Poetul profetic DANIEL TURCEA – de 35 de ani in Lumina: “AI SA TRAIESTI VREMURI CAND VEI VEDEA LA TOT PASUL NESIMTIREA SI LIPSA PUDORII, cand orice urma de sentiment uman va disparea de la unii cu desavarsire…”

• Luminita Ciobanu/ Jurnalul national (2012): “Epifania, cele din urmă poeme de dragoste creştină”

S-au implinit, de curand, 33 de ani de la plecarea in vesnicie a poetului Daniel Turcea a carui inima a incetat sa mai bata la varsta de 33 de ani. Daniel Turcea ne-a insa lasat versuri de o profunda incarcatura spirituala, de inalta traire ortodoxa. In Saptamana Luminata, la Sarbatoarea Izvorului Tamaduirii, am avut bucuria de a intra in posesia volumului “Epifania, cele din urma poeme de dragoste crestina”. Cartea, tiparita cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei (intr-o editie ingrijita de Lucia Turcea, sora poetului, si Pr. Sever Negrescu), a vazut lumina tiparului la Editura Doxologia, a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. In urma cu opt ani, Cristina-Lucia Turcea a donat Inaltpreasfintitului Parinte Mitropolit Teofan manuscrisele tuturor scrierilor cu caracter religios, semnate de Daniel-Ilie Turcea, alaturi de caietele sale de insemnari, acte, desene originale, eseuri si poezii dictate pe patul de spital, marturisind in actul de donatie ca autorul “si-a iubit nelimitat confratii si a dorit ca poeziile lui sa le fie calauza spre mantuire”. Acesta este primul volum dintr-o serie ce urmeaza sa apara sub egida Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, si reuneste poeme de profunda traire mistica a invataturii crestine ortodoxe, dupa cum sublinia parintele Dumitru Staniloae in prefata realizata in octombrie 1991.

Daniel Turcea este unul dintre cei mai mari poeti ai literaturii crestine a secolului XX, iar poemele sale, scrise in vremuri de restriste, in anii comunismului, cand se incerca pe felurite cai indepartarea credinciosilor de Biserica si de Dumnezeu, sunt o cale tainica spre Lumina Cea Neinserata. Versurile sale nu sunt simple, ci de o mare incarcatura pravoslavnica, sunt imnuri crestine inchinate Sfintei Treimi. Aparut pentru prima oara in 1978, volumul “Epifania” este o marturisire de credinta, Hristos Cel inviat din morti fiind prezent in versurile poetului Daniel Turcea, ca intr-o veritabila Liturghie, in toata Lumina Dumnezeirii Sale. Macinat de o cumplita boala, care le punea medicilor probleme in stabilirea exacta a diagnosticului, in ciuda chinurilor prin care a trecut vreme de 8 luni, Daniel Turcea a scris la polul opus cumplitelor suferinte fizice pe care le traia. Din poemele sale izvoraste Lumina, si nu orice fel de lumina, ci Lumina Invierii, fiindca, asa cum exprima poetul “Lumea nu are decat o singura justificare: Invierea”. Poezia sa este deopotriva “slujire si jertfa”. In 1978, cand a vazut pentru prima oara lumina tiparului volumul “Epifania’, poetul Daniel Turcea a fost admis la Facultatea de Teologie din Sibiu, cu media 9,50. Voia sa-si dedice viata slujirii Lui Dumnezeu, dorea sa devina preot, insa dosarul i-a fost respins din motive politice. Cand a aparut “Epifania”, in luna octombrie a acelui an, era internat la Spitalul “Al. Sahia”, de vreo luna si jumatate, acolo unde avea sa ramana pana in cele din urma clipe.

Daniel Turcea s-a nascut in iulie 1945 la Targu-Jiu, insa n-a copilarit in orasul lui Brancusi. Parintii sai s-au mutat la Ploiesti, apoi la Pitesti. Un accident, petrecut pe cand se “batea” cu pernele cu una dintre surori, avea sa-i aduca o suferinta pe termen lung. O perna s-a rupt, iar fulgii l-au invesmantat pe Daniel care, pe fond alergic, a facut pe loc astm bronsic. Ca sa fie supravegheat strict, a fost luat in grija de o matusa care, duminica si de sarbatori, il ducea la biserica, unde se intalnea cu bucurie, cu surorile sale. Cum tusea permanent, parintii s-au ingrijit sa aiba parte de buna invatatura, solicitand dispensa la Inspectoratul Scolar, spre a putea lua lectii acasa. Pasionat de stiinta, cu o inteligenta iesita din comun, Daniel Turcea retinea cu usurinta informatii peste informatii. La 15 ani, boala i-a disparut printr-o minune. In acelasi timp i-a disparut, paradoxal, si credinta in Dumnezeu. Dupa ce a absolvit Liceul “Nicolae Balcescu’ s-a inscris la Facultatea de Arhitectura “Ion Mincu’ din Capitala, unde profesorii l-au privit cu oarecare reticenta, ideile sale indraznete nefiindu-le pe plac. Pretuia deopotriva literatura si scria versuri inca din copilarie. Asa s-a nascut volumul “Entropia”, termen care semnifica masurarea gradului de nedeterminare a unui fenomen. Cartea a fost primita cu mari aprecieri. A inceput sa frecventeze localurile scriitorilor, conturand o stransa prietenie cu Nichita Stanescu. Isi iubea si stima nespus mama. Secretele i le destainuia insa surorii mai mici, Lucia, de fiecare data.

Intoarcerea la Dumnezeu s-a petrecut in chip tainic. Familia sa locuia in Bucuresti de ceva vreme. Dupa ce lipsise de acasa vreo doua saptamani, timp in care familia nu a stiut de el, poetul s-a intors din “spelunca’ in care statuse, pierzand notiunea timpului. Mama sa, vaduva, s-a rugat necontenit pentru el, iar cand deznadejdea il cuprinsese intru totul, s-a petrecut un miracol. “A vazut-o pe mama, inconjurata de o lumina mare, in genunchi, rugandu-se. Atunci a simtit cum, cu forta, o fiinta pe care nu o putea vedea, pesemne ingerul pazitor – l-a apucat de mana si l-a scos de acolo, ducandu-l pana la usa locuintei; era atat de desfigurat de vicii, incat nici nu mai stia cum il cheama”, povesteste sora poetului, Lucia Turcea.

Dupa ce i-a cerut iertare mamei, a dormit doua zile. A avut atunci un vis in care, dupa ce a spus din tot sufletul “Mantuitorule, ajuta-ma!’, Sfintii Elefterie si Gheorghe l-au condus intr-o biserica monumentala. Un an a cautat sfantul locas, gasindu-l chiar atunci cand se hotarase sa abandoneze cautarile. Troleibuzul in care se afla s-a defectat in apropierea Bisericii Sfantul Elefterie. A alergat spre sfantul asezamant, cercetandu-l amanuntit. Era Biserica din vis.

Intoarcerea la Dumnezeu l-a determinat sa-i fie rusine de viata pe care o dusese pana atunci iar intalnirea cu parintele Arsenie Papacioc, aflat pe atunci la Manastirea Cernica, i-a adus multa lumina.S-a transformat intru totul. A mers in casa bunicului, care a fost preot, si a adus importante lucrari ale ortodoxiei, studiindu-le indeaproape.Asa s-a nascut volumul «Epifania», ce cuprinde versuri de inalta traire religioasa. Poemele sale sunt adevarate imnuri liturgice.

Prin fidelitatea continutului lor teologic ortodox, poemele l-au coplesit pe parinte Staniloae, pentru “o patrundere uimitoare in adancimea Tainei Lui Dumnezeu”, fiindca “intai trebuie sa ne silim sa sapam fantana inimii noastre, ca sa aflam in ea Cuvantul. Atunci ni se va deschide insusi cerul in care se afla El si, prin amandoua, cunostinta adevarata de El si de noi insine. Atunci, prin inima va izvori Cuvantul din cerul Lui. Nu se poate desparti inima, adevarata cunostinta de sine, de cer. E o interpretare a rugaciunii isihaste, despre care vorbeste, adeseori, poetul”.

“Cum ne-am injugat cu moartea,

cum ne-am dat stricaciunii,

plansul, lacrimile, intelesurile cele luminate

si iata,

la cei ce stateau in intuneric

a venit Soarele!

in moarte, Viata!

Marginile pamantului s-au umplut de uimire”.

(Pomul Vietii inflorind in Lumina)

***

• Doxologia: Daniel Turcea, un poet care trebuie fericit cu lacrimi

Volumul de poezii Epifania – cele din urmă poeme de dragoste creştină – aparţinând lui Daniel Turcea şi editat la Editura Doxologia în 2011, poate fi văzut ca fiind un singur mare poem.

Lumea întreagă e marele Poem al lui Dumnezeu. Grecescul poieo, a crea, dă şi numele de poet. Poetul, invitat la marele act al Creatorului. Epoiesen ho theos ton uranon kai ten ghen, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Fac. 1,1), iar peste această creaţie l-a aşezat pe om, pe celălalt poet (creator) să-i urmeze gestul.

Literatura română are o serie de poeţi de esenţă ortodoxă. Nu e locul pentru a face o istorie a acestui tip de literatură, dar pentru a ajunge la Daniel Turcea aş aminti doar o secvenţă importantă, şi anume momentul filocalic al Rugului aprins. Pentru că Daniel Turcea vine pe linia lui Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu şi Paul Sterian. Poezia lui Daniel Turcea este o poezie ca rezultat al unei kenoze, el practică o sărăcire asumată pentru că doar aşa, în golul lăsat, Duhul lui Dumnezeu, vine să îmbogăţească. Daniel Turcea e poetul care ştie că doar sărăcia te poate învăţa să primeşti. Sărăcia ca suferinţă, sărăcia ca bucurie.

Poezia lui este de trei ori doxologică, are chip treimic, de altfel, poeziile din ultima parte a vieţii (una de doar 33 de ani) sunt dintre acele opere bine aşezate pe temelie treimică. Cuvântul Sf. Simeon Noul Teolog stă ca mărturie, ca sinteză chiar a volumului Epifania – cele din urmă poeme de dragoste creştină, anume: “A fi în Treime înseamnă a fi în iubire”. Deci, poezia lui slăveşte de trei ori sau, altfel spus, slăveşte în trei forme. O dată, are esenţă imnică, ca act liturgic, în al doilea rând o văd ca pe o trăire mistică, de unire şi îngenunchere taborică iar într-un al treilea rând slăveşte iubind frumosul.

Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său şi i-a zis: „Tată!” Iar acesta a răspuns: Ce este, fiul meu?” Zis-a Isaac: „Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?” Avraam însă a răspuns: „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei sale!” Şi sau dus mai departe amândoi împreună (Fac. 22, 7-8)

Unde este jertfa? – marea întrebare pe care Creatorul o adresează creatorului. Jertfa lui Daniel Turcea e poezia  care, în cazul celui ce se învredniceşte de viaţa în lumina necreată, iese din limitele esteticii. Estetica poetică e din ale firii, deci, nu e mântuitoare. Spargerea, chiar cu violenţă, a cadrelor artei (se înţelege, ca artă) aşază jertfa în spaţiul sacrului, în dimensiunea lui „scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci e pământ sfânt!” (Ieş. 3, 5) Jertfa filocalicilor e pasul înapoi din ei înşişi, renunţarea la eu din mine însumi, eu, doar eu, un solus ipse sum, pentru ca acolo, în centrul fiinţei să se aşeze aproapele nostru, Marele aproape al nostru, Hristos.

Depărtarea lui constantă de propriul sine a făcut posibilă întâlnirea lui cu adevăratul sine. Paradox mântuitor. La întoarcerea în el, Daniel Turcea l-a găsit pe Hristos, care îl aştepta. Hristos se face sinele tău, El trăieşte în tine, El este  singura posibilitate de răscumpărare, într-o singură formă: jertfit. Casa sufletului poetului aparţine lui Dumnezeu.

„El ne cheamă pe noi, care

L-am răstignit

De L-am duce acasă

Lumină aprinsă

în inima inimii,

peste adânc.”

Trupul trebuie să devină rug aprins, e o atitudine mistică pe care poetul o trăieşte, e o jertfă de sine, un motiv recurent în poezia altui mare poet mistic român, Ioan Alexandru. Cei doi se aseamănă mult în acest registru al arderii de sine, Hristos fiind prototipul marii Jertfe de Sine. Un capitol aparte al comuniunii din poezia mistică românească îl face relaţia de înfrăţire dintre cei doi.

Prima întâlnire pe care am avut-o cu Daniel Turcea nu a fost prin opera sa ci, a fost o întâlnire mediată de Ioan Alexandru care, în volumul Iubirea de patrie vorbeşte despre un poet, autor al Epifaniei, cea apărută în 1978, dar mai cu seamă autorul a şapte poeme pe care le-a dictat surorii lui în ultimele zile şi care, la cererea sa au fost publicate în Luceafărul. În aceste poeme, Alexandru vedea ca şi în Anemonele lui Luchian „un testament de excepţională valoare spirituală în lirica limbii române”. Spune Ioan Alexandru că plecarea lui dintre noi nu trebuie deplânsă, ci fericită, iar câteva rânduri mai încolo, relatând ultima întâlnire din „chilioara albă de la spitalul Sahia”, spune că „am ieşit grabnic înainte ca lacrima să-şi rostogolească înfrăţirea dintre noi”.

Daniel Turcea este un poet care trebuie fericit cu lacrimi, acele lacrimi care nu  anunţă o stingere, ci o Înviere. O boală uriaşă s-a aşezat pste firea plăpândă a poetului. Despre cum l-a găsit sfîrşitul pe poet, fiecare dintre noi poate trage singur o concluzie citind aceste versuri:

„Să nu fugi de durere,

iată puterea şi frumuseţea bărbatului desăvârşit.”

Poemele apărute în Luceafărul, după plecarea poetului acasă, au ca nucleu Învierea, de altfel două dintre cele două poeme sunt numite Anastasia. Marea dimensiune în care este trăit Hristos este una a Învierii, se poate vorbi în întreaga operă, de acest mare punct de întâlnire dintre om şi Dumnezeul făcut om, care este Învierea; anastasiologia practicată de Daniel Turcea este de cea mai profundă ortodoxie. Poetul, trăind sincer această mare întâlnire, scapă de capcana de a-L vedea pe Hristos doar învăţând mulţimile sau făcând minuni, caz în care nu ar fi depăşit în operă starea de poet al unui anume tip de spiritualitate. Dar Hristos nu este doar atât, nu este un iniţiat ci este Unul din Treime, este Cel care a trecut prin uşile încuiate. Anastasia este momentul în care universul se umple de iubire, este raţiunea lui a fi: „Lumea nu are decât o singură justificare – Învierea!” În această dimensiune a lui a fi în Înviere am găsit şi cronotopul poeziei lui Daniel Turcea; spune el:

„Cine a ascultat a auzit

de la marginea lumii şi a veacurilor.”

Moartea pe care o cunoaşte poetul şi din care este ridicat la viaţă veşnică nu este faptul că a venit în lume, ci păcatul, cumplitul păcat de a nu-L cunoaşte pe Cel care dă viaţă – aceasta este adevărata moarte. Acesta este păcatul din care este ridicat Daniel Turcea – este începutul actului de îndumnezeire al omului.

„Eu am fost mort

şi-am înviat! Mi-e dor

de Tine, Doamne, de eternitatea

fără cuvânt şi fără

ce-i al meu,

om sunt, atît

voi fi în Dumnezeu!”

Poezia lui Daniel Turcea e „gest sacru”. Volumul Epifania – cele din urmă poeme de dragoste creştină cuprinde o poezie scrisă în vremea când căutarea s-a terminat, când nici drumul nu mai e lung; e o poezie de dincolo de căutare. E poezia din interiorul Tainei. Poezia acestui poet, frate al omului, e slujire şi jertfă, e bine-cuvântare, îl bine-cuvântă pe Dumnezeu, îl mărturiseşte în adevăr. E poezia îngenuncherii, o teologie mult teoretizată dar puţin practicată. Daniel Turcea îndrăzneşte. E curajul îngenuncherii la poalele Taborului. Acest curaj filocalic este darul lui Dumnezeu pentru cei care-I respectă porunca: îndrăzniţi! Îndrăznind, poetul devine „inima-ngenuncheată înaintea Tainei, a Iubirii”!

Cunoaşterea de sine a poetului începe în momentul îndepărtării de sine. Trăirea, dacă Dumnezeu decide, se cere mărturisită, iar forma, ne spune poetul, este aceea a versetelor. Prozodia mistică e una de har, de taină: „măsură, ritm, proporţie în taina ce le cuprinde.”

„Cerurile, lucrurile sunt litere ale acestei veşnice sublime Cărţi ce

descrie revărsarea Luminii,

negrăitei Lumini.”

Acolo, la limita umanităţii începe Slava. Daniel Turcea slăveşte – pentru el, omul este un slăvitor, un drept slăvitor (doxolog). Transformă cuvintele în vase, aşa cum omul trebuie transformat în vas curat, această pregătire este apropierea de negrăita taină care se poate trăi doar „în desăvârşită Iubire”. Poetul a luat aripile de dimineaţă şi s-a aşezat la marginile mării (Ps. 138, 9).

Acest tip de poezie poate fi luat ca manual, ca îndreptar aşa cum iei textele Părinţilor, învăţătura, mărturisirea, doxologia acestora. Imnele poetului român vin, se încadrează pe linia Sfântului Simeon Noul Teolog dar nu se opresc pe această linie pentru că în faţa lui Dumnezeu fiecare-şi are răspunsul, iar poezia lui Daniel Tulcea e un răspuns aşa cum „un răspuns e-n fulgul de zăpadă”.

Inedită este şi prefaţa volumului care aparţine părintelui Dumitru Stăniloae, iar concluzia acestui mic studiu poate fi privit şi ca o invitaţie pentru tinerii traducători de trăire ortodoxă:

„Avem în faţă un volum de poezie categoric creştină, o poezie extraordinară, cum n-am avut în literatura noastră şi cum nu este în lumea întreagă. O poezie de mare adâncime şi căldură despre Ortodoxie. O poezie care se va impune în lumea întreagă”.

Ca o concluzie a acestei mici incursiuni în volum aş spune că marea întrebare rămâne, atunci cînd focul şi lemnele sunt pregătite, unde este jertfa ta?

La această întrebare Daniel a dat un singur răspuns: Doamne, mă iată!

(Prof. Bogdan Ioan Anistoroaei, Seminarul Teologic Liceal Ortodox Sf. Vasile cel Mare, Iași)