CUVINTE CATRE TINERI de la parintii Constantin Coman si Hrisostom de la Putna. CUM SE POATE BIRUI DESFRANAREA SI PASTRA FECIORIA? Care sunt conditiile unei casnicii fericite? Ce inseamna sa iubesti cu adevarat?

14-02-2013 Sublinieri

0002350_indragostiti

Răspunsuri la întrebări ale tinerilor

Selecţii din dialogul dintre Protos. Hrisostom C. și tinerii aflați la Mănăstirea Putna pe 1 ianuarie 2012

(fragment)

[…]

– Cum pot birui patima desfrânării?

– Zic Sfinţii Părinţi: Oricât de sfânt ai fi nu o să poţi birui decât cu fuga”. Nimeni să nu se înşele vreodată că poate sta în faţa acestei patimi şi să biruiască. Niciodată, niciodată, oricât de sfânt ar fi. Aici înţelegem că nu putem primi pricinile păcatului, încrezându-ne în noi că vom rezista. Nu putem sta în faţa pricinilor desfrânării şi să ne luptăm, să ne amăgim zicând: „Asta nu-i nimic. Eu pot face faţă la provocarea asta şi nu o să se ajungă nicăieri…” Bărbăţia nu înseamnă mândrie prostească, nu înseamnă încredere în sine, ci stăpânire de sine. Ne luptăm cu pricinile, cu tentaţiile care se ridică în noi, cu dorinţele care vor să pună stăpânire pe inima noastră. Însă când vedem că locul, contextul în care ne aflăm prilejuieşte păcatul, atunci bărbăţia constă tocmai în a fugi, asemenea Sfântului şi Dreptului Iosif, care a fugit lăsându-şi în urmă până şi haina. Iar al doilea lucru foarte important este că trebuie să învăţăm, şi asta repede, să urâm păcatul cu toată puterea. Cum zice în psalmi: „Cu ură desăvârşită l-am urât pe el” (cf. Ps. 138, 22). Dacă nu urăşti păcatul acesta, nu se dezlipeşte de tine, stă lângă tine lipcă. Deci fugi de el şi urăşte-l cât poţi.

Apoi aleargă la ajutorul lui Dumnezeu, mai ales la ajutorul Maicii Domnului. Este foarte important. Nu la ajutorul oricui, la ajutorul Maicii Domnului. Aduceţi-vă aminte de Maria Egipteanca. Ea, cum știm din viața ei, se ridicase din desfrânare în momentul în care a vrut să intre în biserică. Şi nu a putut. Şi-a dat seama atunci, neputând să intre în biserică de trei ori la rând, că starea ei nu se potrivea deloc cu starea pe care ar trebui să o ai ca să intri să te închini la Crucea lui Hristos. Şi atunci ce a făcut? Este extraordinar! S-a dus la Maica Domnului. Ea, cea mai desfrânată, s-a dus la cea mai curată! Şi de ce vă zic asta? Pentru că atunci când aveţi vreo ispită de genul acesta de necurăţie, că-i cu mintea, că-i cu sufletul, cu trupul, primul lucru pe care vă vine să îl faceți este să fugiţi de Maica Domnului. Ei bine, atunci să vă duceţi la Maica Domnului, atunci, pentru că numai ea poate să vă ajute imediat. De ea fug dracii ca de nu ştiu ce.

Numai Maica Domului ştie cu adevărat, dar cu adevărat, ce înseamnă înălţimea fecioriei. Din acest motiv, numai ea vă poate ajuta cu treaba aceasta. Deci, când aveţi ispite de genul acesta, mergeţi rapid la Maica Domnului. Cum ziceam noi în armată: Fuga, marş! Asta înseamnă peste 370 de paşi pe minut! Să vă văd că alergaţi aşa!

– Trebuie să mergem şi la duhovnic?

– Evident că la duhovnic trebuie să vă eliberaţi de păcatul acesta. Dar ce faceţi până ajungeţi la duhovnic? Avva Pimen cel Mare a fost întrebat: „Cât timp va avea putere păcatul asupra omului?” Şi el a zis: „Când a articol_26_6zis omul: «Am greşit, iartă-mă!» a încetat păcatul asupra lui.” Aici este o distincție pe care ar trebui să o învăţaţi pentru că veţi avea nevoie de ea. Una este puterea păcatului asupra ta şi alta este prezenţa păcatului în tine. De îndată ce omul a zis: „Am greşit, iartă-mă!”, a încetat păcatul asupra lui, a zis Avva Pimen cel Mare. Adică de îndată ce te-ai pus înaintea lui Dumnezeu şi ţi-ai reprecizat poziţia, şi zici: „Doamne, am greşit, dar eu pe Tine Te vreau. Am greşit, iartă-mă!”, din momentul acela păcatul a pierdut frâiele prin care te conducea pe tine. N-a dispărut din tine. El va dispărea abia atunci când te vei duce la spovedanie şi vei mărturisi. Dar până să ajungi la spovedanie, ai nevoie de momentul acesta de reprecizare a poziţiei tale în faţa lui Dumnezeu, de trezire şi de a pune iar începutul cel bun, de a o lua iar de la zero: „Am greşit dar ce a fost a fost, hai să o luăm de la început.”

Ce înseamnă să ai curaj? Cum putem să îl dobândim?

– Numai din relaţia cu Dumnezeu. A fost întrebat un părinte în Pateric cum să dobândim smerenie şi el a răspuns: Stai lângă cel smerit, sălăşluieşte-te lângă cel smerit. Să ştiţi că virtuţile acestea esenţiale – smerenie, iubire, bărbăţie –, sunt foarte molipsitoare pentru că ele vin de sus în jos, vin de la Dumnezeu. Staţi pe lângă cel care are aşa ceva şi o să vă molipsiţi de la el. Altfel nu. […]

***

pr. Coman

Să ne așezăm în propria fire – interviu cu pr. Constantin Coman

(fragment)

[…]

– Cum îşi poate menţine un tânăr o credinţă vie, într-o societate atât de secularizată ca cea de astăzi?

Prima condiție și cea mai importantă, fără de care nu se poate, este aceea de a vrea să aibă o credință vie, lucrătoare. Dacă se așează cu multă consecvență în această vrere și își exprimă cu fermitate și articulat, pentru sine însuși dar mai ales pentru Bunul Dumnezeu voința aceasta, nu mă îndoiesc de faptul că va primi de la Dumnezeu darul și puterea credinței. A se avea în vedere că prin construcție, omul nu poate fi subiectul lucrului bun decât asociat lui Dumnezeu, împreună-lucrător cu Dumnezeu. Așa ne-a proiectat și așa ne-a făcut pe noi Dumnezeu. De unul singur omul nu poate face nimic bun, nici măcar să creadă.

Cred că ceea ce cere de la noi Dumnezeu ca mișcare inițială, care să confirme statutul nostru de făptură liberă este exprimarea voinței de a face sau de a dobândi ceva. Rămân, deci la răspunsul că pentru a dobândi mai întâi o credință vie și apoi pentru a o menține, tânărul sau orice om, trebuie înainte de orice să vrea acest lucru și să-l exprime. Exprimarea către Dumnezeu a voinței noastre de a avea o credință vie sau pentru orice altceva se cheamă, cum știm cu toții, rugăciune. Deci, să vrem și să exprimăm voința în rugăciune.

– Ce are Hristos să ne dăruiască ca să merite să renunţăm la „Vreau să fac tot ce-mi place!”?

– Oferta lui Hristos este cea a vieții la măsura deplinătății, a vieții celei adevărate, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, adică a vieții care depășește stricăciunea, perisabilitatea și evident moartea, a vieții veșnice, cum o numim noi. Viața aceasta nu este însă o ofertă care privește numai lumea cealaltă sau perioada de după moarte sau după sfârșitul acestei lumi, ci este viața adevărat, deplină la care omul are acces și este chemat acum și aici, în această lume și în acest timp. Așadar, oferta lui Hristos, a Evangheliei Sale și a Bisericii este, viața la măsura deplinătății, care înseamnă măsura deplină a iubirii după care aspirăm toți și mai ales tinerii, viața în adevăr și nu în amăgire.

Marea problemă a oamenilor este așezarea în adevărul existenței. Spre sfârșitul vieții mulți oameni încep să intuiască riscul fatal de a fi trăit o viață întreagă în amăgire, în minciună, în neștiință, în fals și încep să aibă fiori care anticipează înfricoșătoarea judecată. La judecată vom răspunde, în fața proprie conștiințe și în fața lui Dumnezeu, dăruitorul propriei noastre vieți, la întrebarea dacă am trăit în adevăr, conform cu datul dumnezeiesc al vieții umane sau am alunecat cu totul în amăgiri. Oferta lui Hristos are în vedere calea împlinirii care presupune parcursul în adevăr al vieții. Surogatele sau înlocuitorii sunt evident amăgiri. Omul aspiră ca un asfixiat după împlinirea existențială, după fericire. Ei bine, fericirea reală este dată de așezarea pe traiectoria adevărată a vieții. Plăcerea sau plăcerile oferite de contextul imediat la vieții se dovedesc a fi în ceea mai mare parte amăgitoare. Evaluarea unei bucurii sau a unei plăceri trebuie făcută evident în funcție de sensul ultim al existenței noastre. Spiritualitatea răsăriteană confirmă prin experiența de veacuri că lupta împotriva plăcerilor imediate, egoiste, trupești, materiale este cale adevăratei bucurii pentru că acestea toate sunt dovezi ale orientării noastre egocentrice, meschine.

– Cum putem să ne păstrăm curăţia până la căsătorie, sub presiunea atâtor modele şi repere contrare? Cum să-l conving pe celălalt?

– Reiau răspunsul de la o întrebare precedentă. Prima condiție este să vrem și să vrem cu fermitate acest lucru. Apoi să ne articulăm, să exprimăm această voință propriei noastre conștiințe și mai ales lui Dumnezeu în rugăciunea noastră. Aș dori ca aceste cuvinte să nu fie luate ca niște clișee. Este adevărat că din partea societății contemporane se exercită o presiune extrem de puternică din acest punct de vedere. Dar cu atât mai mare va fi răsplata celor care vor reuși să reziste acestei presiuni. Nu ne trebuie argumente în plus. Toată lumea știe că este de preferat și că este bine să ne păstrăm curăția trupească, dar cedează, eseuri_82273oferindu-și argumente ieftine și amăgitoare, între care cel mai des întâlnit este cel al complicității quasi-generale. Omul este ipocrit și, deși în adâncul său știe ce este bine și ce este rău, se asociază unor ideologii care-i legitimează amăgitor plăcerile păcătoase, păcatul. Băieților le-aș spune că bărbăția constă și este exprimată în stăpânirea de sine, nu în cedarea la ispite de tot felul. Sunt convins că marea criză morală și marea criză a familie de astăzi se datorează căderii bărbatului din bărbăția sa, adică pierderea stăpânirii de sine. Cred că trăsătura caracteristică fundamentală a bărbăției este stăpânirea de sine. Cea mai mare parte a bărbaților nu mai ajung la o maturitatea a stăpânirii de sine, prin urmare, nu mai ajung la o maturitatea a bărbăției.

Cât despre convingerea celuilalt, aceasta nu poate intra în discuție decât după ce ești tu însuți convins. Iar dacă tu ești convins vei găsi argumente să-l convingi și pe celălalt. Dacă nu este convingător cuvântul nostru înseamnă că este fără acoperire în propria convingere și experiență, este demagogic. Și lucrul acesta se întâmplă foarte des. Ne amăgim cu mângâierea falsă că dacă eu nu fac lucrul bun, măcar pe celălalt să-l conving să-l facă. Dacă preoții și învățătorii ar fi mai onești cu ei înșiși și mai smeriți, lăsând măcar să se înțeleagă faptul că și dânșii sunt neputincioși, cuvântul lor ar avea mai multă putere.

– Modelul „carierei profesionale de succes”, atât de mediatizat şi de popular în societatea în care trăim, vine oarecum în contradicţie cu căsătoria, în primă fază întârziindu-o iar în a doua sufocându-o. Care este soluţia pentru noi?

articol_21_2– Este adevărat că astăzi tinerii se confruntă cu această provocare, atât băieții cât și fetele. Eu sunt foarte tradiționalist. Am crescut la țară într-o societate foarte așezată în vechile rânduieli. Apoi, experiența mi-a confirmat că prioritar în abordarea vieții este asumarea cu multă claritate a vocației specifice, bărbătești, pe de o parte și femeiești, de cealaltă parte. Înainte de orice provocare profesională, trebuie să răspundem acestei provocări a propriei firi. Din acest punct de vedere, în mod obișnuit, lăsând deoparte excepțiile, primordial pentru bărbat și pentru femeie este să-și împlinească vocația bărbătească și respectiv femeiască. Și această împlinire se face în însoțirea celor doi, din care însoțire rezultă familia. Este o prioritate ce ține de fire. Celelalte provocări sau chemări ale vieții sunt secundare față de aceasta, se subsumează acesteia. Sunt și excepții, anticipam. Este monahismul pe de o parte sau, vocația excepțională pentru o profesiunea sau alta, în care situații provocarea însoțirii este depășită sau sacrificată. Simțul ierarhiei lucrurilor și apoi simțul măsurii sunt absolut necesare pentru a birui ispita confiscării persoanei umane de către profesiune sau serviciu. Discernământul și curajul asumării sau activării darului suveranității persoanei umane. Omul este chemat să nu se lase subjugat de nimic. Nu trebuie invocat fatalist contextul. Dumnezeu le vine în întâmpinare celor îndrăzneți care au simțul suveranității omului peste lucruri, oricât de importante ar părea acestea.

– Care sunt sfaturile Sfinţiei Voastre pentru a avea o căsnicie fericită?

Eram mai optimist în tinerețe. Acum sunt mai pesimist. Experiența câtorva zeci de ani de căsnicie, dar mai ales de 385x278-images-stories-peisaje-dragosteacontact duhovnicesc cu nenumărate familii mi-a temperat mult entuziasmul din tinerețe. Cred și de data aceasta că pentru a avea o căsnicie fericită trebuie mai întâi să vrei cu tot dinadinsul acest lucru. O să vi se pară deranjantă insistența mea asupra acestui aspect, dar tot din experiență vă spun că soții vor mai curând dreptate în familie decât fericire. Eu îi provoc la spovedanie să spună cu glas tare că vor o căsnicie fericită și cei mai mulți nu pot să spună măcar acest lucru. Am în vedere pe cei care au fost cuprinși de rutina și de inerția căsniciei. Înainte de căsnicie și la început toți spun că își doresc o căsnicie fericită și chiar și-o doresc cu adevărat. După ce s-au confruntat cu concretețea însoțirii, sunt mai curând prinși de dorința obsesivă de a avea dreptate în disputa cu celălalt, de a se îndreptăți. Și în consecință nu văd fericirea decât cu condiția ca să se facă voia lui și celălalt să renunțe la dreptatea sa, să se îndrepte, să fie cum și-l dorește. Reușita căsniciei depinde de măsura împlinirii personale, iar măsura împlinirii personale este dată de măsura capacității sacrificiului de sine, a jertfelniciei. Căsnicia presupune răspunsul la chemarea sau provocarea esențială a vieții, aceea de a iubi pe celălalt. Ori iubirea celuilalt presupune sacrificiu de sine. Mare provocare este nu să-l ai pe celălalt, ci să i te dai! Dacă această logică este inversată se anulează orice șansă de împlinire în căsnicie, și aceasta devine un chin zadarnic. Viața omului este un mare dar, o mare taină, un univers extraordinar, o adâncime de nepătruns, o minune. De aceea responsabilitatea lui este uriașă. Investim voință pentru a înfăptui multe lucruri în viața noastră, uneori chiar neînsemnate, dar nu investim aproape nici un strop de voință pentru a iubi. Ne amăgim că dragostea este ceva care vine de la sine. O confundăm cu atracția trupească de cele mai multe ori. Nimic mai greșit! Și totuși majoritatea dintre noi cădem în această capcană. Capabil de iubire nu poate fi cineva confuz, inconștient, care-și duce viața la nivelul instinctelor primare. Pentru a iubi este nevoie de maximă trezvie sufletească, duhovnicească, de simțire curată.

articol_21_6Un alt aspect mai practic și, oarecum, mai la îndemână este așezarea cu fermitate în propria fire. Însoțirea bărbatului cu femeia va fi cu atât mai reușită cu cât bărbatul este mai așezat în firea sa bărbătească, cu cât este mai bărbat și cu cât femeia este mai așezată în firea sa femeiască, cu cât este mai femeie. Dacă cineva întreabă ce înseamnă să te așezi în propria fire, face dovada că nu are simțul și cunoștința propriei firi și aceasta este o problemă. Asumarea firii începe cu cunoașterea ei. Cunoașterea începe cu anatomia dar nu se termină aici pentru că firea bărbătească este bărbătească în toate componentele ei și ca întreg, după cum și firea femeiască este femeiască în toate componentele ei și ca întreg. Cele mai multe probleme în căsnicie vin de la confuzia care domnește în fiecare dintre subiecți în ceea ce privește specificul propriei firi. Nu este timp să discutăm aici în amănunt acest aspect. Voi spune numai că în ceea ce privește însoțirea cu femeia, bărbatul este dotat cu o fire care să-i slujească darul specific firii sale – specific prin raportare la femei – anume acela de a stăpâni femeia, iar femeia este dotată cu o fire care să slujească supunerea față de bărbat. Acest lucru poate fi dovedit pornind de la cele mai mici componente ale trupului și ajungând la suma manifestărilor specifice firii. Bărbăția, cum spuneam și mai sus, se manifestă în capacitatea de a stăpâni, care începe cu stăpânirea de sine. Criza familiei de astăzi nu vine din căderea femeii de la condiția de a se supune soțului, ci din faptul că bărbații nu ajung să-și activeze darul stăpânirii de sine. Prima care simte că bărbatul nu este stăpân pe sine și deci nu-și poate exercita stăpânirea nici asupra ei, este soția sa. În acest caz, soției îi va veni foarte greu să se supună unui bărbat neputincios, slab, imatur. Soluția ar fi ca cei doi să-și cunoască foarte bine putințele și neputințele și să se ajute reciproc în a și le depăși. În care caz, fundamentală este înțelegerea. Să arăți celuilalt înțelegere.

– A avea copii este un lucru nedorit astăzi: presupune durere, grijă, oboseală, stres, efort financiar. Ce aduce nou un copil?

– Nu aș fi de acord cu afirmația dumneavoastră. Din experiența mea, cred că se revine încet-încet la nașterea mai multor copii într-o familie. Cred că sunt puțini cei care nu-și doresc copii deloc din motivele pe care le-ați enumerat. Nu se poate pierde instinctul firesc de a naște copii. Eu cunosc în jurul meu familii care au trecut nu numai peste doi, ci și peste trei și peste patru copii și chiar și peste mai mulți. Copilul aduce griji, oboseală, efort de toate felurile, dar se înscrie în firescul vieții. Cine refuză să nască se așează în postura de a-și condamna propria naștere. El nu ar fi existat dacă părinții lui ar fi gândit la fel. Așa a făcut Dumnezeu lumea ca să ne naștem și să naștem. Copilul aduce împlinire, bucurie, gustul purității, al nevinovăției, al frumuseții, al neprihănirii. Nu cred că este nevoie să pledăm pentru nașterea de prunci. Este un lucru de la sine înțeles. Copilul aduce mult sprijin în ceea privește consolidarea căsniciei. Copilul unește pe cei doi soți, cum se spune. Este binevenit și pentru că provoacă pe cei doi soți la ieșirea din egoismul în doi. Împreună, de acum se vor raporta la un al treilea, în care se regăsesc amândoi în egală măsură, la modul foarte propriu, dar care reprezintă o persoană aparte. Cu toate acestea trebuie spus, că însoțirea celor doi reprezintă căsnicia în sine, copilul este rodul căsniciei. Odată crescuți mari, copii se desprind de părinți și cei doi soți rămân mai departe, până la sfârșit, împreună. Spun acest lucru, pentru că există ispita foarte frecventa de a face din relația cu copilul un substitut pentru relația cu celălalt soț. Sunt mulți părinți care se refugiază în relația cu copiii, încercând astfel să evite dificultățile și mai ales solicitările relației cu celălalt soț.

– De ce ar fi nevoie de mai mult de 2 copii?

– Din experiența mea, copilul singur la părinți crește cu un handicap major, de care nu scapă toată viața,articol_21_8 acela de a suporta toate presiunile venite din partea părinților sau a mediului înconjurător și a vieții însăși. Ceea ce s-ar fi descărcat pe doi, trei sau mai mulți copii, se descarcă acum pe unul singur: aspirațiile și visele părinților, temerile, riscurile, tensiunile viitorului, dilemele, opțiunile etc. Aceste presiuni se manifestă, de obicei, într-o evidentă dificultate de a decide. Copilul singur la părinți decide foarte greu, balansează permanent între decizii contrare, între opțiuni posibile. Am cunoscut multe astfel de cazuri. Nu mai vorbim de lipsa exercițiului de a împărți lucrurile, darurile cu altcineva. De fapt este același lucru! Al doilea copil vine cu o descărcare importantă. Totul se va împărți la doi. Dar rămâne riscul disputei: tu sau eu. Abia al treilea copil – și ceilalți în egală măsură – îi scoate pe cei doi din dispută: nu mai sunt numai eu și tu, ci mai este și el. Disputa sau lupta în doi creează iarăși o psihologie defectuoasă. Copilul crescut numai cu un frate va vedea în oricine o persoană cu care-și dispută sau împarte situațiile, lucrurile etc. Abia venirea celui de al treilea îi așează pe copii în firescul existenței, în care lucrurile se împart la trei, după cum ne arată și pronumele personale: eu, tu și el. Teologia creștină afirmă și propune existența în Treime, ca chip al existenței depline. Oamenii sunt făcuți după chipul Preasfintei Treimi. Părintele Dumitru Stăniloae valorifică în pagini memorabile înțelegerea lumii după chipul Treimii Dumnezeiești. Relația dintre mine și tine este incompletă dacă nu are un martor, în care se reflectă, care o confirmă și dă mărturie despre ea.

[…]

(din revista: Cuvinte catre tineri”, Manastirea Putna, 2012)

lectie_de_iubire

Legaturi:

***

***

***

***


Categorii

1. SPECIAL, Ce este pacatul?, Curvia, Maica Domnului, Parintele Constantin Coman, Parintele Hrisostom de la Putna, Pentru tineri, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Viata de familie

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

56 Commentarii la “CUVINTE CATRE TINERI de la parintii Constantin Coman si Hrisostom de la Putna. CUM SE POATE BIRUI DESFRANAREA SI PASTRA FECIORIA? Care sunt conditiile unei casnicii fericite? Ce inseamna sa iubesti cu adevarat?

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Un Parinte spunea: “tinerii inainte de casatorie trebuie sa faca ochii MARI…MARI…,iar dupa casatorie,trebuie sa-i faca …mici,mici,mici de tot…”

  2. Iubirea nu este plăcere!
    Ci-i cruce grea. E dăruire.
    Nu-i foc ce clocoteşte-n cărnuri.
    E libertate, (nu’nrobire).

    Iubirea nu e desfătarea,
    Ce’n snzual si’arde ce-i sfânt,
    Ci-i jerfa viţii, pentru ceilalţi,
    (Şi-i răstignire,pe pământ).

    Ea-i lepădare, (totdeauna),
    De sine, (de aprigul eu),
    Şi bucuria împlinirii,
    Poruncilor lui Dumnezeu.

    Iubirea nu e posesivă.
    Nu-i foc ce chinuie’n dorinţă.
    (Nu-i clocot care fierbe trupul),
    Ci-i vâlvătaie de credinţă.

    Iubirea-i dezinteresată.
    Iubirea-i focul ce’ncălzeşte,
    Pe cel ce-o dă, (arzând ca jertfă),
    Şi pe acel care-o primeşte.

    Iubirea nu este plăcere,
    Ci-i bucurie pe pământ,
    (Nu-i egoism şi nici trufie)
    Ci răstignire’n Duhul Sfânt.

    Ea nu priveşte către sine.
    (La ce şi cât a dăruit).
    Ci către focul dinlăuntru-i,
    (Să-l simtă că-i desăvârşit).

    Iubirea nu este plăcere.
    Nu-i focul ce a cosumat,
    Neprihănirea, cinstea, sfântul,
    Spre’a spurca totul prin păcat.

    Iubirea-i foc cresc, ce ade
    Şi pe pământ şi-n veşnicie,
    (Tot ce-i făcut să ardă’ntrânsa),
    Ca să aducă curăţie.

  3. Sa se roage mult sa gaseasca sufletul pereche.Undeva ,Domnul , cred ca a lasat sufletul pereche al lui, sau al ei.Se zice ca trebuie sa fie amandoi pe aceeasi lungime de unda si sa existe comincare pe toate planurile între ei si sa se casatoreasca, sa nu stea in concubinaj.

  4. Sa nu (mai) fim IPOCRITI!
    Sa fim seriosi…dragostea conceputa la modul sanatos cum ar trebui sa fie, cum a fost candva (si nu mai este), SI cum este in prezent…arata (de)caderea din ce in ce mai mare in plan spiritual -la modul grosolan – a capacitatii de a relationa frumos, dragastos…incluzand stapanirea de sine (sau barbatia) in instinct primar care se cere satisfacut imediat si in orice conditii (pentru placerea imediata pe care o procura);

    Este vorba despre instinctul pervertit (explica foarte exact Pr.Arsenie Boca) atat la femeie (viitoarea mama) cat si la barbat; prinn placera fara frau (des-franare) a celor doi, prin continuarea relatiilor trupesti si dupa zamislire, fara tinerea posturilor randuite, fara o teama responsabila care le-ar (mai) pune frau…asa ajung de ”nasc si cresc magari” – vorba tot a Pr.Arsenie Boca spusa uitandu-se NUMAI la pilozitatea crescuta a copiilor (aproape adolescenti) care arata (pentru cine stie sa ”citeasca”) neinfranarea parintilor din vremeea sarcinii, MACAR de dragul noilor nascuti care, vor avea o sexualitate precoce si prea putin inclinati spre Dumnezeu si cele sfinte!

    Uitati-va la filmele anilor 30-40 in care se sarutau indragostitii: cat de frumos, cat de fin….fara a te face sa intorci capul; uitati-va ACUM sa vedeti cum se manifesta si faceti diferenta!

    Toata mizeria deversata peste tot ceeea ce inseamna sexualitate si sentiment de dragoste, face sa-i schimbe CHIPUL luminos intr-o asemnanare hidoasa, sub-umana datorita CADERII continue a parintilor (care au fost conceputi la randu-le de niste parinti) a societatii care – chiar cazuta fiind – nu reactioneaza si nu pulseaza in sensul redresarii (prin vaz, auz….) ceeea ce face ca raul ivit in chestiunile astea delicate, sa se perpetueze si sa se agraveze reflecatndu-se atat de negativ in urmasi (viitori adulti);

  5. “soții vor mai curând dreptate în familie decât fericire.” şi “Mare provocare este nu să-l ai pe celălalt, ci să i te dai!” sunt valabile în toate aspectele vieţii noastre, nu numai în căsnicie. A te dărui ţine de fundamentul existenţei noastre iar faptul că ne merge atât de rău ca neam, ţine şi de faptul că ţinem mai mult la îndreptăţiri decât la a ne dărui.
    În căsnicie însă simţim aceste neputinţe pe propria piele, fără a avea loc de eschivă.

  6. Exista si o deosebire de grad in ceea ce priveste iubirea. Dragostea duhovniceasca este o altfel de vibratie (inalta si curata) decat ceea ce crede omul ca este iubirea in starea lui cazuta. In fine, este nevoie de dobandirea Harului Duhului Sfant pentru a reveni la dragostea nevinovata, ingereasca care exista intre Adam si Eva inainte de cadere, si deci inainte ca relatiile trupesti sa fie necesare. Recomand urmatoarele cuvinte ale Pr. Cleopa:

    “Sfantul Nicodim Aghioritul si alti parinti, impart iubirea in cinci feluri : iubire duhovniceasca, adica iubirea de Dumnezeu si de aproapele, care este cea mai inalta si singura mantuitoare de suflet ( Matei 22, 23-40 ) ; iubire fireasca, adica iubirea tinerilor, a sotilor, a parintilor fata de fii si a copiilor fata de parinti, care nu este nici spre mantuire, nici spre osanda, pentru ca este din fire; iubire din mandrie si slava desarta, cand cineva iubeste pe cei care il lauda si il vorbesc de bine; iubire din interes, cand cineva iubeste pe aproapele, fie pentru bani, fie pentru daruri, fie din respect sau din alta oarecare pricina omeneasca; iubire trupeasca, adica din pofta, cand cineva iubeste pe oameni sau femei pentru placeri si pacate trupesti, ori pentru betie care duce la desfranare. Prima iubire este mantuitoue. A doua este fireasca, deci nici buna, nici rea. Iar ultimile trei iubiri sunt vinovate si aducatoare de osanda vesnica, daca nu le paraseste crestinul.”

  7. — Bărbăţia nu înseamnă mândrie prostească, nu înseamnă încredere în sine, ci stăpânire de sine. — CAT ADEVAR SPUS IN CATEVA CUVINTE.

    — Bărbăția, … , se manifestă în capacitatea de a stăpâni, care începe cu stăpânirea de sine. — CUM POATE UN BARBAT SA STAPANEASCA O FEMEIE, DACA EL NU SE POATE STAPANII PE EL ?

  8. – Cum pot birui patima desfrânării?
    – Zic Sfinţii Părinţi: „Oricât de sfânt ai fi nu o să poţi birui decât cu fuga”. Nimeni să nu se înşele vreodată că poate sta în faţa acestei patimi şi să biruiască. Niciodată, niciodată, oricât de sfânt ar fi.

    Decat cu fuga… Nu este in absolut o solutie. Si aici as putea sa aduc un exemplu, pentru ca mai putin, poate, se vorbeste de desfranarea care poate exista chiar in cadrul casatoriei. Si daca aici aceasta patima poate avea loc, atuncea poate altfel se intelege sensul de “a fugi”.

    Fuga, cel putin in timpurile noastre este o solutie destul de comoda, dar, ca solutie duhovniceasca fuga trebuie insotita si cu a sta, aceasta pentru ca logica duhovniceasca nu este ca cea lumeasca, ci presupune coexistenta contrariilor (exp: maica si fecioara, cu frica si cu dragoste, etc).

    Asadar mai corect ar fi sa spunem ca trebuie sa fugim de patima dar nu de om, iar aceasta presupune “a sta si a lupta”. In plus in ziua de astazi mediul intreg este atat de viciat incat practic nu ai unde fugi.

    Am sa revin mai indeaproape la subiect, si in continuare voi aduce cateva citate din cartea “Terapeutica bolilor spirituale” de Jean-Claude Larchet, pentru a incerca sa vedem ca fuga nu este o solutie absoluta, asa cum se lasa sa se intrevada din citatul de mai sus.

    Mai intai cateva citate despre aceasta patima:
    “Patima desfranarii consta in intrebuintarea patologica pe care omul o da sexualitatii sale”. “Putem vorbi de necumpatare sau, mai precis de rea folosire, atunci cand omul se foloseste de sexualitatea sa numai pentru dobandirea placerii legate de ea, atunci cand face din placerea sexuala un scop in sine, ceea ce este un lucru pervers si patologic din multe motive”. “Atunci cand unirea sexuala se produce in afara contextului ei spiritual si se practica numai pentru desfatarea simturilor, inevitabil, ea il mutileaza pe om, pervertind profund ordinea fireasca a raportului lui cu Dumnezeu, cu sine insusi, si cu aproapele”. “Reducand trupul la un simplu instrument de placere sexuala, omul neaga dimensiunea spirituala a acestui trup si destinatia sa transcendenta, dispretuieste chipul lui Dumneze, dupa care este el insusi facut, si “uita de firea omeneasca”.”Ca urmare a desfranarii , omul il vede pe aproapele sau altfel decat este, si nu asa cum este”. “Desfranarea il intemniteaza pe om in propiul eu, sau, mai precis si mai restricitv vorbind, in lumea marginita si inchisa a sexualitatii sale trupesti, a instinctelor si a fantasmelor, izolandu-l cu totul de universurile infinite ale iubirii si spiritului”.

    In continuare, alte cateva citate despre tamaduirea acestei patimi:
    Tamaduirea desfranarii se face deosebit de greu; ea cere multa tarie si stradanie si ia mult timp, dupa cum arata Sfantul Ioan Casian: “A doua lupta, dupa predania batranilor, este impotriva duhului desfranarii. Este un razboi lung si mai crancen decat toate celelalte…”. “Virtutea care se impotriveste desfranarii este castitatea. Se pot deosebi doua modalitati de castitate: castitatea din cadrul monahismului, a celibatului, a vaduviei, sau castitatea din cadrul casatoriei”.”Castitatea este apropierea desavarsita de Dumnezeu, scrie Sfantul Ioan Scararul”.”Tamaduirea desfranarii si dobandirea curatiei trupesti constau de fapt in convertirea dorintei, astfel ca iubirea duhovncieasca sa ia locul iubirii trupesti. Asa putem intelege cuvintele Sfantului Ioan Scararul: “Curat este cel ce a respins de la sine dragostea prin dragoste si a stins focul material prin focul nematerial”. Si de aceea spune el: “Dragostea trupurilor sa-ti fie chip al dragostei de Dumnezeu”. Si inca: “Am vazut suflete necurate stapanite nebuneste de dragostea trupurilor, dar luand din cercarea dragostei pricina de pocainta, au intors aceeasi dragoste spre Domnul. Si sarind indata peste orice frica, s-au altoit fara satiu in dragostea de Dumnezeu. De aceea si Domnul a zis despre acea pacatoasa, nu ca s-a temut, ci ca a iubit mult, si a putut schimba cu usurinta dragostea cu dragostea (cf. Lc. 7, 47)”. “Sfantul Ioan Scararul spune ca este cast “cel care a dobandit o desavrasita nesimtire fata de deosebirea dintre trupuri”. “In Hristos “nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca” (Gal. 3, 28), adica dispare deosebirea dintre sexe nu numai ca principiu de despartire, de opozitie, de dominare, ci si ca sursa a dorintei senzuale si a patimii. Celalat este vazut in realitatea sa fundamentala, de persoana care are sadita in natura ei chipul lui Dumnezeu”.”Castitatea este usa iubirii. Fara ea nu se poate ajunge la cunoasterea duhovnceasca”.

    Asadar, la ce folos sa fugi daca nu dobandesti castiatea?

  9. La mine a functionat fuga de acel anturaj, unde sansa de a curvi era mare.

    Cred ca sunt mai multe feluri de fugi.

    Sper ca nu se supara Admin ca scriu cu culori 🙂 .

  10. Mda, se pare ca nu merge sa scriu cu culori 🙂 putem spera la ceva butoane pentru scrierea in culori ?

  11. Patima desfranarii se biruieste prin fuga. Iar dupa ce se vestejeste prin fuga, se mai poate vorbi si de dragoste conjugala nepatimasa intr-o anumita masura.
    Sf. Maria Egipteanca a biruit prin fuga si a ajuns la curatie (castitate). Sigur ca fuga nu presupune doar lipsa intinarii patimase, ci si vindecarea sufletului. Revenirea in fire aduce simtaminte naturale, curate, peste care se poate plia harul lui Dumnezeu. Fara a curati sufletul de desfranare, nu poate intra harul curatiei, ci doar o paruta simtire curata, un surogat. Doar cine simte viata nemuritoare poate iubi netrupeste. Doar din dragostea lui Dumnezeu putem iubi fara impatimire, la nivel sufletesc, chiar duhovnicesc. Altfel nu putem evita negura trupului. Si nici din patimi nu putem ajunge la liniste pur si simplu, fara renuntarea la patimi. De aceea este recomandata infranarea in cadrul casatoriei; ea invata curatia si dragostea.

  12. Sunt de acord ca primul lucru pe care trebuie sa-l faca omul este sa se fereasca (sa fuga) din calea oricaror tentatii ce pot duce la patima desfranarii. Aceasta este sa spunem prima treapta, sau ceva elementar. Mai apoi lucrurile se complica luand in considerare ca toti suntem trup si suflet si atata timp cat traim in lumea aceasta pacatul sta la panda.

    Am vrut sa nuantez mai sus ca fuga nu este o solutie absoluta deoarece am intalnit un caz in care, pe motiv ca se fuge de desfranare se fuge de acordarea ajutorului cand aproapele este in nevoie. Asa omul isi linisteste constiinta ca el se fereste de un pacat, dar prin lipsirea de a face binele isi mai adauga cumva altele. Cred deci ca acolo unde este suferinta, fie ea trupeasca sau sufleteasca, desfranrea nu prea isi are loc. Sigur ca la balanta va cantari Dumnezeu, insa toate trebuiesc facute cu dreapta socotinta, altfel nu vad cum ar putea fi mantuitoare. Aici imi vine in minte si parabola celor poftiti la cina, cand unul se eschiveaza ca are femeie, altul tarina si altul boi. Si in acest caz, cand omul motiveaza ca are femeie si refuza comuniunea cu Dumnezeu si cu aproapele (pentru ca pana la urma nu este chemat singur la masa Domnului) se poate vorbi de o fuga a omului de la ceea ce este chemat sa fie. Dar iar ma departez…

    In rest, in loc de concluzie sunt de acord cu exegeticus…

  13. ok…dar n-am inteles ce se intampla in cazul relatiilor conjugale…cand unul din soti nu este in biserica…si nu intelege dimensiunea reala a actului in sine?
    el simte “nevoia” de a face “dragoste”…ce atitudine ar tb sa aiba partenerul/partenera in situatia aceasta?
    Sa refuze? sa stea sa-i explice 🙂 ?

  14. Indraznesc un raspuns la intreabarea Denisei:

    Cred ca e valabil pentru tine, ceea ce-a spus Pr.Porfirie (din muntele Athos) referitor la relatia defectuoasa – in ceea ce priveste comunicarea – dintre parinti si copii…eu extinzand si asupra tuturor genurilor de relatii dintre oameni (asta mi-a venit in cap, pe moment) si-anume: “cand nu mai poti/nu mai ai cu cine vorbii (copii, parinti, soti/sotii) vorbeste cu Dumnezeu despre ei” – asa si tu! Vorbeste despre el (neputinta lui) cu Dumnezeu…in rugaciune!

    Intreaba si duhovnicul CE si CUM…si, vezi ce-ti spune!

    Din punct de vedere lumesc, daca nu este inchistat/inchis TOTAL si nu are aversiune la ceea ce inseamna Biserica, credinta, frica de Dumnezeu chiar si la nivel micro(scopic), dupa o rugaciunea scurta dar intensa spusa in sine-ti, incearca o abordare blanda dar ferma totodata – asa, ca o mana de fier (ca forta spirituala) dar tinuta intr-o manusa de catifea! 🙂

    Doar daca nu e capcaun si iremediabil compromis in cele duhovnicesti, ii vei trezi atentia si, daca misca ceva la el (datorita rugaciunii tale de dinainte…) poate ii vei da de gandit serios INCERCAND si RABDARE si SCHIMBARE!

  15. Interesant, Corina…

    “‘Aici imi vine in minte si parabola celor poftiti la cina, cand unul se eschiveaza ca are femeie, altul tarina si altul boi. Si in acest caz, cand omul motiveaza ca are femeie si refuza comuniunea cu Dumnezeu si cu aproapele (pentru ca pana la urma nu este chemat singur la masa Domnului) se poate vorbi de o fuga a omului de la ceea ce este chemat sa fie. Dar iar ma departez…”

    Eu intelesesm ad-litteram intotdeauna pasajul din Evanghelie, in sensul acapararii atentiei numai spre cele lumesti, uitand de celelalte duhovnicesti…tu – prin abordarea ta – ai sesizat in ceea ce priveste ”luarea femeii” motiv de idolatrie, de preocupare excesiva…transformandu-se in pricina de impiedicare/poticneala in calea mantuirii fiindca, s-a deturnat sensul relatiei dintre un barbat si o femeie (bine-cuvantata si incurajata de altfel chiar de Dumnezeu);

    -la fel si femeia – pentru a nu-l pierde pe barbat prin aruncarea (cu privirea) peste gard(uri)- ajunge se se ingrijeasca excesiv ”cum sa placa barbatului” iar daca vin si grijile lumesti (casa, masa, copii) ii spune lui Doamne, Doamne ca lucreaza in regim de avarie (ca timp) si nu mai are timp si pentru EL!

    Asa, interactioneaza si interfereaza, imprumutand unul de la altul nebunia grijii de maine, iar una peste alta…se pandesc unul pe altul in ceea ce priveste aspectul fizic, exterior fiindca ”chiar daca conteaza ceea ce ai in interior, toti suntem innebuniti dupa ambalaj” – se spune! Iar de la ambalajul exterior pana la design-ul casei nu mai e decat un pas, este?!

  16. Iarasi!
    Se poate vorbi si despre fuga omului de la ceea ce este chemat sa fie…pentru ca-l trage in jos lumea cu cele ale ei – si, pentru ca este sesizabila prin cele 5 simturi, omul tanjeste sa experimenteze vazand la altii expresia multumirii, fericirii..nascandu-se in ei vise, dorinti, nazuinti…

    Ca peste tot si peste toate….praful si cenusa se astern..e alta poveste!

    Singura – moartea – vorba Pr.Cleopa cand dai de ea (la inmormantarea celor dragi, cunscuti) te face sa te dezmeticesti si sa realizezi desartaciunea…zic si eu ca Petre Tutea ca moartea te determina sa fi/devii esential, impresionandu-l sunetul pamantului peste cosciugul lui Nae Ionescu;

    -altminteri, dai navala in viata ca uraganul Catrina (mai ales la tinerete) uneori gustand, alteori mancand, deseori mancand peste masura, uneori postind…de voie sau de nevoie, urmand sa-l cauti pe Dumnezeu cand boala, neputinta sau apropierea mortii sunt iminente! Asa e omul de la cadere: lacom si ingrat!

  17. Eu cred ca-s mai mult povesti astea cu a nu ajuta pe altul din pricina desfranarii. Ce fel de ajutor ar fi acela? Cu siguranta duce la mai rau decat la mai bine. De fapt, trebuie sa lucrezi mult cu tine, apoi sa ajuti pe altii. Exista intamplari reale din vietile sfintilor cand au luat hotarari extreme de a fugi chiar cu pretul de lasa de izbeliste femei ajunse la ei (chiar si fara dorinta expresa de a ispiti)… Nu de mult a fost praznuit Sf. Martinian.
    Tocmai ca bunatatea lumeasca frange dreptatea. Nu stiu cum a ajuns sa fie interpretata pilda celor poftiti la cina invers decat a fost spusa. Tocmai ca pofta de femeie impiedica de la lupta pt Hristos, pt cina de taina. Chiar daca ar fi o situatie mai delicata, cand nu cauti pacatul, dar nu-l eviti. Iar rezultatele in astfel de cazuri nu sunt binefaceri, ci complaceri si complicatii.
    Cel mai bine este a birui piedicile si a implini poruncile lui Hristos. Dar, cand nu poti, stai cuminte rezervat. De foarte multe ori, incercand sa ajuti pe altii, cazi si tu cu ei in loc sa-i ridici chipurile.

  18. Sigur ca situatiile difera si nu vreau sa fiu doar contra de dragul de a fi. Nu neg din start ca n-ar exista intamplari mai complicate. Dar tocmai lupta adevarata duhovniceasca presupune sange, a taia in tine. Cred ca abia dupa ce ai taiat orice legatura cu patima si ai primit oxigen, poti infrunta si siutatii extreme cu asumarea unor riscuri. Altfel, este pierzanie, pacaleala.
    Cel mai nobil lucru este lupta cu pacatul. De cate ori nu ne-a parut rau ca ne-am facut frate cu dracul? Amarnic. Sper ca nu de multe ori, desi greu de crezut.

  19. Corina,
    “Asadar, la ce folos sa fugi daca nu dobandesti castitatea?”
    SIMPLU: ca sa nu cazi in pacat.
    Nu e la indemana oricui castitatea. Fiti sigura ca nu va fi osandit nimeni ca nu a ajuns la aceasta masura dupa ce a fugit de prilejul, locul sau persoana care l-ar fi putut ispiti. Dupa cum nimeni nu se va putea indreptati daca a cazut in pacat (cu fapta) doar pentru ca s-a crezut in stare sa faca fata ispitei. Omul smerit isi cunoaste neputinta si nu se ia “la tranta” cu dracul curviei (daca Sfintii Parinti spun ca de acesta trebuie sa fugim, or fi stiind ei cate ceva).

  20. Am asistat la o discutie intre un parinte foarte batran de la Manastirea Frasinei si o monahie care avea in jur de cincizeci de ani. Aceasta ii spunea ca pe ea de-acum n-o mai poate ispiti diavolul curviei, si tot aducea argumente, de ai fi zis ca ajunsese la nepatimire. Si ii zice batranul foarte bland, dar convingator o replica, asa, ca din pateric: crede-ma, dumneata esti in inselare!

  21. Exegeticus…explica te rog cum/de catre cine si in ce sens/masura…a fost inteleasa gresit pila celor chemati la Cina…

    Fiindca si eu, si Corina n-am spus altceva…ea, inca nuanta faputul ca, barbatul din Evanghelie – pe langa ca ii intoarce spatele lui Hristos pe motiv ca si-a luat femeie, o taraste in aceeasi groapa si pe ea (femeia ‘luata’) prin purtarea de grija excesiva numai de cele lumesti, care le acapareaza atentia intr-atat, incat il trec pe Dumnezeu pe dreapta!
    Adica – stai Tu acolo – pana ne-om aduce si noi aminte de Tine si/sau cand vom avea nevoie de Tine…

    Iar pohta de femeie si invers pohta de barbat este rezolvata prin casatorie ‘fiecare barbat sa-si aiba femeia lui spre desfranare’ spune Apostolul…cam abrupt si de-a dreptul cu efect invers, tinand cont ca expresia nu este cea mai potrivita, imbiind/invatand la desfranare….poate intuia/stia el ce spune tinand de caderea in animalitate si complacerea in ea a omului, nu?!

    Dar vine cu completarea in privinta stapanirii trupului tinand cont ca acela (trupul) este templu al Sf.Duh…deci, nu jucarie si/sau obiect in uz de folosinta…nuantele, batu-le-ar vina!

  22. Imi pare rau ca nu m-am facut inteleasa si ca in urma comentariilor mele s-au iscat pareri pro si contra, si pe un subiect destul de sensibil si larg pana la urma.

    Exemplul despre care am vorbit era unul din zilele noastre, nu din Pateric. Dar, deh, e distanta mare intre crestinismul acelor zile si cel din vremurile noastre. O intamplare din zilele noastre pare poveste pentru vremurile de atunci si o intamplare de atunci pare poveste pentru zilele noastre. Nu doresc sa argumentez in continuare povestea pe care vi-am spus-o. Pana la urma fiecare ramane sa-si rezolve problemele cum poate, sub indrumarea duhovnicului.

    Totusi o mica lamurire in legatura cu parabola despre care am vorbit, si unde nu am dat o interpretare inversa, ci raman si eu la convingerea ca alipirea de femeie desparte si de Dumnezeu dar si de oameni, si omul nu mai poate sa-si indeplineasca chemarea, asa cum trebuie sa o faca prin poruncile evanghelice.

  23. Am citit si eu cu drag si interes comentariile voastre destul de placute si interesante,fiind miscata de simtul vostru duhovnicesc si care pana intr un anumit punct ma determinase sa scriu si eu ceva personal din aceasta tema dar vazand apoi cum se rastalmaceste si se interpreteaza (fara rost)ideea sau vorba venita din sinceritatea de marturisire a unui frate,fara pic de noblete,fara sa te gandesti cam ce lasi in inima lui sau ca il determini sa nu mai scrie,adica il descurajezi, facandu-l sa se retraga si sa spuna in sinea lui:asa imi trebuie,cine m- a pus,de ce am scris?Nu pentru prima data constat acest lucru si e dureros sa vezi ca lipseste dragostea de frate,acel cu care avem acelasi ideal si care ne lipseste din familie, de la serviciu sau din lume.
    Sa ma iertati fratilor daca am inteles gresit,poate sunt eu mai sensibila si nu trebuie sa sufar alaturi de cel afectat?!

  24. Evident ca si grija de sotie poate deveni piedica in calea mantuirii, atunci cand duce la o viata in doi (poate si copiii) si exclude din preocupari pe ceilalti, mai ales pe Dumnezeu. Dar eu ma refeream ca trebuie fugit de pricinile de desfranare cu orice chip. Chiar si atunci cand am putea face un bine cuiva, dar exista pericolul patimii. Si am adus ca argument faptul ca acel bine nu iese bine, semn ca ceva e putred.
    Parerile pro si contra iscate sper sa fie cu folos. Chiar am spus ca nu sunt contra de dragul de a fi, cu indarjire. E vorba de nuante duhovnicesti, nu dogmatice.

  25. “Cand mintea e atrasa de simturi,se hraneste cu hrana dobitoacelor.
    Care desfranat si cu sufletul revarsat in simturi poate sa se faca curat in cugetare si smerit cu inima?
    Dar cand simturile sunt atrase de minte,se impartasesc de hrana ingerilor.
    Sa nu-ti crezi tie ca esti puternic,pana ce nu vei fi ispitit si nu te vei afla ramanand neschimbat.
    Tot asa probeaza-te in toate.
    Sa nu te increzi in puterea ta,ca sa nu fi lasat in slabiciunea firii tale.
    Caci atunci iti vei cunoaste slabiciunea din caderea ta.”
    Cel ce nu se indeparteaza de bina voie de pricinile patimilor e atras de buna voie spre pacat.Iar pricinile pacatului sunt acestea:vinul,femeile,bogatia si bunastarea trupului.
    Nu pentru ca acestea sunt prin fire pacate,ci pentru ca firea usor inclina din pricina lor spre pacate.”
    -Sf.ISAAC SIRUL-

  26. In Epistola 1 catre Corinteni(cap.7), Sfantul Apostol Pavel vorbeste explicit despre casatorie, necasatorie si vaduvie.

    Si, sa acceptam (ba chiar sa admiram) ca exista persoane care au ales – dintru’- inceput – sa se “alipeasca” – doar – de Domnul. Caci numai pe verticala ajungem la El. Cele pe orizontala ne pot incurca rau.

    “Iisuse preacurate, mintea cea intreaga a celor curati cu fecioria…”!

  27. adriana,
    “fara pic de noblete,fara sa te gandesti cam ce lasi in inima lui sau ca il determini sa nu mai scrie,adica il descurajezi, facandu-l sa se retraga si sa spuna in sinea lui:asa imi trebuie,cine m- a pus,de ce am scris?Nu pentru prima data constat acest lucru si e dureros sa vezi ca lipseste dragostea de frate”
    Judecat si condamnat! 🙁
    Dar aveti convingerea ca nu gresiti, fie chiar si dintr-o sensibilitate prea mare?

  28. Pingback: Pr. Coman, despre raportul între bărbat şi femeie : Pro Tecuci 
  29. @ Gabriel:

    Ne pare rau, dar nu publicam anunturi de tip matrimonial, fie ele si ortodoxe, pentru simplul fapt ca nu avem cum sa le verificam, chiar daca ne pare rau ca nu putem ajuta astfel pe cei singuri care isi cauta o tovarasie “pe linia bisericii”. Si nici nu credem ca internetul este un bun instrument pentru asa ceva, ci mai degraba un pericol.

  30. Cred ca mila in general si mila lui Dumenzeu indeosebi este perceputa foarte deformat, pe interesul nostru. Vrem sa fim intelesi, dar mai putin sa intelegem pe Dumnezeu si sa luptam cu patimile din noi.
    Altfel spus, atata vreme cat ramanem in patimi, indiferent de justificari, cine ne va da mila? Atata vreme cat avem mila de sine, cine ne va da vindecare?
    Mila vine cand nu ne crutam defel, cand nu ingaduim patima sub nici un pretext. Situatiile sunt diferite si se impune discernamant, dar e nevoie de multa atentie pt a nu cadea in plasa ingaduintelor neingaduite.
    Diferenta intre mila omeneasca si cea duhovniceasca a spus-o printre randuri deunazi cineva (Nicolae Mirean). Prima vine din simtirea cazuta, dar nu are putere, ci doar intentie buna. Iar a doua vine fara sfortare proprie, in urma pazirii unor nevointe duhovnicesti. Chiar Sf. Ioan Scararul spune explicit: “De multe ori cei aplecati spre iubirea de placere par sa fie cuprinsi de compatimire, milostivi si cu inima usor de stapuns. Dar cei ce se ingrijesc de curatenie nu le au pe acestea astfel”(XV,42). Mai jos afirma si faptul ca chiar in rugaciune ne poate veni o placere din curvie.
    Sper sa nu fie interpretate si aceste cuvinte ca lipsite de dragoste sau tendentioase. Desi nu-i exclus sa fie astfel din slabiciunea mea.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate