INALTATI IMPREUNA CU IISUS, CHEMATI LA SFINTENIE. DAR NOI… NE BALACIM TOT IN TICALOSIE. Predica a Parintelui Boris Raduleanu la Inaltarea Domnului

“Istoria este plina de sange, mai ales in secolul nostru considerat progresist. Noi ne scuipam, noi ne batem, noi ne rastignim, noi insinuam judecati. Te impusc pe tine ca pe un nimic, ca pe un vierme. Si pe un vierme il ocolesti. Vai de judecata asta umana… Dar Istoria nu se incheie cu sangele care se varsa si nici cu musuroiul de pamant”.

“Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, dupa 40 de zile de la Inviere, am ajuns la Inaltarea Domnului Iisus Hristos. Dupa cum Domnul Iisus Hristos inainte de a incepe propovaduirea a fost ispitit in pustie 40 de zile, asa si dupa Inviere a ramas inca 40 de zile pe pamant si a povatuit pe Apostolii sai despre scopul venirii Sale in lume, despre Imparatia lui Dumnezeu. Ne vom opri, in primul rand, la felul in care a petrecut Iisus Hristos pe pamant pana la Inaltare. Vom vedea apoi imprejurarile in care a avut loc Inaltarea, pentru a raspunde in al treilea rand, la intrebarea: Cine s-a inaltat la cer in Iisus Hristos?

1. De la Inviere pana la Inaltare, Iisus a ramas pe pamant, dar a ramas in alt mod decat pana la Inviere. Timp de 40 de zile El s-a aratat de repetate ori Apostolilor, femeilor mironosite, cat si la un mare numar de ucenici. Prin marturisirile lor, noi cunoastem ca El purta Trupul Sau, dar Trupul Sau transfigurat, Trupul care mentinea inca o anumita legatura cu lumea materiala, desi nu era supus legilor materiale. Astfel Iisus intra prin usile incuiate la Apostoli; se face nevazut lui Luca si Cleopa la Emaus; nu este recunoscut imediat. Maria Magdalena Il crede gradinarul locului; Luca si Cleopa merg impreuna cu El pana la Emaus fara sa stie cine este. Chiar Apostolii la inceput au crezut “ca vad duh“.

Pentru a convinge pe Apostoli ca este El, ca a inviat in Trupul in care a trait pe pamant si in care a fost rastignit, Iisus le spune:

Priviti mainile si picioarele Mele. Pipaiti-Ma. Duhul nu are carne si oase, cum Ma vedeti ca am.

Tot asa ii spune lui Toma. De asemenea, a cerut mancare si a mancat in fata lor ca sa arate ca nu este duh. Primirea hranei nu a fost o iluzie. El a mancat in chip real, desi nu avea nevoie de hrana si hrana s-a consumat altfel decat in timpul vietii Sale pamantesti. Totusi posibilitatea de a manca, posibilitatea de a fi atins, dovedeste ca nu era desprins cu totul de pamant. In rastimpul celor 40 de zile El apartinea atat lumii de aici, cat si lumii de dincolo. El Insusi precizeaza ca se afla intr-o stare provizorie, de tranzitie, si arata si limita acesteia spunand Mariei Magdalena: “Nu te atinge de Mine ca inca nu m-am suit la Tatal Meu“. Aceasta “suire” este limita si are loc la Inaltare. Atunci s-a produs o noua si ultima spiritualizare a Trupului Lui.

Dar dupa Inviere Iisus se afla nu numai transfigurat in Trupul Lui. El se afla si intr-o alta pozitie – de Biruitor. El a biruit pe satana, iadul, moartea. In urma biruintei dobandita in umanitatea Lui, Dumnezeu Tatal L-a ridicat deasupra intregii fapturi. “Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant“, spune El acum Apostolilor. In calitatea Sa de Imparat al lumii, El investeste, abia acum, pe Apostoli cu o putere deosebita:

“Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant, carora veti ierta pacatele vor fi iertate si carora le veti tinea, vor fi tinute” (Mt. 28, 18-19; Io.; 21-23).

Iisus instituie deci Preotia speciala si Duhovnicia in aceasta perioada, intre Inviere si Inaltare. Daca prin Preotie El a dat puterea de a invata cuvantul lui Dumnezeu, a savarsi Sfintele Taine, si a conduce obstea credinciosilor, prin Preotul  Duhovnic a dat omului puterea deosebita de a judeca si izgoni raul din lume, in numele Sfintei Treimi. “Tatal, toata judecata a dat-o Fiului… pentru ca Fiu al omului este“ (Io. 5, 22-27), iar Fiul a dat toata judecata Apostolilor si urmasilor lor. Ei au primit astfel puterea de a lega pe satana si lucrarile lui si a dezlega pe oameni de satana, de a-i elibera de sub puterea lui. Astfel, satana este izgonit din om si din lume si se zideste Biserica, in vederea Imparatiei lui Dumnezeu. Samanta Imparatiei a fost implantata inca de la Intrupare in fiecare om, chiar fara nici un merit al acestuia (Lc. 17, 19-21). Ea este comoara de mare pret ingropata in tarina trupului nostru, este plamada ascunsa in cele trei masuri de faina, este grauntele de mustar ce asteapta sa creasca prin puterea harului Duhului Sfant si prin straduinta omului.

Avand in vedere marea misiune cu care a investit pe Apostoli in perioada celor 40 de zile, Iisus a vorbit in special cu ei despre scopul venirii Sale in lume, despre Imparatia lui Dumnezeu, despre tainele vietii, trimitandu-i sa propovaduiasca si sa boteze toate neamurile pamantului, in numele Sfintei Treimi.

2. – Prin Inaltare, Iisus se departeaza, iese din lume. Si El nu dispare, nu se face nevazut ca inainte in timpul celor 40 de zile. De asemenea, El nu se indeparteaza in intindere, in lungime, ci se indeparteaza in inaltime. Iisus Se inalta “la cer”. El a voit ca ucenicii sa fie martori la Inaltarea Sa, a voit ca plecarea Lui din lume sa fie vazuta de oameni; de ucenici, pentru a cunoaste noi si intreaga lume, prin ei, ca El S-a inaltat la cer cu tot cu Trupul Lui transfigurat. Inaltarea ne arata ca iesirea Lui din lumea aceasta nu inseamna desintrupare. El nu Si-a parasit Trupul. Departandu-se de lume, Iisus a ramas Dumnezeu-Om, Dumnezeu intrupat. Dar Trupul Lui a devenit prin Inaltare atat de spiritual, incat S-a putut aseza cu Trupul in Slava Sfintei Treimi, la dreapta Tatalui, asa cum a petrecut pana la Intrupare.

Pe cand Se inalta, Iisus a binecuvantat. Si pe cand binecuvanta, un nor L-a luat pe El.

Ne intrebam: pe cine a binecuvantat Iisus, numai pe Apostoli? Nu. El a binecuvantat pe toti oamenii, ca ei sa ajunga sa inteleaga Inaltarea si ca sa poata deveni vrednici de a se inalta. Hristos a murit pentru noi, Iisus a binecuvantat pamantul, a binecuvantat muntii,  totul a binecuvantat, pentru ca oamenii sa le foloseasca pe toate sub binecuvantarea lui Dumnezeu. Nu sa le exploateze, nu sa se bata pentru ele. Nu. Ca sa le foloseasca pe toate sub binecuvantarea lui Dumnezeu, fiind toate darurile pe care Dumnezeu ni le-a daruit.

Si pe cand binecuvanta Iisus, un nor L-a luat pe El.

Norul care L-a cuprins este acelasi nor care s-a aratat si la Schimbarea la Fata. El reprezinta Slava lui Dumnezeu in care a fost primit si in care a inaltat natura noastra umana.

3. – Ce reprezinta Trupul lui Hristos? Am mai spus si trebuie sa repet. Dupa cum Adam ne cuprindea in sine pe toti, ca stramos unic, si toti ne nastem in pacat, mostenind pacatul lui Adam, tot asa Iisus Hristos Dumnezeu-Om fiind, ne-a cuprins si ne-a mantuit in Sine pe toti, pentru a ne naste din nou in masura in care primim botezul Crucii Lui.

Prin Intrupare, Iisus a luat natura umana neprihanita, fara de pacat, din Fecioara Maria, dar la Botez si-a impropriat de buna voie si natura noastra pacatoasa, ne-a luat pe toti in Sine, cu toate pacatele noastre, ca sa ne curete si sa ne mantuiasca. De aceeatoate evenimentele savarsite in Persoana Lui sau cu Persoana Lui se rasfrang asupra noastra, a tuturora. Intrand triumfal in Ierusalim, a anticipat ca toata omenirea va ajunge sa triumfe intampinandu-L Imparat. Dar Iisus a trecut apoi prin patimi, tot purtandu-ne pe toti in Sine. De aceea, chinul, batjocura, vrajmasia, pe care le-a suportat El, reprezinta calea de chin, de batjocura, de suferinta, de ura si vrajmasie prin care va trebui sa treaca omenirea istorica pentru a ajunge la mantuire si Inviere.

Cand Iisus S-a rugat in Ghetsimani spunand, “de este cu putinta” sa treaca de la El paharul suferintei, S-a rugat pentru noi. El stia ca de va fi scuipat, batut, judecat ticaloseste, rastignit, si noi vom fi. El vedea cu ochiul mintii veacurile ce vor urma, in care tot ce est mai sfant pe pamant va fi crucificat; vedea tradarile, macelurile, ereziile, faramitarea Bisericilor si toate celelalte. Ce au facut oamenii cu El, aceea vor face unii cu altii. In cuiele care au strapuns Trupul Lui trebuie sa vedem “cuiele” care strapung omenirea; Istoria este plina de sange, mai ales in secolul nostru considerat progresist. Noi ne scuipam, noi ne batem, noi ne rastignim, noi insinuam judecati. Te impusc pe tine ca pe un nimic, ca pe un vierme. Si pe un vierme il ocolesti. Vai de judecata asta umana. Te gandesti: ce-i cu lumea asta, a cui este ea? A lui Dumnezeu sau a lui satana? Deci, vedeti,  Iisus s-a rugat ca sa nu ajungem aici. Totusi, El nu a putut inlatura suferinta si Crucea Sa, ca urmare crucea omenirii. Dar, chiar trecand prin Cruce, Iisus a inviat. Si noi, deci, vom invia! Istoria nu se incheie cu sangele care se varsa si nici cu musuroiul de pamant. Vom invia spre o viata noua si spirituala si fizica. Intr-acolo mergem prin Invierea Lui.

Dar trebuie sa ne intrebam: la Inaltare ce s-a inaltat, cine s-a inaltat? Daca citit capitolul 17 de la Ioan, si cititi-l va rog, este ultima rugaciune a lui Iisus Hristos pentru Sine, pentru omenire, pentru Biserica. In toata Biblia nu exista o descoperire care sa ne apropie atat de mult de viata Sfintei Treimi si de lucrarea Ei in lume, ca aceasta rugaciune. Numai in genunchi sa o citesti, ca sa poti patrunde continutul ei. Iisus spune:

Parinte, Eu vine la Tine, primeste-Ma la Tine si… da-Mi slava pe care am avut-o inainte de a fi lumea.

Iisus cere Slava avuta inainte de intemeierea lumii. Dar Iisus nu s-a despartit nicicand de Dumnezeu, de Dumnezeire, El Insusi fiind Dumnezeu. El poarta insa, de asta data, natura umana, poarta in Sine intreaga omenire pe care a salvat-o, a curatit-o, a indumnezeit-o. El se roaga pentru a fi primita si asezata de-a dreapta Tatalui natura noastra umana, pe care El a impropriat-o. El se inalta ca Dumnezeu-Om, care ne cuprinde pe toti. Poate nici noi nu stim si nu pretuim aceasta cinstire deosebita pe care ne-o daruieste Dumnezeu. Noi suntem atat de pacatosi si nevrednici incat, asemenea vamesului din Evanghelie, n-am merita nici sa ne ridicam ochii la cer. Si totusi Iisus Hristos ne-a ridicat de-a dreapta Sfintei Treimi.

In ziua de astazi sarbatorim deci si inaltarea noastra dupa cum in general sarbatorile mobile, miscatoare, care incep cu Postul Mare, reprezinta si sarbatorile vietii noastre. Dar trebuie sa ne punem neincetat intrebarea: Ne silim noi ca sa meritam ceea ce a anticipat Iisus Hristos? Ma lupt eu cu mine insumi, starui eu sa fiu mai bun, am omorat eu mandria din mine, mi-am omorat lacomia, vrajmasia, minciuna, ca sa fie al Lui? Si omenirea in general, a inteles ea oare ca Dumnezeu a petrecut pe pamant, s-a facut Om ca sa ne ridice la Sine? Omenirea ce face? Se balaceste in aceeasi ticalosie, in acelasi sange, rautate, ura. Este intrebarea care trebuie sa persiste pentru toti si pentru fiecare.

In ziua de astazi, a Inaltarii Domnului, a inaltarii noastre in Hristos, sarbatorim si pe eroii neamului. Este ziua cea mai indicata pentru pomenirea lor, a celor care s-au adus jertfa pentru noi. Pomenindu-i, ne aratam recunostinta noastra fata de ei, realizam legatura noastra cu cei ce au murit in transee, in inchisori, inecati, schiloditi, stiuti sau nestiuti, cum numai Dumnezeu stie.

Noi ne rugam neincetat: “Sfarsit crestinesc daruieste-ne noua“, dar sa stiti ca pe campul de lupta nu este sfarsit crestinesc, doar daca prin rugaciune esti in legatura permanesta cu Dumnezeu.

Imi amintesc ca, odata, cand eram pe front, inaintea unui atac, sub pamant, in catacombe, au venit soldatii si ofiterii sa se roage lui Dumnezeu. Dumnezeu era prezent printre noi. In toti domina o singura dorinta si cerere: Doamne, scapa-ma, pentru copiii mei, pentru casa mea, pentru viata mea. Ce calda a fost acolo rugaciunea, cat de aproape L-am simtit acolo pe Dumnezeu. Toti acei oameni tineri, voinici, stand in genunchi si toti rugandu-ne si incredintandu-ne Celui Prea Inalt. A doua zi dupa atac, putini s-au intors, unii multumind, altii plangand. S-a implinit cu fiecare voia lui Dumnezeu? Acolo s-a imbinat eroismul fizic cu cel spiritual.

(…)

La Sfanta Liturghie spunem inainte de a ne impartasi: “Sfintele [se dau] Sfintilor“. Toti suntem chemati la sfintire, la eroismul spiritual de a trai invatatura lui Hristos, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu sa se zideasca pe pamant. Iisus spune: De voiesti sa vii dupa Mine, implineste trei conditii: sa te lepezi de tine insuti, de egoismul, de egolatria ta, sa-ti iei crucea, greutatea de a lupta cu tine insusti si sa ma urmezi pe Mine, Hristos. Iata eroismul spiritual. Eu am cunoscut pe aceia care au fost pe front. Pot spune ca ei erau si eroi ai credintei crestine, eroi ai lui Dumnezeu care au luptat cu ei insisi pentru a fi ai lui Dumnezeu, pentru binele omenirii.

Sa dea Bunul Dumnezeu ca sa intelegem sarbatorea Inaltarii si sa ne rugam ca sa ne dea putere sa ne intaltam duhovniceste in Hristos. Harul si iubirea lui Dumnezeu sa vina peste noi toti. Amin”.

(Din: Preot Boris Raduleanu, Semnificatia marilor sarbatori crestine. Predici, vol.1, Ed. Bonifaciu, Bucuresti, 2000)