COPIII SI BISERICA. Pr. Vladimir Vorobiev despre dificultatile de pastoratie a copiilor din zilele noastre. CAND POATE APAREA RISCUL PIERDERII EVLAVIEI

26-11-2013 Sublinieri

russian-orthodox-forgiveness-e1270108633506

Copiii

Avandu-se in vedere tipologia pa­catelor, se poate spune ca cea mai importanta parte a lucrarii păstorului este legata de copii. Multi dintre dumneavoas­tra aveti copii, multi dintre dumneavoastra sunteti pedagogi. Cunoasteti, desigur, ca fata de copii trebuie sa avem o comporta­re deosebita, o anume experienta in relatia cu ei. Spovedania copiilor este un lucru ca­re aduce bucurie, insa, in acelasi timp, nu este deloc usoara. Este datatoare de bucurie, caci la copii, slava Domnului, nu exista pacate grele. Si, pe buna dreptate, cei mi­ci nu au patimile cele tiranice atat de dez­voltate, desi, adesea, intalnim patimi care au atins chiar si la ei masuri ingrijoratoare. Dar cu toate ca se intampla una ca aceasta, faptele pe care ei le marturisesc te fac mai degraba sa zambesti: vin cei mici sa se pocaiasca spunand cat de greu au pacatuit ca nu au ascultat de mama lor, ca nu au facut ceva cum trebuie si altele asemenea. Cateodata, dupa spovedanii grele pe care a fost nevoit sa le asculte, preotul incearca usurare si bucurie ca mai exista inca asemenea suflete curate de copii, la care in general totul este in regula. Insa una ca aceasta nu trebuie sa i se spuna copilului. Nu trebuie sa i se spuna lui:

– Mergi, dragutule, cu tine totul este in ordine, n-ai pentru ce sa te spovedesti.

Trebuie sa cautam un limbaj comun cu cel al copilului. Adesea oamenii incep in­sa sa se prefaca, sa-i vorbeasca cu un limbaj „copilaresc”, incep sa imite intr-un anume fel psihologia copilului, straduindu-se ast­fel sa creeze iluzia de intelegere reciproca. Cu sufletele lor curate, copiii sunt foarte fi­ni observatori ai oricarui fals. Nu iau aminte la preotul care nu este sincer fata de ei. Un astfel de preot nu poate sa-l ajute pe co­pil. El n-ar putea sa-i inspire incredere. Mai degraba s-ar putea zidi in sufletul copilului chipul a ceva cu totul neadevarat, inselator – un model foarte primejdios si vatamator pentru el de aici inainte.

duhovnicPreotul trebuie sa se manifeste intot­deauna simplu, sa fie el insusi in relatia cu toti oamenii. Mai ales pentru copii acest lu­cru este deosebit de important. Preotul nu trebuie sa se prefaca intr-un fel de prieten si sa se joace cu copilul. Este necesar sa fie pe deplin serios, asemenea unui parinte ori unui bunic; sa discute cu el ca un om in varsta. Dar sa spuna lucruri intelese de co­pil. Acesta nu are nevoie de lucruri „destep­te”, nu-i sunt de folos explicatiile incalcite. Trebuie ca intr-un mod simplu si serios sa i se arate ceea ce nu este in ordine la el, sa i se explice intr-o forma accesibila, ca el sa inte­leaga si sa accepte ce este rau in ceea ce face. Insa si mai important este ca el sa se simta invaluit de dragostea duhovnicului, sa sim­ta caldura si lumina cea purtatoare de har dumnezeiesc.

Copilul nu va intelege totul cu mintea lui, dar, daca isi da cat de cat seama, preotul va deveni pentru el o lumina plina de dra­goste si intotdeauna va dori sa vina la el si sa-i marturiseasca ce a facut rau.

Va simti aceasta nevoie in inima lui, chiar daca nu va putea sa o constientizeze pe deplin. Atunci copilul se va cai cu lacrimi, se va indrepta, se va nevoi si va nazui catre acela care i-a strapuns sufletul cu o mana calda si iubitoare. Procedand astfel, cu copilul este mult mai usor decat cu cei maturi. Aici nu este nevoie de multe ex­plicatii daca exista adevarata dragoste. Daca nu exista dragoste, daca preotul nu este in stare sa intre in viata copilului, nu se va realiza nimic. Atunci spovedania va fi fara roada si poate chiar vatamatoare cu timpul. Totul poate sa se prefaca in formalism, iar copilul, chiar daca nu intelege indeajuns, va simti ca in Biserica se cere de la el doar formalism. El se va raporta la intalnirea cu pre­otul la fel ca si la una cu un „dascal” certaret de la scoala: este necesar sa te pregatesti la matematica, sa poti spune ceva la lectie! In realitate, copilul este convins ca matemati­ca nu-i este necesara deloc. Si pricina aces­tei convingeri este profesorul; copilul simte ca nu are nevoie de acest profesor si, impli­cit, de tot ceea ce tine de el. Indiferent ca este vorba despre matematica, citire ori de­sen, copilul inceteaza sa se mai preocupe de materiile in cauza.

O astfel de schema actioneaza si aici. Daca cel mic simte ca nu ii este drag preotul, ca preotul nu il iubeste nici pe el, nici ceea ce face ori spune el, atunci nici Biserica si nici slujbele nu il vor mai atrage.

Astazi este greu sa ai o relatie buna cu copiii si dintr-o alta pricina – multi din­tre cei ce merg la biserica provin din fami­lii necredincioase. Inca de la nastere acestia au fost crescuti fara credinta in Dumnezeu. Mai intai ei trebuie sa fie deprinsi cu toa­te cele ale credintei, caci adeseori asemenea copii se simt foarte insingurati in familiile lor. Acolo ei nu pot sa invete nimic de la ni­meni, nu pot sa-i puna nimanui o intrebare privitoare la credinta. Mai degraba incep ei sa-si invete parintii, atunci cand cresc mai mari. In zilele noastre, aceasta se intampla foarte des. Desigur, preotul trebuie sa susti­na in mod deosebit un asemenea copil, care este singur printre cei varstnici ai casei. Ma­ma, tata, bunica si bunicul pot sa-i permi­ta sa mearga la biserica. Insa cand el se in­toarce acasa si spune ca trebuie sa posteasca, acestia nu pot sa priceapa mai nimic. Cand spune ca omul trebuie sa se roage, atunci bunicii ori parintii il privesc de parca ar fi ticnit si-i spun:

– Ia sa nu te mai duci acolo! Ce-i cu tine?

Cum sa reziste copilul printre cei varst­nici, in fata autoritatii parintilor? Cum sa-si zideasca el credinta dobandita la biserica? Aceasta se va intampla daca preotul il sus­tine, daca intra in viata lui si-i da din pute­rea lui, incercand, in acest mod, sa menti­na autoritatea copilului. Daca-i va insufla o incredere atat de puternica, incat copilul sa spuna: „Nu, voi nu stiti, parintele stie mai bine ca voi!“, daca va reusi copilul sa spuna aceasta, el se va intari. Preotul este dator, in acest caz, sa-l ajute prin comportamentul si prin dragostea sa.

Probleme si mai serioase apar si in si­tuatia in care cand copiii sunt din familii credincioase. Cu problemele de acest gen nu poti prea usor sa o scoti la capat. Poa­te ca aceasta este cea mai grea si mai actu­ala problema a noastra, a preotilor. Cu tre­cerea timpului, copiilor din familiile reli­gioase li se uraste cu ceea ce li se propune de catre parinti. Parintii si preotul trebuie sa fie pregatiti pentru o astfel de schimba­re. Chemati catre cele bisericesti ca si catre ceva obisnuit, ei observa la cei varstnici multe alte lucruri. Copiii incep, desi nu pe deplin constienti, sa intoarca spatele aces­tora. La asemenea copii incepe sa se mani­feste un fel de autonomie. Ei vor ceva nou pentru sine, vor sa-si insuseasca un mod de viata neconstrans, iar tot ceea ce spune ma­ma, bunica ori tatal li se pare neinteresant, chiar plicticos. Asemenea copii foarte usor afla nedesavarsiri la oamenii Bisericii, care incep sa li se para fatarnici, un fel de mo­ralisti plicticosi. In viata bisericeasca ei nu vad nimic indestul de luminos. Un aseme­nea vector, o asemenea directie in afara Bi­sericii, ii face de fapt incapabili de primirea harului cel dumnezeiesc. Participand la Tai­ne, chiar si la impartasirea cu Sfintele Tai­ne ale lui Hristos, acestia le privesc cu in­diferenta; sunt lipsiti de orice simtire sfan­ta, aratandu-se, oricat de straniu ar parea aceasta, incapabili, inca de la varsta copi­lariei, sa traiasca Sfanta Impartasanie ca pe o unire cu Dumnezeu, ca pe o intalnire cu Cel Preainalt. Pentru acestia Impartasania se preface intr-una din obisnuitele stari din duminici si sarbatori. Biserica pentru ei es­te un fel de club de interese, in care poti sa te intalnesti si sa vorbesti cu ceilalti. In Biserica se poate vorbi despre ceva interesant; apoi, asteptand cu nerabdare sfarsitul sluj­bei, poti alerga, in ascuns de parinti, prin imprejurimi.

Uneori este chiar mai rau: copiilor le pla­ce sa se tina de sotii in biserica, sa rada de oamenii care vin la biserica si chiar de pre­oti. Daca se pricep sa faca ceva – de pilda, iau parte la corul bisericesc -, ei vor discuta cu mare satisfactie cum se canta in acea zi si vor arata o batjocura fara seaman fata de unul ori de altul din corul de cantareti, fata de cum canta cineva, de cum intelege ace­la lucrurile si de multe altele. Se simt mici profesionisti, capabili sa-si dea cu parerea despre toate. Intru asemenea glume pot sa petreaca toata slujba. Ei pot sa-si piarda ast­fel intru totul simtamantul de sfintenie fata de Taina Euharistiei. Ceea ce nu-i poate opri sa se apropie de Potir, sa fie primii si, daca ar putea, sa o ia chiar si inaintea celor mai mici, sa se impartaseasca destul de cu­viincios si tot asa de cuviincios sa plece, ca dupa nici trei minute, liberi de acum, ui­tand totul, sa se dedea la cele care ii intereseaza cu adevarat. Dar… momentul impar­tasirii cu Sfintele Taine ale lui Hristos?… Pentru ei, toate acestea sunt un obicei pu­tin interesant.

Este usor ca un copil sa fie instruit sa se comporte ca un ortodox: sa mearga la sluj­ba, sa se preocupe de impartasire, sa stea la locul sau. Desigur, este foarte frumos sa res­pecti toate acestea, este placut sa vezi copii educati. Insa aceasta nu inseamna deloc ca duc o viata duhovniceasca, ca se roaga cu adevarat lui Dumnezeu sau ca ei cauta partasia cu El. Nu inseamna deloc ca acei copii nazuiesc catre o reala unire cu dumne­zeiescul har.

Greutatile marturisirii copiilor

Tinand seama de aceste modele de comportament, avem de-a face cu multe greutati in vremea spovedaniei. Co­pilul, deispoved_002_mic, de obicei de la sapte ani, in­cepe sa mearga la spovedanie; el trebuie sa se impartaseasca foarte des, conform Traditiei. Se spune ca in Biserica noastra copiii se impartasesc la fiecare Liturghie la care sunt dusi ori la care merg singuri. In fapt, aceas­ta se intampla destul de rar; unul din sapte cazuri, rareori mai des. Pentru ei, spoveda­nia este la inceput foarte interesanta si do­rita. Caci li se pare ca daca se marturisesc li se socoteste aceasta ca un fel de maturitate, insemnand ca ei s-au facut mari. Si un copil de 5 ani isi doreste mult sa inceapa sa se spovedeasca.

Primele spovedanii ale copilului vor fi foarte serioase. El va veni si va spune ca nu a ascultat-o pe mama lui, ca a batut-o pe surioara lui, ca nu si-a pregatit cum trebu­ie lectiile ori ca nu s-a rugat lui Dumne­zeu. Si va spune aceasta cu multa seriozita­te, cu multa umilinta. Insa, foarte curand, dupa nici o luna sau doua, se va vadi ca acel copil este atras de altceva. Vor urma ani in care acesta va veni si va spune: „Nu ascult, ma port necuviincios cu altii si sunt lenes“. Astfel arata scurta, sintetica lista a greselilor lui copilaresti. El le spune preotului, care, ingreunat de multe marturisiri, fireste, il va ierta si-l va dezlega dupa o jumatate de mi­nut. Si toate acestea se prefac intr-un infio­rator formalism, care, se intelege, mai mult vatama copilul decat sa-l ajute.

Dupa cativa ani se arata ca un aseme­nea copil care merge la biserica nu poate sa primeasca mai mult, ca ar trebui cumva sa se mai lucreze asupra lui. El nu mai este in stare sa incerce adevaratul simtamant al po­caintei in timpul spovedaniei. Nu mai sim­te nici o greutate in a spune ca a facut ceva rau. Spune aceasta cu mare usurinta.

Daca il duceti pentru prima oara la po­liclinica si-l obligati sa se dezbrace, copilul va fi stanjenit, va considera ca este un lucru neplacut. Insa, daca ramane in spital si in fiecare zi trebuie sa-si ridice camasuta ca sa fie consultat, dupa o saptamana copilul va face aceasta aproape automat. Lucrul nu va mai cere din partea lui nici un fel de emotie. Tot astfel este si in cazul nostru. Spovedania nu cere de la copil nici un fel de stari speciale. Preotul se arata a fi, in acest caz, intr-o situatie deosebit de grea. El nu stie cum ar putea sa lupte cu o astfel de stare, cum sa-l ajute pe copil sa-si vina intru sine.

Exista unele exemple edificatoare, in care copilul nu numai ca nu asculta, este lenes si ii insulta pe cei mai mici, ci este de-a dreptul neobrazat. De pilda, la scoa­la deranjeaza pe toata lumea, acasa este un exemplu in rautati pentru cei mici, iar fa­milia si-o terorizeaza pe fata. Acest copil isi marturiseste pacatele destul de neobisnuit pentru o familie credincioasa. Iar preotul aproape ca nu stie cum sa-i destepte sim­tamintele cele bune. Incearca sa-i vorbeasca si sa-i explice:

– Stii, oare, ca ceea ce faci nu este fru­mos, ca este pacat?

Da, el stie ca tot ceea ce face este pa­cat. Este in stare chiar sa ramana pe ganduri vreme de cateva minute si apoi sa spuna:

– Ma voi stradui sa nu mai fac ceea ce am facut!

Si nu s-ar putea spune ca acel copil min­te. Nu minte, promite cu adevarat acestea, in modul sau obisnuit, asa cum inainte de masa spune Tatal nostru – mai mult ori mai putin serios -, vreme de un minut, desigur. Dupa ce spune Tatal nostru, copilul traies­te din nou in afara rugaciunii. Tot astfel se intampla si in acest caz. El va spune ceea ce trebuie ca sa fie ingaduit la Sfanta Imparta­sanie, iar dupa o zi ori doua se va intoarce din nou la ale sale si va continua sa proce­deze la fel ca si mai inainte. Nici spoveda­nia, nici impartasania nu par a da roade in viata sa.

In afara de aceasta, preotul mai observa un lucru: cu cat se straduieste mai mult, cu cat se ocupa mai serios de copil, cu atat isi consuma mai repede puterile. El da aproape tot ceea ce este capabil, dar nu poate sa obtina nici un rezultat. Copilul „inghite” totul foarte rapid si-si continua modul sau de trai de mai inainte. I se dau cele mai puternice leacuri; le ia pe acestea, insa fara sa-i foloseasca. A devenit imun, nu asimileaza nimic. Si aceasta impietrire a constiintei de­vine tot mai izbitoare. Se vadeste ca preotul nu a gasit un limbaj adecvat pentru copilul credincios si incepe sa caute o alta cale – se supara pe copil. Insa, in acest fel, se pierde definitiv contactul cu el. Copilul spune pur si simplu: „Nu voi mai merge la parintele Ivan. El se supara pe mine din orice – cand de una, cand de alta”.

Iata ca aceasta problema este una dintre cele mai complicate pe care le are duhovni­cul. Aici trebuie sa ne gandim foarte serios: care ar trebui sa fie rezultatul, catre ce trebu­ie sa nazuim. Ni se pare ca este drept sa in­cercam cat se poate de mult sa indepartam momentul in care copilul ar trebui sa incea­pa sa se marturiseasca. Unele mame naive (pe care le intalnim adesea) inclina sa spuna despre copilul de 6 ani care nu mai asculta: „Parinte, spovediti-l, ca sa inceapa sa se ca­iasca! Poate va deveni mai ascultator“.

In realitate, cu cat se incepe mai devre­me spovedania copilului, cu atat este mai rau pentru el. Trebuie sa ne amintim ca nu in zadar Biserica nu ia in considerare paca­tele savarsite de copii pana la varsta de 7 ani (odinioara, varsta a fost mai mare). Copiii nu pot sa fie raspunzatori pentru toate, ase­menea varstnicilor. Mai mult, pacatele lor, pe buna dreptate, nu sunt pacate de moarte. Pur si simplu acestia se comporta rau. Mai bine sa fie ingaduiti la Sfanta Impartasanie fara marturisire decat sa se profaneze Taina Pocaintei, pe care ei nu pot sa o primeasca cu adevarat din pricina varstei lor.

Un astfel de „pacatos” poate sa fie spovedit la 7, la 8 si la 9 ani. Si cat se poate de mult sa se indeparteze pentru ei spovedaniile dese, ca sa nu devina spovedania, cumva, o obisnuin­ta. O astfel de parere nu este doar a mea, ci a mai multor duhovnici experimentati.

Exista si o alta constrangere deosebit de importanta. S-ar putea ca un copil care su­fera vadit de obisnuinta cu cele sfinte sa trebuiasca sa fie oprit chiar si de la Sfanta Impartasanie, in acest caz ar fi mai bine ca acel copil sa nu se impartaseasca in fiecare duminica. Astfel, impartasania va deveni un eveniment pentru copil, o experienta personala. Cand eram mic (in perioada stalinista) lucrurile se prezentau in felul urma­tor, imi spuneam: daca voi merge perma­nent la Biserica, ma vor vedea colegii care locuiesc in apropiere, ma vor spune la scoa­la si atunci parintii mei vor fi stramutati, iar eu exclus din scoala. Parintii mei au fost credinciosi. Aproape toate rudele mele au fost insa la inchisoare: bunicul a fost de trei ori la inchisoare, unde a si murit. Prin urmare mersul la biserica reprezenta o reala primejdie; a merge regulat era cu neputin­ta, insa eu imi aduc aminte fiecare prezen­ta a mea la biserica. Pentru mine aceasta era un mare eveniment. Desigur, nici nu putea fi vorba sa ne batem joc de un astfel de lucru, in copilaria mea am mers la biserica to­tusi de mai multe ori. Si fiecare drum la biserica a fost un mare praznic. Imi amintesc mirat ce mare eveniment a fost pentru mine prima spovedanie, iar apoi cea de-a doua (este adevarat, dupa un an). Toata copilaria m-am spovedit si m-am impartasit de ca­teva ori. Multi ani nu m-am impartasit ori am facut-o destul de rar, insa de fiecare data a trebuit sa sufar. Si acum, la varsta maturitatii, eu continui sa traiesc impartasirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos ca pe un mare eveniment. Nicicand nu a fost altfel. Si, se intelege, Ii multumesc lui Dumnezeu pen­tru aceasta: ca nu a ingaduit sa capat o ne­pasare fata de cele sfinte, fata de Biserica si de vietuirea duhovniceasca.

Rugaciunea

παιδι προσευχηOricat ar parea de straniu, prigoana care a impiedicat multa lume sa fie credincioasa a fost totusi intr-un fel folositoare pentru oamenii care au ramas in Bise­rica. Acum nu mai este asa.

Mama m-a invatat sa ma rog chiar de mic copil. Dupa cate imi amintesc, m-am rugat la Dumnezeu in fiecare zi, diminea­ta si seara. Imi amintesc ca ea ma invata sa spun Tatal nostru si Nascatoare de Dumne­zeu, Fecioara; iar eu am spus aceste ruga­ciuni pana la varsta maturitatii. Pe parcurs am mai adaugat Simbolul credintei si inca vreo cateva cuvinte prin care pomeneam pe cei apropiati si rudele. Si iata deci ca nu am spus rugaciunile de dimineata si de seara in­ca din copilarie, si aceasta s-a intamplat pana tarziu. Adica am inceput sa le spun abia cand am dorit singur sa fac aceasta, cand mi s-a parut ca nu ma rog indeajuns. Lu­and aminte la cartile bisericesti, am vazut acolo rugaciunile de dimineata si de seara, mi s-au descoperit ele; am inceput sa le ci­tesc din propria mea vointa.

Stiu ca in multe familii astazi lucrurile nu mai stau asa. Lucrurile sunt cu totul altfel. Parintii se straduiesc sa-i invete pe co­piii lor sa se roage cat pot de mult, daca se poate, inca de la o varsta frageda. Iar refu­zul de a se ruga se arata foarte, foarte repe­de. Stiu ca din acest motiv un staret vestit, a prescris unui fiu duhovnicesc al sau, desi sporit duhovniceste, urmatoarele: „Nu tre­buie sa spui atat de multe rugaciuni, spune numai Tatal nostru si Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te, nimic mai mult sa nu spui, mai mult nu trebuie“.

Imbisericirea copiilor

Copilul trebuie sa-si insuseasca sfin­tenia si slava in masura in care este el capabil sa le duca. Care este problema aici?

Mama mea a fost crescuta, cum am mai spus, intr-o familie credincioasa. Si ea m-a invatat asa cum se deprinsese in familia sa. Si-a invatat copiii dupa cum si-a amintit din copilaria ei, cum se intampla de obicei in viata. Mai apoi am inceput „sa sap” eu insumi intru neintrerupta traditie duhov­niceasca. Cateva generatii au fost indepartate insa de viata bisericeasca. Astazi acesti oameni se reintegreaza in viata Bisericii, fi­ind deja la varsta maturitatii. Cand merg la biserica fetele ori femeile, la o varsta mai mare, lor, fireste, li se impun cerinte si raspunderi mai mari, li se impune sa faca mai multa pravila, de la ele se asteapta o adeva­rata pocainta. Si dupa ce se casatoresc si au copii, aceste femei se straduiesc sa le dea lor tot ceea ce au primit ele insele prin apropi­erea de Biserica. Aceasta este evident. Ele nu stiu insa cum sa-si educe copiii, caci nici pe ele nu le-a educat nimeni la varsta copi­lariei intru cele ale Bisericii. Si se straduiesc sa-si creasca copiii dupa cum sunt educati cei varstnici. Aceasta este o greseala fatala, care da rezultate jalnice.

27-copii-la-bisericaImi aduc aminte cu nespusa bucurie de o cunostinta dintr-o familie, apropia­ta de Biserica, ce avea mai multi copii. De mici i-a indemnat pe acestia la biserica. In­sa cum? Femeia de obicei isi ducea copiii la biserica la momentul Sfintei Impartasanii. Copiii intrau in biserica, unde trebuiau sa se poarte cu cuviinta, sa paseasca in varful degetelor, sa se impartaseasca si pe data sa iasa. Ea nu le permitea nici macar sa intoar­ca privirea in biserica, nici sa spuna vreun cuvant. „Aceasta este sfintenie; aceasta este «sfanta sfintelor».” Si-a deprins deci copi­ii cu o anume evlavie; si toti au crescut oameni credinciosi cu adevarat.

Astazi noi nu mai procedam deloc asa. Mamele vor sa se roage lui Dumnezeu, vor sa participe la toata Liturghia, iar copiii nu au cu cine sa ramana. Astfel, copiii le insotesc la biserica si sunt lasati liberi in vreme ce ele se roaga. Si socotesc ca de copii ar trebui sa se ocupe altcineva. Iar cei mici se plimba prin biserica si in jurul acesteia, fac nebunii, tipa, chiar si in biserica, in vreme ce mamele lor se roaga. Ca rezultat al aces­tui fapt, se obtine o educatie ateista. Este usor ca acesti copii sa devina atei, revolu­tionari, oameni fara nici o morala, caci in sufletul lor s-a nimicit simtamantul sfinte­niei; ei nu au evlavie, si nici macar nu stiu ce inseamna. Iar aceasta se intampla pentru ca s-a stins in cel mai inalt grad in ei sfinte­nia. Pentru ei, nu mai e nimic sfant – nici Biserica, nici Liturghia si nici impartasirea cu Sfintele Taine. Ce autoritate ar putea sa-i intoarca din nou la Biserica? Nimeni nu stie.

Iata de ce mi se pare mult mai impor­tant – in privinta copiilor – ca ei sa nu fie constransi la biserica, ci sa se „revizuias­ca” multimea „vizitelor” lor aici, precum si continuitatea acestora. Poate ca si privitor la impartasanie si spovedanie ar trebui sa mai reflectam. Insa una ca aceasta este mult mai greu de realizat, caci, indata ce incepem sa ne impartasim copiii fara spoveda­nie, se vor ridica glasuri pline de tulburare, care vor spune: „Cum este cu putinta una ca aceasta – sa ne impartasim fara spoveda­nie dupa varsta de 7 ani?!...”

Si iata cum o norma disciplinara ii con­duce pe cei in varsta la o nedreptate vadi­ta, vatamatoare pentru copii. Este nevoie deci sa se schimbe viata copiilor, pentru ca ei sa-si merite viata lor bisericeasca. Sa sufere pentru ea, pana cand o vor merita. Este nevoie sa se lupte cumva, ca ei „sa merite” sa vina la biserica.

Cel mai des se intampla ca un copil sa nu doreasca sa vina la biserica, iar mama lui sa-l ia de mana si sa-l tarasca dupa sine:

– Nu, vei merge la biserica!

Acesta spune:

– Nu vreau sa ma impartasesc!

– Ba te vei impartasi!

Si in acest mod se ajunge la o deplina razvratire a copilului. El incepe sa urasca si sa huleasca biserica, sa bata din picior inain­tea mamei sale si sa se indeparteze de Potir. Insa ar trebui ca lucrurile sa se petreaca cu totul altfel. Copilul sa spuna:

– Vreau sa ma impartasesc!

Iar mama lui sa-i raspunda:

– Nu, nu te vei impartasi, caci saptama­na aceasta te-ai comportat foarte rau.

Copilul sa spuna:

– Vreau sa ma marturisesc!

Iar mama lui sa-i raspunda:

– Ca sa mergi la biserica trebuie sa meriti!

Se intampla chiar ca parintii sa-si ia co­piii de la scoala si sa-i duca la hramul bisericii, ca la un eveniment iesit din comun. Dorim ca ei sa participe la praznic si la dumnezeiasca binecuvantare, insa si in acest caz se naste un mare semn de intrebare. Toate bune atunci cand copilul merita acest lu­cru, cand are o dreapta raportare fata de un astfel de eveniment. Daca intotdeauna insa el poate sa plece de la scoala ca sa mearga „la praznic”, aceste zile ii devin o adevarata „vacanta” si ajunge sa plece de la scoala nu pentru faptul ca este vreo alta sarbatoare, sa spunem, Buna Vestire, Nasterea ori vreun alt praznic. Astfel, toate, fara nici un fel de opreliste, se profaneaza, devin lipsite de va­loare, ceea ce este de neingaduit. Ar fi mai bine si mai folositor pentru sufletul copilu­lui sa i se spuna: „Nu vei merge la praznic, vei merge la scoala si vei invata“. Mai folosi­tor pentru copil va fi ca el sa mearga la scoa­la si sa planga ca nu i s-a permis sa vina la biserica de Buna Vestire decat sa vina la bi­serica fara sa o pretuiasca, fara sa doreasca. Totul in viata copilului trebuie sa fie bine cumpanit din acest punct de vedere.

Si marturisirea trebuie sa se faca fara atat de multe invoieli. Preotul nu trebuie sa se rusineze ca sa puna lucrurile la punct, ci sa aiba curaj, in pofida parintilor, si sa spuna: „Nu, copilul dumneavoastra sa nu vina la biserica!” Linistit, fara sa se supere, fara sa se targuiasca, sa spuna: „Acesti copii ne tulbura in biserica. Copilul dumneavoastra sa vina la biserica si sa se impartaseasca peste cateva luni“.

Cand tanarul doreste sa fuga de armata, iar parintii cauta sa-l apere si sa-l scape, du­hovnicul sa spuna:

– Sa mearga sa-si faca datoria. Pentru el, aceasta va fi de folos.

1001054_poza_1163456566Si in cazul dat este la fel. Pentru copil tre­buie sa se puna conditii aspre, ca el sa inteleaga ca Biserica este un ideal nu usor de atins.

In vremea marturisirii duhovnicul sa se adreseze insa copilului cu multa dragoste, sa nu fie doar un educator aspru, ci sa-l fa­ca pe copil sa simta ca el il intelege si ii primeste nevointele. Preotul trebuie sa spuna:

– Lucrurile stau cam asa – pentru tine este greu si nu o vei duce la bun sfarsit. Ce inseamna aceasta? Inseamna ca nu e nevo­ie sa te impartasesti in fiecare duminica. Si, daca este asa, vino peste o luna ori peste do­ua. Poate ca atunci va fi mai bine.

Trebuie sa vorbim foarte serios cu copiii; iar parintii sa fie convinsi sa puna lucrurile la punct. Biserica nu poate sa fie altfel de­cat slava, sarbatoare si nevointa. Vietuirea bisericeasca si spovedania trebuie sa devina pentru copii lucruri asteptate, dorite, pen­tru ca ei sa primeasca intalnirea cu parinte­le lor duhovnicesc ca pe ceva foarte, foarte important; ca pe un lucru plin de bucurie, greu de realizat si mult asteptat. Si aceasta se va intampla daca la timpul potrivit pre­otul reuseste sa stabileasca un contact per­sonal cu copilul. Adesea se impune sa acor­dam o atentie speciala varstei de mijloc -14, 15 si 16 ani. Nu intotdeauna insa se intampla asa. Mai cu seama la baieti, care sunt foarte zburdalnici; cu ei pur si simplu nu se poate vorbi la modul serios. Trebuie sa ingradim cu intelepciune sederea lor in biserica, participarea lor la Sfintele Taine, pana ce va sosi timpul cand le vom putea spune fara ocolisuri: „Acum esti deja mare, ai crescut, hai sa vorbim serios!

Astfel incepe o oarecare comunicare cu duhovnicul, se incheaga relatii personale la un anumit nivel, care sunt foarte importante pentru copil.

Toate cele spuse pana aici despre copil pot fi rezumate astfel: in nici un caz nu tre­buie sa se lase ca spovedania sa devina pen­tru copil un simplu mod de participare la biserica.

(din: Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul si ucenicul, Editurile Sophia si Cartea ortodoxa, 2009)

78605

Din aceeasi carte:

Legaturi:


Categorii

Crestinul in lume, Educatia crestina/ Copiii in Biserica, Impartasania, Preotie (pentru preoti), Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “COPIII SI BISERICA. Pr. Vladimir Vorobiev despre dificultatile de pastoratie a copiilor din zilele noastre. CAND POATE APAREA RISCUL PIERDERII EVLAVIEI

  1. Saracii copii!

    Azi, sunt aruncati dintr-un univers paralel, in altul…si, nici bine nu se dumiresc ce-i cu ei, ca sunt bagati in alta ‘realitate’, care le arata alta dimensiune ce se vrea cea REALA, ADEVARATA…

    Chiar daca sunt nascuti, crescuti in familii credincioase, sunt ‘condamnati’ sa traiasca intr-o societate stricata la cap;

    -net-ul, tv-ul ii ‘invata’, imbie la multe….nu intotdeauna bune, corecte, fiindca in primul rand n-au discernamantul necesar INCA, iar doi – vizionarea unor lucruri care ii depasesc ca varsta si experienta, le trezeste curiozitatea stimulandu-i sa vada ceea ce le este interzis, care de obicei ii intineaza sufleteste, murdarindu-le retina cu sex si/sau violenta, ori cunostiinte pe care n-ar trebui sa le aiba in bagajul lor!

    – apoi anturajul, strada – le arata alta FATA, iar apartenenta la un grup de copii de varsta lor, ii va determina sa faca cele impotriva, numai sa fie inregimentati social, nu marginalizati;

    Grea sarcina pentru parintii si preotii zilelor noastre….dar si pentru copii, pentru ca sunt dezorientati si bombardati de mici, cu ceea ce nu este bine, nici corect!

  2. Nu obosesc nici eu copiii la Biserica si incerc sa nu-i fac sa simta plictiseala.Dar la spovedanie ii duc regulat chiar daca sunt mici.Mai bine sa se obisnuiasca decat sa-i pierd.Oricum cresterea copiilor este cea mai desavarsita arta de pe pamant.Fara ajutor de sus nu faci fata.Bune ar fi si numai intentiile…

  3. Pingback: Sfinti si mari duhovnici despre EDUCAREA COPIILOR IN SPIRIT CRESTIN: “In educatia copiilor, mai intai de toate tre­buie sa ne educam pe noi insine. Caldura din familie educa mult mai bine decat orice cuvinte” -
  4. Pingback: EDUCATIA ORTODOXA si LUMEA CONTEMPORANA. Cum sa imunizam copiii pentru intrarea in “minunata lume noua”, anti-crestina, de astazi? -
  5. Pingback: Probleme si dificultati in educarea copiilor: COPILUL INCAPATANAT, OBRAZNIC, GROSOLAN, CARE VORBESTE URAT etc. Cum luptam cu obiceiurile proaste de comportament ale copilului? -
  6. Pingback: “Cum sa educam ortodox copilul”: CUM TREBUIE SA FIE CASA IN CARE CRESC COPIII? – sfaturi intelepte pentru PARINTI de la sfinti si mari duhovnici | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul: Cum incepe viata crestina in SFANTA TAINA A BOTEZULUI | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate