea Dumnezeu l-a izbăvit din primejdii și l-a răsplătit cu multe daruri duhovnicești, dar și materiale. Astfel, Iosif ne este înfățișat ca un chip ce-L anticipează pe Hristos Însuși.
Un alt moment important este relatarea evanghelică despre uscarea smochinului blestemat de Mântuitorul din pricina lipsei sale de rod. Potrivit interpretărilor Părinților Bisericii, acest gest al Mântuitorului este unul simbolic. Smochinul cel neroditor este sufletul omului care a viețuit pe pământ dar nu a adus roade ale credinței, fapt care atrage după sine uscarea, adică moartea duhovnicească. Această pildă ne îndeamnă la lucrarea cu râvnă a poruncilor Domnului câtă vreme mai suntem în această viață, pentru a nu fi predați morții în veșnicie.
În fine, o constantă deosebit de importantă în textele liturgice din această zi, ca de altfel în întreg Postul Mare, este îndemnul la priveghere, la trezvie, la luare aminte la sine, exemplificat cel mai bine în troparul „Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind…” Aici omul este chemat stăruitor la acea lucrare de veghere asupra propriului suflet, pentru a nu cădea pradă păcatelor, ca nimic necurat să nu-i întineze ochiul sufletului, care este mintea, și pe care îl păstrăm curat ca să pătrundem semnificația Patimilor lui Hristos, să ni le apropiem și să le trăim în chip bun.
Gustarea acestor momente sfinte ale primei zile din Săptămâna Patimilor înseamnă intrarea într-o anumită atmosferă ce presupune neapărat ruperea de tot zgomotul, de toate tentațiile consumismului și ale ideologiilor contemporane. Așadar, ar trebui lepădată toată această mentalitate lumească modernă nocivă și retrasă orice atenție de la spectacolul smintitor al lumii, pentru a ne putea împărtăși în mod real de semnificațiile profunde ale Pătimirilor Domnului, care stau atât la temelia sănătății actuale sufletului, cât și la fericirea noastră viitoare.
***
Lumină răstignită/ Pr. Ioan Istrati:
Blestemul Dumnezeului ucis de cei pe care i-a iubit
Astăzi rostind Sfânta Evanghelie de la Denia de Luni din Săptămâna Pătimirilor Domnului am mai înţeles câteva lucruri cu smochinul cel neroditor. Secretul e să te smereşti înaintea Evangheliei vieţii, să pătrunzi adânc în fântâna inimii tale şi să scoţi o ciutură cu lacrimi, în care se odihneşte un mărgăritar al cuvintelor lui Dumnezeu.
Explicaţia gestului Mântuitorului de a blestema smochinul sterp este că noi suntem smochinii cei vorbitori ai acestei lumi. Am fost sădiţi de mâinile lui Dumnezeu în pământul celor vii, am fost udaţi de lacrimile lui Dumnezeu în fiecare clipă a fiinţei noastre. Am fost privegheaţi nopţile cu nesomn de Cel ce ne iubeşte infinit. De la o celulă am crescut cu mângâierea Părintelui cerurilor în pântecele maicilor noastre. Am primit o desagă de hrană vie – placenta – prin care mama şi-a dăruit viaţă din viaţa ei pruncului nenăscut. În faţa noastră a suflat căldura Duhului Sfânt Dumnezeu să nu ne îngheţe vântul rece de la miazănoapte. Am fost pliviţi de buruienile pe care cu obstinaţie le-am aşezat aproape de inima noastră cu fiece gest de creatură căzută. După o viaţă de om şi preţ de o veşnicie, Dumnezeu a venit la chipul Său, aşteptând roadele noastre: iubirea pentru El, icoană a iubirii lui infinite, bunătatea, smerenia, milostivirea, blândeţea, pacea, bucuria, răbdarea, credinţa, înfrânarea. Toate aceste virtuţi sunt numele lui Dumnezeu.
Şi iată că la asfinţitul istoriei, când cerurile iau foc de iubirea fără de răspuns a lui Dumnezeu, Hristos vine în lume şi aşteaptă creaturile pe care le-a zidit cu suflet nemuritor să rodească lumină din lumina Lui.
Şi ce găseşte? Răutate fără de seamă, comportament de fiară, mentalitate de prădător, viclenie, ură, războaie, crimă, urlete de violenţă, moarte, ucidere. Tot ce nu e în El şi n-a fost niciodată, toate spurcăciunile iadului interior s-au aciuat asupra firavelor plante pe care El le-a sădit cu mâinile Lui. Lepra păcatului e mai mare decât fiinţa şi o înăbuşă.
Atunci, Mântuitorul veacurilor slobozeşte blestemul durerii Lui cei infinite. „De acum să nu mai fie în tine rod în veac”. La Dumnezeu nu există surprize. El ştie în mod infinit tot ce a fost şi tot ce va fi până la sfârşitul veacurilor. Deci să nu ne amăgim că a fost surprins de nerodirea smochinului. De fapt cuvintele lui în care încape tot oceanul de durere al lui Dumnezeu sunt pentru cei ce-L vor ucide în fiecare veac. Pentru cei ce Îl vor călca în picioare cu indiferenţa şi răutatea lor, pentru cei pentru care Crucea este motiv de batjocură. Toată suferinţa Dumnezeului ucis, răstignit, sfărâmat pentru noi şi de către noi.
Blestemul smochinului este proorocia fundamentală a Judecăţii veacurilor. E durerea mai asurzitoare decât cerurile a Dumnezeului care nu poate să salveze pe cei ce nu vor asta. E neputinţa Celui atotputernic de a băga cu forţa în rai pe cei care îşi au iadul în suflet şi-l răspândesc în lume. E strigătul mut al Dumnezeului iubirii în faţa celor ce urăsc până în veşnicie.
Blestemând smochinul cel neroditor, Hristos ne spune că sfârşitul celor răi este în cuptorul cel de foc, că soarta tuturor ucigaşilor de iubire este în tartarul cel cumplit al propriei lor îndrăciri. Iadul n-a fost creat de Dumnezeu. L-au zidit cu răutatea lor duhurile potrivnice şi sufletele care Îl refuză şi Îl răstignesc pe Dumnezeu până la moarte.
Dincolo de iubirea Lui mai presus de gând şi de cuvânt, Dumnezeu suferă în tăcere şi moare pentru cei pe care îi iubeşte din veşnicie şi care se pierd. Dacă nu ne vom întoarce la El, Lacrimile lui Dumnezeu pentru noi sunt ultimele stavile de lumină înaintea întunericului pe care ni-l agonisim cu sârg şi care ne va înghiţi pentru totdeauna.
SMOCHINUL NERODITOR si DUMNEZEUL FLAMAND dupa iubirea noastra
MERGI DUPA HRISTOS PE CALEA PATIMILOR! (Ganduri pentru Saptamana Mare)
“Hristos, Dumnezeul nostru, S-a asemanat pe Sine cu un Mire Sfant, Preafrumos…”
SĂPTĂMÂNA SFINTELOR PĂTIMIRI. Iată, Mirele vine în miezul nopții…
DENIILE SAPTAMANII PATIMILOR. Cantarile cele mai frumoase si slujbele Saptamanii Mari (audio)
http://parintele-moga.ro/sermon/florii-01-04-2018-duminica-seara/