Fericitul Arhimandrit SOFRONIE DE LA ESSEX – OMUL PUTERII DISCRETE A DUHULUI si purtator in inima sa al suferintelor fiecarui om

11-07-2011 Sublinieri

11 IULIE – Pomenirea mutarii in Imparatia cea neclati(na)ta si vecinica

a CUVIOSULUI SOFRONIE SAHAROV, unul dintre cei mai mari sfinti ai ultimului veac

ÎNAINTE-CUVÂNTARE

(la cartea “Din viata si din Duh, trad. de Parintele Rafail Noica pentru editia 2011)

«Avem nevoie de ajutor, avem nevoie de cei ce ne po­văţuiesc după Dumnezeu», scria Dorothei al Gazei în veacul al Vl-lea. În dorinţa lor de a-şi săvârşi chemarea originară, de a-şi afla calea inimii şi de a urca «scara cea sfântă» ce duce la Dumnezeu, oameni din toate păturile sociale şi-au căutat încă dintru începuturile creştinătăţii «îndrumători» în stare a-i călăuzi pe «calea cea strâmtă» a mântuirii. De-a lungul veacurilor, în căutarea unui sfat, a unei mângâieri sau a unei însuflări, bărbaţi şi femei au tot revenit la acea zicere iubită Părinţilor pustiei: «Avva, spune-mi un cuvânt». Dar al Duhului Sfânt, duhovniceasca părinţie este inima vie a Bisericii Dreptslăvitoare. Lanţ de aur al predaniei, ea ne aminteşte că trăirea creştină nu este religia unei cărţi, ci descoperirea tainei persoanei.

Strălucit martor al acestei descoperiri, Părintele Sofronie deosebeşte în învăţătura sa două feluri de cuvânt: cuvân­tul ce înştiinţează şi cuvântul ce împărtăşeşte. Cuvântul care informează şi cel care insuflă. Cuvântul «psihic», chiar cu subiect religios şi cuvântul «duhovnicesc», purtător al Duhului Sfânt, al continuei Cincizecimi ce nu este alta decât predania Bisericii nedespărţite, trupul lui Hristos.

Albie a harului dumnezeiesc, cuvântul «duhovnicesc» este rar. Susţinut de o riguroasă conştiinţă dogmatică, el nu este speculativ. Theologic, în înţelesul cel mai adânc, el nu se naşte din cărţi sau dintr-o cunoaştere teoretică, ci din nevoinţă şi rugăciune, din deşertare şi trăirea lui Dumnezeu. Căci nevoie este a ne deşerta de patimi şi de propria voinţă spre a ne putea umple de Duhul Sfant, izvorul a tot cuvântul adevărului. Nevoie este a chema Numele ce cuprinde toate numele, Iisus Hristos, a face să se pogoare mintea în tainiţa inimii, spre a pătrunde în nesfârşita tăcere unde Dumnezeu ne grăieşte şi de unde putem cu adevărat grăi inimii celuilalt. Nevoie este a străbate întunerecul propriului iad lăuntric, pentru a renaşte luminii nezidite ce luminează din Cuvântul întrupat.

Icoane vii ale lui Hristos, purtători ai Duhului Sfânt care grăieşte într’înşii, Părinţii duhovniceşti o dovedesc prin pilda lor. Singur cel ce a murit luişi şi a înviat în Hristos poa­te da naştere unui cuvânt care trezeşte la viaţă şi la slobo­zenia în Duh. Singur cel ce s’a cufundat în tăcere, «graiul veacului ce va să fie», după Sfântul Isaac Sirul, poate izvodi un cuvânt care să fie ecoul cuvântului originar al Cuvântului făuritor. Singur cel ce a văzut lumina cea adevărată, cel ce s-a pătruns de energiile Sale poate dovedi prezenţa lui Dumnezeu prin prezenţa sa şi prin cuvântul său.

Tocmai aceasta este calea, una cu precădere a «deşer­tării», pe care Părintele Sofronie a urmat-o de-a lungul celor şasezeci şi şapte de ani ai vieţii sale monahale. Născut la Moscova, în 1896, încă din cea mai fragedă vârstă a fost frământat de întrebările ultime. Războiul din 1914-18, apoi războiul civil din Rusia îi descoperă caracterul tragic al fiinţării omeneşti. Insuflat de pomenirea morţii trăieşte experienţa nefiinţei, dar, în acelaşi timp, simte existenţa unei Fiinţe nemărginite. Stingherit de Revoluţia rusă în a-şi înfăptui pasiunea sa cea mare, pictura, călătoreşte în Europa şi ajunge la Paris în 1922, unde curând începe a expune la Salon d’Automne şi la Salon des Tuileries. Acolo îşi face «călătoria spre Damasc». Se deschide tainei lui Dumnezeu ca Absolut viu şi personal, întrupat în Iisus Hristos. Atins de har, conştientizează proporţiile păcatului său prezent şi trecut, a tot ceea ce îl desparte de Dumnezeu şi de desăvâr­şirea la care este chemat omul. Deznădejde, noian de lacrimi – el îşi trăieşte al doilea botez: pocăinţa. Aflându-se cufundat in întunerecul iadului, Dumnezeu i Se arată în lumina Sa. Începe o nouă viaţă, pătrunsă de rugăciune şi de dragostea lui Hristos. Se desprinde de lume şi, în aceeaşi măsură, lu­mea se desprinde de el. Alternarea cercetărilor dumnezeieştii lumini cu «pomenirea morţii» îi turbură lucrarea de pictor. După luni de luptă lăuntrică părăseşte arta şi se hotărăşte să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. Se înscrie la Institutul theologic Sfântul Serghie, care tocmai se deschisese. Insă studiile theologice nu îl împlinesc.

In 1925 Părintele Sofronie soseşte la Muntele Athos şi devine monah la Mănăstirea Rusească a Sfântului Panteleimon. Foarte curând primeşte darul rugăciunii neîntrerupte. In acelaşi timp cunoaşte şi «durerea ucigătoare şi de-viaţă-făcătoare» a pierderii harului. «Ucigătoare», întrucât îi des­coperă propria nimicnicie şi adâncul păcatului său. «De-viaţă-făcătoare» căci, fiind izvorul unei pocăinţe ce frânge inima, cheamă dumnezeiasca milă şi un har şi mai îmbel­şugat. Întinsă între Grădina Ghethsimani şi Muntele Thavorului, viaţa duhovnicească a Părintelui Sofronie avea să fie Un «drum al lacrimilor» şi o călătorie lăuntrică între bucurie fi deznădejde, între părăsiri de către Dumnezeu şi cercetări ale Duhului Sfânt.

Insă, pentru Părintele Sofronie, Muntele Athos a însemnat mai cu seamă evenimentul major şi hotărâtor al vieţii sale, un adevărat dar al harului: întâlnirea cu fericitul Stareţ Siluan. Acest înflăcărat nevoitor, un ţăran rus în care Thomas Merton vedea «monahul cel mai autentic al veacului al 20-lea», primise nu numai harul de a «vedea» pe Hristos, ci şi un cuvânt de mântuire pentru vremea noastră: «Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui». în acest suflet smerit, care se ruga şi plângea pentru întreaga lume ca pentru sine însuşi, care trăia în cea mai înaltă măsură dragostea pentru vrăjmaşi, Părintele Sofronie a văzut întruparea însăşi a desăvârşirii ipostatice: un om după chipul lui Dumnezeu.

După moartea Stareţului său în 1938, Părintele Sofro­nie pleacă la «pustie». Ţelul său: a-şi pune la încercare credincioşia dragostei sale pentru Dumnezeu. Sihastru fiind, şi duhovnic al mai multor mănăstiri, el gustă din nesfârşita slobozenie a rugăciunii curate, dincolo de moarte. Dar, în adâncul peşterii sale, aude şi strigătul lumii. Dumnezeu îi dă harul de a se ruga pentru întregul Adam, de a lua parte în inima sa la suferinţele şi grozăviile omenirii în război.

În 1947, pleacă de la Muntele Athos şi se întoarce în Franţa, unde avea putinţa de a lucra asupra textelor încredin­ţate lui de către Cuviosul Siluan. În anul următor publică scrierile Stareţului Siluan şi o introducere la învăţătura lui, ceea ce avea să devină o lucrare clasică a nevoinţei în tradiţia orthodoxă: Starets Silouane, Moine du Mont Athos (Ed. Presence). Atrase de înrâurirea sa duhovnicească, mai multe persoane de diferite naţionalităţi s-au adunat în jurul lui, la Sainte-Genevieve-des-Bois, lângă Paris. Grav bolnav, aflat în împrejurări nefavorabile, Părintele Sofronie nu se mai poate întoarce la Sfântul Munte. În 1959, însoţit de ucenicii săi, se îndreaptă către Anglia unde întemeiază Mă­năstirea Sfântului Ioan Botezătorul. După ce fusese chinovnic şi pustnic, iată-l «martor al Luminii» în mijlocul lumii. Regăsindu-şi primele înzestrări, pictează icoane şi scrie mai multe cărţi, între care autobiografia sa duhovnicească: Voir Dieu tel qu ‘II est (Ed. Labor et Fides).

Adevărat purtător al Predaniei, slujind ca punte între două lumi, el înfăţişează Orthodoxia Apusului şi Apusul lumii orthodoxe. În mănăstirea sa Liturghia sfântului Ioan Gură de Aur este tradusă în engleză şi slujită în mai multe limbi. Rugăciunea lui Iisus, alcătuită ca slujbă obştească, se rosteşte în graiul fiecăruia. În 1988 intuiţia adâncă a Părin­telui Sofronie este adeverită iar lucrarea sa de căpetenie răsplătită: Stareţul Siluan este proslăvit între sfinţi de către Patriarhia Constantinopolei. Astăzi Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul numără 27 de monahi şi monahii de douăsprezece naţionalităţi diferite. Centru unde sânt primiţi sute de pelerini din întreaga lume, ea este nu numai unul din principalii poli ai luminii Orthodoxiei în Apus, ci şi una dintre cele mai puternice mărturii ale universalităţii ei.

Apropiindu-se de sfârşitul vieţii sale în această lume Părintele Sofronie simţea în ultimii ani nevoia de a împărtăşi esenţialul experienţei vieţii sale în Hristos fiilor săi duhovniceşti. Săptămână de săptămână a hrănit din cuvântul său pe membrii obştii, a «insuflat» viaţa lor de fiecare zi cu sfaturile şi îndemnurile sale. Zicerile inedite adunate în această cărţulie sunt extrase din aproximativ patruzeci de cuvântări. Fiind fragmentare, pierzându-şi vitalitatea prin scris, ele nu pot reda decât nedeplin bogăţia învăţăturii sale; căci trebuie să-l fi văzut pe Părintele Sofronie vorbind, să fi văzut privirea sa iubitoare îmbrăţişând în rugăciune pe fraţii şi surorile sale, pentru a cerca cu adevărat măsura energiei şi suflului dumnezeiesc de care sânt însufleţite cuvintele sale. Fragmentele pe care le-am ales a le publica nu sânt nici gânduri metafizice, nici reguli de viaţă, nici principii morale. Hrănit de cuvântul lui Dumnezeu şi de scrierile Părinţilor ne­voitori, cuvântul Părintelui Sofronie este, în înţeles deplin, evanghelic şi filocalic. Născut din inimă, el nu se adresează minţii raţionale, ci acelui «subţire vârf al sufletului» care este inima ascunsă a omului. Roadă a Duhului Sfânt, el este sămânţă a vieţii în Duh. Irumpt din chemarea Numelui, el este rugăciune, îndemn la rugăciune. Insuflat de Dumnezeu, el duce către Dumnezeu. Puternic fiind, este blând. Plin fiind de dragoste, întăreşte. Absolut fiind, este slobozitor. Cuvânt care te obligă şi totuşi alină. Universal, el ţinteşte pe fiecare în ceea ce are unic. Şi, în sfârşit, tăios ca o spadă, el cheamă la pocăinţă, la preschimbarea «inimii noastre de piatră» în «inimă trupească», la reîndreptarea duhului, la redescope­rirea lăuntricitătii noastre, a chipului lui Dumnezeu tăinuit în străfundurile sufletului nostru şi acoperit de toate falsele în­făţişări în care se îmbracă egoul nostru.

Părintele Sofronie nu caută nici a convinge, nici a atra­ge. Cuvântul său atinge sufletul sau nu. O sămânţă nu poate a se înrădăcina şi a rodi decât într’un pământ gata a o primi. Totul depinde de capacitatea noastră de a asculta, de dorinţa noastră de a ne preschimba, de voirea noastră de a zice da. Sântem oare gata a ne deschide şi a ne dărui? Sântem slobozi. «Tot cuvântul poate fi tăgăduit de un alt cuvânt, dar care cuvânt poate tăgădui viaţa?», spunea Sfântul Grigorie Palama în veacul al 14-lea.

Maxime Egger

Vezi, din aceeasi carte, si:

***

Cuvânt înainte al parintelui Rafail Noica

la cartea Arhimandritului Sofronie

“Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe”

Domnul a zis: “Tot cel ce este din adevăr ascultă glasul Meu”. (Ioan 18, 37)

Mulţi sunt astăzi care caută glasul adevărului şi Cuvânt de întemeiere în Duh şi în Adevăr. Poate nu din întâmplare şi înnoirea soartei neamului nostru a început cu strigătul: “Nu mai vrem minciună!”

Lumea adesea a năzuit în istorie către înnoire, într-un “viitor mai fericit”, mai “promiţător”, vrând să lepede, sau chiar să dărâme, cele din trecut care i s-au părut învechite; astăzi, poate mai mult ca oricând, omenirea încearcă să-şi “croiască o nouă soartă”, anunţându-se până şi o “Nouă Eră”, un “Nou Veac” (New Age).

Duhul, însă, unde voieşte suflă, şi glasul lui auzi, dar nu ştii de unde vine şi unde merge (Ioan 3, 8). Iar în Duh, lucrarea tainică a înnoirii este prin întoarcere, cum ar fi, “înapoi”. Şi, într-adevăr, unde vom găsi apă proaspătă în curgerea istoriei noastre pământeşti: la vale, sau la revărsarea râului în mare, sau în marea sărată din care nimeni nu se poate adăpa; sau “înapoi” la izvoare, unde pururea izvorăşte apă nouă, curată, limpede? Iar Izvorul, pentru cei ce “au iubit arătarea” lui Hristos (2 Tim. 4, 8), este acolo unde Domnul, pentru veşnicie a înnoit omul, împărţind apostolilor şi celor ce erau împreună cu ei, ca nişte limbi de foc, Duhul Adevărului, Duh pe care până astăzi îl cerem spre înnoire în Sfintele Liturghii şi în slujbele noastre bisericeşti.

Şi iată că, astăzi, în toate bisericile, atât în Apus, cât şi în Răsărit, se face simţită, şi din ce în ce mai puternică, o căutare “către izvoare”. Şi ar putea părea lucru de mirare că unul din “înnoitorii” veacului nostru a fost Arhimandritul Sofronie, cel prin care Sfântul Siluan Athonitul s-a făcut cunoscut lumii. De mirare, fiindcă s-ar putea spune că nu a fost om mai “clasic”, prin viaţa şi formaţia lui, decât Părintele Sofronie. Născut într-o Rusie încă ţaristă, educat în spiritul culturii celei mai tradiţionale, într-o Biserică Ortodoxă încă neclătinată de valurile urgiilor veacului nostru, Părintele se refugiază de la începuturile acestor urgii, ca tânăr pictor, la Paris, pentru o vreme, de unde chemarea rugăciunii îl duce la Muntele Athos, unde are să rămână, călugăr, douăzecişidoi de ani, formându-se la şcoală, poate cea mai tradiţională a Bisericii Ortodoxe.

Înnoirea Omului, însă, nu constă în forme noi, ci este lucrarea mântuitoare a Duhului, aş cum şi învechirea nu este alta decât lucrarea păcatului, a “stricăciunii”, care roade, care putrezeşte conţinutul, apoi formele, “stricând” viaţa. Duhul însă, ca Dumnezeu Făcător, poate nu numai înfăptui, ci şi înnoi viaţa; iar El o înnoieşte întâi lăuntric, esenţial, apoi, la nevoie, şi formele, pe care le adaptează pentru ca viaţa nouă, proaspătă, adevărată, să îşi poată găsi loc în condiţiile exterioare, istorice (Mt. 9, 17; Marcu 2, 22; Luca 5, 37-38).

Părintele Arhimandrit Sofronie a fost un om al esenţei. Nelegat, neimpresionat peste măsură de forme exterioare, căutarea lui a fost totdeauna către sensul adânc al vieţii, care, odată înţeles, şi-a pus toată străduinţa spre a-i atinge ţelul: unirea cu Dumnezeu pentru veşnicie, încă de pe pământ; ţel către care a îndreptat, ca duhovnic, şi pe toţi cei care au venit către el.

Unirea cu Dumnezeu, sau – aşa cum el însuşi o spune: “năzuinţa de a face aceste porunci (ale lui Hristos) să devină singura şi veşnica lege a întregii noastre fiinţe”, atât cea vremelnică, cât şi cea veşnică, este adevărata chemare şi singura îndreptăţire a stării monahale în istorie. Dar ea este, în acelaşi timp, menirea şi chemarea a tot creştinul botezat – ba chiar a tot omul făcut în “chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu – şi în aceasta constă şi o posibilă slujire, sau “rol” istoric al călugăriei. Mântuirea călugărului nu este alta decât mântuirea a tot omul, deoarece, zicea Părintele, aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie au fost date de către Domnul – şi Maicii Domnului, şi sfinţilor, şi mirenilor, şi monahilor şi tuturor celor născuţi din Adam. Una este firea omenească, una, deci, şi mântuirea Omului; şi în virtutea acestui fapt, un călugăr poate, din experienţă proprie, dacă a cunoscut în rugăciunea sa esenţial, toate stările căderii şi tragediei Omului, dar şi ceva din rugăciunea cea răscumpărătoare din Gheţimani, poate, deci, îndruma sau ajuta pe orice om în calea mântuirii, ba chiar deveni un luminător al întregii Biserici, cum istoria nu o dată a dovedit. Dar toate acestea numai cu condiţia, şi în măsura propriei sale împliniri, din proprie nevoinţă şi experienţă trăită, şi trăită în Duh şi în Adevăr.

Ceea ce ne aduce la întrebarea: Care este această împlinire a nevoinţei? Ce este esential un călugăr?

Cuviosul Avva Siluan zice:

“Călugărul este un rugător pentru lumea întreagă; şi în aceasta stă lucrarea sa de căpătâi …Şi de aceea, nici păstorii Bisericii, nici călugării nu trebuie să se grijească de lucruri lumeşti, ci să urmeze Maicii Domnului, Carea, în biserică, în Sfintele Sfintelor, zi şi noapte se învăţa întru legea Domnului şi petrecea în rugăciune pentru lume”.

Toată lipsa, toată lepădarea, toată nevoinţa călugărească, dacă nu duce către această stare a rugăciunii, devine lipsită de sens.

Dar ce este un “rugător pentru lumea întreagă”? Ce este acea rugăciune pentru lumea întreagă, atât de iubită Cuviosului Siluan?

În cartea Facerii ne este dezvăluit gândul cel dintâi al lui Dumnezeu pentru Om. Dumnezeu, Care a înfăptuit şi cerurile, şi pământul, şi tot ce este, printr-un singur cuvânt – “Să fie…” – când ajunge la om altfel purcede: Se opreşte, cum ar fi, şi se sfătuieşte “sfatul cel mai înainte de veci”:

“Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare…” (Facerea 1, 28)

– şi a făcut pe Adam. Şi Adam era unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului său, purtând în trupul său toată omenirea ce avea să fie.

Dar Dumnezeu, în al cărui Chip l-a făcut pe om, nu este o Persoană singură (“…chipul Nostru…”) şi găseşte că: “nu este bine a fi omul singur; să-i facem ajutor…” (Facerea 2, 19), şi în cele din urmă, din trupul său, o scoate şi pe Eva, prin care avem să ne naştem toţi cei ce am umplut pământul în cursul istoriei… Şi totuşi: “Să facem om…” – nu “oameni”, nu “omenire”, ci “om”. Deci toată această omenire, toţi aceşti oameni, bărbaţi şi femei (ca să nu mai vorbim de “mase”, de “gloate” şi alte asemena lor, concepte care nicidecum nu-şi au locul în viaţa adevărată a rugăciunii), fie ei “ca nisipul mării şi ca iarba pământului” în număr, şi “ca stelele cerului” toţi aceştia, suntem un om, în chipul Dumnezeului nostru, Care în trei persoane este un Dumnezeu; aceasta, totuşi, nu se va putea plini decât atunci când se va desăvârşi în noi, în cele din urmă, în veşnicie, acea asemănare la care nu vom putea ajunge până nu se va naşte şi mântui cel din urmă ce mai are a se naşte din femeie (cf. Ev. 11, 40).

Această asemănare, însă, trebuie desăvârşită mai întâi la nivel personal, sau cum îi plăcea Părintelui Sofronie să întărească, ipostatic, asemănându-ne, fiecare dintre noi, cu Persoana, cu ipostasul Hristos–Omul; şi în aceasta şi stă lucrarea, nevoinţa mântuirii fiecăruia. Iar asemănarea, după cuvântul lui Hristos: “Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din Ceruri, desăvârşit este” (Mt. 5, 48) trebuie dusă la desăvârşire, la “măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Această măsură, Părintele o vedea în rugăciunea din Gheţimani, rugăciune la care mult cugeta, şi pe care mult o pomenea, îndeosebi în ultima vreme a vieţii sale pe pământ.

Cuprinsul acestei rugăciuni mântuitoare nu ne este dezvăluit în Sfintele Evanghelii; numai Sfântul Luca pomeneşte ceva din cele ce au urmat rugăminţii “să treacă paharul acesta”; dar ştim că, în acea rugăciune, Hristos-Omul se ruga pentru păcatele, pentru pierzania, pentru iadul cel veşnic al fiecărui suflet ce se născuse, sau ce avea să se nască din Adam, ca pentru Sine Însuşi. În acea Rugăciune, Hristos-Omul, părăsit de toţi, singur, era Unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului Său, purtând în Duhul Său toată omenirea ce fusese de la primul Adam, şi ce avea să fie, până la cel din urmă ce are încă a se naşte din femeie. Căci “făcutu’s-a Omul, Adam cel dintâi, întru suflet viu, iar Adam cel de pre urmă, Duh făcător de viaţă” (1 Cor. 15, 45).

Aceasta este “rugăciunea pentru lumea întreagă”, sau, iarăşi, cum îi plăcea Părintelui Sofronie să spună – pentru “întreg Adamul”; rugăciune în care omul îşi atinge culmea asemănării sale cu Hristos-Omul; unde trece de la nivelul de “individ” la cel de persoană, de ipostas; adică, unde şi el devine un Adam, purtând în sinea sa, în rugăciune, întreaga omenire – întreg Adamul, rugăciune pe care Părintele Sofronie, în ultimele sale zile, o numise “Rugăciunea Ipostatică”.

Dar mântuirea omului nu se sfârşeşte la asemănarea cu Hristos-Omul, fiindcă Hristos, în acelaşi timp, este Însuşi Dumnezeu; iar omul, în măsura asemănării sale cu acel Om, cu Dumnezeu se aseamănă. Şi aceasta nu ar trebui să fie de mirare, deoarece, atunci când Dumnezeu hotăra “să facem om după chipul Nostru, şi după asemănare”, El nu era întrupat în alt chip, ci se afla în starea Sa dumnezeiască, cea de mai înainte de veci. De aceea, Biserica Ortodoxă şi înţelege mântuirea ca fiind nimic mai puţin sau mai prejos decât îndumnezeirea omului; şi Ea singură are înţelegerea adâncului acestei “taine…ascunse din veci întru Dumnezeu” (Ef. 3, 9), şi, smerita îndrăznire a o crede.

Am vorbit de “înnoire”, şi de arhimandritul Sofronie ca fiind unul dintre “înnoitorii” veacului nostru. Dar, precum se va vedea în lucrarea de faţă, deaprte de a pretinde la a înnoi, să zicem, chipul nevoinţei pentru “omul modern” (expresie mult întrebuinţată astăzi), Părintele Sofronie repune vechile, anticele temelii duhovniceşti ale nevoinţei în general, şi, deci, în special ale călugăriei, la locul lor, arătându-se, precum spunea despre el un stareţ din Muntele Athos, ca “un cărturar învăţat întru Împărăţia Cerurilor” care ştie să “scoată din vistieria sa noi şi vechi” (Mt. 13, 52); şi aceasta, într-o epocă unde omul mult prea uşor judecă şi trăieşte numai după efecte exterioare. Şi această judecată şi trăire se observă nu numai în nevoinţă, în monahism, în biserică, ci în toate domeniile vieţii şi ale culturii sale, omul modern apărând neputincios de a pătrunde duhul şi sensul lucrurilor. Or “Duhul este Carele face viu; trupul nimic nu foloseşte” (Ioan 6, 63). “Trupul”, sau, în general, forma exterioară, trăieşte numai din duhul care îi dă viaţă. Iar dacă duhul lipseşte, atunci şi forma sa supune stricăciunii, se dezintegrează – de unde şi aceste forme noi, “moderne”, în arte sau în arhitectură, de pildă, care nu sunt decât chipul dezintegrării celor tradiţionale, sau “fireşti”, uneori până la a nu le mai putea recunoaşte. Dacă, însă, forma se păstrează, este de notat că motivul, în general, nu este unul esenţial, de trăire în duh, ci tot “exterior”: o inerţie istorică de “a păstra”, spre exemplu; sau o oarecare nostalgie a trecutului, sau o consideraţie estetică arbitrară prin care se imită cu mai multă sau cu mai puţină reuşită cele ale trecutului. În ambele aceste cazuri ne vine să parafrazăm vechea zicală românească: “Duhul trece, formele rămân”.

Mult se vorbeşte astăzi despre “evoluţie”, ba chiar de “progres”; iarăşi, însă, fără a se observa nici duhul acestora, nici sensul lor, nici către ce evoluăm sau progresăm. Teamă ne este că vremea a venit, ori să ne întoarcem la Duh şi la Adevăr, ori…

Învechitu-s’a lumea, “ca o haină”; îmbătrânit-a Adam în păcatul său a cărui curgere îşi atinge astăzi străfundurile. “Încă puţin”, şi ajungem acolo unde stihiile “ca un veşmânt se vor înveli şi se vor schimba” (cf. Ev. 1, 12) de către mâna cea blândă, dar atotputernică a Domnului. Vremea este creştinului cu adevărat a se înnoi, a’şi umple candela cu untdelemnul Duhului, căci “iată vine Mirele în miezul nopţii” – întunericului acestui Veac; căci “trece chipul lumii acesteia” (1 Cor. 7, 31). Iar “untdelemnul” Duhului este – a face a se sălăşlui în om Cuvântul lui Dumnezeu – iar acel Cuvânt este Hristos – Adevărul (Ioan 14, 6)”.

sursa

Legaturi:

***

 


Categorii

Calugaria / viata monahala, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Rafail Noica, Parintele Sofronie Saharov, Portile Iadului, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

30 Commentarii la “Fericitul Arhimandrit SOFRONIE DE LA ESSEX – OMUL PUTERII DISCRETE A DUHULUI si purtator in inima sa al suferintelor fiecarui om

  1. 12. Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.

    http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=35&cap=8

    44. Iar Iisus a strigat şi a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine.
    45. Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine.
    46. Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric.

    http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=35&cap=12

  2. Un preot catolic, vazand cum se rugau in biserica cu rugaciunea lui Iisus, i-a zis Parintelui Sofronie:
    – Nu pot sa inteleg de ce trebuie sa repetati atata timp aceeasi rugaciune!

    Parintele Sofronie, intr-un fel foarte prietenos, i-a raspuns:
    – O repetam pentru ca o intelegem greu si odata ce am inteles-o nu mai vrem sa o lasam!

    (Pr.Arhim.Zaharia)

  3. Referitor la Taina Ipostasului Absolut”Eu sunt Cel Ce este”,ma straduiesc sa inteleg cu mintea mea cea imputinata,explicatiile Pr.Arh.Sofronie din cartea “Intru Lumina Ta vom vedea lumina”,rezumand ca Moise,cel dintai caruia i S-a descoperit Dumnezeu ca Ipostas,nu a fost deplin capabil sa patrunda adancul tainei:” EU SUNT”.HRISTOS a fost Cel care a desavarsit aceasta descoperire,Cel care ne-a descoperit ca Dumnezeu este o Persoana,dar in Treime,si,mai mult o unitate Tri-ipostatica a Luminii. Asadar,din actul creatiei(Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra),din descoperirea sinaitica si din momentul dumnezeiesc al Intruparii Cuvantului,intelegem taina omului ca ipostas.Deci,omul este chemat sa se faca partas in chip deplin fiintarii dumnezeiesti. Apoi,mai spune Parintele ca urmasii lui Adam mostenesc o fire corupta,persoana, devenita individ in urma ruperii relatiei cu Dumnezeu,prin urmare destantandu-se.
    Ne mai spune Parintele ca viata duhovniceasca este o adanca experienta ,aceea a RUGACIUNII IPOSTATICE,asemenea rugaciunii Mantuitorului dinainteaSfintelor Sale Patimi,savarsita in Gradina Ghetsimani.Acolo,EL,a suferit toata durerea adunata in timp,in firea umana,precum si durerea ruperii,prin pacat,a omului de Dumnezeu,A suferit si a vindecat toata durerea de la Adam,realizand prin aceasta lucrare ,RESTAURAREA UMANITATII.Ghetsimani,este evenimentul refacerii firii umane dupa chipul cel creat de Dumnezeu in Rai.Ghetsimani=indumnezeire.Iar daca Rugaciunea ipostatica are caracter vesnic,atunci si Sf.Liturghie are acelas caracter.Aceasta Rugaciune si Sf.Liturghie,vor continua si dincolo de timp,si se vor transforma intr-o doxologie ce nu va inceta in vecii vecilor.Amin!
    P.s. Cu cat rugaciunea noastra se va asemana mai mul(nu sunt vrednica!) cu cea a Lui Hristos,cu atat descoperirea va fi mai adanca si mai deplina.(tot ce-am scris este un rezumat(nereusit) al invataturii Pr.Sofronie despre Rugaciunea ipostatica.).Iertati toate greselile de exprimare si scriere.Ma bucur totusi ca am reusit sa citesc ceva scris de Sfantul Sofronie.

    “Sufletul meu a cunoscut ca Dumnezeu este dragoste,dragoste nerostita,inexprimabila,de nepovestit,de necuprins,infinita,sfanta,de necugetat,dupa desavarsirea,dupa dulceata,dupa puterea,dupa vesnicia ei.Ce as mai putea spune?Dumnezeu este lumina,iar intuneric in Acesta nu exist(nici pata,nici stricaciune)”Pr.Sofronie

  4. Pingback: Război întru Cuvânt » DIN COMOARA CUVINTELOR CUVIOSULUI SOFRONIE DE LA ESSEX: “Noi si spunem, si vrem sa auzim multe cuvin­te, dar nu facem nimic pentru a le implini” » Război întru Cuvânt
  5. Pingback: FIRESCUL MINUNILOR, SIMPLITATEA NOBILA A SFINTENIEI. Parintele Rafail despre duhovnicul sau sfant, Cuviosul Sofronie
  6. Pingback: Postul Maicii Domnului. CARE E TAINA NASCATOAREI DE DUMNEZEU SI A CELOR CARE II URMEAZA? Merinde duhovnicesti pe calea postului de la Parintele Sofronie
  7. Pingback: MINUNATA FRATIE A PARINTILOR SERAFIM ROSE SI GHERMAN. Ce putere are ravna sincera si curata pentru Ortodoxie si ce inseamna fratietatea adevarata in Duh...
  8. Pingback: Parintele Sofronie Saharov NE INVATA CUM SA TRAIM IN RELATIE CU SEMENII: “Ce castig judecand pe fratele meu?”, “Respingeti orice duh de curiozitate” -
  9. Pingback: PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – 99 de ani de la nastere: “Habotnicia stramta si zavorata in sine este si ea o mostenire fariseica, asadar, o calamitate” -
  10. Pingback: STARETUL MELCHISEDEC DE LA LUPSA – CONFERINTA DE LA BUCURESTI (audio si text): Se poate obisnui omul cu Duhul Sfant? Chemarea la adanc si agonia lumii -
  11. Pingback: ARHIMANDRITUL SOFRONIE despre cum sa petrecem cu mintea la Dumnezeu si cum sa ne razboim cu gandurile rele: “Curata locul, si va veni Duhul Sfant” -
  12. Pingback: CUVIOSUL SOFRONIE SAHAROV – intimul Duhului si puterea sfanta a cuvantului. Plus: PARINTELE SOFRONIE SI BISERICA RUSA -
  13. Pingback: SFANTUL SOFRONIE (Saharov): “Nu puteti pastra rugaciunea… pentru ca nu va rugati pentru oameni” -
  14. Pingback: IPS Ierotheos Vlahos despre adevarata MILOSTENIE SUFLETEASCA FATA DE TINERII RATACITI: “Oamenii din ziua de azi au mare nevoie sa gaseasca oameni care sa le asculte durerea“ -
  15. Pingback: MARTURII DESPRE SFANTUL PARINTE SOFRONIE – 20 de ani de la nasterea in Cer -
  16. Pingback: MARTURII DESPRE SFANTUL PARINTE SOFRONIE – 20 de ani de la nasterea in Cer a unui adevarat “staret” purtator de Duh al secolului XX -
  17. Pingback: PARINTELE RAFAIL NOICA evocand la Cluj chipul sfant si minunile discrete ale ARHIMANDRITULUI SOFRONIE (video)/ “Cunosc un om in Hristos” – CUVINTE DUHOVNICESTI (si audio) din tezaurul viu al duhovnicului de la Essex -
  18. Pingback: PARINTELE PAISIE OLARU SI SPOVEDANIA. Taina duhovniciei roditoare. “Marturisirea sa fie mai deasa decat impartasirea” -
  19. Pingback: Arhimandritul Sofronie de la Essex: DE LA ETICA LA FIINTIALITATE -
  20. Pingback: DOUA MORTI SI DOUA INVIERI. Parintele Rafail ne ajuta sa intelegem mai bine: CE MOARTE A NIMICIT HRISTOS? (audio + text) -
  21. Pingback: Conferinta de la Bucuresti (Facultatea de Drept) a MITROPOLITULUI IEROTHEOS: “Dumnezeu nu-Si impartaseste darurile celor care ‘dorm’, celor care nu lucreaza… SA NU DEZNADAJDUITI NICIODATA!” (video, audio, text) -
  22. Pingback: IPS Ierotheos Vlachos despre CUVIOSUL SOFRONIE SAHAROV (†11 iulie 1993), cel care ITI TRANSMITEA VIATA SI DUH DE POCAINTA prin simpla sa prezenta si prin binecuvantare: “Era un om care efectiv L-a vazut pe Dumnezeu. A fost un urmas al Sfintilor Pa
  23. Pingback: RUGACIUNEA PENTRU CEILALTI: “De ce te gandesti doar la tine, bunul meu copil, si nu te gandesti putin si la lumea care sufera? Cati nu striga in aceasta clipa: ‘Ajutor! Ajutor!’ si nu exista nimeni langa ei ca sa-i ajute?” -
  24. Pingback: Parintele Zaharia Zaharou la Bucuresti despre ZDROBIREA INIMII si LACRIMILE CA HRANA A SUFLETULUI (audio si transcrierea conferintei de la Facultatea de Drept): “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile si ca lumea sa nu faca din tine victima
  25. Pingback: Arhimandritul Sofronie, scriind DIN ADANCA DURERE A INIMII SI IMPREUNA-PATIMIRE, despre IUBIREA DE PUTERE CARE SFASIE TESUTUL VIETII: “Unora li se pare ca, daca iti pot face vreun rau, trebuie sa se foloseasca de acea putinta, ca omul, de frica raul
  26. Pingback: STARETUL SOFRONIE DE LA ESSEX, vazatorul luminii necreate si cunoscatorul neinselat al lui Dumnezeu. EXPERIENTA HARULUI si PUTEREA RUGACIUNII CU DURERE. Ce se intampla cand omul nu-si schimba viata dupa ce s-a savarsit cu el o vindecare minunata? CARE E C
  27. Pingback: “Harisma discernamantului in calauzirea duhovniceasca ortodoxa”: DUHOVNIC ISCUSIT, POCAINTA, MILA si CANON INTELEPT | Cuvântul Ortodox
  28. Pingback: PARINTELE SOFRONIE (†11 iulie 1993), fericitul “ARISTOCRAT” AL IUBIRII LUI HRISTOS: “Vom avea dragoste pe ceilalţi atunci când ne vom ruga pentru ei” | Cuvântul Ortodox
  29. Pingback: “Purtaţi-vă sarcinile unii altora!”. PREASFINȚITUL DAMASCHIN DORNEANUL, pentru “Familia ortodoxă”, despre ETAPELE IUBIRII APROAPELUI CARE NE-A RĂNIT, lupta cu rutina și pentru (re)dobândirea Duhului, “SENSIBILITATEA”
  30. Pingback: VOCEA PARINTELUI SOFRONIE SAHAROV in inregistrari inedite, inclusiv rostind RUGACIUNEA LUI IISUS/ Marturiile Mitropolitului ATANASIE DE LIMASSOL si Egumenului EFREM VATOPEDINUL (video) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate