FIRESCUL MINUNILOR, SIMPLITATEA NOBILA A SFINTENIEI. Parintele Rafail despre duhovnicul sau sfant, Cuviosul Sofronie

– Aţi pomenit de Stareţul Mănăstirii Essex, Părintele Sofronie; vorbiţi-ne despre experienţa vieţuirii Sfinţiei Voastre alături de acest Părinte duhovnicesc, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.

– Părintele Rafail: In legătură cu ce ziceam, că sfinţenia nu este un lucru pe care l-a gândit Dumnezeu, pentru câţiva, mai-nainte de veacuri, şi pe acei câţiva, când s-au născut, i-a pus pe un piedestal înalt, Părintele Sofronie, poate mai presus de multe lucruri, aprecia firescul. Şi el era un om aşa de firesc! Într-una din Evanghelii se zice că Apostolilor li se împietriseră inimile, erau obişnuiţi cu minunile pe care le făcea învăţătorul. Vedeţi firescul sfinţeniei şi cum te poţi blaza, cum ţi se poate urî cu binele! Asta contemplam, într-un oarecare grad de conştient, când eram cu Părintele Sofronie, observam că mă obişnuisem cu Părintele Sofronie. Acesta-i un element între multe altele; aş putea să vorbesc zile întregi dar, nu ştiu de ce, elementul acesta al firescului îmi vine întâi.

Până unde mergea el? În bătrâneţile lui, Părintele Sofronie nu mai primea, nu mai putea nici să spovedească, nici să vorbească cu oamenii. Ne lăsa nouă asta. Rareori dacă mai venea, un Episcop, să zicem – a venit Înalt Preasfinţitul Serafim, Mitropolitul Germaniei, şi atuncea Părintele Sofronie a făcut un efort să vorbească cu dânsul, dar asta doar cu foarte rare ocazii. Dar dacă era cineva bolnav de cancer care venea să-i ceară rugăciunea, pentru asta întotdeauna ieşea, de multe ori sprijinit de doi, îl purtam doi, unul la dreapta şi unul la stânga, şi-l duceam înapoi acasă. Cei care veneau din Grecia ca să se trateze de cancer în Anglia, înainte de a merge la spital (sau eventual după), treceau pe la Mănăstire să ceară rugăciunea Părintelui Sofronie. Şi am început să bănuiesc că nu era doar o întâmplare, că probabil se întâmplase câte ceva în Grecia. Ei, în vara asta am auzit de o sumedenie de minuni care s-au întâmplat. Dar trăiam lângă Părintele Sofronie, în firescul acesta – şi, cum spuneam la început, pe sfinţi nu minunile îi atrag şi îi interesează cel mai mult, ci smerenia şi dragostea, care sunt temeiul, de multe ori neobservat de om, pe care pot după aceea să se întâmple şi minuni, la o adică. Minunea este firescul omului când s-a îmbunătăţit, şi îmbunătăţirea este sfinţenie.

Şi, spunea Părintele Sofronie, cancerul e o boală care se teme de rugăciune. Şi zâmbea, şi chiar râdea. Iar despre el însuşi, de multe ori seara când mă duceam la el, spunea:

„Uite, iar au venit din Grecia. Ei cred că sunt un sfânt, îmi merge acuma renumele în Grecia că sunt un sfânt. Dar lasă-i, nu-i nimic, să creadă că sunt sfânt. O să aibă încredere în rugăciunea mea, şi atunci rugăciunea mea o să-i vindece“, zicea el; „dar Dumnezeu găseşte mijloace să mă smerească“. Şi râdea, îl pufnea râsul. Zicea: „Pentru mine există doar o singură realitate acuma: Toate dor! Toate oasele mele dor!“ şi într-adevăr, aşa era. Zicea asta şi râdea.

Iată un crâmpei din trăirea cu un om ca acesta. Şi am văzut acest firesc şi la Părintele Porfirie. Nu l-am cunoscut personal, dar prin ucenicii lui şi prin cărţile pe care le avem. Şi la Părintele Paisie – pe el l-am cunoscut – şi la alţii, Efrem de la Katunakia (şi despre el s-a scris ceva). Toţi oamenii aceştia, mari în duh, sunt oameni aşa simpli! Unii fiindcă sunt şi ţărani, oameni simpli, fără carte; alţii, ca Părintele Sofronie – cărturar, – cu multă cultură şi educaţie şi nu ştiu ce – dar simpli şi fireşti!

Şi zic asta fiindcă şi noi trebuie să o urmărim. Părintele Sofronie încuraja către asta, către firesc. Lui nu-i plăceau lucrurile prefăcute, comportamentismele şi manierismele. Nu-i plăceau deloc. „Smerenia”, zicea, „e adevărat firească, lucru frumos, lucru sfânt“. Şi frumos, sfânt şi firesc erau trei cuvinte care de multe ori erau în aceeaşi frază.

(fragment din conferinta: “Postul şi iertarea, destin şi vocaţie în ortodoxie“, Alba-Iulia, aprilie 2002 – integral audio pe cuvintele evidentiate de mai sus; aparut in: Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2002)