Probleme si dificultati in educarea copiilor: COPILUL INCAPATANAT, OBRAZNIC, GROSOLAN, CARE VORBESTE URAT etc. Cum luptam cu obiceiurile proaste de comportament ale copilului?

26-11-2014 Sublinieri

kid-tantrum-stubborn-brat

***

angry-mom-and-boy

Tatiana L. Sisova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor. Îndrumar pentru părinţi:

Încăpățânarea

În ultimul timp a crescut brusc numărul plângerilor părinţilor pe tema încăpățânării copiilor. Şi dacă mai demult părinţii (sau măcar unul dintre membrii familiei) recunoşteau deseori că, de fapt, copilul lor este un răsfăţat, acum acestei teme i se dă o bază ştiinţifică şi psihologică.

Se întâmplă să auzim:

– Copilul nostru nu ascultă deloc. Este indiferent la toate şi nimic nu acţionează asupra lui.

Explicaţiile acestui comportament sunt din cele mai diferite: de la genetică până la… poluare. Da, da! 🙂 O asemenea afirmaţie a făcut‑o nu demult o mamă care povestea despre comportamentul fiicei sale, adolescentă. Din cele relatate de ea rezultă că aproape toţi colegii fiicei se comportă astfel.

– Eu, împreună cu celelalte mame, nu reuşim să înţelegem care‑i cauza. Se spune că acum mulţi părinţi se plâng. Îşi cresc co­piii, depun efort, investesc în ei, iar apoi, dintr‑odată, totul se duce de râpă. Probabil poluarea e de vină. Am citit undeva de­spre asta.

S‑a constatat, ce‑i drept, că în şcoala vecină co­piii sunt alt­fel: studiază mai mult, frecventează diferite cercuri, nu‑i înjură pe adulţi. Cu toate acestea, poluarea este aceeaşi şi şcoala se află pe strada paralelă.

Despre cauzele încăpățânării copilăreşti vom mai discuta puţin mai târziu. Acum însă vreau să vă atrag atenţia asupra unei trăsături foarte interesante a unor asemenea copii. Ea nu se află la suprafaţă, dar, dacă vom săpa mai adânc, negreșit vom descoperi:

Copiii încăpățânați sunt rareori independenți

o-ANGRY-CHILD-facebookPare ciudat? La prima vedere, da. Căci ei insistă să procedeze în felul lor. Dar aici este şi esenţa: încăpăţânarea nu are nici o legătură cu adevărata independenţă!

Vă voi explica printr‑un exemplu. Băieţelul Vanea, în vârstă de şase ani, „nu suportă nici o presiune din partea părinţilor”. Mai mult de atât, se crede superior tuturor: le vorbeşte de sus celor din familie, pe un ton de comandă, mai‑mai că se repede asupra părinţilor cu pumnii. Şi trebuie să‑i recunoaştem puştiului meritul: obţine tot ce‑şi doreşte, iar familia îi cântă în strună! Cu toate acestea, Vanea este total neputincios în viaţa de zi cu zi. Să iasă afară este pentru el o mare problemă, deoarece nici nu ştie să se îmbrace singur. Iar de vreun ajutor prin casă nici nu se pune problema. Şi despre ce ajutor poate fi vorba, dacă el nu e în stare să se îngrijească pe sine însuşi? Nu poate nici să se joace singur, ba chiar adoarme doar în prezenţa adulţilor, deoarece îi este frică să rămână de unul singur în cameră.

Ajuns la şcoală, un asemenea Vanea va învăţa, cu chiu cu vai, să‑şi încheie nasturii de la cămaşă şi să‑şi lege şireturile de la ghete (deși nu este prost). Spre deosebire de colegii săi de aceeaşi vârstă, el nu‑şi va face temele de unul singur şi nici nu‑şi va pregăti ghiozdanul. Chiar şi temele pentru acasă va trebui să le afle mama prin telefon, fiindcă pe Vanea nu vei putea conta în nici o situație serioasă. Colegii săi vor merge singuri la şcoală, iar Vanea va fi dus de mânuţă încă mult timp, căci nu se ştie pe unde va ajunge, aşa că e mai bine să nu riscăm!

La vârsta adolescenţei va chiuli de la şcoală şi nechibzuinţa lui va lua asemenea proporţii, încât cei din jur, cel mai probabil, se vor întreba: oare la ce nivel este intelectul său? Oricât i‑ai explica ce urmări poate avea un asemenea comportament, Vanea tot nu va pricepe. Deşi, în realitate, intelectul nu are nici o legătură. Pur şi simplu, Vanea nu a fost încă pedepsit pentru purtările sale. Din contră, el și‑a însuşit foarte bine ideea că iese din toate basma curată, iar, dacă e aşa, atunci de ce s‑ar îngrijora? Părinţii îl vor ameninţa cât îl vor ameninţa, după care vor merge la şcoală şi vor îmbuna profesoarele şi totul va fi în regulă. Dacă nu vor reuşi totuşi să le îmbuneze cu un anumit motiv, vor inventa altceva… Doar nu e pentru prima dată!

Peste puţin timp Vanea va fi matur, deşi în suflet e acelaşi copil dependent şi preşcolar capricios. Ce fel de familie va avea un asemenea om? Va fi capabil să‑şi asume răspunderea pentru o altă viaţă? Căci el nici cu a sa nu se poate descurca. Orice ar face un asemenea om, vinovaţi vor fi mereu alţii. Şi nereuşitele proprii (care sunt nenumărate la astfel de oameni) nu le va explica prin lenea, neglijenţa şi neghiobia lui, ci prin uneltirile vrăjmaşilor şi prin circumstanţele fatale. Pe lângă acestea, va călca tot mai des „pe alături”: în beţie, în droguri, în afaceri dubioase şi în curată hoţie. Pe scurt, prognoza, după cum spun medicii, nu poate fi una îmbucurătoare. Putem spera, bineînţeles, că viaţa îl va învăţa vreodată minte pe un asemenea om. Dar dacă nu? Şi chiar dacă‑l va învăţa, oare nu va plăti un preţ prea mare?

Urmările încăpățânării

În afara celor enumerate mai sus (infantilismul, eşecurile din viaţa personală, adeseori nerealizarea profesională, comportamentul antisocial), aş vrea să subliniez în mod special dauna pe care încăpățânarea o aduce dezvoltării copilului – uneori şi fizice, deoarece copilul încăpăţânat riscă să intre în situaţii care au ca rezultat traume sau mutilări. Aproape sigur, în orice caz, va fi afectată dezvoltarea intelectuală şi emoţională.

Poate părea ciudat. Cum aşa? Parcă aceşti copii încăpățânați îşi arată mai mult individualitatea, ceea ce înseamnă că sunt mult mai predispuşi spre experimente, spre priceperea a ceva nou… Şi acest lucru nu ar fi decât ceva firesc. Dar neavând voinţă pentru a învinge greutăţile, asemenea copii preferă să meargă doar pe acelaşi drum, făcând numai ceea ce nu le îngreunează viaţa (de regulă, distracţiile).

Şi apoi, dezvoltarea are loc atunci când omul are anumite modele pe care să le imite, idealuri spre care să tindă. Dacă în afară de propria sa persoană, la care ţine foarte mult, el nu are alte idealuri, atunci nu va exista nici o dezvoltare. De ce ar tinde spre ceva anume, atunci când are totul? De ce s‑ar ocupa de autoperfecţionarea sa, dacă el şi aşa este în culmea perfecţiunii?

Desigur, în realitate refuzul total al unui ideal este un mit. Oamenii sunt făcuţi în aşa fel, încât nici nu pot trăi fără un ideal. Şi un copil încăpățânat va avea idealurile sale (mai exact, „idolii” săi). largeDe obicei, aceştia sunt cei mai „duri” actori de film, care cu ajutorul pumnilor şi al rafalelor de gloanţe de automat îşi rezolvă toate problemele, cântăreţii de muzică rock cu intelect de nivelul primatelor şi cu diferite predispoziţii sexuale patologice, „tovarăşii” pe jeep‑uri, punkerii, rockerii şi alţii. Însă unde va ajunge imitând asemenea idoli? Căci ei sunt cu mult mai indisciplinaţi decât el. Deci în perspectivă nu‑l aşteaptă o dezvoltare, ci degradarea.

Copilul încăpățânat cade într‑o capcană: în originalitatea şi independenţa sa. Cu cât trece timpul, cu atât mai mult rămâne în urma colegilor săi şi va deveni din ce în ce mai puţin interesant: un exemplar tipic cu calităţi şi trăsături standard. Uitaţi‑vă la adolescenţii care se distrează prin curţile blocurilor, prin locurile de joacă pentru copii sau prin pieţele publice ale oraşului. Cât de asemănători sunt ei, cu toate că fiecare tinde să se evidenţieze în vreun fel: unul are trei cercei într‑o ureche, altul patru, unul are părul vopsit în portocaliu, iar altul în verde.

De ce părinţii permit acestea?

Da, oare de ce? De ce – înţelegând în sinea lor ce urmări dramatice poate aduce anarhismul copiilor dezmăţaţi – majoritatea părinţilor nu este în stare să-şi potolească odraslele la timp?

Dezlegarea misterului neputinţei părinteşti, după părerea mea, îşi are rădăcinile în două circumstanţe. In primul rând, încăpăţânarea este confundată adeseori cu libertatea, independenţa, descătuşarea. In plângerile părinţilor referitor la faptul că nu se mai descurcă cu copilul lor, de cele mai multe ori se simte o mândrie ascunsă: iată, chipurile, cât de iubitor de libertate este fiul meu! Nu cum suntem noi… Noi am crescut timoraţi, constrânşi şi acum suntem nevoiţi să scoatem robul din noi, puţin câte puţin. Dar copiii noştri sunt altfel, ei încă de mici se simt unici, fără seamăn, personalităţi libere.

Uneori se ajunge până la lucruri scandaloase: un „iubitor de libertate” de numai cinci ani îi vorbeşte urât unei femei în vârstă, care i-a făcut o observaţie întemeiată, iar mama sa stă alături, înmărmurită din cauza „descătuşării” lui. (La şcoală, ce-i drept, atât ea, cât şi copilul vor culege roadele unei asemenea „pedagogii libere”) Dacă la începutul perestroikăi [Doctrină ideologică iniţiată de Mihail Gorbaciov care preconiza un socialism democratic cu faţă umană, prin restructurarea sistemului sovietic., n.tr) mulţi părinţi şi profesori renunţau cu bucurie la „metodele autoritare” de învăţământ, mai târziu însă, îngrozindu-se din cauza urmărilor acestei renunţări, s-au grăbit să readucă în multe şcoli disciplina strictă. Acum până şi liceele de elită insistă în mod deosebit asupra nivelului înalt al cerinţelor fată de cunoştinţele si de disciplina elevilor, pricepând că tocmai acestea se bucură din nou de apreciere in rândul părinţilor.

iStock_000005544116XSmallIn al doilea rând, adulţii merg pe calea celei mai mici împotriviri. Ceea ce înseamnă că nu se deosebesc cu mult de fiii şi fiicele lor. Copilului lor îi este mai uşor să facă scandal decât să adune jucăriile, pe când pentru ei este mai uşor să nu se implice decat să dea dovadă de o anumită tărie în cazul dat. Cu alte cuvinte, părinţii înşişi duc lipsă de un potenţial volitiv şi de o reală matură independenţă. Trec propria răspundere pe seama altcuiva: pe pedagogi, pe psihologi, pe medici, pe poliţişti.

Nu demult s-au prezentat la mine, pentru consultaţie, o femeie tânără cu fiul său de vârstă preşcolară. Băiatul nu avea nici un fel de dereglări psihice, însă era foarte răsfăţat. Atât de tare, încât un om obişnuit ar fi crezut că este bolnav. În ultimul timp, încăpăţânarea copilului a început să depăşească orice limite şi mama s-a îngrijorat. Când am vorbit despre faptul că şi comportamentul fiului ar trebui să se încadreze în anumite tipare, ea a declarat categoric că nu este în stare să facă acest lucru, că are o fire extrem de blândă şi convingerile nu-i permit acest lucru.

–  Dar este destul de periculos să-l lăsaţi în voia soartei, am contrazis-o eu. Dacă el acum nu recunoaşte nici o autoritate, ce se va întâmpla în adolescenţă? Băiatul ar putea pleca de acasă, s-ar putea împrieteni cu consumatorii de droguri…

– Sunt convinsă ca va încerca să se drogheze! a dat mama din umeri. Şi noi nu vom putea face nimic în această privinţă. Numai să nu se obişnuiască…

Ce poţi să-i mai spui? Băieţelul ei, probabil, nici măcar nu cunoaşte cuvântul „droguri”, iar ea a şi hotărât că este neputincioasă. Şi, cel mai important, consideră că este în firea lucrurilor!

Aşa că, de cele mai multe ori, iresponsabilitatea copiilor este o trăsătură moştenită. Dacă adulţii doresc cu adevărat să schimbe situaţia, trebuie să înceapă cu ei. Pare simplu la prima vedere, însă în realitate este foarte complicat, căci a ne schimba pe noi înşine e cel mai greu. Cum se spune: vedem paiul din ochiul ce­luilalt, dar nu şi bârna din ochiul nostru.

Fericirea este atunci când eşti înţeles

– Totuşi, cum deprindem copilul cu independenţa? veţi întreba.

Întâi de toate, este necesar să încercăm să ne punem în locul lui, pentru a pricepe de ce se revoltă, refuzând să îndeplinească cerinţele adulţilor. Poate este o încercare de a-şi manifesta cumva „eul” său? De cele mai multe ori, părinţii care se plâng de încăpăţânarea copiilor (în special mamele) îi supraveghează şi nu le permit să facă nici un pas fără permisiunea lor. Îmi aduc aminte că o mamă îi dicta fiului ei de şapte ani când să meargă la toaletă. Iar la observaţia psihologului că un copil, la această vârstă, este în stare să determine singur dacă are o asemenea necesitate, ea a declarat că fiul ei este încă prea mic şi nu este independent.

Un copil constrâns de părinţi exagerat de grijulii va considera sarcinile din partea adulţilor drept un atentat la libertatea lui şi va încerca să evite îndeplinirea lor. Aşa că trebuie să luptăm împotriva grijii exagerate şi să reducem numărul observaţiilor, oferind astfel fiului sau fiicei un spaţiu mai mare pentru a-şi manifesta „eul” şi atunci multe se vor rezolva de la sine.

Nu de mult, la şedinţele noastre a fost adus un băiat de 6 ani. Mama sa se plângea din cauza încăpăţânării lui tot mai mari şi a exceselor lui de agresivitate. La şedinţe însă el se manifesta total diferit. Kolea era ascultător şi îndeplinea cu mare plăcere rugăminţile noastre şi temele, arzând de nerăbdare să facă pe plac: ridica jucăriile căzute, ne ajuta să aşezăm scaunele, le ceda fetelor rândul. Copiii la această vârstă nu au deprins încă „arta” ipocriziei. De obicei, la lecţiile noastre, copiii se deschid repede şi atunci iese la iveală adevărata lor fire, mai ales dacă în caracterul lor există într-adevăr încăpăţânare. Totul va ieşi la suprafaţă fără întârziere. De asemenea, am aflat că la grădiniţă şi la studioul pe care le frecventa băiatul totul era în regulă. Din această cauză am presu­pus că încăpăţânarea este o reacţie la situaţia traumatică din fami­lie. Şi am început să cercetăm.

overprotectedCând copilul are multe rude este nemaipomenit: nu se simte singur pe lume, este înconjurat de dragoste şi de grijă. Dar dacă toate rudele sunt peste măsură de active şi aproape toată energia lor este îndreptată asupra unui singur copil, ele îl pot sufoca cu îmbrăţişările lor. Ceea ce se întâmpla, de fapt, şi în cazul lui Ko­lea. Adulţii nu-i permiteau să facă nici un pas în linişte: mereu îl sfătuiau, trăgeau de el, îl povăţuiau, îl dojeneau. Făceau aceas­ta din cele mai sincere porniri, însă băiatul începea să se sufoce şi îşi pierdea controlul – pur şi simplu, în familie nu avea spaţiu pentru a se manifesta. Trebuie să mai adaug că acest băieţel era atât de isteţ, cum rar întâlneşti, şi practic nu era nevoie să i se fa­că nici o observaţie, căci el înţelegea totul dintr-o jumătate de cuvânt. În familia sa era însă considerat neputincios. Şi, din clipa în care părinţii au început să fie mai atenţi la ei înşişi, să se abţină de la manifestarea grijii lor exagerate şi să asculte părerea copilului, încăpăţânarea lui a dispărut fără urmă.

Adeseori, iresponsabilitatea copiilor mai vine şi din teama de a nu fi iubiţi de părinţi. Copilul tinde să atragă atenţia celor maturi, deşi aceştia pot avea impresia că nu fac altceva decât să se ocupe de el. Şi e foarte probabil să fie aşa, dar copilul neascultător îi irită cu ieşirile sale. Ceea ce înseamnă că atenţia pe care i-o acordă ei este de natură negativă, pe când copilul are nevoie de emoţii pozitive pentru a i se schimba comportamentul. Iarăşi se creează un cerc vicios, pe care trebuie să-l rupă tot adulţii.

Desigur, există şi o încăpăţânare autentică – o structură apar­te a caracterului, specifică în general băieţilor. Atunci, trebuie să ne ocupăm de înnobilarea şi elevarea lui. Despre aceasta vom vorbi mai detaliat în continuare.

Cât de important este să fii consecvent

Adeseori, plângându-se de încăpăţânarea copiilor, adulţii spun: „Câte n-am făcut noi! Tatăl său a încercat să-l (s-o) pedepsească chiar şi cu cureaua, dar totul a fost zadarnic.”

In acest caz cuvintele „a încercat” sunt simptomatice. De regulă părinţii unui copil încăpăţânat se agită foarte tare, încercând să aplice diferite măsuri educative, apoi însă li se face milă şi nu mai aplică o pedeapsă severă. Ei vor să creadă că fiul va pricepe şi le va aprecia mărinimia, pe când el trage concluzii total diferite:

„Părinţii mei sunt nişte molâi. Si dacă voi face mofturi, dacă mă voi văicări sau voi face tărăboi, ei vor face cum vreau eu.”

stubborn-child-parenting-tips_2326Pentru a obţine ceea ce doreşte, un astfel de copil nu duce lipsă de încăpăţânare. Mai ales că, de obicei, nici nu trebuie să depună prea mare efort, fiindcă cei apropiaţi cedează fără luptă.

Din acest motiv, inconsecvenţa părinţilor va duce la un rezultat destul de previzibil: copilul îşi va întări atitudinea şi data viitoare va reuşi să se menţină şi mai mult pe poziţii, iar dacă astfel de scene se întâmplă des îşi va forma un anumit stereotip de relaţii cu părinţii. Aceştia vor avea impresia că el este de neclintit, un stoic ca Gaius Mucius Scaevola.

Dar lucrurile nu stau chiar aşa! Copiii capricioşi sunt în realitate mult mai dependenţi de cei maturi, în comparaţie cu copiii concilianţi de aceeaşi vârstă. De obicei au oroare de rugăminţi şi dorinţe etc, dar sunt foarte multe metode de a acţiona asupra copiilor încăpăţânaţi. Oare e puţin că aceştia îşi demonstrează indiferenţa ca răspuns la ameninţarea de a-i lipsi de anumite bunuri? Ei vor face multe bazându-se pe faptul că cei din jur le vor accepta demonstraţiile ca pe ceva firesc. Dacă vreţi să dominaţi un asemenea copil, în nici un caz nu trebuie să-i cădeţi în plasă.

Tăind încăpăţânarea copiilor, este absolut necesar să manifestaţi o anumită consecvenţă, căci altfel nu veţi obţine nimic.

Pentru copilul încăpăţânat, ca şi pentru orice copil, cea mai înfricoşătoare pedeapsă este lipsa de comunicare. La ea trebuie să apelaţi în cel mai rău caz, când alte măsuri nu mai au nici un efect. „Şi acum ce fac, nu mai vorbesc cu el jumătate de an?” întreabă unele mame. Nici vorbă. Pentru un preşcolar de obicei e suficientă şi o zi. Şcolarii, care sunt obişnuiţi să învingă în această luptă, vor putea să se împotrivească un timp mai îndelungat, dar din câte îmi aduc aminte nimeni n-a ajuns nici măcar la o săptămână.

– Dar cum rămâne cu mâncarea, cu temele, cu adunatul jucăriilor? Pentru că, nevorbind cu el, acesta nu va face nimic, se îngrijorează mamele.

Va face, atunci când va pricepe că acestea nu sunt doar vorbe goale. Iar dacă nu va lua masa de câteva ori sau va întârzia la şcoală nu e nimic grav. E foarte folositor să afle din proprie experienţă şi nu doar din cuvintele părinţilor ce urmări pot avea faptele rele. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine, deoarece, cu vârsta, urmările devin tot mai grave. Mai rău va fi dacă un copil încăpăţânat va pricepe ceva abia în şcoala de corecţie sau în sala de operaţii.

Luaţi aminte: în realitate, nu este greu să ghidezi un om încăpăţânat, fiindcă el este orgolios şi în acelaşi timp cu o voinţă slabă. Iată încă un paradox. Ar părea că un asemenea om nu poate fi nicidecum acuzat de slăbiciune, dar ce reprezintă de fapt evitarea greutăţilor, eschivarea de răspundere, dacă nu un semn al slăbiciunii sufleteşti? Iar un om slab mai devreme sau mai târziu va fi supus influenţei cuiva şi, de cele mai multe ori, aceasta nu va fi una binefăcătoare.

In plus, cerinţele dumneavoastră trebuie să fie pe măsura po­sibilităţilor copilului. Nu are sens să-i spuneţi fiului din clasa a şaptea, chiar celui mai mare chiulangiu: „Mergi şi te înscrie la o altă şcoală!” El este doar acasă şi în curte cel mai „dur”, pe când în faţa unui om necunoscut şi cu carnetul de note plin de obser­vaţii în mână, bineînţeles că se teme.

Sau, de exemplu, unui copil de 6 ani care are probleme mo­torii minore (mâini stângace, neascultătoare) îi vine cu adevărat greu să-şi lege şireturile sau să-şi încheie nasturii de la cămaşă. Şi ce contează că cei de vârsta lui se descurcă cu acest lucru?! Prin reproşuri nu veţi obţine nimic.

Compromis, dar fără avansuri

Trebuie să ajungeţi la un compromis înţelept. După părerea adulţilor, în ce trebuie să se manifeste independenţa copiilor? In faptul că aceştia îşi fac temele singuri, îşi pregătesc ghiozdanul, caietele şi cărţile, fac ordine în camera lor etc. Dar cum îşi ima­ginează copiii viaţa independentă? Ei cred că se pot plimba cât vor, că se pot uita la televizor fără restricţii, că se pot juca pe cal­culator, într-un cuvânt, că se pot distra la nesfârşit. Altfel spus, în închipuirea adulţilor independenţa presupune doar obligaţii, pe când, după părerea copiilor, înseamnă a avea drepturi nesfâr­şite. A le cere să se simtă bine cu asemenea ocupaţii plictisitoare pare cel puţin naiv.

Pe când a echilibra drepturile cu obligaţiile este posibil. Te consideri matur şi vrei să te culci mai târziu? Foarte bine, doar că la un om care se maturizează apar şi alte obligaţii prin casă. Ce preferi: să speli vasele zilnic, să mergi după pâine sau să as­piri apartamentul în weekend? (Este foarte important să-i acor­daţi unui copil încăpăţânat libertatea de a alege, însă în condiţiile propuse de dumneavoastră. Atunci el se va mişca în direcţia de care aveţi nevoie, păstrându-şi totodată şi personalitatea).

Trebuie să-i demonstraţi prin exemplul propriu şi al celor din jur că libertatea adulţilor este legată în mod direct de un număr mare de obligaţii. Da, adulţii pot merge unde vor, să cumpere ce vor, să vadă ce vor, dar, cu toate acestea, obligaţia lor este să câş­tige bani, să facă foarte multe lucruri care nu le sunt pe plac sau sunt dificile şi multe altele.

Având de-a face cu un copil încăpăţânat, e foarte periculos să-i măriţi numărul drepturilor fără a-i mări numărul obligaţii­lor. Dacă acesta se va obişnui cu gândul că libertatea înseamnă să facă totul în voie (fac ce vreau), mai târziu nu va fi uşor să-l stă­pâniţi. Căci, de cele mai multe ori, copiii încăpăţânaţi nu-şi în­deplinesc promisiunile. Şi părinţii din nou îi clasează în catego­ria celor de „needucat”.

Între timp, nu trebuie decât să vă abţineţi de la avansuri. Fi­ul dumneavoastră a promis să se apuce de teme, dar dacă îi veţi permite să se uite la televizor şi atunci când se va sfârşi filmul vă va declara că-şi va face temele mâine? Fie ca data viitoare televi­zorul să rămână pentru el un premiu doar pentru temele făcute. Şi fără nici un fel de favoruri! Nu vă temeţi de faptul că va face o criză de isterie sau că va distruge apartamentul. Crizele de isterie se pot suporta, însă pentru vasele sparte sau pentru mobila dărâ­mată neapărat trebuie să urmeze o pedeapsă aspră. În acest caz ar trebui să uitaţi de blândeţe pentru o vreme, altminteri tuturor, inclusiv copilului, li se poate crea impresia că el chiar nu poate fi educat – iar aceasta nu este o victorie cu care să te poţi mândri.

Câte ceva despre grosolănia copiilor

Adolescenţii şi tiner2932a45b9d0e510c8e604d975b37efffii din zilele noastre au devenit mult mai grosolani. Nu e neapărat nevoie de un  studiu pentru a observa acest lucru. Este de ajuns să ieşi în stradă şi să fii atent la ce şi, mai ales, cum vorbesc între ei băieţii şi fetele. Cu vreo 20 de ani în urmă chiar şi cea mai notorie gaşcă din curte nu înjura în prezenţa unei femei. Iar dacă îi ieşea cuiva din gură vreo înjurătură, prietenii îl puneau la punct în prezenţa domnişoarei, făcându‑l de ruşine pe amicul lor nereţinut. Citiţi „Poemul pedagogic” al lui Makarenko, mai ales acea parte în care el vorbeşte despre primele şi cele mai grele luni de domesticire a foştilor copii vagabonzi, care încercau să facă dintr‑o colonie muncitorească un „rai” pentru hoţi.

De ce i s‑au plâns fetele lui Makarenko în mare taină? Ce le‑a şocat atât de tare? Ele au trecut prin foc, prin apă şi prin ţevi de aramă, au văzut atâtea grozăvii, au răbdat foamea, gerul, au rămas orfane – şi toate li s‑au părut suportabile. Cu toate acestea, fetele nu puteau suporta înjurăturile băieţilor de faţă cu ele. Sărăcuţele, nu ştiau unde să se ascundă de ruşine. Eu cred că astăzi majoritatea oamenilor ar considera aceasta o invenţie, o ficţiune poetică, însă s‑au petrecut în realitate, deşi pare incredibil.

Înjurătura – chemarea iadului

Tradiţiile au întotdeauna un sens profund. Din păcate, noi nu‑l sesizăm nici pe departe întotdeauna şi anumite lucruri ni se pot părea de neînţeles, chiar stupide, iar anumite acţiuni le săvârşim în mod automat, considerând că aşa este normal şi gata. Unul dintre cele mai cunoscute exemple în acest sens este obiceiul strângerii mâinilor. Prin Evul Mediu, europenii, de la care am şi împrumutat acest obicei, demonstrau astfel că mâinile lor sunt neînarmate. Şi, cu toate că acel sens străvechi a dispărut demult, importanţa de bază a ritualului a rămas neschimbată: strângerea de mână exprimă atitudinea prietenoasă. Dimpotrivă, refuzul ostentativ de a strânge mâna cuiva se consideră o manifestare a ostilităţii. Prin secolul al XIX‑lea şi începutul secolului al XX‑lea circula chiar expresiapersoana cu care nu se dă mâna”, care denumea omul dispreţuit de toţi.

Dar în afară de sensul social şi psihologic majoritatea obiceiurilor au şi un sens filosofico‑religios. Căci orice religie a determinat modul de viaţă al poporului în decursul multor veacuri. Şi normele de conduită asimilate de acel popor bineînţeles că n‑au picat din nori.

fata babeiVă amintiţi povestea despre fata babei şi fata moşneagului? Ea există în diferite variante, însă subiectul este aproximativ același. Mama vitregă o alungă de acasă pe fata moşneagului, iar ea ajunge la un vrăjitor sau la o vrăjitoare şi este răsplătită pentru smerenia şi hărnicia sa: e de ajuns ca ea să pronunţe un cuvânt și din gură îi cade un trandafir, o monedă de aur sau o piatră preţioasă. Pe când cea leneşă, care nu ştie decât să vorbească urât, este pedepsită. Din gura ei încep să curgă broaşte, lăcuste, zmei, într‑un cuvânt tot felul de reptile, însoţitori ai Babei‑Cloanţa şi ai altor vrăjitori şi fiinţe din infern.

Ceea ce înseamnă că înjurăturile sau cuvintele de ocară au fost asociate de către strămoşii noştri cu iadul! Nici mai mult, nici mai puţin. Şi nu este deloc de mirare, căci unul din numele lui Dumnezeu la creştini este Cuvântul (Logosul). De unde deducem că şi cuvintele urâte, înjurăturile îl supără nu doar pe cel căruia îi sunt adresate, ci şi pe Dumnezeu Însuşi. Ele sunt hulă împotriva Duhului Sfânt, numite şi profanare […].

Iată de ce fetele descrise de Makarenko au reacţionat astfel la vorbele urâte ale băieţilor. Şi, cu toate că în anii ’20, după revoluţie, normele religioase ale vieţii s‑au zdruncinat puternic, multe au rămas neschimbate. Dar, dacă priceperea sensului tradiţiilor se pierde, ele se lipsesc de baza lor şi, din generaţie în generaţie, slăbesc tot mai mult.

O fi înjurătura calea spre libertate?

Dar poate că nu e nimic grav în aceasta? Odată cu schimbarea timpurilor se schimbă şi obiceiurile. Poate ar trebui lăsaţi copiii să vorbească urât? În fine, ce contează dacă odată un anumit tip de comportament era considerat indecent, iar acum se comportă astfel chiar şi academicienii şi marii oameni politici (spre exemplu, stau cu mâinile în buzunar în timp ce vorbesc în faţa publicului din sală). Şi nu glumesc, nici nu exagerez. Ba mai mult de atât, atunci când, în perioada anilor ’60‑’70, în America şi în Europa psihologii şi pedagogii au început să lupte pentru „pedagogia liberă”, aceştia susţineau dreptul copiilor de a înjura, considerându‑l drept una din manifestările adevăratei libertăţi.

Şi iată că străduinţele liberalilor s‑au încununat de succes.

Acum există libertatea cuvântului, căci copiii le pot adresa părinţilor şi pot folosi în prezenţa lor cuvinte grosolane”,

scrie psihologul Françoise Dolto în cartea De partea copilului.

Rezultatul este evident. Porniţi televizorul şi vizionaţi orice serial din Occident despre adolescenţi. Cred că vor fi suficiente şi numai cinci minute pentru a vă convinge de cuvintele care le ies din gură. Aşa că „progresul” în ceea ce priveşte problema dată este evident nu doar în Rusia.

Să vedem acum dacă acest lucru este sau nu grav. Şi nu vom aborda subiectul din punct de vedere religios, căci la urma urmei nu toţi oamenii sunt religioşi. Haideţi să vorbim din punct de vedere psihologic. Încercaţi să vă imaginaţi starea lăuntrică a omului în clipa în care înjură şi vorbeşte grosolan. Ce fierbe în inima lui? Cu siguranţă nu gingăşia, nici umilinţa! Verbul „fierbe” nici măcar nu e potrivit pentru a desemna aceste sentimente. Fierb de obicei emoţiile impetuoase. În acest caz ele sunt negative. Căci, fiţi de acord, e greu să‑ţi imaginezi că un om în toate facultăţile mintale va începe de bucurie să vorbească grosolan şi să înjure. Ci face aceasta revărsându‑şi iritarea, căutând scandal. (Sigur, există oameni decăzuţi cu desăvârşire şi care nu se pot exprima altfel decât prin înjurături, care le slujesc în exprimarea diferitelor emoţii. Dar emoţiile lor sunt, în primul rând, de natură grosolană şi, în al doilea rând, sunt instabile: cu un minut în urmă era cel mai bun prieten al tău, însă mai târziu nu i‑a plăcut ceva şi a sărit la tine cu cuţitul.)

Ceea ce înseamnă că sentimentele de bază care‑l domină pe omul grosolan sunt agresivitatea, răutatea. Aceste sentimente sunt foarte nocive pentru psihicul uman, iar dacă ele devin preponderente, pot degenera într‑o boală psihică.

În plus, când în om fierb răutatea şi irascibilitatea el se simte extrem de incomod. Nu‑şi găseşte locul în adevăratul sens al cuvântului: se ridică brusc, se mişcă dintr‑un loc în altul, poate să arunce ceva, trânteşte uşile. Iar după ce trec clipele de furie se simte obosit, manifestă o apatie, are mustrări de conştiinţă pe care nu vrea să le accepte şi încearcă să găsească o justificare pentru nestăpânirea sa, aprinzându‑se din nou.

acig_11_angrychildCopiilor le vine şi mai greu, deoarece psihicul lor este mai puţin echilibrat decât al adulţilor şi mecanismele de apărare sunt încă slabe. Nu voi uita niciodată băiatul de 4 anișori care, dezmorţindu‑se puţin, a început să vorbească nespus de urât. Înjura fără să se oprească, cu furie şi fără sens, uitând de sine şi neputându‑se opri. Aveam de‑a face cu o autentică îndrăcire.

Astfel, respectarea regulilor de politeţe este importantă nu doar din punct de vedere etic, ci şi medical. Şi, cu cât văd mai mulţi copii şi adulți „problemă”, cu atât mai mult în mine se înrădăcinează convingerea că morala, în general, este folositoare pentru sănătate.

De ce înjură copiii?

Mai devreme sau mai târziu, dar de obicei pe la vârsta de 5‑6 ani, orice copil vine acasă cu nişte expresii deocheate, care‑i şochează pe adulți. Nu este de mirare, fiindcă micuţul începe să‑şi petreacă o parte din timp în afara familiei: la grădiniţă, la diferite cercuri sau în vizită la amicii săi, iar acolo este supus diferitelor influenţe. Vârsta preşcolară este perioada în care copiii îşi găsesc într‑un mod foarte activ modele de comportament, care sunt acceptate în societate. În mare, copiii pricep destul de repede ce fel de cuvinte se pot folosi sau nu într‑un mediu decent.

Părinţii întreabă adeseori dacă e cazul să‑i spună fiului sau fiicei că ceea ce a învăţat la grădiniţă, un anumit cuvânt necenzurat, este o înjurătură sau mai bine să lase impresia că n‑au auzit, sperând că cel mic va repeta cuvântul o dată sau de două ori şi apoi îl va uita. Eu cred totuşi că trebuie să‑i spună. În primul rând, nu există nici o garanţie că va uita înjurătura. Chiar dacă acestea vor dispărea pentru o perioadă din lexicul lui, şi le va putea aminti în cel mai nepotrivit moment şi atunci se va crea o confuzie. În al doilea rând, de unde va putea afla el că acestea sunt cuvinte urâte şi că nu e cazul să le pronunţe? Şi dacă nu va afla de la dumneavoastră, ci de la cineva străin, cum veţi apărea în ochii lui? Va crede că, din moment ce nu l‑aţi oprit, vă plac asemenea cuvinte. Copiii nu pătrund în substraturile psihologiei adulţilor.

Desigur, nu este cazul să certaţi copilul. Dar nici să‑i explicaţi ce‑nseamnă acele cuvinte. Aceasta nu va face decât să‑i atragă şi mai mult atenţia spre tema interzisă. Cel mai bine e să‑i spuneţi cu calm că nişte copii buni nu folosesc asemenea cuvinte, ci doar huliganii şi copiii prostuţi înjură şi, de aceea, ei nu sunt primiţi în nici un mediu civilizat. Un copil deştept, de obicei, pricepe din prima sau a doua oară şi astfel incidentul este epuizat.

Totuşi uneori micuţul nu ţine seama şi continuă să înjure fără întrerupere.

Ce reprezintă un asemenea comportament?

De cele mai multe ori, este vorba de o manifestare a ostentativităţii, atunci când copilul vrea să se diferenţieze, să se impună în faţa celor din jur, să pară mai matur şi mai independent decât este în realitate. Asemenea copii încep de timpuriu să imite exemplele urâte. De aceştia pare să se agaţe tot ce este rău.

Nici nu ştiu ce să fac, se plângea mama. Citim o carte, iar Maxim de abia mă aude, dar cum apare ceva mai deocheat, vreun cuvânt nu prea frumos sau ceva intrigant, moare de râs, repetă. Aseară bunăoară, citeam povestea Peştişorul de aur şi el n‑a reţinut nimic, după părerea mea, decât „eşti prost, măi prostovane”. Şi cu desenele animate e aceeaşi poveste: dacă unul din copii va începe să se maimuţărească, pentru Maxim acesta va deveni un idol.

Să stăpânești un astfel de copil nu e uşor, însă e foarte posibil. Aici funcţionează următorul principiu: pe de o parte, trebuie să‑l ajutaţi să se afirme, deoarece oamenii cu comportament ostentativ se dovedesc în realitate a fi foarte neîncrezători în sine; pe de altă parte, să reacţionaţi imediat negativ la ieşirile lui, în special la înjurături.

Va fi destul de eficient şi dacă veţi lovi uşor peste buze copilul care înjură. Nu este nici dureros, dar îl va deştepta.

În general, pe copiii cu comportament ostentativ îi deranjează cel mai mult când nu sunt observaţi (sau li se pare că nu sunt observaţi). Dacă va înjura, la început atrageți‑i atenția, iar dacă nu are efect lipsiţi‑l de ceva legat de comunicare (plimbări, călătorii, vizite, cititul seara, jocurile împreună etc.).

cursingCopiii obişnuiţi cu eficienţa demonstraţiilor lor asimilează această lecţie cu mult mai greu. Va trebui să repetaţi lecţia de câteva ori. Important e să fiţi fermi şi să nu cedaţi. Şi ţineţi minte: mărinimia dumneavoastră nu va fi apreciată. Un asemenea copil va trage doar concluzia că data viitoare va trebui să fie un pic mai insistent şi atunci apropiaţii săi îi vor cânta în strună.

Dar artileria cea mai grea este boicotul. Dacă vedeţi că fiul dumneavoastră înjură ca să vă facă în ciudă, încetaţi să mai vorbiţi cu el (bineînţeles, după ce‑i explicaţi de ce procedaţi astfel).

Adeseori în viaţă lucrurile se petrec cu totul pe dos. Copilul vorbeşte urât dorind să atragă atenţia, iar adulţii se prefac că nu observă „perlele” lui şi se comportă cu el de parcă nu s‑ar fi întâmplat nimic. Astfel, ei îl provoacă şi mai mult.

Mai raţional ar fi să clarificați situaţia. Lăsaţi copilul să priceapă că, atunci când el este respectuos, cei din jurul său apreciază şi încearcă să‑l răsplătească. Adeseori se întâmplă ca un comportament frumos al copilului ostentativ să nu fie sprijinit în mod pozitiv de către cei maturi şi atunci el nu are nici un stimulent pentru a se comporta frumos.

Când, dimpotrivă, el se poartă urât, vorbeşte urât, face în ciudă, adulţii trebuie să‑i arate că le dispare orice dorinţă de a mai avea de‑a face cu el. Ceea ce înseamnă că cei doi poli, cel pozitiv şi cel negativ, trebuie să fie despărţiţi, în acest caz, în mod demonstrativ tranşant – mult mai tranşant decât cu copiii care nu se disting printr‑un comportament ostentativ.

Mult mai complicat este însă în cazul copiilor iritabili şi retardaţi, asemenea acelui băiat de 4 ani din gura căruia „ploua cu broaşte” şi copiilor psihopaţi şi schizofrenici. Asemenea copii, o dată înfuriaţi, nu‑şi mai controlează vocabularul şi faptele. Desigur, și ei ar trebui să se obişnuiască să se abţină, însă trebuie ţinut seama de faptul că ei de cele mai multe ori nu pot să se abţină. În acest caz nu sunt mofturi, ci e o boală, iar metodele pedagogice se combină întotdeauna cu tratamentul medical.

Grosolănia la nivelul tonului

Este necesar de luptat cu bădărănia copilului la nivelul tonului, fără a aştepta până când acesta va începe să răspundă urât. Însă adeseori adulţii îşi dau seama abia în ultima clipă, când micuţii depăşesc orice limită – n‑ar fi exclus s‑o numească pe bunică „bătrână proastă”, iar mamei şi tatei să le declare: „Mai lăsaţi‑mă în pace! M‑am săturat de voi!” Sau chiar să‑i înjure.

Parents’-words-Must-Be-The-SameAcesta este însă vârful aisbergului, pe când baza se pune atunci când le permitem copiilor să ne vorbească pe un ton superior, de comandă, grosolan. Tonului trebuie să‑i acordăm o atenţie foarte mare încă din fragedă copilărie, pentru că, oricât de supărat, de indispus sau tulburat ar fi copilul, nu se pot admite nicidecum în vorbirea sa intonaţiile grosolane. Dumneavoastră îl învăţaţi pe micuţ să fie atent la igienă şi irosiţi cu aceasta foarte multă energie şi nervi. Igiena psihică nu este deloc mai puţin importantă (ba poate este chiar mai importantă!). La un copil nervos, iritabil, se aud de cele mai multe ori cuvinte grosolane, aspre şi astfel în sufletul lui domneşte haosul. Bădărănia copiilor, drept răspuns, dă naştere la strigăte, certuri, scandaluri. Copilul fierbe în permanenţă în această „supă” şi psihicul lui se dereglează progresiv, astfel încât se poate ajunge până la halucinaţii auditive.

În copilărie făceam adeseori crize de isterie, îmi povestea o femeie. Mama şi tata n‑au mai rezistat şi au început să strige şi ei. În acele momente în casă domnea un adevărat haos, apoi, dintr‑odată, am observat lucruri înspăimântătoare. Seara am fost dusă la culcare; în casă domnea o linişte deplină, dar eu aveam impresia că după uşă se ceartă cineva. Nu desluşeam cuvintele, însă se simţea o asemenea răutate, încât imediat au început să mă doară tâmplele şi nu ştiam unde să mă ascund de aceste strigăte. Îmi astupam urechile, dar strigătele se auzeau în cap… În sfârşit, n‑am mai rezistat şi i‑am povestit mamei. Am fost tratată timp îndelungat şi parcă îmi trecuse, dar, chiar şi acum, uneori, acestea revin, mai ales când sunt agitată.

Cu toate acestea, femeia nu era schizofrenică. Doar că psihicul ei, şi aşa destul de sensibil, a fost traumatizat în copilărie de tulburări peste măsură.

Dacă însă fiul sau fiica dumneavoastră se va obişnui să‑şi exprime emoţiile şi chiar nemulţumirea fără expresii grosolane, atunci îi va veni cu mult mai greu să răspundă urât. Încercaţi să numiţi pe cineva [rau, negativ], păstrând totodată un ton liniştit şi binevoitor!

Metode de luptă

La începutul unei discuţii despre lupta împotriva bădărăniei, mulţi pacienţi au impresia că această problemă este peste puterile lor. Însă apoi devine clar că de fapt… adulţilor le vine cel mai greu să‑şi păstreze calmul şi să se abțină să strige. „Că doar nu avem nervi de fier”, se dezvinovăţesc ei. Şi se dovedeşte că în casă în general se vorbeşte pe ton ridicat fiindcă toţi obosesc şi nu mai au răbdare şi pentru copil.

Copiii sunt oglinda noastră. Ei copiază manierele, obiceiurile şi intonaţiile părinţilor. Aşa că aici, mai mult ca oriunde, funcţionează principiul „începe cu tine”. Altfel lupta va fi compromisă.

Stabiliţi regula de a nu îndeplini rugăminţile copiilor exprimate pe un ton grosolan. Avertizați din timp copilul în legătură cu aceasta, iar, pentru a părea mai convingător, motivaţi într‑un gest (recomandarea doctorului, a învăţătoarei, un sfat dintr‑o carte ştiinţifică). Acest lucru va oferi o greutate cuvintelor dumneavoastră, deoarece, după cum se ştie, „nu există proroc în patria sa”. Insistaţi apoi pe poziţia dumneavoastră şi păstraţi‑vă cumpătul.

Să presupunem că fiica dumneavoastră vă cere cu superioritate şi cu obrăznicie să‑i cumpăraţi o ciocolată. Răspundeţi‑i cu calm:

– Sigur că aş putea să ţi‑o cumpăr, dar tu vorbeşti cu mine pe un ton foarte ciudat. Atunci când oamenii vor să li se facă o favoare vorbesc altfel. Gândeşte‑te: cum trebuie să ceri?

În nici un caz să nu permiteţi să fiţi atras într‑un schimb de cuvinte urâte. Dacă se va întâmpla aceasta, vă va fi foarte greu să vă abţineţi de la asprime şi atunci va începe târguiala: „Aşa deci, tu poţi să strigi la mine, iar eu nu!

Cu toate că nici aici nu ar trebui să cedaţi. Dacă s‑a ajuns până aici, spuneţi‑i că dumneavoastră, ca părinte, sunteţi obligat să purtați de grijă copilului, ceea ce presupune şi educarea lui. Mai bine ar fi să‑l educaţi cu calm. Dacă copilul nu a evoluat până la priceperea cuvintelor liniştite, apare nevoia de a striga. Pe când obligaţia copiilor este de a‑și respecta părinţii, de a‑i asculta, de a‑i ajuta. Şi aceasta este o nimica toată în comparaţie cu dreptul de a duce o viaţă fără griji şi cu posibilitatea de a se juca, de a frecventa cercuri interesante, de a fi încălţat, îmbrăcat, hrănit etc.

Tendinţa de a fi „dur” sau încă puţin despre viitorul bădăran

Exprimarea folosită în denumirea capitolului îi aparţine scriitorului Dimitri Merej­kovski. Astfel se numeşte una din cărţile lui, editată la începutul secolului al XX‑lea. După revoluţie chipul bădăranului „îmblânzit” a devenit foarte popular, fiind laitmotivul creaţiei lui Ilf şi Petrov, de exemplu. Eroii erau expresivi şi destul de variaţi, dar îi unea un singur lucru: atitudinea ironică a autorului faţă de personajele sale. Nimănui nu i‑ar fi putut trece prin gând că un personaj ca Ellocika Canibala ar putea fi ridicat în slăvi şi ar deveni un exemplu demn de urmat.

child discipline for using profanityÎn zilele noastre chipul bădăranului a devenit din nou actual. Bădărănia înseamnă acum a fi „dur” şi a se considera stăpân pe propria viaţă. De aceea provoacă invidia unora. Vocabularul lui este la fel de jalnic ca al Ellocikăi, dar acum el are vilă în afara oraşului, automobil străin şi alte atribute ale unei vieţi frumoase. Sclipirea lucrurilor luxoase umbreşte în ochii multora mediocritatea celor „duri”. Cultura rusească a respins de nenumărate ori acest ideal. Cei „duri” n‑au devenit eroi ai vremurilor noastre, ci personaje de bancuri, şi este evident că cea mai mare parte a bancurilor apărute la noi în ultimii ani sunt cele despre „noii ruşi” [persoane imbogatite peste noapte, lipsite de maniere si de scrupule]. Poporul şi‑a exprimat în acest fel atitudinea faţă de acest tip, pe care puterea celor avuţi n‑a reuşit să‑i urce pe piedestal, deşi au încercat de multe ori.

Au reuşit însă altceva. Majoritatea oamenilor, sub influenţa propagandei prin diferite căi (în general, prin mass‑media), s‑a „simplificat”, ca să folosesc un eufemism. Vocabularul lor, ce‑i drept, este mai bogat decât cel al Ellocikăi, însă stilistic se deosebeşte prea puţin de acela: „a‑i arde”, „a lua la mişto”, „gaşcă”, „la naiba”, „poliţaii”, „curăţenie”, „verzişori”, „a‑i trage clapa” Asemenea cuvinte se pot auzi până la cel mai înalt nivel, până la preşedinţie, şi pe mulţi nu‑i mai deranjează la auz, părându‑li‑se destul de normale. Dar de fapt ele sunt împrumutate din jargonul hoţilor, adică tocmai din limbajul celor „duri”.

Mult stimatul „poliţai”

Mare lucru! vor zice unii. Ce contează cum vorbesc oamenii?! Limba rusă, în general, este foarte bogată, chiar cea mai bogată din lume. Că doar nu toţi cei care spun „poliţai” au devenit deţinuţi.

Nu, încă nu. Însă, fără să‑şi dea seama, au trecut deja de partea deţinuţilor. Cuvântul „poliţai” (ca şi altele asemenea) nu este defel nepărtinitor, ci este destul de încărcat emoţional: cu dispreţ şi ură. Iar omul care‑l repetă va dobândi involuntar această atitudine faţă de poliţie. „Poliţaiul” este vrăjmaş, „poliţaiul” nu poate fi respectat. Pe deasupra, foarte mulţi „poliţai” se comportă inadecvat, iar ziarele descriu cu mult entuziasm coruptibilitatea lor. Omul citeşte, se convinge că e adevărat şi începe treptat să dezvinovăţească încălcările legii. Dar, odată ce „poliţaii” sunt afurisiţi, atunci şi cu legile pe care le apără aceştia se întâmplă la fel. Iar dacă‑i aşa, de ce le‑ar respecta? Mai ales că nici înşişi „poliţaii” nu le respectă. Şi astfel, psihologia criminală prinde treptat rădăcini în societate.

Limba nu presupune doar cuvinte, doar construcţii gramaticale, ci şi toată structura ideilor. Nu în zadar cuvântul „limbă” mai înseamnă şi „popor”.

Ce înseamnă „structura ideilor”? Tocmai faptul că în spatele fiecărui cuvânt se ascunde un spectru larg de înţelesuri diferite, imagini, legături, asocieri. De exemplu, în spatele cuvântului „casă”, pentru ruşi, se ascund anumite imagini, iar pentru indieni, altele. Şi, cu toate acestea, ele se și aseamănă întrucâtva, deoarece înseamnă locuinţă. Stăpânind o limbă nouă, omul asimilează într‑o oarecare măsură şi o nouă gândire, o psihologie nouă. Altfel ar repeta mecanic, ca un papagal, anumite fraze, dar nu‑i va pricepe cu adevărat pe interlocutorii săi şi va ajunge în situaţii stânjenitoare.

Despre cât de periculos este să zici la tot pasul „la naiba”

Acum haideţi să vedem ce fel de asocieri ne inspiră cuvântul „dur”. Să deschidem dicţionarul. Pe de o parte, ar fi: cel „care dispune de putere acasă şi în afaceri”. Iar, pe de altă parte, „dur” este cel „care este în stare să reziste cu voinţă fermă, dârz, de neclintit, inflexibil, vârtos”. Sinonimele lui sunt „iute, impulsiv, turbat, necumpătat, neserios, petrecăreţ, crud, încăpăţânat, îndărătnic”. Există și sensul de „a bate” („îl bate boala”) şi „a se suci” („fir sucit”, „sucit”, adică un om frânt, contradictoriu). Dar voi adăuga de la mine „a învârti” înseamnă „a minţi” („nu mă învârti, spune direct”) şi „a abate de la bine şi de la adevăr” („te învârte dracul”).

Ce părere aveţi despre un asemenea caracter? Mai vreţi să aveţi un astfel de copil? Dacă nu, atunci fiţi foarte atenţi la vocabular.

Atât la cel al copilului, cât şi la al dumneavoastră. Căci nu e vorba de fleacuri, este ceva foarte serios! Generaţia intelectualilor, care acum au în jur de 70 de ani, nu‑şi permitea să folosească jargoane în prezenţa copiilor. Acest lucru se făcea intenţionat, ca să nu le dea un exemplu urât. Cu toate că atunci nu exista pericolul criminalităţii cum există acum.

Şi ce scandal se pornea acasă dacă adolescentul venea de la şcoală cu vreun cuvânt destul de nevinovat, cum ar fi astăzi cuvântul „poantă” (eu însumi am încercat să‑mi amintesc alte jargoane din perioada tinereţii mele şi n‑am reuşit să‑mi amintesc decât câteva)! Ai putea să le numeri pe degetele de la o singură mână, atât de puţine erau.

childAcum însă copiii, în prezenţa părinţilor şi a învăţătorilor, după fiecare două cuvinte spun „ce puii mei”, iar adulţii nici nu mai observă acest lucru. Deşi aceasta este o înjurătură mai decentă.

Dar de câte ori n‑am auzit de la fetele din clasa a doua, care învaţă în gimnazii prestigioase, fac şcoala de muzică sau frecventează cercul de dezvoltare estetică, că profesorii le vorbesc în felul acesta! Iar mamele tinere, care stăteau lângă fiicele lor, nu reacţionau în nici un fel, deoarece şi ele foloseau astfel de expresii.

În timp ce copiilor mici nu este cazul să le explicaţi sensul cuvintelor de ocară pe care le‑au prins din zbor la grădiniţă, adolescenţilor le este uneori de folos să le explicaţi ceea ce pronunţă ei, să înţeleagă în ce mediu se folosesc astfel de expresii şi ce atitudine are lumea cultă faţă de cei care se exprimă în argou.

Spune‑mi ce citeşti, iar eu îţi voi spune cum se comportă copilul tău

În ultimii ani am introdus în chestionarul pentru părinţii care vin la noi la consultaţie următoarea întrebare: „Ce fel de cărți și publicații se citesc în familia dumneavoastră?” Şi de fiecare dată ne întristăm foarte tare când descoperim titlurile presei „galbene”[tabloide, de scandal]. Chiar dacă nu se întâmplă atât de des, însă, din păcate, cu mult mai des decât ne‑am dori noi.

Nu demult fiica mea a văzut în metrou un bărbat – care părea intelectual la prima vedere –, citind revista „Speed‑info” [revista lunara de cancanuri]. Alături stăteau copiii lui: o fată de vreo 15 ani şi un băiat cu vreo doi ani mai mic. După ce a citit ziarul, tatăl l‑a dat şi copiilor lui. Ce să mai zici? Un tată, din proprie iniţiativă, le oferă copiilor otravă, iar atunci când organismul copiilor va fi otrăvit din punct de vedere spiritual, el va începe să învinovăţească conducerea şcolii, soţia, colegii de clasă, pe oricine în afară de sine.

Adeseori oamenii spun: „Copilul nostru nu citeşte aceste ziare şi reviste! Căci pe el nu‑l poţi obliga să citească nici măcar bibliografia şcolară.” Şi chiar de ar fi aşa, sunt suficiente titlurile şi fotografiile. Deoarece după atingerea de această mizerie chiar şi un adult îşi va dori să se spele pe mâini, nefiind pentru el ceva în firea lucrurilor. Pe când copilul este cu mult mai vulnerabil, având un psihic neformat! Nu este de mirare că în asemenea familii copiii sunt insensibili, cinici şi neascultători. Cum ar putea ei să‑şi respecte părinţii, care transformă casa într‑un bordel (nu în sens fizic, ci spiritual)?

img-ss-cursingCopiii, chiar şi cei mai „duri” la prima vedere, sunt ruşinoşi în adâncul sufletului. De acest fapt ne convingem de fiecare dată când trebuie să ne ocupăm de grupul de adolescenţi mai ­mici (11‑13 ani). Deşi pare că ei cunosc atâtea despre viaţă, totuşi, atunci când le înscenezi ceva nevinovat pe scena teatrului de păpuşi, unde prinţul şi zâna spun că se vor căsători, copiii încep să zâmbească de ruşine.

Nu demult însă, lucrând cu adolescenţi mai mari (de 14‑19 ani), cu un comportament dificil, nesociabili, i‑am rugat să scrie ce calităţi, după părerea lor, ar trebui să aibă bărbaţii şi femeile ideale. În ceea ce priveşte bărbaţii n‑au apărut probleme, însă rugămintea de a descrie o femeie ideală i‑a bulversat. Băieţii, care alcătuiau majoritatea grupei, erau foarte ruşinaţi, unul refuzând categoric să îndeplinească tema și motivând refuzul său prin faptul că „aceasta e ceva prea personal”. Uite aşa cu băieţii „duri”!

Încercaţi acum să vă imaginaţi ce se întâmplă cu copilul atunci când vede obscenităţi, nu desenate pe gard, ci aduse în casă de către mama sau tata. Ce luptă îngrozitoare se iscă în sufletul său? Pe de o parte e neplăcerea, deoarece este ofensată pudoarea naturală a copilului. Pe de altă parte suscită curiozitatea, căci informaţia cu care este ticsită presa „galbenă” nu este una neutră, ci aprinde simţurile în om, deşteaptă stările inferioare. Şi, în al treilea rând, cum se simt părinţii în această situaţie? Dacă copilului i‑ar fi arătat asemenea obscenităţi altcineva, pe stradă, el ar fi ştiut cum să reacţioneze: el a fost învăţat de mic copil că aceştia sunt nişte indivizi decăzuţi, de care trebuie să se păzească. Dar toate acestea el le vede chiar la rudele sale, şi încă cele mai apropiate, cu autoritate.

Ce se întâmplă cu adultul când povara grijilor devine pentru el foarte grea? De cele mai multe ori el încearcă să se detașeze de ele sau are o cădere psihică. Astfel procedează şi copilul, apărându‑şi psihicul de tot acest coşmar printr‑o indiferenţă exterioară, prin insensibilitate, prin cinism. Ceea ce, bineînţeles, nu poate să nu‑i afec­teze comportamentul. Rămâne doar să mai intre în anturaje dubioase. Și apoi ne mirăm de insuccesele de la şcoală.

Nu demult ni s‑au adresat părinţii unui băiat de 14 ani. Problemele erau nenumărate: are un comportament care lasă mult de dorit, chiuleşte de la ore, este la pământ cu învățatul, le vorbeşte urât profesorilor, se ceartă cu băieţii. S‑a ajuns până şi la faptul că proprii colegi de clasă au rugat‑o pe profesoară să‑l excludă din clasă pe Mişa (ceea ce se întâmplă foarte rar şi trebuie să fi făcut ceva grav ca să‑i aducă în această stare!). Deşi băiatul era capabil, pe la 12 ani s‑a schimbat brusc, a încetat să se mai intereseze de altceva decât de jocurile pe calculator şi de muzica rock şi, în principal, a pierdut orice urmă de respect faţă de părinţi.

Treptat, s‑a văzut că în urmă cu doi ani, când Mişa a împlinit 12 ani, tatăl acestuia şi‑a schimbat locul de muncă, angajându‑se la o firmă comercială. Încet‑încet, interesele lui şi ambianţa au început să se schimbe: şefii lui erau dintre cei „duri” şi tatăl lui Mişa a încercat să se adapteze stilului lor. Şi‑a schimbat chiar şi vocabularul: au apărut o mulţime de jargoane şi cuvinte „şmechere”, iar locul cărţilor a fost ocupat de revista „Playboy. Pe această orbită au fost atraşi şi ceilalţi membri ai familiei. Mama, care mai înainte mergea la teatru, acum se ocupa în cea mai mare parte a timpului de amenajarea apartamentului (căci au apărut banii). Astfel, insuficienţa hranei spirituale era suplinită de vizionarea serialelor şi a diferitelor emisiuni. cool-girl_617077Sora lui Mişa, care era cu trei ani mai mare decât el, nu învăţa rău, dar tot timpul liber şi‑l petrecea cu băieţii. Mama se liniştea cu gândul că sunt doar amici, dar, judecând după lecturile Verei, revistele „Cool” şi „Cool Girl”, era puţin probabil ca lucrurile să decurgă într‑un mod atât de nevinovat. Pentru exemplificare aş aduce doar câteva teme din cele ce se discută în mod detaliat în aceste ediţii adolescentine din anii 1997‑1999: perversităţile sexuale ca normă de comportament (copiilor li se insuflă următoarele: „Acum, în genere, toate limitele normelor şi patologiei sunt excluse”, nr. 5/1998 –, aşa‑numitele jocuri amoroase, zoofilia – Sexul fără dragoste «cu o găină» te plictiseşte repede”, nr. 15/1998), sexul în grup, sadomasochismul), recomandări în ceea ce priveşte avorturile şi contracepţia. Revistele sunt de‑a dreptul pline de pornografie. Cuprind şi bancuri despre relaţiile sexuale ai căror protagoniști sunt copii, amănunte din viaţa intimă a starurilor pop, articole care neagă autoritatea şi respectul faţă de părinţi („Mama mă exasperează”, „Tata e un mişel”, „Nu e neapărat ca părinţii să ştie totul”), teste cu caracter indecent, scrisorile adolescenţilor şi răspunsurile „specialiştilor”, în urma cărora ţi se face părul măciucă. Acum însă, când procuratura cercetează aceste reviste, ei au devenit puţin mai reţinuţi, deşi ideologia a rămas în general aceeaşi.

Mişa nu era interesat de pornografie (cu toate că nu pot să cred că nu a deschis niciodată nici una din aceste reviste viu colorate împrăştiate prin casă). El doar a respins din răsputeri această viaţă necuviincioasă, împreună cu şcoala şi cu părinţii. Nefiind în stare să se descurce cu toate grijile sale, neavând alte mode­le, cărora să se poată adresa pentru a primi susţinere, adolescentul a început să se afunde tot mai mult în muzica rock şi în jocurile pe calculator. Acesta este un tablou destul de tipic pentru vremea noastră.

Dacă ar fi să descurcăm iţele, tatăl a cules ceea ce a semănat. El a vrut să fie „dur” şi, în schimb, a primit un fiu „dur”, iar cei „duri” n‑au nevoie de nota maximă, căci ei scuipă pe şcoală şi pe disciplină, pentru că a asculta de profesori nu e ceva „dur”. Doar că tata a devenit „dur” la 40 de ani şi de aceea a reuşit să înveţe normal la şcoală şi să aibă studii superioare. Pe când fiul a preluat ştafeta cu mult mai repede, şi, de aici, urmările respective.

În genere, eu cred că majoritatea nenorocirilor pornesc de la faptul că multă lume nu are imaginaţia bine dezvoltată. Oamenii nu reuşesc să‑şi imagineze în ansamblu rezultatul faptelor lor şi nu le place să gândească până la capăt. Asemenea copiilor, ei vor să scape de emoţiile neplăcute.

Un bărbat a zburat de la etajul şapte şi nu a zis nici pâs

re5oe6ydqq22eroqDar, în afară de răul văzut cu ochiul liber (tre­zirea intereselor deloc copilăreşti, o cunoaştere foarte îndeaproape a patologiei, afundarea într‑o stihie criminală şi altele), presa de bulevard ascunde în sine şi alte pericole mai puţin vizibile. Tonul acestor publicaţii este, de obicei, destul de îndrăzneţ şi de „dur”. Lucrurile se fac intenţionat pentru a atenua impresiile şocante şi pentru a slăbi autoapărarea cititorilor, căci tot ceea ce e amuzant nu mai pare atât de periculos. Un exemplu evident al acestei stări de lucruri este citatul, scos dintr‑o publicaţie de acest gen, pe care l‑am pus ca titlu al acestui subcapitol.

Aceleaşi intonaţii „dure” răsună şi în reclamă. „Destinde‑te!”, „Distrează‑te cu prietenii!”, îi chea­mă „frumoasele” tinere care seamănă mai mult cu nişte sperietori, în schimb sunt îmbrăcate după ultima modă. Şi adolescenţii îşi însuşesc cu rapiditate această modă „tare”, care mai înainte, fără nici un văl de mister, se numea dezordonare „şmecherească”.

Putem avea diferite atitudini faţă de aceasta. Probabil unor părinţi le este pe plac un asemenea tipar, căci nimeni nu le impune să le facă fiilor lor, în vârstă de 4 ani, nişte tunsori stupide, dar la modă, cu codiţă, sau să le cumpere celor de clasa întâi colecţii de bancuri cu „umor negru”. Aceasta este alegerea lor. Dar şi de această dată este de folos să priviţi în viitor şi să vă imaginaţi roadele unei asemenea orientări.

Makarenko, de care amintim din ce în ce mai des, deoarece s‑a dovedit mai priceput ca nimeni altul să lucreze cu copiii străzii, avea mare grijă ca elevii săi să fie ordonaţi şi serioşi. Când aceştia încetau să mai fie dezordonaţi în exterior, el înţelegea că lucrurile merg spre bine. Treptat schimbările exterioare se transformau în schimbări lăuntrice: mersul de „şmecher” se transforma într‑unul liniştit, cu paşi siguri, şi din vocabular dispăreau cuvintele urâte; cinismul şi nepăsarea făceau loc sentimentelor de prietenie şi dragoste.

Aceasta este calea spre înomenire, căci, dacă agreăm delăsarea exterioară (în special în forma „şmecheriilor”), atunci cu timpul ea va deveni şi una lăuntrică şi va avea loc dezumanizarea. Şi aceasta în mod obligatoriu îi va afecta pe părinţi, iar ei, după cum se vede din experienţă, nu vor fi pregătiți să gestioneze o asemenea întorsătură a evenimentelor.

(din: Tatiana L. Sisova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor. Îndrumar pentru părinţi, Editura Sophia, 2012)

sisova_tania_l-probleme_si_dificultati_in_educarea_copiilor-9178

***

Legaturi:

***

***


Categorii

Ce este pacatul?, Educatia crestina/ Copiii in Biserica, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “Probleme si dificultati in educarea copiilor: COPILUL INCAPATANAT, OBRAZNIC, GROSOLAN, CARE VORBESTE URAT etc. Cum luptam cu obiceiurile proaste de comportament ale copilului?

  1. Pingback: COPIII SI CALCULATORUL – intre necesitate, distractie si DROG PERICULOS -
  2. Pingback: PRIMA LINIE DE LUPTA PENTRU COPIII NOSTRI - Recomandari
  3. Desi aveti intentii bune, alunecati rau la un moment dat in zona penibilului. Asta ma face sa cred ca sunteti doar niste conservatori deghizati ce se opun evolutiei lucrurilor.

  4. @ vio:

    Aveti dreptate partial. Suntem conservatori in mod fatis, nu ne deghizam in nimic, si ne opunem, intr-adevar, “evolutiei” lumii si moralei spre degradare, alienare, indobitocire, nebunie, anormalitate. Daca asta inseamna sa fim penibili… e in regula.

  5. @vio,

    Penibil este sa ravnesti dupa progres si sa nu-ti dai seama ca acel progres sau “evolutie a lucrurilor” este defapt un mare regres si o decadere (asa cum toti sfintii au profetit). La fel cum penibil este sa te crezi inteligent dar defapt sa fii lipsit de discernamant (duhovnicesc).

  6. Pingback: Probleme si dificultati in educarea copiilor: EDUCATIA FETELOR -
  7. Pingback: CE JUCARII, JOCURI sau PAPUSI CUMPARAM COPIILOR? Cum si in ce scop se creeaza la copii ATRACTIA PENTRU URAT SI MONSTRUOS si cum sunt invatate fetitele sa se identifice cu femeile “usoare” (efectul “BARBIE”)? -
  8. Pingback: Sfantul CUVIOS PORFIRIE cel nou – DIVERSE INVATATURI DUHOVNICESTI: “Parintii care nu se preocupa de educatia duhovniceasca a copiilor fauresc IUDE sau CRIMINALI. Nu esti parinte doar daca nasti“ -
  9. Pingback: Cand copilul nu asculta… CATASTROFA NOILOR CURENTE DE “EDUCATIE LIBERALA”, ANTI-AUTORITARA. Repudierea respectului si construirea micilor tirani. INCOTRO DUCE DUHUL TRUFIEI SI AL NEASCULTARII IN EDUCATIA COPIILOR? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate