Evadarea din turn

Uraciunile pamantului au ajuns sa ne atace ochii si pacea sufletului aproape in fiecare zi. Si, totusi, cel mai greu de suportat in Babilonul in care ne ducem viata, mai apasatoare decat furia desfranarii de toate, este singuratatea. Fiecare isi inalta turnul faimei proprii si, din timp in timp, mai reuseste sa-si atraga semenii, de care se foloseste pentru a-si frige smoala si a-si arde caramizile. Limbile ne-au fost amestecate si nu ne mai intelegem unul cu altul, nu mai reusim sa asezam piatra peste piatra impreuna. Am uitat sensurile cuvintelor vechi, ne-am dezbarat de tot miezul, facandu-le pe potriva sufletului nostru. N-au fost vreodata atatea limbaje, dar niciodata nu ne-am inteles mai putin. Fiecare moare pe limba lui, cu viersuri stalcite. In betia afirmarii eului, nu mai putem rosti un “tu” sincer, nici macar un “el” sanatos. Toate le prefacem in obiecte neinsufletite, caramizi cu care ne intemnitam in turnul mandriei noastre, prefigurand si construind zoriti iadul singuratatii noastre depline.

La Cincizecime, Duhul S-a aratat sub chip de limbi de foc deasupra apostolilor nu doar pentru a ne vadi continuarea lucrarii Cuvantului si inrudirea cu El, ci si pentru a ne incredinta ca am fost eliberati de sub blestemul amestecarii limbilor si al neintelegerii dintre noi. Limba a toata lumea este cea intru Duhul, singura prin care putem cu adevarat sa comunicam si sa fim in comuniune cu ceilalti. De la Adam, omul nu inceteaza a-si cauta indumnezeirea de unul singur, pe cai ilicite, demonice. Suntem robii coacerii de clisa, stapaniti de dorinte faraonice. Si pentru ce atatea munci, Doamne? Nu ne-ai pregatit Tu foisor gata asternut, in care sa ne inalti inimile prin Sfanta Cuminecare?