Enciclica Bisericii Greciei (2004): RUGACIUNILE SFINTEI LITURGHII TREBUIE CITITE IN AUZUL POPORULUI

29-10-2011 Sublinieri

In urma publicarii la pagina noastra de stiri si recomandari a unui articol important a carui traducerea a aparut pe blogul Ortodoxie si Viata: Despre modul citirii rugăciunil​or de la Dumnezeias​ca Liturghie (Enciclica Sinodului Bisericii Greciei nr. 2784/2004), am primit pe e-mail de la un cititor un apel din care reproducem un fragment:

“Rog din inima mai ales pe cei care lucreaza in Facultatile de Teologie si la Comisiile Liturgice de pe langa Patriarhie si diferitele Episcopii sa va alaturati acestei initiative si sa inaintati spre luare la cunostinta si spre discutie aceste documente (bazate pe date concrete istorico-liturgice si canonice pe care va rog sa le urmariti cu atentie), pentru a se reintroduce si la noi (daca se poate, chiar printr-o decizie a Sf. Sinod) vechea Traditie de rostire a rugaciunilor in auzul poporului (mai ales daca ne pretindem traditionalisti cu adevarat). Este mare nevoie pentru a recupera intelegerea vietii liturgice de catre popor (caci acesta, ne-auzind rugaciunile, ci doar sfarsitul lor, devenit ekfonis, nu intelege ce se savarseste; uneori ekfonisele sunt si decalate de corpul rugaciunii, ceea ce este foarte rau; rugaciunile insele explica ce se petrece in acel moment si sunt facute,  dupa cum se arata, pentru a fi si auzite – cu exceptia unora, clar indicate in vechime), alaturi de catehezele liturgice pe care ar trebui sa se tina obligatoriu in fiecare parohie! Cititi pana la capat si cu mare atentie (…). Fiti atenti si la precizarile facute acolo!”

Enciclica nr. 2784: despre modul citirii rugăciunilor de la Dumnezeiasca Liturghie

(31 martie 2004)

Către Înalt Preasfințiții Mitropoliți ai Bisericii Greciei,

Subiect: despre modul citirii rugăciunilor de la Dumnezeiasca Liturghie

“(…) Modul citirii rugăciunilor a fost, în trecut, prilej pentru exprimarea unor păreri contrare. Întrucât nu e vorba doar despre un subiect de tipic, ci unul care afectează mântuirea poporului prin participarea conștientă a acestuia la Dumnezeiasca Liturghie, se cere o cunoaștere clară a istoriei și teologiei sale, așa încât să se discearnă și să se implementeze măsurile corecte pentru practica liturgică actuală.

Mărturiile primelor opt secole (epoca din care ni s-au păstrat primele manuscrise cu rugăciuni) atestă că poporul auzea rugăciunile Dumnezeieștii Liturghii. Aceasta reiese fie din mărturiile privind răspunderea cu Amin” la rugăciunile Preotului (Iustin, Dionisie al Alexandriei, Ieronim), fie din indicațiile clare că rugăciunile „erau auzite” de popor (Dionisie al Alexandriei, Canonul al 19-lea de la Sinodul din Laodiceea, Viața Cuvioasei Melania), fie din întrebuințarea verbului lego („a zice”) în legătură cu rugăciunile Dumnezeieștii Liturghii (Marele Vasilie, Grigorie Teologul), fie din afirmațiile Sf. Ioan Gură de Aur despre Preot, care „ia asupra sa glasul poporului” și liturghisește, precum și despre trupul bisericesc, care înalță rugăciunile euharistice „într-un singur suflet” (homothymadon) și „cu un singur glas” (en miāi phōnēi). La acestea se adaugă mărturia nemijlocită despre citirea rugăciunilor Dumnezeieștii Liturghii în auzul poporului pe care o oferă foarte importantul text al Constituțiilor Apostolice, când relatează că episcopul se roagă „pentru sine” (kath’heauton) când se îmbracă, dar „înalță” (anapempei) rugăciunile euharistice înaintea Jertfelnicului.

Această tradiție unanimă se sprijină pe avertismentul Sf. Pavel din I Corinteni 14, 16-17, cum că laicul nu poate să răspundă cu „Amin” la rugăciunile preotului dacă nu le înțelege (va să zică, nu le aude). Mai sus menționatul Canon 19 al Sinodului de la Laodiceea vorbește despre trei rugăciuni ale credincioșilor de la Dumnezeiasca Liturghie. Prima se face „în liniște” (dia siōpēs) și privește învrednicirea liturghisitorului, pe când celelalte două se zic „cu voce tare” (dia prosphōnēseōs). Mărturia pomenită constituie și singura mențiune din primele secole despre rugăciunea care se citește în taină (kata tropon mystikon), deși se cuvine să observăm că ea nu face parte din nucleul de bază al Liturghiei, adică din Sfânta Anafora. Abia la finele secolului VI-VII, scriitorul nestorian Narsai introduce citirea rugăciunilor din Anafora „în tăcere” (kata to sesiōpēmenon). Împotriva acestei practici Biserica Ortodoxă a reacționat prin Novella a 137-a a lui Iustinian, care a confirmat tradiția universală potrivit căreia rugăciunile Liturghiei se cuvin a fi înălțate „nu în tăcere, ci cu glas care să fie auzit de poporul preacredincios” (mē kata to sesiōpēmenon, alla meta phōnēs tōi pistotatōi laōi exakouomenēs).

Predania despre modul citirii rugăciunilor în auzul poporului este limpede, unitară și sobornicească. În lumina acestei tradiții putem asimila intenția unei teologii a „misticii” și a „tainei” care se conturează în limbajul euharistic al multor scriitori bisericești după secolul al IV-lea și care culminează în scrierile areopagitice și la tâlcuitorii bizantini ai Dumnezeieștii Liturghii. Nu este vorba de citirea cu voce scăzută a rugăciunilor – cum susțin unii – căci o asemenea citire ar fi contrară tradiției liturgice din primele secole, ci despre intenția ca Liturghia să constituie un prilej pentru „cateheza mistagogică” (mistagogie, în înțelesul Sfântului Maxim Mărturisitorul).

Manuscrisele euhologice păstrate de la sfârșitul secolului al VIII-lea confirmă tradiția liturgică de până atunci. Atestă că se citeau „în taină” (mystikōs), adică nu erau deplin auzite, rugăciunile „Nimenea este vrednic” (Oudeis axios) de la Dumnezeiasca Liturghie, „Îndurate și milostive Dumnezeule” (Ho eusplanchnos kai eleēmon Theos) de la Botez și „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru” (Kyrie Iēsou Christe ho Theos hēmōn) de la Rânduiala Sfințirii Mari a Apelor de la Arătarea Domnului; se „proclamau” (ekphōnoumenas), adică se intonau melodic cu glas răspicat (me lampran tēn phonēn), rugăciunile dinapoia amvonului de la toate Liturghiile, precum și rugăciunile „Mare ești Doamne” (Megas ei Kyrie) de la Botez și Sfințirea cea Mare a Apelor și „Preacurate, neîntinate” (Achrante, amiante) de la Slujba Plecării Genunchilor. Toate celelalte – adică referitor la toate rugăciunile se prescrie anume sau reiese nemijlocit din context – se înalță „cu voce gravă/sobră” (chamēlēi tēi phonēi), care se modulează prin diferite prevederi.

Prin urmare, este o eronată concepția că rugăciunile se citesc fie în taină, fie cu glas mare („ecfonetic”: ekphōnōs), cum se zice adesea. Corect după tradiția manuscriselor euhologice este ca cele mai puține rugăciuni – și acelea clar indicate – să se citească în taină sau „ecfonetic”, iar cele mai multe să se citească „cu voce gravă/sobră” (chamēlophōnōs), dar în auzul (eis epēkoon) poporului, adică în așa fel încât poporul să le poată asculta. Aceasta este tradiția liturgică a Bisericii pe care practica liturgică actuală este chemată să o adopte. Cu excepția rugăciunii Heruvicului, pe care proestosul trebuie să o citească pentru sine și în auzul împreună-slujitorilor, și a celei dinapoia amvonului, care se cuvine să fie citită ecfonetic, toate celelalte rugăciuni trebuie să fie înălțate de liturghisitor cu voce gravă/sobră, care să păstreze inteligibilitatea Tainei, a „Liturghiei” (= lucrare publică), să întărească evlavia rugătorilor și, în sfârșit, să inițieze-în-taină (myst-agōgei).

Modul de citire cu voce gravă în auzul poporului păstrează, de altminteri, grija pentru „catehizarea mistagogică” postbaptismală. Căci toți credincioșii, după Botezul lor, sunt „inițiați” (mystagōgoumenoi) și nu mai sunt „catehumeni”. Pentru cei botezați, viața pământească este o continuă perioadă de înnoire (diakainismos), o păstrare a veșmântului alb primit la Botez până în „Ziua cea nouă a Domnului”, adică până la întâlnirea cu Domnul ce va să vie. Ca „inițiați” se cuvine să fie instruiți în Taina slujirii lui Dumnezeu, iar această instrucție se realizează – pe lângă celelalte mijloace – și prin citirea rugăciunilor în auzul credincioșilor, care, de altfel, nu trebuie să facă doar obiectul unui canon despre tipic, ci să fie un prilej de învățătură (de „cateheză mistagogică”) din partea Păstorilor și a Dascălilor Bisericii. Acestea fiind datele liturgice și istorico-canonice, putem să apreciem și să conchidem următoarele:

1. Toate cele ce se cuprind în Dumnezeiasca Liturghie au locul lor cuvenit și niciodată nu se cuvine să fie detașate din prim-planul atenției religioase, al simțirii și evlaviei preotului liturghisitor.

2. Cele săvârșite în cadrul Sfintei Liturghii au caracter eshatologic și sânt obligatorii, nu atât în sensul cerebral și rațional, cât datorită „inimii”, în accepțiunea pe care termenul o are în Teologia ascetică (nēptikē) și patristică.

3. Credincioșii trebuie ajutați să conștientizeze mai mult că la Dumnezeiasca Liturghie nu „săvârșesc” Taina împreună cu Preotul, ci participă la ea; aceasta deoarece prima concepție, ca credință și convingere, este o simțire și o practică curat protestantă, care anulează atât „structura ierarhică” sau „Ierarhia” în Biserică, cât și deosebirea harismelor dintr-însa. Această idee se poate înfiripa și strecura inconștient ca o „convingere” în Poporul Dreptslăvitor al lui Dumnezeu și prin citirea fără discernământ a rugăciunilor „ecfonetic” sau cu „glas mare”.

4. Citirea rugăciunilor cu voce gravă și nu „în șoaptă” (psithyristikōs), cum este numită de obicei această practică, oferă credincioșilor posibilitatea de a urmări înlănțuirea firească a rugăciunilor și ecfoniselor și a structurii canonice a Dumnezeieștii Liturghii, pe care o „corupe adesea desprinderea rugăciunilor de la locul lor și ruperea legăturii dintre cele împreună-rostite și cântate” (Enciclica Sfântului Sinod nr. 2683/8.11.1999).

5. Această indicație a „rostirii cu voce gravă” a rugăciunii îi ferește, alături de ceilalți, și pe Preoți de a neglija sau de a omite citirea conștientă a rugăciunilor, de rostirea și pronunțarea lor mecanică sau de a le parcurge numai „cu ochiul”, cum se zice, iar pe credincioși îi va ajuta să conștientizeze că Preotul nu rostește la Dumnezeiasca Liturghie niște formule magice în șoaptă, ci săvârșește și înalță în numele lor „rugăciuni și mijlociri și jertfe fără de sânge” pentru toată Pliroma Bisericii.

(…)

CONTINUATI CITIREA LA:

Cum se citesc rugaciunile Sfintei Liturghii? (Enciclica Sinodului Bisericii Greciei)


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisirea Bisericii, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “Enciclica Bisericii Greciei (2004): RUGACIUNILE SFINTEI LITURGHII TREBUIE CITITE IN AUZUL POPORULUI

  1. Buuuun articol!
    De aplicat Enciclica asta si la noi de catre ierarhi, preoti, diaconi, samd….poate lumea s-ar comporta mai bine in Biserica ciulind urechile sa nu piarda NIMIC;
    – n-as vrea sa mai aud fosnet de pungi, barfa ori manifestari zgomotose de ‘cantari’ (pe nu stiu cate ‘voci’ in disonanta totala) care acopera atat preotii cat si strana;
    – sa nu mai vad manifestari nelalocul lor de paruta evlavie:
    1. cei/cele care intepenesc pe solee cu toate ca nu este indicat sa ramai acolo pentru ca face parte din Sf.Altar;

    2. credinciosi care se invalmasesc la iesirea cu Sf.Daruri sa se puna in fata preotilor ca sa treaca peste ei;

    3. inghesuiala in a-i atinge pe cap cu Sf.Potir preotii liturghisitori;

    4. femei care ii trag de straie si-si sterg transpiratia de pe maini si de pe frunte crezand ca acumuleaza un supliment de Har;

    5. femei care atunci cand se roaga, indraznesc sa ridice mainile precum preotii, iar in momentul cand isi fac cruce sa izbeasca in dreapta pe unul, cand incheie facutul crucii – pe cel din stanga iar cand fac o metanie mare, sa-l darame p’al din fata uitandu-se mustrator spre cel/cea care nu se ‘prinde’ care-i faza!

    Pare de ras – privind ‘din afara’ mai ales atunci cand nu mai esti in Biserica dar..te enerveaza sau deturneaza de la cele sfinte asemenea manifestari ‘evlavioase’; iar prin desimea lor, ‘dusul’ la Biserica devine un CANON!

    S-ar mai diminua din aspectele astea neplacute daca s-ar pune in practica enciclica mai sus amintita.

  2. Deranjante sunt si corurile laice prezente in multe biserici mai mari sau catedrale. Acestea canta pe mai multe voci niste melodii care nu sunt in acord cu starea de rugaciune in Duhul Ortodox, astfel ca Sfanta Liturghie se transforma intr-un adevarat spectacol si piedica in calea elementelor cu adevarat duhovnicesti.

    Inca nu am auzit vre-un argument teologic-canonic in favoarea acestor coruri, ci numai declaratii bazate pe sentimentalism sau falsa argumentare. Argumentele impotriva lor sunt insa nenumarate, ba chiar au existat si decizii sinodale chemand lumea la pocainta pentru ca au audus asa ceva in Biserica.

    Personal, nu este ceva strict dogmatic, ci chiar si de gust artistic. Pentru mine, acele melodii au pur si simplu o tonalitate enervanta, chiar sumbra, si felul in care sunt impopotonate scoate in evidenta (prin contrast) tocmai eficienta, simplitatea dar si frumusetea mistica a cantarilor Bizantine. Imi cer iertare fata de compozitori, nimic personal; apreciez efortul artistic in sine, dar nu cred ca ne putem folosi in Biserica.

  3. IoanC,
    In Ucraina (spre exemplu) corurile sunt absolut dumnezeiesti. Canta de te trec fiorii…Acolo corurile sunt alcatuite din femei cu capul acoperit, barbati au barbi precum preotii, cu siguranta spovediti si impartasit. Se simte.
    La noi, coristii stau picior peste picior, doamnele fardate, aranjate ca la spectacol, asemeni barbatii. Si sunt platiti. Ei canta pt bani.
    Nu mai departe decat ieri, parintele incepuse predica, iar ei, de la inaltimea la care erau (balconul!!!) il sfidau stand cu spatele spre Sf. Altar si vorbind cu voce tare. Parintele se oprea si ii privea insistent, degeaba insa…

  4. Deosebit de bun subiectul si comentariile pe masura. E bine sa dam uneori pe fata si lucrurile care intradevar strica echilibrul care trebue sa il aiba in parte Sfanta Liturghie, predica etc. Cu toate acestea eu am o nelamurire. Am vazut la o biserica unde se practica citirea rugaciunilor cu voce tare de catre preoti, ca inainte de rostirea Crezului, ei vin pe solee si spun cu voce tare”Iisus in mijlocul nostru”, iar oamenii raspund “este si va fi”, dupa care se rosteste simbolul de credinta. Nu am inteles despre ce e vorba si eu simt ca ar fi o practica care se aseamana mai mult cu o replica din timpul liturghiei catolice. Nu stiu ce sa spun si nici nu gasesc pe cineva sa ma lamureasca. Sper ca cu ajutorul dvs voi intelege mai bine. Va rog sa imi iertati indrazneala si va multumesc!

  5. @ Dragos:

    Probabil e tot in sensul celor spuse in enciclica, fiindca aceste cuvinte se rostesc oricum de catre preoti, in altar, si tot ei si raspund. Nu credeam ca e ceva catolic, insa ar trebui o parere teologica mai avizata. In orice caz, daca se face sau nu asa, nu este atat de esential, cat este sa participam noi cum trebuie la Sf. Liturghie, ca sa fie intr-adevar prezent Hristos si in noi.

  6. Va multumesc pentru raspuns. Am observat ca daca cineva aude ceva mai diferit in timpul unei Sfinte Liturghii, chiar si cand e vorba de citit rugaciunile cu glas tare, imediat considera ca preotul nu stie, sau ca vine cu inovatii care nu fac parte din adevarata traditie ortodoxa… si astfel incep o serie de comentarii carora uneori chiar si un argument bine intemeiat nu le sta in fata. De aceea am intrebat, pentru ca as dori sa fiu ferm si dur in pozitia mea pentru a le opri indarzirea. Multi oameni vorbesc stiind doar suprafata si pun mai presus traditia decat dogma de aceea simt nevoia sa ”ripostez”. Iertati, si Dumnezeu sa va ajute in continuare sa ne indrumati spre calea cea dreapta!

  7. @ioana

    Totusi, muzica in sine nu este ortodoxa, indiferent de alte elemente ce tin de aparenta.
    Pentru documentare, vedeti mai jos o enciclica a Sinodului Ecumenic din 1846 care condamna acest fel de muzica:

    http://www.analoghion.ro/node/653

  8. Ah, daca nu ne-ar omori hipercorectitudinea asta, si am regasi Duhul…

  9. @ Dragos:

    Ferm da, dar dur nu cred ca trebuie. Si nu ajuta.

    Nu le-o poti opri, stai linistit 🙂

    Nu e vb de traditie, cat de obisnuinte. Dar si daca se mai fac greseli, insa nu din cele grave, tot nu trebuie sa judecam, ci sa luam ce e bun pentru mantuire. Pana la erezie.

  10. mergeti la manastirea Izvorul lui Miron(linga Faget) si veti auzi cum se aplica ceea ce se spune in enciclica,am fost Duminica si la manastirea Cebza(Timis) si acelasi lucru se intimpla ………convingeti-va ……

  11. Pingback: STIM SI CONSTIENTIZAM CE SE INTAMPLA IN SFANTA LITURGHIE? CU CE SI CUM NE IMPARTASIM? Cuvinte trezitoare ale Sf. Ioan de Kronstadt (2)
  12. Pingback: Cuviosul Paisie Aghioritul despre SFANTA LITURGHIE, IMPARTASIRE si pomenirea la PROSCOMIDIE -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate