VIRTUTILE FACATOARE DE MINUNI. Ce fapte ale noastre ajuta la convertirea (intoarcerea) celor rataciti?

14-02-2013 Sublinieri

0214abraham

Cum cultivam smerenia?

Smerenia, dupa cum ne spun Sfintii Parinti este singura care il biruieste pe diavol, iar acesta neavand-o, nici macar nu stie ce este aceasta. La fel si noi, nu o putem intelege, decat treptat, daca o practicam in viata de zi cu zi.

Daca arati unele gesturi de smerenie nu inseamna neaparat ca esti smerit, ci aceasta se arata in timp si in incercari. Smerenia inseamna in primul rand sa constientizam ca nu putem face nimic fara Dumnezeu, inseamna sa nu raspundem la rau cu rau, inseamna sa ne insusim greselile si sa primim ocarile, sa primim bolile si necazurile, ca si cum le-am primi de la Dumnezeu.

Sigur, Proorocul David spune:

„cu cel smerit, smerit vei fi, iar, cu cel indaratnic te vei indaratnici”,

iar Sfintii Parinti ne spun ca nu se cade sa fii bland acolo unde blandetea este luata drept prostie.

Sunt particularitati pe care nu le putem distinge, decat daca avem cat de cat discernamant, iar pentru a avea discernamant si implicit smerenie, avem nevoie da o credinta lucratoare si sa trecem prin toate etapele ei.

Facerea de bine face minuni

In viata Cuviosului Avraam, care se pomeneste in ziua de 14 februarie, se spune ca dupa ce acesta a petrecut mai multi ani in pustie si intr-o aspra nevointa, mai apoi a mers intr-o cetate din zona Libanului, unde aflase ca erau foarte multi idoli, si a luat acolo o casa cu chirie.

Insa inchinatorii la idoli, l-au chinuit rau si i-au poruncit sa plece cat mai departe de acolo. Dar, intamplandu-se sa treaca pe acolo strangatorii de biruri, au inceput a bate fara mila pe acei locuitori, cerandu-le imparatestile dari, iar sfantul milostivindu-se, a platit el acele dari si a scapat de batai pe cei ce mai inainte il chinuisera pe el. Locuitorii s-au minunat de aceasta iubire de oameni a cuviosului si s-au facut crestini. Apoi au zidit biserica si au silit pe cuviosul sa le fie preot. Acesta a ramas preot acolo trei ani, iar dupa ce i-a invatat randuiala crestina, a lasat in locul lui alt preot, si a plecat inapoi in pustie.

Aici am avut un exemplu de implinire a poruncii lui Hristos de a ne iubi vrajmasii (cf. Matei 5, 44). Daca insa ne-am pune pe noi in locul cuviosului, cum am fi reactionat dupa ce cineva ne-ar fi chinuit? Poate vazand ca mai apoi au fost pedepsiti, ne vom fi bucurat, spunand ca asa de placuti am fost inaintea lui Dumnezeu, incat imediat a venit pedeapsa peste ei.

Iata cat de departe suntem in a implini porunca lui Hristos. Am mai spus faptul ca cea mai mare minune care se poate intampla, este convertirea cuiva la credinta, care este de fapt o inviere din morti.

Iata insa ca aceste minuni multe, care se petreceau in trecut, erau posibile datorita jertfei pe care o faceau crestinii iubitori de Dumnezeu, prin posturi si indelungi rugaciuni, prin suferintele ce le indurau dar mai ales prin iubirea de oameni de care dadeau dovada“.

(Din: Singhel Ioan Buliga, Provocarile crestinului ortodox in zilele de astazi, Editura Egumenita, 2012)

ioan_buliga_ierom-provocarile_crestinului_ortodox_in_zilele_de_astazi-8406

Legaturi:

– Cum li se poate arata tinerilor viata adevarata, cum putem noi insine sa intelegem si sa aratam si altora ca viata adevarata este viata in Hristos, ca placerile lumii acesteia sunt inselatoare si trecatoare?

– Cel care se aprinde de focul dragostei lui Hristos, dogoreste si incalzeste pe toti cei din jurul lui. Daca suntem reci ca gheata, ca sloiul de gheata, daca noi nu avem inlauntrul inimii noastre caldura Harului dumnezeiesc n-o sa reusim sa incalzim niciodata pe nimeni! Deci trebuie sa ne preocupam sa-l agonisim [harul Duhului Sfant].


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Ieromonah Ioan Buliga, Minuni si convertiri, Predica de pe munte si Iubirea vrajmasilor, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “VIRTUTILE FACATOARE DE MINUNI. Ce fapte ale noastre ajuta la convertirea (intoarcerea) celor rataciti?

  1. Cred ca prezenta noastra este lucrul cel mai important. Adica ce anume transmitem prin exemplul vietii noastre. Un crestin adevarat traieste cu convingerea ca a murit si a inviat impreuna cu Hristos de la Sfantul Botez.
    El trebuie sa fie marturie ca Hristos traieste in el si nu el. Trebuie sa fie detasat de lumea aceasta si sa raspandeasca pacea si bucuria care poate fi primita doar de la Dumnezeu.

    Smerenia, dupa cum spune in articol, este poate cea mai importanta trasatura a crestinului. El nu trebuie sa fi doar smerit ca persoana, dar si smerit ca Ortodox si nu mandru ca este ortodox. Tot ce avem, primim de la Dumnezeu si singuri nu putem nimic. Mandria de a fi ortodox raspandeste ori frica/teroare ori incearca sa forteze lumea sa fie ca el prin mijloace necrestinesti. Un crestin nu are de sa aiba nevoie de aceste metode pentru viata lui este mai presus de orice metoda si radiaza mai puternic decat orice. Si sa fim sinceri, lumea nu are nevoie de metode; ea se poate ingriji singura de asa ceva. Crestinul, daca nu are de adus ceva cu mult mai presus decat aceasta lume, atunci nu va izbuti mai mult decat poate si lumea, daca nu chiar va si strica ce are deja lumea.

    Din aceasta stare de prezenta (cum ar spune Pr. Arsenie Papacioc) vor rezulta si multe fapte minunate si faceri de bine care nu se pot compara cu nimic.

  2. De vorba cu sufletul meu

    O! suflete al meu de ce ţi-ascunzi,
    Plângând cu hohote, în palme faţa?
    Hai, şterge-ţi ochii-albaştri şi povaţa
    Ca pe un psalm ascultă-mi-o. M-auzi?

    De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii
    Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete
    Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete
    De mult, de mult, de când eram copii.

    Mereu înfrânt tu freamăţi ca un pom
    Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă,
    Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă
    Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz şi-n somn.

    Te potoleşte, pentru Dumnezeu!
    Ce-atâta bocet, doar nu eşti muiere,
    Te înţeleg, eşti munte de durere
    Dar nu uita, durerea nu-i un rău.

    Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer
    Din care răul cu-ndârjire muşcă,
    Atâtora li-s zilele biciuşcă
    Şi pentru-atâţia viaţa e piper!

    E-atâta jale-n lume-atâta plâns,
    Atâta dor, atâta suferinţă!
    Sărmanul ins chircit în neputinţă
    Ameninţă spre cer cu pumnul strâns.

    Şi-n loc să-şi facă din durere pod
    Peste mocirla vieţii-n sus spre slavă,
    El, sângerând din răni adânci, otravă
    Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod.

    Sărmana gloată, în genunchi mereu,
    Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,
    Nepricepând că scrânciobul durerii
    Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.

    Şi-n fiecare clipă câte-o stea
    Se stinge-n locul ei precum o pipă
    Şi trebuie ca-n fiecare clipă
    Altcineva să moară pentru ea.

    O! suflete al meu, fii tu ulcior,
    Fii amforă durerii, veşnic plină
    Şi, sângerând celor din jur lumină,
    Învaţă blând să mori în locul lor.

    Pricepe că cu fiecare spin
    Ce dureros în carne ţi se-mplântă,
    Pe un obraz o lacrimă se-avântă
    Şi-n lume-i o durere mai puţin.

    Cu fiecare suferinţă-a ta
    O suferinţă undeva se stinge,
    Cu fiecare picur roş de sânge
    Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.

    Şi-n fiecare limpede apus,
    Cu fiecare-ngenunchere-n tină
    Ţi-agoniseşti departe-n cer lumină
    Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus.

    Demostene Andronescu

  3. Smerenia? Smerenia este o străină pământenilor. Nu este de pe pământ. Este cerească. Este Dumnezeiască. Dumnezeu este smerit. Sfinţii prin Domnul Hristos au înţeles smerenia.Au învăţat smerenia şi prin Har au putut deveni smeriţi. Noi nu o înţelegem. Pentru a o înţelege este nevoie de credinţă. Nu şcoala ne învaţă smerenia.
    Ani după ani am încercat (după mintea şi firea mea), să mă smeresc. Totul a eşuat. Actorie!!!, păreri de sine!!!, amăgire!!!, ridicol!!!, striga şi condamna lăuntru meu, (ca şi acum). Nimic nu mi’a reuşit şi nu-mi reuşeşte, pentru că fac după cum cred eu, (după capul meu).
    A fi smerit însemnă a te lepăda de tine.
    Înseamnă a fi Dumnezeu în slavă şi a te coborâ la condiţia celui mai din urmă de pe pământ, ai lua povara păcatelor asupra ta, a primi scuipatul, bajocorirea, tortura, răstignirea, moartea pe cruce iertându-i, şi cerându-i Tatălui să-i ierte, că nu ştiu ce fac.
    Fraţilor îndrăzneala de a vorbi despre smernie, nu este smerenie din partea mea. Dar îndrăznesc să spun ceia ce simt că trebuie să spun.
    Dragilor, dispar faptele smeritoare. Dispar de la an la an, de la lună la lună de la zi la zi.
    Smerenia? Smerenia este primitivism, este… barbarie, este fundamentalism în zilele noastre. (Şi nu doar în ochii lumii civilizate, ci chiar şi a unor teologi).
    Smerenia astăzi se înţelege altfel, se defineşte altfel. Ne bizuim pe noi, (pe fapte, pe realizări, pe… noi). Sfinţii părinţi i-au dat parcă alt chip ortodoxiei. Faptele lor par a fi altele faţă de ale noastre. Ei l’au arătat pe Dumnezeu înlăuntru lor. Au cercetat nu cursul istoric al credinţei şi nu au căutat dezbaterea textului scripturistic ci… lăuntru, sub focul ascetic, (asaltul ispitelor, apropierea şi îndepărtarea Harului, dobândire şi pierderea Lui).
    Faptele lor erau smeritoare.
    Ascetul este preocupat de sine, (să se menţină în limitele evanghelice ale nevoinţei, în paza gândurilor, în trăirea rugăciunii… Ascetul este înlăuntru în lupă, în veghe, în efort în prezenţă continuă.
    Faptele smeritoare au vorbit altfel şi altceva. Noi voim să facem dovezi care să convingă lumea şi să ne asigure să ne liniştească…, să ne bizuim pe ele,( şi să le arătăm şi altora).
    Toate faptele bune pot fi bune. Dar nu toate sunt smeritoare. Iar cele smeritoare sunt neatrăgătoare, sunt grele, sunt foarte grele, sunt deosebit de grele, cer mult, cer foarte mult, cer foarte foarte mult, (efort, veghe atentă, agerime, judecată ascuţită, dicernământ, răbdare, etc). Toate acestea, cu tăierea voii, cu ascultare, cu spovedire, cu îndeplinirea tuturor datoriilor statutului de cetătean, de salariat, de soţ, de părinte, de fiu duhovnicesc etc.
    S’ar părea că banii noştrii sunt mai ortodocşi ca noi, pentru că ei merg pentru rugăciuni, pentru… cam tot ce facem noi ca ortodocşi. Banul face legea, banul face cam totul astăzi. (Casă, masă, scoală, cinste, statut social, funcţii, titluri, etc, etc), el este dumnezeul ce face şi desface.
    Este o mare îndrăzneală din partea mea în cele ce am spus, o lipsă de smerenie, şi o înăsprire a judecăţii mele în ziua cea înfricoşată, de’aceia cer iertare tuturor şi în primul rând Dreptului Judecător pentru aceasta.

  4. Iata adevarata smerenie: a unui curelar din Alexandria care era inaintea lui Dumnezeu mai mare decat Sfantul Antonie cel Mare:

    http://www.formula-as.ro/2013/1055/spiritualitate-39/primul-monah-al-crestinatatii-sfantul-antonie-cel-mare-16056
    Un curelar

    Antonie nu a murit curând. Domnul i-a dat ani mulţi în peştera din muntele Qolzum. Ani, zeci de ani. Învăţase tot meşteşugul desăvârşirii omului, toată zdroaba care-l preface în Dumnezeu, după har. Nu era ascet în Egipt pe care să nu-l fi cercetat, a cărui nevoin­ţă să nu o fi depăşit cu asupra de măsură. Râvna asta îi strecurase în inimă un şarpe. Se gândea că ajunsese la capăt. Privea şi acum, aşa cum îi sfătuia pe ucenici, la fiecare zi ca la ultima. Dar nu ştia ce să mai adauge, nu pricepea cum şi-ar mai fi putut înmulţi nevoinţa. Ajunsese oare la desăvârşire? Când cugeta aşa îşi pier­dea pacea, iar luptele porneau din nou, ca în tinereţe. Undeva, în adânc, greşea. Aşa că s-a rugat Domnului, iar acesta i-a spus să cerceteze un curelar din Alexan­dria, care-l va povăţui ce să facă. A plecat. Şi-a părăsit peştera şi deşertul pentru pestriţul şi tu­multuosul oraş de la marginea mării. Nu înţelegea cum se putea desă­vârşi cineva aici, cum de-şi putea păzi mintea curată între toate fărădelegile şi ispitele care-ţi săreau spre inimă la tot pasul. Dar s-a supus cuvântului Domnului. El, cel mai mare monah al Egip­tului, s-a coborât în babilonia Alexandriei să-şi afle mântuirea!
    Pe curelar l-a găsit la prăvălie. O încăpere micuţă, cu puţin mai mare decât peştera lui, plină de muşterii. Meşterul era foarte căutat. Îi mersese vestea că e om blând şi îngăduitor, că lucrează pe datorie şi iartă de multe ori pe clienţii sărmani. Oraşul îl ştia şi de creştin evlavios, aşa că unii fraţi îl cercetau şi pentru sfat. Se zvonea că dacă ai un copil bolnav, rugăciunea curela­rului poate face minuni. Când Antonie l-a zărit, inima lui a tresărit şi s-a umplut de har. Acolo, în dugheana aceea strâmtă şi urât mirositoare, printre oamenii gu­ralivi şi plin de cusururi, curelarul lucra liniştit, adâncit în rugăciune. O lumină deli­cată îl învăluia, o lumină pe care ochii plebei nu o pu­teau zări. Dar An­tonie a ştiut că e harul dumne­ze­iesc, iar sufletul i s-a umplut de bucurie. Omul la care-l trimisese Dom­nul avea o tai­­nă. Una înfricoşată, pe care se cuvenea să o afle. Aşa că l-a ispitit. Îndelung. Cum şi cât doar­me, ce şi cât mă­nân­că, ce nevoinţă zdro­bitoare de trup face în as­cuns. Dar curelarul nu făcea nimic aparte! Trăia ca orice creş­tin. Se trezea dimineaţa din zori ca să lucreze până noaptea târziu, rugându-se în taină. Din banii primiţi îşi hrănea copiii, iar restul îi dă­dea la sărmani. Pe muşte­riii săraci îi ierta. Atât? Da!
    Primul monah al creştinătăţii – Sfântul Antonie cel Mare

    Mânăstirea Sf. Antonie, cu muntele în spate

    Antonie venise din mun­te ca să afle cum trăieşte un creştin obişnuit. Domnul îi şoptise că, după toată viaţa petrecută în deşert, nu ajun­sese încă la măsura curela­rului. Era tulburat. Bătuse tot drumul de pomană. Îşi lăsase liniştea pentru tulburare. Mersese zile întregi, iar călătoria îl zdrobise. Avea deja mai bine de 90 de ani. Şi aflase, ce? Că tot ceea ce făcea curelarul împli­nise şi el, cu mult timp în urmă. Cu asupră de măsură! De postit, postea mai mult, de rugat, se ruga mai mult, iar somnul mai că-l fura doar o dată pe săptămână. Milostenie nu făcea, pentru că nu avea să mai dea. Cu haina făcută zdrenţe, peticită în fiece loc, plecase din casa părinţilor săi acum 70 de ani. Şi atunci?
    L-a iscodit mai adânc pe curelar. Ce gândeşte atunci când se roagă, ce-i spune Domnului? “Mai nimic. Ce poţi să-i spui când prăvălia e plină de muşterii?” Dar, i-a mărturisit curelarul, un singur gând îi acoperă inima şi-l frământă şi în somn – că e un om păcătos, tare păcătos, mai păcătos decât clienţii săi, mai păcătos de­cât prostituatele oraşului, că nu s-a ridicat nici măcar la treapta vameşului din Evanghelie, pentru că nu-şi iu­beşte aproapele până la capăt. “Hotărât lucru”, a în­che­iat curelarul, “toţi oamenii aceştia cu care mă văd în fiecare zi se vor mântui, pentru că în fiecare văd o fă­râmă de fapte bune, un strop de iubire, numai în mine, nu.”
    Cuvântul acesta i-a străpuns inima lui Antonie. Vor­ba l-a răscolit până în rărunchi. Cine putea purta ase­menea gând, o aşa prăpastie a smereniei şi să nu cadă în deznădejde, să nu-şi piardă minţile? Dar cure­larul era teafăr şi foarte bucuros! Să-i vezi pe ceilalţi mai buni ca tine, mai frumoşi la suflet, mai plini de har! Să crezi că se vor mântui toţi, numai tu, nu…
    În lunga sa viaţa petrecută în singurătate, nu-şi coborâse mintea atât de jos. Niciodată! Tot timpul so­co­­tise că e ceva, cineva, o treaptă mai sus decât nimi­cul. Se cuvenea să renunţe acum şi la această ultimă coajă de mândrie, lepădându-se desăvârşit de el, pentru ca Domnul să-l ia în stăpânire. A simţit că pentru a se uni desăvârşit cu El, trebuie să renunţe desăvârşit la sine. Chiar şi la ideea că ar fi ceva. Orice, oricine, cât de mic.
    Mulţumi curelarului şi plecă. Deşi trăise o viaţă de nevoinţă, de abia acum vedea limpede drumul pe care trebuia să meargă. Şi mai avea de mers. O veşnicie.

  5. Da, frate Ioan Dan, aşa este. Pilda aceasta este adevărată, dar şi primejdioasă pentru vremea de’acum. Dumnezeu a lăsat pe om să liber în cunoaşterea de sine, liber în toată deplinătatea libertăţii. Liber, dar nu părăsit, abandonat, uitat, ne-supravegheat, ne-cercetat, ne-ajutat, ne-iubit până jertfa supremă (în chinul crucii). Câti dintre noi ne simţim, supravegheaţi, urmăriţi, susţinuţi, şi ajutaţi de Dumnezeu?. Câţi îl simţim pe Dumnezeu astfel, câţi înţelegem când, şi cum face aceasta?.
    Cum i-a vorbit sfântului Antonie şi atâtor sfinţi? Cum le-a vorbit numai lor, fără ca cei din jur să nu simtă nimic?. Cum vobeşte Dumnezeu?
    Mulţi asteaptă să audă voce, să vadă semne, minuni, mesaje (precum cele proprii oamenilor).
    Nimic mai greşit.
    Dumnezeu este Duh. S’a făcut om, ne’a vorbit aşa cum am aşteptat, a făcut semne şi minuni, ne’a spus ce trebuie să ştim pentru a deveni asemeni Lui, petru a-l vedea, pentru ai simţi iubirea, ajutorul, modul de exprimare (ca să zic aşa), de comunicare.
    Pilda îl arată pe sfântul Antonie având toate acestea dobândite şi… la rândul lui, curelarul vedea şi simţea cu cine vorbeşte. Sfinţii au ales asceza (cu precădere), pentru a dobândi curăţirea inimii şi a o aduce la aşa simţire, prin tainele bisericii. Ortodoxia este ascetică. Dumnezeu, pentru echilibru, (pentru a smeri pe cei ajunşi la culmi ameţitoare), pentru a nu desnădăjdui pe cei ce nu au aşa putere de jertfă de sine, a dăruit şi curelarului (şi celor asemeni lui), sprijin şi capacităţi la fel de mari (prin tainele bisericii). Dar pida spune că ascest curelar nu era ascet?
    Această pildă are multe variante,( care în ultima vreme par a dovedi că nu mai este nevoie de asceză), că poţi dobândi simţirea inimii prin efortul minţii de a te face să te simţi mai prejos şi mai păcătos decât toţi. Mare înşelare.
    Lucrarea minţii NU FACE inima simţitoare, (sub nici o formă şi în nici un fel şi niciodată).
    O vaiantă a pildei, spune că acest curelar trăia în deplină curăţie cu nevasta lui.
    Se poate aşa ceva, fără asceza celor doi, fără inimi ajunse la aşa simţire, la aşa fină sensibilitate, încât să simtă frumuseţea şi uriaşa valare a curăţiei acesteia şi… dobânzile ei?. NU.Nu!. Nu se poate.
    Am cunoscut încercări şi îcercători de felul acesta, care nu numai că nu au reuşit ci au ajuns la adulter, la riună, la decadenţa cruntă.
    O altă asemenea “viziune”, este…, parabola Înfricoşatei Judecăţi, care în interpretare unora desfiinţează postul, metania, nevoinţa şi promovează INDULGENŢA, ce devine tot mai…, ortodoxă (de un timp încoace), pentru că zic, că din parabolă, nu reiese că Dumnezeu ne întrabă cât am postit, câte metanii am făcut etc, etc, ci cât am miluit pe semenii noştrii.
    Se elimină esenţialul.
    Căile de curăţire a inimii. Căile de dobândire a capacităţii de a milui, (din simţirea inimii).
    Milostenia este mai presus de multe nevoinţe, desigur, dar milostenia este milostenie NU NEGOŢ.
    Inima nesimţitoare contabilizează ce a dăruit, evaluiază, inventariază, vine înaintea lui Dumnezeu cu… lista de milostenii…
    Inima simţitoare însă se înfricoşează de aşa ceva.
    Inima simţitoare simte imediat că făcând astfel a ieşit din cuvântul evangheliei (din ce şi cum cere Domnul să facem milostenia, postul, fapta cea bună).
    Inima simţitoare nu evaluiază nimic din ce dă, nu contabilizează nimic din ce înseamnă, efort material şi trupesc, din câte ore a postit, din câte ore s’a rugat câte catisme a citit, ci cu cât a scăpat de aceste evaluări, cu cât a devenit mai curat, mai adânc, mai simţitor, mai trăitor, ( cu cât poate simţi că i s’a făcut paguba precum câştigul şi ocara precum cinstea).
    Milostenia este mai presus de multe nevoinţe, este limpede, dar nu se ajunge la milostenie fără o inimă simţitoare, fără lupta interioară de a o face evanghelic ( întocmai cum a spus Domnul), ori fără nevoinţă ascetică (continuă), nu se ajunge la o inimă simţitoare, la acele milostenii care nu-şi iau plata aici şi acum.
    Curăţie fără aseză nu există.
    Familii curate fără practica ascetică a ambilor soţi nu există.
    Familii care să păzească taina cununiei şi s’o păstreze până la sfârşit sunt foarte puţine, sau…
    Ortodoxia fără simţirea inimii este surogat.
    Este politică, artă, cultură, ideologie etc, nu ortodoxie. Ortodoxia este viaţa inimii simţitoare a inimii ce prin tainele bisercii şi-a curăţat mintea de mândrie, a scăpat de părerile de sine, de auto-înşelare şi simte Harul vorbindu-i prin apropierea şi depărtarea sa, prin răspuns la dăruirea sa, prin desoperirea celor mai fine urme de necurăţie.
    ORI FĂRĂ NEVOINŢĂ ASCETICĂ SUB ASCULTARE DE DUHOVNIC PE MĂSURĂ, cine dovedeşte că se poate? Iertaţi-mi îndrăzneala.

  6. Nicolae Mirean,
    slava Domnului care v-a dat darul de a va exprima frumos si cand aveti a spune lucruri greu de primit pentru cei mai multi dintre noi.
    Excelente observatiile dvs despre ce este si ce nu este inima simtitoare!

  7. Pingback: IPS Ierotheos Vlahos despre adevarata MILOSTENIE SUFLETEASCA FATA DE TINERII RATACITI: “Oamenii din ziua de azi au mare nevoie sa gaseasca oameni care sa le asculte durerea“ -
  8. Pingback: DUMINICA SAMARINENCEI. Predici audio si video despre SETEA DUPA APA VIE A VESNICIEI, A DUHULUI SFANT: “Apa cea vie se afla intotdeauna si numai pe calea cea stramta” -
  9. Pingback: PS IGNATIE MURESANUL despre SECULARIZAREA DIN INTERIORUL BISERICII si CALDURA SUFLETEASCA prin care ar trebui apropiati de Dumnezeu tinerii si cei necredinciosi. CUM DAM MARTURIE DESPRE HRISTOS? - Recomandari
  10. Pingback: Schiarhimandritul Ioachim Parr despre AROGANTA CREDINCIOSILOR CARE SI-AU LUAT IN “PROPRIETATE” ORTODOXIA: “Ne pur­tam ca si cum Evanghelia ne-ar apartine noua. Luam sfintenia si socotim ca ea este a noastra. Aceasta este tragedia Biseri
  11. Pingback: SFANTUL IOAN INAINTEMERGATORUL si MISIUNEA PREOTEASCA in zilele noastre: “Este vremea ca toti clericii sa mai reduca din TEORIE si sa se intoarca la ASCEZA cea adevarata”. CAND (NU) ARE PUTERE CUVANTUL PREOTULUI? | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: BUNATATEA – conditia uceniciei si prieteniei cu Hristos | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: PARINTELE RAFAIL NOICA, in a doua zi a Colocviului de la Iasi, PENTRU PARINTI si pentru cei care vor sa transmita altora adevarul: Cautati sa lucrati cu Dumnezeu ca sa deschideti inimile celorlalti spre a primi cuvantul! (VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: PREDICA PĂRINTELUI CRISTIAN ONEA (Biserica Ceauș Radu) despre OTRĂVIREA SUFLETELOR COPIILOR ȘI ADOLESCENȚILOR DE AZI: “Să-ți fie milă de copilul tău, să nu-l lași să se ducă la moarte! A venit vremea să ne rugăm, să ne punem în genu
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate