In fata oamenilor lumesti trebuie sa recunoastem ca postim? PUTEM CALCA POSTUL DACA SUNTEM SERVITI CU MANCARE DE DULCE, “CA SA NU SMINTIM”?
Cuv. Paisie Aghioritul despre Posturile randuite ca marturisire a lui Hristos
“- Părinte, oamenii care trăiesc duhovniceşte în lume trebuie să arate celor lumeşti că postesc?
– Când e vorba de posturile rânduite de Biserica noastră – miercurea, vinerea, posturile mari – atunci trebuie, pentru că aceasta este o mărturisire a credinţei. Însă celelalte posturi, care se fac din nevoinţă, pentru dragostea lui Hristos, sau pentru a fi auzită rugăciunea noastră într-o anumită cerere, trebuie să se facă în ascuns”.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, 2003)
***
Din: Sfaturi si raspunsuri importante de la FERICITUL PARINTE EPIFANIE DESPRE POST
Păcat serios
In postul Adormirii Maicii Domnului din anul 1967, îşi aduc aminte doi tineri căsătoriţi, fiii săi duhovniceşti, am găzduit la o oarecare familie, rude cu noi, şi n-am postit, ţinând rânduiala casei aceleia. Am considerat lucrul acesta firesc şi de la sine vrednic de iertare. După puţin timp am mers să ne mărturisim la Stareţ, dar nu i-am spus nimic despre asta. Am mărturisit alte lucruri. Ne-a citit rugăciunea de iertare şi apoi am început să discutăm despre diferite chestiuni interesante. In cursul convorbirii ajungând la post, am spus că n-am postit. Am fi preferat să ni se deschidă pământul şi să ne înghită de ruşine când ne-a spus cu asprime:
– Şi credeţi oare că v-aţi mărturisit acum, când aţi făcut un păcat atât de serios?
Postul şi sărbătorile
S-a pus adesea întrebarea dacă se îngăduie să se servească mâncare de dulce în cazurile sărbătorilor onomastice, evenimentelor excepţionale, întrunirilor cu prietenii etc, din perioada posturilor. Stareţul spunea că atenţia faţă de oameni este o mare virtute, faptă care nu se poate suspenda în perioadele de post. Insă pe masă să se pună în mod obligatoriu mâncăruri de post. In cadrul unor limite, ele pot fi mai drese sau mai gustoase dacă vrem să cinstim pe cineva, însă absolut obligatoriu de post.
Postul şi primirea de străini
Este precumpănitor la mulţi punctul de vedere că pentru motive de primire de străini se îngăduie dezlegarea postului. Ca exemplu, din istoria Bisericii, se scoate în evidenţă tactica Părinţilor pustiului care încetau postul lor cu prilejul primirii unui oaspete sau a unui frate, când erau în călătorie.
Stareţul a limpezit lucrurile:
– Nicăieri în Pateric – spune el – nu se laudă vreun pustnic şi nu se consideră ca exemplu deoarece a dezlegat postul pe motivul primirii de străini. Ceea ce s-a spus este faptul că acei pustnici şi nevoitori sfinţi dezlegau postul lor ascetic personal, care era mult mai aspru decât cel rânduit de Biserică. Mâncau, de pildă, puţine crudităţi, legume muiate sau verdeţuri crude, sau puţin posmag muiat şi asta nu în fiecare zi, ci la 2-3 zile, sau mai rar.
Dacă se întâmpla, aşadar, să găzduiască pe cineva, atunci fierbeau legumele, sau verdeţurile şi dacă era zi cu dezlegare la untdelemn, puneau peste ele puţin untdelemn sau beau puţin vin. Se întâmpla să mai adauge puţină osteneală ca să mai dea puţin gust mâncării uscate pentru a cinsti astfel pe oaspeţii lor. Cu smerenie primeau şi ei înşişi o găzduire asemănătoare de foarte puţinele ori când ieşeau din chiliile lor. Iar când motivele primirii de străini dispăreau, se întorceau la postul aspru, sau la încă şi mai aspru ca să recâştige terenul pierdut, adică nu cumva să se fi înşelat pe ei înşişi, încât primirea de străini să le fi fost un pretext de a slăbi postul lor.
Când un oarecare pustnic, continuă Stareţul, mergea să cerceteze pe alţi pustnici în pustie, aceia îl cinsteau cu puţin vin (fie deoarece era dezlegare la vin, fie deoarece aplicau iconomia pentru osteneala călătoriei). Şi acesta îl bea mulţumind, din politeţe, dar când se întorcea la chilia sa, rămânea atâtea zile fără apă câte pahare de vin primise în călătoria sa. Ucenicul său, căruia i se făcuse milă de el, atunci când călătoreau împreună, ruga în ascuns pe cei la care găzduiau să nu-i dea vin.
* * *
M-am spovedit la Stareţ cu mai mulţi ani înainte, îşi aduce aminte un fiu duhovnicesc al său, că un oarecare frate ne-a găzduit în casa sa. Avea cugetul puţin cam lumesc şi n-am postit în zilele de post. Stareţul însă mi-a spus cu asprime:
– Pe deoparte vărul, pe de alta cumătrul, dincolo cumnatul, apoi prietenul. Bine faceţi că primiţi oaspeţi. Şi v-o recomand asta. Chiar şi în zilele de post. Dar veţi servi mâncăruri de post. Ingrijite şi gustoase dacă vreţi să cinstiţi pe cineva, dar de post. Să le-o spuneţi simplu: “Astăzi este post, de aceea vă servim mâncare de post. Nu vrem să călcăm legile Bisericii”.
Postul şi întrunirile
Mulţi dintre fiii duhovniceşti ai Stareţului aveau de înfruntat multe probleme cu postul când luau parte la întruniri prieteneşti sau de breaslă (a vechilor colegi de şcoală, de muncă, de facultate etc). Este de observat că în societăţile creştineşti contemporane de nuanţă occidentală, astfel de întruniri se rânduiesc de regulă miercurile şi mai ales vinerile, deoarece următoarea zi, sâmbătă, este nelucrare şi se încheie săptămâna de lucru. (Stareţul în asta vedea o lucrare diavolească ascunsă. “S-au pierdut celelalte zile”, spunea el). Evident că nimeni nu ia în considerare marile perioade de post, nici nu are grijă să pună mâncăruri de post. Eventual, ceva salate, este singura rezolvare pentru cei ce vor să postească. Linia Stareţului era categorică:
– Dacă vreţi să luaţi parte la aceste întruniri, aveţi binecuvântare, dar să postiţi mâncând orice se află de post. Dacă nu v-aţi săturat, mâncaţi după aceea acasă sau la restaurant. Dacă nu puteţi ţine postul, atunci nici să nu luaţi parte.
Postul şi sminteala
Unii spun:
– Nu postim când ne aflăm la vreo întrunire ca să nu supărăm sau să smintim pe cineva cu ceea ce facem. Şi comentau, spunând: oare, Hristos n-a spus ca să nu ne arătăm că postim, precum făceau şi fariseii cei făţarnici?
Stareţul a răspuns la asta în felul următor:
– Când postim, sau şi atunci când facem orice altă faptă bună, trebuie să acţionăm cu cuget smerit, ca nişte “robi netrebnici”, ascultând de poruncile Bisericii. Şi asta indiferent dacă ne văd sau nu ne văd oamenii. Aşa cum nu trebuie nici să ne temem de dojana şi comentariile lor când ne facem datoria faţă de poruncile lui Dumnezeu. Nu este corect ca în privinţa asta să depindem de faptul că se mâhneşte sau “se sminteşte” cineva.
Dacă noi ne facem datoria noastră, responsabilitatea smintelii cade asupra celui ce se sminteşte, care într-o ultimă analiză fie nu recunoaşte autoritatea lui Hristos şi a Bisericii Sale asupra vieţii noastre, fie că încearcă să-şi justifice propria sa slăbiciune. Ne gândim la aceia ce se vor “sminti”, când ne vor vedea că postim, şi nu ne gândim la cei ce ne văd că nu postim, eventual, că suntem creştini ortodocşi. In acest din urmă caz responsabilitatea smintelii cade în întregime asupra noastră, deoarece noi suntem călcătorii poruncii.
Pe de altă parte dacă această silogistică o aplicăm şi în celelalte porunci ale Bisericii, desfiinţăm toată legea morală a lui Dumnezeu. De pildă vreau să merg la biserică. Dar aproape întotdeauna voi întâlni oameni pe drum. Şi mă gândesc: “Dacă intru înlăuntru şi mă văd, dacă sunt atei şi potrivnici lui Hristos, se vor deranja şi se vor întărâta. Dacă sunt creştini evlavioşi, vor spune: “Ce creştin bun! Merge la biserică!” şi lauda lor îmi va răpi folosul mergerii la biserică. Aşadar, să nu merg la biserică. Voi merge la biserică atunci când nu mă va vedea nimeni”. Şi astfel s-a dus cu mersul la biserică. Unde s-au mai auzit acestea? Care Evanghelie spune astfel de lucruri?
(Din: “Crampeie de viata. Din viata si invataturile parintelui Epifanie Teodoropulos”, Ed. Evanghelismos)
Parintele Arsenie Muscalu – Despre Post (audio):
– Cum putem sa postim atunci cand un prieten ne gateste ceva de dulce: daca mancam incalcam postul, iar daca nu mancam nu tinem dragostea aproapelui?
– E o intrebare care se pune de foarte multi oameni. Porunca dragostei este porunca desavarsirii, dragostea este cununa tuturor virtutiilor. Sa ne intrebam intai: cine ne-a adus intai porunca dragostei? Porunca dragostei ne-a adus-o Mantuitorul Hristos. Biserica este pastratoarea poruncilor Lui. Biserica insa ne recomanda postul, atunci ce facem? Nu ascultam de Biserica, nu ascultam de Mantuitorul Hristos. Atunci in numele carui fel de dragoste sa incalcam porunca postului? Si aici este vorba de o neintelegere. As zice ca atunci cand este un post randuit de Biserica, trebuie sa il respectam.
Nu este dragoste adevarata aceea care incalca postul. Faptul de a ne cere cineva sa nu ascultam de Biserica dovedeste ca el nu asculta de Biserica, deci in numele cui ne cere sa ascultam de porunca dragostei? Ce fel de dragoste este?
Deci atunci cand Biserica ne randuieste vreme de post, trebuie sa ascultam mai mult de Ea, pentru ca daca vom asculta de Ea, ascultand-o vom ajunge si la dragoste pe calea credintei si a postului. Sa renuntam la post din dragoste pentru aproapele, pentru a nu-l intrista, numai atunci cand e vorba de un post particular, adica avem noi o nevointa a noastra, in afara celor randuite de Biserica. Atunci putem sa reununtam la ea de dragul aproapelui, pentru a nu-l mahni.
Deci cand e vorba de un post particular, renuntam la el pentru aproapele, dar cand e vorba de un post randuit de Biserica, e mai bine sa spunem cu smerenie ca postim, caci vom marturisi prin asta pe Hristos.
- Toata conferinta despre POST a Parintelui Arsenie Muscalu din 2002 (audio) – pe siteul CATEHETICA
Legaturi:
- Sa postim cu marime de suflet! CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL DESPRE NEVOIA DE POST, INFRANARE, ASCEZA
- Incepe Postul Adormirii Maicii Domnului! Lasa-vom sec si de rautate, de cleveteala, de duh lumesc?
- Ce mancam in post?
- Cuviosul Paisie Aghioritul: La ce sa luam aminte mai mult in Postul Mare?
- Sfaturi si raspunsuri importante de la FERICITUL PARINTE EPIFANIE DESPRE POST
- CUVANT VIU SI LAMURITOR DESPRE SENSUL, FOLOSUL SI MASURA POSTULUI de Ieromonahul Ioan Buliga
- “Postul moderat si cumpatat este baza si capul tuturor virtutilor” (Sf. Cuv. Paisie de la Neamt)
- DE CE POSTIM? DE CE SA IERTAM? CARE NE E VOCATIA? (Parintele Rafail Noica)
- Sfantul Simeon Noul Teolog: POSTUL SI BINEFACERILE LUI
- Cum sa luam Postul in serios in lumea noastra?
- “STILUL DE VIATA” AL POSTULUI
- “…. NUMAI CU POST SI CU RUGACIUNE”
- Puţin, despre post
- Fisa postului
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Foarte util articolul. Multumesc pentru toata sinteza referitoare la post. De am citi si retine cat mai multi…
Foarte bine ca ati clarificat cele ale postului,legate de aceste situatii,foarte frecvente de altfel in lumea de astazi.
Chiar asa este,Il marturisim pe Hristos !
Ca si atunci cand ne facem Sfanta Cruce la masa in medii “multi-culturale” sau occidental-atee care se pot scandaliza !
Si daca le respectam mai intai pe acestea,vom ajunge si la dragoste care este sus de tot…
intr-adevar , lamuritoare si transante toate explicatiile . Marturisesc ca si eu mi-am pus asemenea intrebari de foarte multe ori si alunecam fie spre o alternativa , fie spre alta . Multumim , admin !
Doamne , ajuta-ne !
Sunt situatii cu adevarat exceptionale pe care nu le scoti la capat decat cu duhovnicul.De pilda ai oameni platiti in gospodarie pentru diverse munci.Nu stiu daca se numeste marturisire faptul ca ii impui sa manance de post dupa randuiala casei.Tot ce poti sa faci este sa nu ii dai carne.Mai toate persoanele care practica munci fizice socotesc ca sunt exceptate de la post.Nu le-as numi “persoane lumesti” ca in titlul articolului,caci lumesti suntem si noi,ci mai degraba neatinse de harul dumnezeiesc.
@ Cristi G:
De acord.
Am zis “lumesti” fiindca nu stiam cum sa le zicem… celor care nu prea au treaba cu Biserica si cu randuielile ei. Pana una-alta, sunt oameni ai lumii, neinsemnand ca suntem noi mai buni ca ei, doar pentru ca suntem in Biserica, ceea ce nu e niciun merit.
@ Florin (nepublicat):
Inainte sa te grabesti sa te indreptatesti, contrazicand Parintii Bisericii, mai citeste o data, la toti cei 3 parinti citati (TOTI 3!) ca au precizat foarte clar pentru care tip de postire sunt valabile pilde ca cea pe care o reproduci.
din Biserica nu fac parte toti cei ce sunt botezati ?
Stiti, ma gindesc ca ceea ce se spune aici este de un atit de mare bun simt elementar incit in mod normal n-ar fi fost nevoie sa se faca precizarile astea, adica constiinta noastra ne spune singura cum ar trebui sa actionam in timpul posturilor. Noi o pervertim si complicam cu false scrupule. Ma gindesc la mine….cind am inceput sa tin posturile la inceput in primii 2-3 ani, nici prin cap nu-mi treceau astfel de idei. Constiinta mea imi spunea foarte clar ca indiferent unde sint, indiferent cu cine stau la masa si indiferent unde sint invitata eu trebuie sa tin postul….foarte interesant a fost fenomenul care s-a petrecut atunci: prietenii mei dupa ce au pufnit, prieteneste ce-i drept, ca nu mai incetez cu posturile (nu erau decit cele obisnuite) cind stiau ca veneam in vizita in timpul acelor perioade imi spuneau de la inceput: avem si mincare de post, pentru tine, special. Nu m-am simtit magulita si nici impresionata atunci.Abia mai tirziu mi-am dat seama de valoarea acestor reactii.
Nenorocirea a fost ca dupa o serie de ani, cind rivna a inceput sa se mai toceasca,iata ca am inceput sa am scrupule de genul asta: hai sa nu-l refuz p-asta ca-l jignesc, hai sa nu-i pun p-astia la munca mai multa cind ei au pregatit deja fripturile….in post, hai ca astia nu inteleg care-i treaba cupostul ca sint din alta cultura, etc,etc. De fapt in momente de sinceritate mi-am data seama ca imi cautam doar pretexte de a-mi satisface pofta de mincare (fiind carnivora de felul meu). Si uite-asa din poturile stricte pe care le tineam, am ajuns la niste posturi relative….ca si credinta mea de altfel.
@ Cezar:
Din Biserica fac parte (in mod real si viu) cei care… iubesc Biserica si se simt ca facand parte din ea, care tin cont de randuielile ei si se straduiesc sa le implineasca, ducand o viata duhovniceasca. Crezi ca e de ajuns ca cineva a fost botezat, iar dupa aceea nu mai doreste sa auda de Biserica si, in unele cazuri, nici de Dumnezeu? Poate Biserica sa faca in mod silnic fii ai Sai pe cei care nu o recunosc si nu o cinstesc? Desigur, sunt si cazuri de mijloc, credinciosi “de pridvor” cum li se mai spune… insa aici e si responsabilitate preotului sa-i cerceteze si sa-i ajute sa intre cu adevarat in Biserica (facem abstractie de partea administrativa si de statutul de “cotizant” la parohie, ceea ce nu ne intereseaza).
@ Petra:
Frumoasa si de folos, speram, marturisire (in sens de “spovedanie”). Cam asta e problema omului, in general. Refuza sa recunoasca si sa asume caderea, si incepe sa-si construiasca, mai ales daca are minte buna, sisteme intregi de indreptatiri, de “rationalizari” (se zice in psihologie) ale patimilor si pacatelor, pe care sa si le imbrace in forme acceptabile cu care sa se acopere/sa se ascunda, ba chiar in forme cu care sa mandreasca in fata propriei constiinte, sa iasa basma curata. De asta pe toate le interpretam si le reevaluam in functie de interesul pe care il avem a justifica ceva din ce gandim/spunem/facem noi. In loc sa ne recunoastem neputinta, esecul, noi cautam sa schimbam “legea”, sa o reformam sau sa operam hermeneutici consolatoare, care sa opreasca conflictul interior, “disonanta cognitiva si afectiva” (si nu numai) care se naste in noi si ne ameninta “linistea”… Si ceea ce e mai rau este ca, de cele mai multe ori, savarsim aceste procese incostient, automat sau extrem de rapid, pe nesimtite, incat nici noi insine nu apucam sa observam ca ne-am mintit. Mai ales daca am deprins cumva acest obicei mai de mult, daca avem mai dezvoltat “reflexul” adaptarii, al “cazutului in picioare” cu orice chip…
Exceptional! Multumesc Domnului pt ca v-a pus acest gand bun stiind ca veti asculta si veti publica acest articol!
Mi-a placut mai ales pasajul de mai jos (sublinierile imi apartin)
(continuare)…
… asta se intampla, probabil, fiindca, in sinea noastra, avem o frica sau rusine gresita de Dumnezeu, pe care il confundam cu “oamenii”, cu “societatea”, care ne judeca fara mila si in fata careia nu putem iesi onorabil decat daca stim sa ne justificam cat mai credibil, sa ne legitimam, sa ne construim o imagine cat mai buna. De multe ori, modul (deformat) in care ni se prezinta Dumnezeu chiar intrati fiind in biserica, ne “ajuta” sa proiectam reflexele noastre de conservare psiho-sociala si aupra relatiei cu Dumnezeu si, de aici, sa inceapa o “lupta” personala de durata pentru a negocia pacatul si a ne rezolva util sentimentele (difuze, inconstiente, nerecunoscute, dar… insuportabile) de vinovatie. Ni se pare, fara sa ne dam seama, ca ar pica cerul pe noi si toata lumea ne-ar scuipa si ne-ar umili daca ne acceptam si ne asumam exact asa cum suntem, ce si cum am gresit. Cand, de fapt, la Dumnezeu este exact… dimpotriva. El abia atunci se bucura de noi si ne primeste cu bratele deschise, cand ne gaseste goi de noi insine, “saraci cu duhul”, adica sinceri si incredintati cu totul Lui, precum vamesul sau fiul risipitor.
Dar asa se intampla cand nu mai avem incredere in El, in mila si iertarea Lui, sau cand, din prisos de mandrie, ne intereseaza mai mult decat orice propria imagine de sine, stima de sine, ideea de a nu cobori in ochii nostri. Si atunci asta ne devine cea mai mare piedica in calea recunoasterii sincere, concrete si nu doar generale si formale, a pacatelor noastre. Sau, si mai subtil: suntem dispusi sa recunoastem exact ceea ce ne caracterizeaza cel mai putin, pentru care sa ne si smerim exagerat, eventual, adica sa ne “pocaim” pentru tot ceea ce… nu prea constituie adevarata noastra problema, si asta numai sa nu ne asumam bolile cele grele si adevarate…
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/09/27/sa-ne-cunoastem-boala-noastra-cuv-paisie-aghioritul/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/08/25/intre-constiinta-si-minciuna
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/12/11/indreptatirea-de-sine-izolatorul-cel-mai-puternic-intre-om-si-dumnezeu/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/03/31/simtirea-pacatoseniei-il-misca-pe-dumnezeu-cuv-paisie-aghioritul/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/01/26/orbirea-sufleteasca-minciuna-din-noi/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/07/27/arhimandritul-simeon-kraiopoulos-despre-fortareata-eului-bolnav-sau-despre-incapatanarea-de-a-ne-apara-de-dumnezeu-si-a-refuza-izbavirea/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/06/20/maica-siluana-vlad-cine-sunt-eu-si-unde-incepe-intalnirea-cu-dumnezeu/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/08/15/duminica-tanarului-bogat-cum-fugim-de-hristos/
Cred că problema are cel puţin două aspecte.
1. Situarea noastră faţă de post, care nu ar trebui să fie privită ca o corvoadă, ci ca ceva normal. Fiecare post are încărcătura lui duhovnicească, înţelesul lui specific. Stabilirea posturilor de către Biserică nu s-a făcut la voia întâmplării. Ar trebui să ţinem posturile în primul rând din respect pentru ceea ce reprezintă acestea, de exemplu postul de vineri pentru răstignirea Domnului. Posturile ne fac trupul mai „uşor”, ne ajută să ne rugăm mai bine, şi ajută şi la înfrânarea trupească. La toate acestea se adaugă beneficiile sănătăţii, pentru că prin post se curăţă organismul de tot felul de toxine, acesta fiind un beneficiu adiţional. Ar trebui să privim postul ca pe ceva firesc, şi nu ca pe ceva care ne face mai speciali, mai buni dacât cei care nu ţin post, sau mai „înduhovniciţi”. Dumnezeu ne-a dăruit o infinitate de fructe, de legume, de seminţe, în aşa fel încât în postul Maicii Domnului de exemplu putem mânca în fiecare zi altceva. Deci nu ne „plictisim”. Depinde însă şi de „punga” fiecăruia, dar şi de starea de sănătate. Nu toţi pot mânca crudităţi de exemplu. Până la urmă ţinând postul nu ne facem decât datoria şi nu suntem cu nimic mai grozavi. Bine ar fi ca oamenilor să li se explice ce înseamnă fiecare post în parte, de ce există aceste posturi, şi cred că dacă ar înţelege corect aceste lucruri, mulţi ar începe să postească.
2. Situarea altora faţă de postul pe care noi îl ţinem. Spunea odată părintele Nicolae Tănase că trăim astfel de vremuri în care este bine ca lumea să ştie că noi postim, adică atunci când cineva ne invită la masă, sau dacă la serviciu cineva ne serveşte cu ceva „de dulce” noi să refuzăm politicos, spunând că postim. Să nu facem asta cu mândrie, sau cu superioritate, sau cu falsă smerenie – că ce speciali suntem noi şi ce buni creştini – ci aceasta să fie ca o mărturisire a credinţei, făcută cu modestie şi cu reţinere. Asta poate ridica în cei din jurul nostru semne de întrebare, şi poate fi imboldul de a cunoaşte mai multe lucruri despre post, şi, cine ştie, poate contribui în timp la întoarcerea lor la credinţă. Să mărturisim credinţa noastră prin post, dar să nu o faem ca fariseii din vechime care-şi puneau cenuşă în cap şi ieşeau în văzul lumii pe străzi făcând mare caz de postul lor. Iar dacă cineva ne ridiculizează şi râde de noi că ţinem post, să mergem mai eparte liniştiţi rugându-ne pentru acela.
O alta incercare in perioada de post este tot la servici cu colegii care postesc si ei, dar care iti pun sedinte miercuri si vineri seara cu echipa in bar (pentru team building vezi bine).
Daca lipsesti, te iau de antisocial si fanatic, devin agresivi chiar ca de ce te izolezi. Daca mergi si zici ca tu nu bei bere in post, doar apa sau suc, iti spun ceilalti postitori ca merge o bere vineri, nu trebuie sa exagerezi.
E dureros ca oricum o dai, tot rau iesi si nu se schimba nimeni in bine, poate in rau, cazand cu totii in judecata unii pe altii…
Ce sa va mai zic cand publicati doar ce va convine si lasati doar comentariul dvs. fara drept la replica,suprimandu-mi dreptul la libera exprimare.
Nu stiu ce v-a deranjat am dat doar o plida din patericul egiptean, puteati macar sa o lasati pe aceea.
M-ati ranit si intristat.
Doamne Ajuta!
Eu nu cred ca in zilele noastre tinerea postului in sine, alimentar, mai poate reprezenta o marturisire de credinta.
Iar asta pentru ca nu numai ortodocsii tin post. Un om care tine post poate fi un ortodox aflat in postul mare, un yoghin dornic de “purificare”, un vegetarian agnostic sau un musulman aflat in postul ramadanului.
Pe langa asta, mai este si problema precaritatii credintei noastre. Chiar presupunand ca ar veni la noi cineva care ne-ar intreba de post, ce am putea sa ii spunem, practic ? (pe langa definitiile de lemn de prin catehism sau din alte locuri). Cred ca nu prea multe, intrucat nu avem experienta reala a postului.
Una era in trecut, cand nu existau toate suplimentele alimentare din prezent si un post, oricare ar fi fost ala, insemna sa mananci fiertura de doua-trei legume, paine sau mamaliga cu ceapa plus cateva fructe, cu totul alta este acum, cand ai toate carjele la dispozitie pt. a tine un post comod si fara prea multa nevointa.
Cuvintele dure ale parintelui Paisie legate de post veneau cu siguranta din asta, anume din constiinta PRACTICA a importantei postului pt. supravietuirea sufleteasca. Un astfel de om, care are o astfel de constiinta, le poate fi folositor si altor.
Noi insa … ar trebui sa ne vedem lungul nasului si inainte de a ne imagina ca facem nu stiu ce marturisire postind, sa incercam macar noi sa ne jertfim si sa postim cu trebuie si poate dupa aceea Dumnezeu ii va lumina si pe cei din jurul nostru.
Altfel, in ceea ce priveste mesele organizate in post, eu de regula spun ca sunt la regim, daca ma duc printre oameni necunoscuti sau printre oameni cunoscuti dar care stiu ca s-ar ofusca personal daca le-as refuza mancarea pe motiv de post. Nu mi se pare inteleapta, intr-o astfel de situatie, o marturisire d-asta teoretica (caci alt fel de marturisire eu, cel putin, nu as fi capabil sa dau) gen: “eu tin post pentru ca sa ascult de Biserica”, facuta asa, doar de dragul marturisirii. Cred ca poate face mai mult rau decat bine.
@ Florin:
Ai citit conditiile de publicare ale unui comentariu afisate atunci cand incerci sa postezi unul?
Poti sa te superi, dar nu poti sa scrii cu aroganta ca Sfintii nu au dreptate, crezand ca descoperi pilde care contrazic invatatura Bisericii, si sa te mai jignesti dupa aceea ca nu te publicam. De ce? ca sa mai smintesti si pe altii? Asta e deja alintare si victimizare, ne pare rau. Daca erai sincer si cu mai multa frica de Dumnezeu, ai fi inteles raspunsul si ti-ai fi cerut tu iertare pentru, hai sa-i zicem, superficialitatea sau lipsa de responsabilitate cu care iti permiteai sa tratezi invatatura Bisericii, ca sa creezi tu una noua, prin interpretare proprie.
Doamne, ajuta!
@ Lucian:
Atunci are rost sa-ti mai faci Cruce cand treci prin fata Bisericii (in prezenta altor oameni, se intelege)? De ce ne e rusine sa recunoastem, simplu si fara ostentatie sau trambitare, ca da, asta este, noi tinem de Biserica, suntem din aia… mai prosti (cum ne vad ei) si mai habotnici asa, asta e. Dar ne tinem! 🙂 Asta e sensul marturisirii. Da, nu e nu stiu ce marturisire, clar. E doar atat, cat sa nu ne fie rusine de Hristos, ca suntem ai Lui. Chiar daca nu tinem nu stiu cat de ascetic posturile, dar… ne straduim sa ascultam de Biserica si nu e putin lucru. Parintele Epifanie spunea ca asta are mai multa valoare decat chiar cantitatea de mancare din Post, fiindca e partea sufleteasca a Postului. Si sigur ca nu da bine in societatea de azi, sigur ca nu e usor. Probabil ca in unele medii nu suntem in stare, dar…. sa ne asumam masura noastra, nu sa indepartam regula, sa abolim invatatura normativa. Ci sa ne smerim, sa ne intristam si sa ne rusinam ca nu avem destula credinta… Si asta poate fi un inceput (mai) bun. E valabil pentru multe alte situatii, nu numai pentru Post.
Postul este porunca desavarsita *Adam si Eva au incalcat postul si au fost izgoniti din rai). Orice incalcare se face cu dezlegare de la duhovnic, pe perioade determinate si din motive foarte bine intemeiate. Intr-adevar legea dragostei este porunca desavarsirii. Insa niciodata un crestin ortodox nu trebuie sa savarseasca ceva dezlipit de prima porunca – Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau. Prima dragoste este pentru Bunul Dumnezeu. Si ca o revarsare fireasca apare a doua, catre aproapele. Nu-i aratam dragoste intarindu-l in ratacire. Cine trece peste prima porunca si incepe cu a doua se afla in ratacire. Este de la om la om si impotriva Bunului Dumnezeu.
@admin
Daca ne facem cruce in tramvai ca sa ne marturism credinta celor din jur atunci cu siguranta nu are niciun rost. Daca ne facem cruce in tramvai pentru a ne face datoria crestineasca de inchinare in fata Sfintelor Taine care se afla in biserica pe langa care tocmai am trecut, are foarte mult rost.
La fel si cu postul.
“16. Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat plata lor.
17. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala,
18. Ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.” (Matei 6)
Multi au inteles ca de fiecare data cand postim, trebuie sa ascundem aceasta. In general, Hristos s-a referit la faptele bune, sa nu le dam pe fata pentru a nu pierde plata lor. Aici se pare ca se referea la postul personal, la nevointa personala, nu la postul randuit de biserica, caci acela nu este o fapta buna ce trebuie ascunsa, cat o datorie a credinciosului, o regula de care face ascultare. Vedem ce zice si Cuv.Paisie Aghioritul:
Ma gandesc insa ca e mai bine sa nu dezvalui ca postesti pe cat se poate (ca mirean), ca sa nu risti sa te mandresti cu nevointa ascultarii (a carei plata ai pierde-o astfel), decat daca esti pus in situatia de a manca de dulce. (Daca gresesc sa ma contraziceti.) Aici ar putea fi doua aspecte. Daca ai ispita mandriei, de a te crede special facand aceasta, poate ar fi mai bine sa eviti situatiile in care sa dezvalui aceasta, pentru ca marturisirea de credinta sa nu ti se transforme in lauda. Iar daca simti ca mai degraba ai ispita de a te rusina de aceasta, sa iti invingi teama de a fi vazut ca un “extraterestru” de catre ceilalti care nu tin randuielie bisericii, sa sa ai curajul de a spune ca tii post, indurand “consecintele” (dezaprobari, ironii).
@Lucian:
Semnificatia gesturilor noastre crestinesti e una. Perceptia lor de catre ceilalti e alta. Noi ne refeream, pur si simplu, la asumarea “riscului” de a fi categorisiti drept habotnici pentru ca avem o anume conduita, crestini fiind. Pentru “lume”, inchinaciunea pe care o faci tu este perfect egala cu inchinaciunea pe care o face, in treacat, un oarecine care flutura din mana din superstitie sau din obisnuinta. Cu toate acestea, nu vom renunta la inchinaciune doar pentru atata lucru, banuiesc.
Pare foarte firesc sa ne declinam identitatea si motivul pentru care tinem post tocmai ca altii nu stau prea mult pe ganduri si nici nu se rusineaza sa afirme ca sunt vegetarieni, yoghini sau altceva si, iata, ca urmare a stilului de viata, nu consuma decat anumite mancaruri.
Poate inseala si cuvantul marturisire. Evident ca nu e cazul sa ne umflam pieptul si, facandu-ne o cruce larga sa zicem tare, cu ochii in sus, ca TINEM POST, ca suntem vrednici, spre deosebire de voi, care sunteti nevrednici. Nu despre o asemenea marturisire “bombastica” este vorba aici, dupa cum arata cuvintele din parintii citati in postare si dupa cum este foarte evident din comentarii. Ci e vorba despre un simplu act de prezenta si de identificare, absolut fireasca.
Apropo de “e vorba despre un simplu act de prezenta si de identificare, absolut fireasca.”
Foarte recent am asistat intimplator la un schimb de replici intre doua romance o reproduc textual ca e scurta si mi s-a parut distractiva si intra in contextul de care se vorbeste aici:
romanca 1.
Nu ma intereseaza ce biserici avem prin vecini. Calc foarte rar pe la biserica.Nu sint bisericoasa.
Romanca 2.
Eu sint.
1.
Da?!Scuza-ma
2. Nici o problema. Si ce ziceai de reteta de placinte?”
Dupa care discutia a continuat ….despre placinte. M-a amuzat foarte tare. Dar cred este exact in spiritul a ceea ce spuneati si voi. Afirmatia a venit firesc in timpul discutiei. Nu s-a marsat pe ea, nu a fost spusa pe un ton sfidator, sau cu tilc, sau nu stiu cum. Asa incit romanca 1. dupa un moment scurt de zapaceala a luat act de informatie fara sa se simta jignita, contrariata, pusa la punct intepat, etc. Si s-a discutat despre placinte….ca doar despre biserica nu se putea discuta.
Mai merg si eu cu tramvaiul si imi permit sa intru in discutie 🙂
Facem semnul Sf. Cruci in tramvai “pentru a ne face datoria crestineasca de inchinare in fata Sfintelor Taine care se afla in biserica pe langa care tocmai am trecut”, dar ce facem daca ne apostrofeaza cineva pentru asta, spunand ceva politic corect, precum: “credinta trebuie sa fie in suflet, nu e nevoie sa va laudati cu ea in fata altora!“?
Nu toti ortodocsii isi fac semnul Crucii pentru motivul ca in Altarul Sf. Biserici pe langa care trec se gasesc Sfintele Taine, ci mult mai simplu, isi fac acest semn pentru ca simt ca apartin de Biserica, stiu ca sunt ortodocsi, ca asa au facut si inaintasii lor dintre care pe unii ii vad in calendar si ca asa rugaciunile le sunt ascultate mai bine etc. Este si un gest necesar, de marturisire a Lui Hristos in spatiul public, dar aceasta necesitate nu este ceva exterior noua, ci avem nevoie in primul rand noi de asta.
De cate ori ne-am retinut sa ne facem semnul Crucii in public si de cate ori ne-am rusinat apoi de aceasta abtinere, mustrati de propria constiinta?
E evident ca nu trebuie sa-l facem in mod ostentativ, dar asta nu inseamna sa renuntam la acest gest pentru a nu-i deranja pe unii mai sensibili la astfel de gesturi.
Cam la fel e si cu postul. Noi stim ca postul este PRIMA PORUNCA data in Rai de Dumnezeu lui Adam si Evei. Apoi, avem atatea exemple de post si de postitori, mai ales pe Domnul Hristos…
Se organizeaza uneori mese festive in timpul postului de catre firmele unde lucram, si de obicei acolo se gasesc si bucate de post, daca le cautam. Si totul se poate face discret, nu cu zarva, nu facandu-ne de bunavoie cunoscuta jertfa (caci postul este si o jertfa). Iar in cazul in care cineva face o remarca la adresa noastra, sau a postului nostru, putem dupa caz ori sa evitam raspunsul (decat sa spunem ceva ce nu stapanim, mai bine tacem, zambind, dar nu plecand capul rusinati), ori putem da un raspuns simplu, scurt, dar cuprinzator, de exemplu: “Tin post pentru ca asa se face in Biserica in aceasta perioada, pana la (Sarbatoarea de) Sf. Marie” . Nu trebuie un raspuns lung, cu prea multe detalii, sau unul incarcat cu termeni teologici, mai dificil de “procesat” de omul lumesc despre care e vorba mai sus, in articol.
De fapt, explica foarte bine parintii citati mai sus. Nu e nevoie sa intelegem de prima data, tocmai de-asta exista “iara si iara…” in Sfanta noastra Biserica.
Noi trebuie doar sa credem, sa acordam incredere (cui? mai marilor nostri, prin ascultare) si sa ne incredintam Domnului care ne vorbeste prin cei aflati in “Duhul Bisericii”. Trebuie sa facem ce-i al nostru, datoria noastra (mai ales rugaciunea!), si cu timpul vom intelege si poate vom putea lamuri, cu Voia Domnului, si pe altii.
Doamne, ajuta!
Completare pt comentariul de mai sus:
[…] Iar in cazul in care cineva face o remarca la adresa noastra, sau a postului nostru, putem dupa caz ori sa evitam raspunsul (decat sa spunem ceva ce nu stapanim, mai bine tacem, zambind, dar nu plecand capul rusinati), ori putem da un raspuns simplu […]
DE CELE MAI MULTE ORI, SIMPLA OBSERVATIE A ALTCUIVA LA ADRESA NOASTRA, ANUME CA TINEM POST, ESTE SUFICIENTA SI NU MAI NECESITA UN RASPUNS, CU UNELE EXCEPTII (de ex. daca afirmatia e facuta la adresa Bisericii etc. – dar si atunci trebuie raspuns cu mare grija, ca sa nu smintim in plus! De preferat sunt raspunsurile scurte).
@ admin
Depinde de ce fel de om esti. Anume, cat de mult tii la spatiul tau privat si cum ti-ai pozitionat, raportat la asta, relatia ta cu Dumnezeu (si tot ce tine de aceasta relatie, inclusiv postul).
Daca esti o fire mai interiorizata si te intreaba cineva “dar tu de ce nu ti-ai mancat placinta cu branza” probabil vei simti sa-i raspunzi cu un “nu te priveste” sau nu-i raspunzi nimic. Sau poti simti sa-i dai un raspuns oarecare gen “nu-mi place branza de vaci” sau “mi se pare ca am vazut urme de mucegai” (in felul asta il determini si pe el sa tina un fel de post 🙂 ).
Daca esti o fire mai deschisa, mai expansiva, probabil vei simti sa-i raspunzi ceva mai elaborat gen “pai e postul Maicii Domnului, eu tin post, in post nu se pote manca branza, placinta are branza si deci nu o pot manca”.
Niciuna dintre aceste abordari nu mi se pare gresita. Daca te-a lasat Dumnezeu mai vorbaret, raspunzi ca atare. Daca nu, nu.
Mi se pare insa gresit sa se puna problema “marturisirii” postirii ca un fel de datorie d-asta obligatorie. Ma refer acum chiar si la cazul unei marturisiri succinte, iar asta cu atat mai mult cu cat in 90% din cazuri genul acesta de intrebari sunt puse provocator si discutia nu se incheie odata cu raspunsul tau succint (de regula urmeaza remarci ironice, poate chiar si usoare batai de joc, samd).
Trebuie sa fii un anumit gen de om pt. a putea face fatza la situatii publice de acest gen fara sa te smintesti foarte rau si fara sa-ti faci, pana la urma, si credinta de ras. Deci mai bine te feresti, chiar daca, sa zicem, nu este chiar atitudinea ideala pe care ai putea sa o ai.
Complicăm prea mult lucruri care ar trebui să fie de fapt foarte simple. Cam greu să fim şi în duhul lui Dumnezeu şi în cel al lumii. Trebuie să alegem: cu tact, dar cu hotărâre.
De cele mai multe ori, cand refuzi o mancare de dulce, ai parte ori de zambete dispretuitoare, de batjocora si umilinta, ori de contestatii, proteste vehemente, de insistentele celui care iti ofera mancarea de a renunta la post si a cauta sa te convinga ca e o prostie ce faci, ca “nu ai tu atatea pacate”, ca “iti iarta Dumnezeu pacatele”, sau ca iti va lua el pacatul acesta. Si vazand ca refuzi in continuare, ti se aplica eticheta de habotnic sau persoana cu idei fixe. Eu una de fiecare data cand a trebuit sa trec prin asta m-am simtit groaznic, ca si cum as trece printr-o furtuna, conflictele asociate erau inevitabile. Cum spui ca tii post, cum incepe scandalul. Asadar, am inceput sa evit astfel de situatii, ori ma scuz ca nu imi place sau nu am pofta de mancarea de dulce, ori cel mai bine, pur si simplu nu ma mai duc in vizita in zile de post, sau imi caut o scuza si plec din incaparea unde se serveste masa, pentru a evita certurile care cu siguranta vor aparea, plus explicatiile care mai mult ca sigur nu sunt primite fara proteste. Singura situatie cand poti sa “scapi” este cand se pun bucatele pe masa (sa zicem o onomastica) in regim de autoservire, dar si atunci se gaseste cate un ochi ager care incepe sa te iscodeasca. E un cosmar. Cu adevarat, nu e usor sa fii crestin (tinand randuiala Bisericii). Cei care nu tin acestea, nu doar ca nu inteleg, dar duc cu tine o adevarata munca de convingere, ba despre inutilitatea postului, ba a credintei, initiind adevarate prelegeri despre pacatele preotilor si altele.
http://teologie.do.am/publ/postul_ortodox_posturile_din_an/41