INALTATI IMPREUNA CU IISUS, CHEMATI LA SFINTENIE. DAR NOI… NE BALACIM TOT IN TICALOSIE. Predica a Parintelui Boris Raduleanu la Inaltarea Domnului

3-06-2011 Sublinieri

Istoria este plina de sange, mai ales in secolul nostru considerat progresist. Noi ne scuipam, noi ne batem, noi ne rastignim, noi insinuam judecati. Te impusc pe tine ca pe un nimic, ca pe un vierme. Si pe un vierme il ocolesti. Vai de judecata asta umana… Dar Istoria nu se incheie cu sangele care se varsa si nici cu musuroiul de pamant”.

“Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, dupa 40 de zile de la Inviere, am ajuns la Inaltarea Domnului Iisus Hristos. Dupa cum Domnul Iisus Hristos inainte de a incepe propovaduirea a fost ispitit in pustie 40 de zile, asa si dupa Inviere a ramas inca 40 de zile pe pamant si a povatuit pe Apostolii sai despre scopul venirii Sale in lume, despre Imparatia lui Dumnezeu. Ne vom opri, in primul rand, la felul in care a petrecut Iisus Hristos pe pamant pana la Inaltare. Vom vedea apoi imprejurarile in care a avut loc Inaltarea, pentru a raspunde in al treilea rand, la intrebarea: Cine s-a inaltat la cer in Iisus Hristos?

1. De la Inviere pana la Inaltare, Iisus a ramas pe pamant, dar a ramas in alt mod decat pana la Inviere. Timp de 40 de zile El s-a aratat de repetate ori Apostolilor, femeilor mironosite, cat si la un mare numar de ucenici. Prin marturisirile lor, noi cunoastem ca El purta Trupul Sau, dar Trupul Sau transfigurat, Trupul care mentinea inca o anumita legatura cu lumea materiala, desi nu era supus legilor materiale. Astfel Iisus intra prin usile incuiate la Apostoli; se face nevazut lui Luca si Cleopa la Emaus; nu este recunoscut imediat. Maria Magdalena Il crede gradinarul locului; Luca si Cleopa merg impreuna cu El pana la Emaus fara sa stie cine este. Chiar Apostolii la inceput au crezut “ca vad duh“.

Pentru a convinge pe Apostoli ca este El, ca a inviat in Trupul in care a trait pe pamant si in care a fost rastignit, Iisus le spune:

Priviti mainile si picioarele Mele. Pipaiti-Ma. Duhul nu are carne si oase, cum Ma vedeti ca am.

Tot asa ii spune lui Toma. De asemenea, a cerut mancare si a mancat in fata lor ca sa arate ca nu este duh. Primirea hranei nu a fost o iluzie. El a mancat in chip real, desi nu avea nevoie de hrana si hrana s-a consumat altfel decat in timpul vietii Sale pamantesti. Totusi posibilitatea de a manca, posibilitatea de a fi atins, dovedeste ca nu era desprins cu totul de pamant. In rastimpul celor 40 de zile El apartinea atat lumii de aici, cat si lumii de dincolo. El Insusi precizeaza ca se afla intr-o stare provizorie, de tranzitie, si arata si limita acesteia spunand Mariei Magdalena: “Nu te atinge de Mine ca inca nu m-am suit la Tatal Meu“. Aceasta “suire” este limita si are loc la Inaltare. Atunci s-a produs o noua si ultima spiritualizare a Trupului Lui.

Dar dupa Inviere Iisus se afla nu numai transfigurat in Trupul Lui. El se afla si intr-o alta pozitie – de Biruitor. El a biruit pe satana, iadul, moartea. In urma biruintei dobandita in umanitatea Lui, Dumnezeu Tatal L-a ridicat deasupra intregii fapturi. Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant“, spune El acum Apostolilor. In calitatea Sa de Imparat al lumii, El investeste, abia acum, pe Apostoli cu o putere deosebita:

Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant, carora veti ierta pacatele vor fi iertate si carora le veti tinea, vor fi tinute” (Mt. 28, 18-19; Io.; 21-23).

Iisus instituie deci Preotia speciala si Duhovnicia in aceasta perioada, intre Inviere si Inaltare. Daca prin Preotie El a dat puterea de a invata cuvantul lui Dumnezeu, a savarsi Sfintele Taine, si a conduce obstea credinciosilor, prin Preotul  Duhovnic a dat omului puterea deosebita de a judeca si izgoni raul din lume, in numele Sfintei Treimi. Tatal, toata judecata a dat-o Fiului… pentru ca Fiu al omului este (Io. 5, 22-27), iar Fiul a dat toata judecata Apostolilor si urmasilor lor. Ei au primit astfel puterea de a lega pe satana si lucrarile lui si a dezlega pe oameni de satana, de a-i elibera de sub puterea lui. Astfel, satana este izgonit din om si din lume si se zideste Biserica, in vederea Imparatiei lui Dumnezeu. Samanta Imparatiei a fost implantata inca de la Intrupare in fiecare om, chiar fara nici un merit al acestuia (Lc. 17, 19-21). Ea este comoara de mare pret ingropata in tarina trupului nostru, este plamada ascunsa in cele trei masuri de faina, este grauntele de mustar ce asteapta sa creasca prin puterea harului Duhului Sfant si prin straduinta omului.

Avand in vedere marea misiune cu care a investit pe Apostoli in perioada celor 40 de zile, Iisus a vorbit in special cu ei despre scopul venirii Sale in lume, despre Imparatia lui Dumnezeu, despre tainele vietii, trimitandu-i sa propovaduiasca si sa boteze toate neamurile pamantului, in numele Sfintei Treimi.

2. – Prin Inaltare, Iisus se departeaza, iese din lume. Si El nu dispare, nu se face nevazut ca inainte in timpul celor 40 de zile. De asemenea, El nu se indeparteaza in intindere, in lungime, ci se indeparteaza in inaltime. Iisus Se inalta “la cer”. El a voit ca ucenicii sa fie martori la Inaltarea Sa, a voit ca plecarea Lui din lume sa fie vazuta de oameni; de ucenici, pentru a cunoaste noi si intreaga lume, prin ei, ca El S-a inaltat la cer cu tot cu Trupul Lui transfigurat. Inaltarea ne arata ca iesirea Lui din lumea aceasta nu inseamna desintrupare. El nu Si-a parasit Trupul. Departandu-se de lume, Iisus a ramas Dumnezeu-Om, Dumnezeu intrupat. Dar Trupul Lui a devenit prin Inaltare atat de spiritual, incat S-a putut aseza cu Trupul in Slava Sfintei Treimi, la dreapta Tatalui, asa cum a petrecut pana la Intrupare.

Pe cand Se inalta, Iisus a binecuvantat. Si pe cand binecuvanta, un nor L-a luat pe El.

Ne intrebam: pe cine a binecuvantat Iisus, numai pe Apostoli? Nu. El a binecuvantat pe toti oamenii, ca ei sa ajunga sa inteleaga Inaltarea si ca sa poata deveni vrednici de a se inalta. Hristos a murit pentru noi, Iisus a binecuvantat pamantul, a binecuvantat muntii,  totul a binecuvantat, pentru ca oamenii sa le foloseasca pe toate sub binecuvantarea lui Dumnezeu. Nu sa le exploateze, nu sa se bata pentru ele. Nu. Ca sa le foloseasca pe toate sub binecuvantarea lui Dumnezeu, fiind toate darurile pe care Dumnezeu ni le-a daruit.

Si pe cand binecuvanta Iisus, un nor L-a luat pe El.

Norul care L-a cuprins este acelasi nor care s-a aratat si la Schimbarea la Fata. El reprezinta Slava lui Dumnezeu in care a fost primit si in care a inaltat natura noastra umana.

3. – Ce reprezinta Trupul lui Hristos? Am mai spus si trebuie sa repet. Dupa cum Adam ne cuprindea in sine pe toti, ca stramos unic, si toti ne nastem in pacat, mostenind pacatul lui Adam, tot asa Iisus Hristos Dumnezeu-Om fiind, ne-a cuprins si ne-a mantuit in Sine pe toti, pentru a ne naste din nou in masura in care primim botezul Crucii Lui.

Prin Intrupare, Iisus a luat natura umana neprihanita, fara de pacat, din Fecioara Maria, dar la Botez si-a impropriat de buna voie si natura noastra pacatoasa, ne-a luat pe toti in Sine, cu toate pacatele noastre, ca sa ne curete si sa ne mantuiasca. De aceeatoate evenimentele savarsite in Persoana Lui sau cu Persoana Lui se rasfrang asupra noastra, a tuturora. Intrand triumfal in Ierusalim, a anticipat ca toata omenirea va ajunge sa triumfe intampinandu-L Imparat. Dar Iisus a trecut apoi prin patimi, tot purtandu-ne pe toti in Sine. De aceea, chinul, batjocura, vrajmasia, pe care le-a suportat El, reprezinta calea de chin, de batjocura, de suferinta, de ura si vrajmasie prin care va trebui sa treaca omenirea istorica pentru a ajunge la mantuire si Inviere.

Cand Iisus S-a rugat in Ghetsimani spunand, “de este cu putinta” sa treaca de la El paharul suferintei, S-a rugat pentru noi. El stia ca de va fi scuipat, batut, judecat ticaloseste, rastignit, si noi vom fi. El vedea cu ochiul mintii veacurile ce vor urma, in care tot ce est mai sfant pe pamant va fi crucificat; vedea tradarile, macelurile, ereziile, faramitarea Bisericilor si toate celelalte. Ce au facut oamenii cu El, aceea vor face unii cu altii. In cuiele care au strapuns Trupul Lui trebuie sa vedem “cuiele” care strapung omenirea; Istoria este plina de sange, mai ales in secolul nostru considerat progresist. Noi ne scuipam, noi ne batem, noi ne rastignim, noi insinuam judecati. Te impusc pe tine ca pe un nimic, ca pe un vierme. Si pe un vierme il ocolesti. Vai de judecata asta umana. Te gandesti: ce-i cu lumea asta, a cui este ea? A lui Dumnezeu sau a lui satana? Deci, vedeti,  Iisus s-a rugat ca sa nu ajungem aici. Totusi, El nu a putut inlatura suferinta si Crucea Sa, ca urmare crucea omenirii. Dar, chiar trecand prin Cruce, Iisus a inviat. Si noi, deci, vom invia! Istoria nu se incheie cu sangele care se varsa si nici cu musuroiul de pamant. Vom invia spre o viata noua si spirituala si fizica. Intr-acolo mergem prin Invierea Lui.

Dar trebuie sa ne intrebam: la Inaltare ce s-a inaltat, cine s-a inaltat? Daca citit capitolul 17 de la Ioan, si cititi-l va rog, este ultima rugaciune a lui Iisus Hristos pentru Sine, pentru omenire, pentru Biserica. In toata Biblia nu exista o descoperire care sa ne apropie atat de mult de viata Sfintei Treimi si de lucrarea Ei in lume, ca aceasta rugaciune. Numai in genunchi sa o citesti, ca sa poti patrunde continutul ei. Iisus spune:

Parinte, Eu vine la Tine, primeste-Ma la Tine si… da-Mi slava pe care am avut-o inainte de a fi lumea.

Iisus cere Slava avuta inainte de intemeierea lumii. Dar Iisus nu s-a despartit nicicand de Dumnezeu, de Dumnezeire, El Insusi fiind Dumnezeu. El poarta insa, de asta data, natura umana, poarta in Sine intreaga omenire pe care a salvat-o, a curatit-o, a indumnezeit-o. El se roaga pentru a fi primita si asezata de-a dreapta Tatalui natura noastra umana, pe care El a impropriat-o. El se inalta ca Dumnezeu-Om, care ne cuprinde pe toti. Poate nici noi nu stim si nu pretuim aceasta cinstire deosebita pe care ne-o daruieste Dumnezeu. Noi suntem atat de pacatosi si nevrednici incat, asemenea vamesului din Evanghelie, n-am merita nici sa ne ridicam ochii la cer. Si totusi Iisus Hristos ne-a ridicat de-a dreapta Sfintei Treimi.

In ziua de astazi sarbatorim deci si inaltarea noastra dupa cum in general sarbatorile mobile, miscatoare, care incep cu Postul Mare, reprezinta si sarbatorile vietii noastre. Dar trebuie sa ne punem neincetat intrebarea: Ne silim noi ca sa meritam ceea ce a anticipat Iisus Hristos? Ma lupt eu cu mine insumi, starui eu sa fiu mai bun, am omorat eu mandria din mine, mi-am omorat lacomia, vrajmasia, minciuna, ca sa fie al Lui? Si omenirea in general, a inteles ea oare ca Dumnezeu a petrecut pe pamant, s-a facut Om ca sa ne ridice la Sine? Omenirea ce face? Se balaceste in aceeasi ticalosie, in acelasi sange, rautate, ura. Este intrebarea care trebuie sa persiste pentru toti si pentru fiecare.

In ziua de astazi, a Inaltarii Domnului, a inaltarii noastre in Hristos, sarbatorim si pe eroii neamului. Este ziua cea mai indicata pentru pomenirea lor, a celor care s-au adus jertfa pentru noi. Pomenindu-i, ne aratam recunostinta noastra fata de ei, realizam legatura noastra cu cei ce au murit in transee, in inchisori, inecati, schiloditi, stiuti sau nestiuti, cum numai Dumnezeu stie.

Noi ne rugam neincetat: “Sfarsit crestinesc daruieste-ne noua“, dar sa stiti ca pe campul de lupta nu este sfarsit crestinesc, doar daca prin rugaciune esti in legatura permanesta cu Dumnezeu.

Imi amintesc ca, odata, cand eram pe front, inaintea unui atac, sub pamant, in catacombe, au venit soldatii si ofiterii sa se roage lui Dumnezeu. Dumnezeu era prezent printre noi. In toti domina o singura dorinta si cerere: Doamne, scapa-ma, pentru copiii mei, pentru casa mea, pentru viata mea. Ce calda a fost acolo rugaciunea, cat de aproape L-am simtit acolo pe Dumnezeu. Toti acei oameni tineri, voinici, stand in genunchi si toti rugandu-ne si incredintandu-ne Celui Prea Inalt. A doua zi dupa atac, putini s-au intors, unii multumind, altii plangand. S-a implinit cu fiecare voia lui Dumnezeu? Acolo s-a imbinat eroismul fizic cu cel spiritual.

(…)

La Sfanta Liturghie spunem inainte de a ne impartasi: “Sfintele [se dau] Sfintilor“. Toti suntem chemati la sfintire, la eroismul spiritual de a trai invatatura lui Hristos, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu sa se zideasca pe pamant. Iisus spune: De voiesti sa vii dupa Mine, implineste trei conditii: sa te lepezi de tine insuti, de egoismul, de egolatria ta, sa-ti iei crucea, greutatea de a lupta cu tine insusti si sa ma urmezi pe Mine, Hristos. Iata eroismul spiritual. Eu am cunoscut pe aceia care au fost pe front. Pot spune ca ei erau si eroi ai credintei crestine, eroi ai lui Dumnezeu care au luptat cu ei insisi pentru a fi ai lui Dumnezeu, pentru binele omenirii.

Sa dea Bunul Dumnezeu ca sa intelegem sarbatorea Inaltarii si sa ne rugam ca sa ne dea putere sa ne intaltam duhovniceste in Hristos. Harul si iubirea lui Dumnezeu sa vina peste noi toti. Amin”.

(Din: Preot Boris Raduleanu, Semnificatia marilor sarbatori crestine. Predici, vol.1, Ed. Bonifaciu, Bucuresti, 2000)


Categorii

Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Inaltarea Domnului, Preot Boris Raduleanu

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

29 Commentarii la “INALTATI IMPREUNA CU IISUS, CHEMATI LA SFINTENIE. DAR NOI… NE BALACIM TOT IN TICALOSIE. Predica a Parintelui Boris Raduleanu la Inaltarea Domnului

  1. Luare aminte

    “Să luăm aminte la Stăpînul lisus Hristos Cel Care S-a înălţat la ceruri: La cum toată forţa gravitaţională a pămîntului nu a putut să împiedice Înălţarea Trupului Domnului la cer;
    La cum, prin Sfîntă Înălţarea Lui, Domnul S-a arătat pe Sine deasupra legilor fizice ale firii.
    La cum, înaintea ucenicilor care încă priveau la cer, au apărut doi îngeri;
    La cum, aceşti îngeri au vestit că Domnul va veni din nou în acelaşi fel în care ucenicii L-au văzut înălţîndu-Se.
    La cum I se închină Lui ucenicii;
    La cum se întorc ei la Ierusalim după aceea cu bucurie mare;
    La cum, prin sfîntă Înălţarea Lui, El Şi-a arătat Firea Sa Dumnezeiască şi Puterea;
    La cum, prin sfîntă Înălţarea Lui la ceruri, El îi descoperă omului că mai exită şi o altă lume, şi o altă viaţă: o lume a celor cereşti şi o viaţă a celor cereşti.
    La cum, prin înălţarea Lui, El a arătat slăvită desăvîrşire a tuturor
    lucrărilor Lui pe pămînt, de-a lungul celor treizeci şi trei de ani;

    La cum, prin Înălţarea Lui, El ne învaţă şi pe noi cum să ne direcţionăm
    sensul tuturor faptelor şi lucrărilor vieţii noastre către cer, iar nu către
    pămînt.
    La cum, mai întîi El a înviat cu trupul, iar apoi S-a şi înălţat cu trupul;

    La cum, după moartea oamenilor drepţi mai întîi sufletele lor se înalţă la ceruri, cîtă vreme trupurile lor rămîn în pămînt şi aşteaptă învierea cea de obşte, prefacerea lor întru duhovniceşti cea de obşte, şi înălţarea cea de obşte.”

    Sfântul Nicolae Velimirovici – Proloagele de la Ohrida

    Hristos s-a înălţat!

  2. @ Costel:

    Adevarat S-a Inaltat Hristos! Noi insa… nu voim decat a ne scunfunda si a ne tavali si mai abitir in cele de aici. Nu prea ne mai intereseaza cele ceresti. Cu toate pretentiile noastre de “dreapta-credinta”, inima noastra este tot la cele de jos si o sa ne trezim ca, si daca ne-ar duce vreun inger cu forta in rai, o sa ne plictisim acolo mai ceva ca necredinciosii. De vreme ce bunatatile Imparatiei pe care le putem pregusta de aici nu ne mai intereseaza sau ne trezesc cascaturi indelungi, cum o sa ne placa acolo?

    Nu avem timp, nu avem rabdare, nu avem chef, nu avem… inima pentru Hristos si pentru cele ale Sale. De ce sa ne inaltam, pogorandu-ne in umilinta, daca e mai ieftin, mai comod, sa ramanem in balaceala noastra placuta ori in grijile si in agitatiile de care am devenit dependenti? Hristos S-a inaltat? E sarbatoare… las` sa fie acolo, in rai… Noi avem multe alte treburi mai interesante aici.

  3. Predică Despre ridicarea omului prin învierea şi înălţarea lui Hristos

    “Mai presus decît toată începătoria şi stăpînia şi puterea şi domnia şi decît tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui (Efeseni 1:21 -22).

    Iată înălţimile la care îl ridică Dumnezeu pe om! Căci nu despre firea dumnezeiască a Domnului se grăieşte mai sus, ci despre firea lui omenească. Cuvintele citate ale Apostolului nu se referă la Cuvîntul Co-Etern al Tatălui, ci ele grăiesc despre omul Iisus, pe Care Dumnezeu L-a ridicat din morţi şi L-a înălţat – nu doar mai presus decît lumea vizibilă şi pieritoare, ci chiar mai presus şi decît lumea invizibilă şi veşnică a puterilor cereşti; mai presus decît toate ierarhiile celor nouă cete îngereşti; mai presus decît orice fiinţă creată, cunoscută sau necunoscută; şi mai presus decît orice nume din lumea materială sau cea spirituală.

    Fraţilor, vedem noi oare cum Atotslăvitul nostru Făcător a împlinit făgăduinţa pe care a dat-o strămoşului Adam atunci cînd l-a izgonit din Paradis, şi făgăduinţa pe care a formulat-o în cuvinte şi mai limpezi faţă de Avraam, şi pe care a repetat-o din ce în ce mai clar faţă de proroci şi de împăratul David? Vedem noi oare cum Domnul Savaot a pus început preaslăvirii rasei umane prin aceea că L-a preaslăvit pe Omul lisus, pe Fiul lui Dumnezeu, în Care S-a întrupat Dumnezeu? Fiind Cel Dintîi în slavă, Dumnezeu pe El L-a preaslăvit mai întîi, iar apoi, în minunată şi ierarhică rînduială, pe toţi cei care se numără cu El, şi care prin harul Duhului Sfînt sînt numiţi şi scrişi în Cartea Vieţii spre slava cea veşnică. Pe bună dreptate o cîntă Biserica pe Maica Domnului astfel: Ceea ce eşti mai cinstită decît Heruvimii si mai slăvită, fără de asemănare, decît Serafimii. Căci atunci cînd Fiul lui Dumnezeu este preaslăvit, atunci se preaslăveşte şi Preasfîntă Maica Lui, precum şi Sfinţii Apostoli, după cuvîntul Lui cel rostit către Tatăl: Părinte, voiesc ca, unde sînt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat (Ioan 17:24).

    Iată colosalele urmări ale pogorîrii lui Dumnezeu pe pămînt! Iată
    roadele negrăite ale Patimii Lui!

    O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase Mîntuitorul nostru, Cela Ce eşti
    întocmai în dumnezeire cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt! Ajută-ne nouă să
    ne desprindem din bezna duhorii păcatului şi nebuniei trupeşti a
    lumii acesteia pieritoare, mai înainte de al nostru sfîrşit!
    Căci numai Ţie se cuvine toată închinarea şi slava în veci, Amin.”

    Sfântul Nicolae Velimirovici – Proloagele de la Ohrida

  4. “Din contra, omul se afla intr-o exacerbare a autoritatii sale, a suficientei de sine, a parerii de sine, a trufiei.”
    Pr. Constantin Coman

    ________

    vai mie!

  5. Hristos s-a inaltat!
    Am de mult o nedumerire…;poate ma ajuta cineva!
    De ce Mantuitorul nu a permis Mariei Magdalena sa-l atinga si totusi lui Toma i-a permis, ba chiar l-a indemnat? Ambele evenimente se petrec in rastimpul dintre Inviere si Inaltare!

  6. Deh!
    Scuipaturi, imbranceli, bruftuluieli, ura fitisa sau ascunsa, pierderea pacii (din inima) cat si cu ceilalti…si cel mai grav: suspiciunea, neincrederea caci, ce poate fi mai rau decat nasterea acesteia de pe urma tradarii continue atat de catre prieteni, cunoscuti cat si de catre casnici; ai senzatia ca vorbesti mai bine cu lupii decat cu oamenii iar daca vrei sa te faci inteles, fie simti un glas interior care te avertizeaza scurt despre zadarnicia efectului scontat in urma argumentelor spuse la pereti; mintea omului s-a strambat dupa veacul asta ticalos(it), iar Duhul a plecat de la noi pentru nevrednicia noastra – d-aia spunem raului bine si binelui rau iar, daca mai avem – totusi – discernamant si nu inversam polii, exista o paralizie la nivel interior care impiedica actiunea, iesire din ‘criza’ (lenii, moleselii, neputintei, slabiciunii) care a cuprins din ce in ce mai multa lume!
    Fratilor! Este infricosator cat se tace, cate se accepta! Cate se indura in nume propriu si pentru cei dragi….de frica pierderii bolului cu linte se fac pactizari, se inlesnesc tradari, se scuipa, se injura…si suntem la INCEPUT, nici n-am ajuns la MIJLOC, dar-mi-te spre SFARSIT ce va (mai) fi?!

    P.S.De foarte mult timp nu ma mai uit la ‘stiri’ decat pe net… sporadic, citind in diagonala! Chiar si aici, la ‘stiri’ la fel…parcurgerea lor prin desimea in continut negativ naste in mine o neputinta, groaza de atata satanizare pe fata… dar si o revolta, ce ma tulbura!
    Am senzatia ca suntem oile care au intrat in perimetrul abatorului, in curtea lui, asteptandu-ne randul la cazne – dupa caz – tuns, ‘frezat’, taiat fara sa mai vrea nimeni ori sa sara gardul, ori sa ia in coarne macelarul!…sentimentul de imbecilizare fortata si acceptata, dezumanizarea, insotite ipocrit de ‘atitudinea’ religioasa tip ‘fereasca Dumnezeu de mai rau’ ori de ‘ce sa-i faci?! Asta este!’ – ma face sa iau muntii!

    P.P.S.Lucrul bun – inca! – cu net-ul asta: sunt site-urile ortodoxe si mail-urile cu tot felul de traznai haioase care, mai amorteste starea de neliniste si melancolie; ceva ma indeamna la trairea clipei, a starii – inca – de bine (atat cat poate fi el perceput) pentru ca…ele nu vor mai fi;

  7. @ Costel:

    Nadajduim ca ai inteles ca am folosit comentariul fratiei tale ca prilej de a da glas unor ofuri de ordin general, de a dialoga intre noi pe seama acestei realitati dramatice pe care o traim. Pornind de la simpla formula de salut duhovnicesc a Praznicului, care tine pana la Cincizecime, si de care, in aceste zile tot mai profane, parca vrem prea usor sa ne desprindem. SUB NICIO FORMA sa nu iei remarcile noastre ca avand vreo legatura cu tine, decat in sensul… exact opus celor deplanse acolo.

  8. Hristos S-a inaltat! Desigur ca trebuie sa ne plangem cu amar pacatele,nu atat pentru faptul ca vom merge in iad,ci,mai ales pentru suferinta si lipsa de recunostinta(nesimtirea) catre Puterile Ceresti.Jertfa Domnului nostru Iisus Hristos se prelungeste in cer sub o forma nesangeroasa. El nu se poate bucura deplin de salasluirea cu firea omeneasca in sanul Sfintei Treimi,atata timp cat pe pamant raman suflete apasate de pacat si care tanjesc dupa mantuire.Pentru noi cei prea pacatosi,cuprinsi de suferinte si incercari,avem o mare mangaiere stiind ca pe Tronul Slavei nu se afla un Stapan neandurator,ci ca,alaturi de Parintele Ceresc,vegheaza MIELUL JERTFEI pentru pacatele lumii si neancetand sa patimeasca pentru ea pana la sfarsitul veacurilor(daca vor mai fi) .Asadar,impreuna cu Preacurata Lui Maica,cu Sfintii Ingeri si Toti Sfintii,Domnul Hristos continua cu aceeasi durere si dragoste Rugaciunea din Gradina Ghetsimani catre Tatal Sau si al nostru,pentru salvarea din bratele satanei in care ne-am impotmolit de buna voie.Doamne,iarta-ma ca nu prea stiu ce scriu si de ce scriu.

  9. Magda,
    nu, sa nu luati calea muntilor 🙂 Este tocmai ceea ce vor unii de la noi.
    Daca inca nu putem sa ne inaltam cu Iisus, macar “sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte” ca sa nu cadem si mai jos decat suntem.
    Aceste suspiciuni, neincrederi, tradari de care ziceti, sunt tocmai ceea ce ne trebuie ca sa nu lasam garda jos, sa nu ne relaxam, sa fim treji.

  10. Hristos s-a intaltat!!!

    Parerea mea e ca daca nu-L dorim pe Hristos in viata de zi cu zi la fel de mult cum flamandul isi doreste mancarea, insetatul apa si bolnavul medicamentul, degeaba ne numin crestini ortodocsi. De ce nu se intampla si cu noi ca in exemplele de mai sus ? Asta pt. ca nu relaziam ca suntem flamanzi sufleteste, insetati duhovniceste si bolnavi cronic de maladia patimilor si pacateleor de zi cu zi, fie ele mici sau mari. Cine este leacul: Histos, cine este hrana: Hristos, cine este apa: Hristos. Si sa vedem clar cum insusi Mantuitorul ne da raspunsul la aceste intrebari:

    Din Ioan 6:

    27.Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl.

    33.Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii.

    50.Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare.

    51.Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.

    53.Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.

    54.Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.

    55.Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură.

    56.Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.

    57.Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.

    58.Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.

    63.Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă.

    Ei bine iata, simplu si la obiect, clar si limpede pentru tot omul de sub soare. Cred eu ca intreaga viata a omului este de fapt o pregatire pentru intalnirea omului cu Dumnezeu. Cat suntem pe pamant prin Sf. Impartasanie iar in cer prin sufletul indumnezeit, care de fapt este comuniunea cu Dumnezeu si in Dumnezeu, in vesnicie. Toata viata crestinului ortodox ar trebui sa se centreze pe curatirea launtrica, restul sunt himere si basme de adormit copii mici.

    In ziua de azi (ca si intotdeauna de altfel),sunt multe “minti inteligente” care se indoiesc de o existenta teribila in iad sub pretextul ca sunt despartiti de Dumnezeu, deoarece si pe pamant poti trai despartit de Dumnezeu si totusi sa nu ai o existentă teribila. Te poti bucura, poti zambi si poti trai fericit in această maniera. Da, dar este un alt tip de existenta, adica este vorba de o existenta fara Dumnezeu, mod de viata care va fi la nivel desavarsit in iad. Asa ca degeaba omul din exterior pare ok daca cel launtric e putrezit. Asta multi nu o inteleg, nici eu chiar si e si asta un pacat mare.

  11. Dreptatea mea Doamne Iisuse
    Nu-i nici cinstită nici curată
    (Dacă Ţi-a încălcat porunca)
    Oricât mi s’ar părea de dreaptă.

    Dacă a stins cuiva credinţa
    Și dragostea de Dumnezeu
    Dreptatea mea nu e dreptate
    Ci’ndreptaţire într-u “eu”.

    Dacă prin ea am luat pâinea
    Ori munca unui necajit
    Dreptatea mea nu e dreptate
    Oricât aș fi eu de cinstit.

    Dacă prin ea s’aduce vrajbă
    Ori dezninare ori alt rău
    Dreptatea cât ar fi de dreaptă
    A încălcat Cuvântul Tău.

    Dreptatea mea, este dreptate
    Prin Adevăr și prin iubire
    Prin jertfă,dragoste și pace
    Iertare și milostivire.

    Că drepturile nedreptăţii
    Par foarte drepte întru “eu”
    Când logic “și legal” am drepturi
    (Chiar mai presus de Dumnezeu).

    Deși goi am venit pe lume,
    Și-am consumat (ce’am dobandit)
    Uităm c’avutul nostru’n viaţă
    Prin Dumnezeu i’agonisit.

    Că am găsit lumea creată
    Și toate cele ce’s firești,
    Vieţii în trup și’n duh , prin grija
    Și legile Dumnezeiești.

    Uităm ca mintea, trupul nostru,
    Tot ce-am gasit și’am învăţat
    Nu ne’aparţin decât “în parte”.
    (Chiar și în ceia ce’am creat).

    Iar Adevărul și dreptatea
    Ne aparţin (prin Dumnezeu)
    Inpropriate prin credinţă
    Sau prin păcate(cu cel rău )

  12. Pingback: Război întru Cuvânt » Atintiti cu privirea la Cer… Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre TRAIREA EVENIMENTULUI INALTARII LUI HRISTOS IN VIATA PERSONALA
  13. Pingback: Predici la Înălţarea Domnului » Alex Rădescu Blog
  14. Pingback: INALTAREA DOMNULUI. Predicile marilor parinti IACHINT UNCIULEAC si SOFIAN BOGHIU. Hristos S-a inaltat! -
  15. Pingback: CHEMATI SA FIM FII AI LUI DUMNEZEU, NU DOAR OAMENI MAI BUNI… Predica trezitoare a Parintelui Hrisostom de la Putna (audio): “Sa-L aducem pe Hristos langa noi. Sa-I spunem toate! Sa-L facem partas vietii noastre cotidiene” -
  16. Pingback: INALTAREA DOMNULUI: “Aceasta este maretia omului! Iata, aceasta esti tu, aceasta sunt eu!” PREDICI ale Sfantului Iustin Popovici si Fericitului Pr. Valentin Mordasov: “SA NE INALTAM LA ADEVARATA PATRIE!” -
  17. Pingback: HRISTOS S-A INALTAT! Predici audio si video la INALTAREA DOMNULUI. “Iisuse, Cel Ce Te-ai inaltat de la noi la cer, nu ne lasa pe noi singuri!” -
  18. Pingback: INALTAREA DOMNULUI: “Aceasta este maretia omului! Iata, aceasta esti tu, aceasta sunt eu!” PREDICI ale Sfantului Iustin Popovici si Fericitului Pr. Valentin Mordasov: “SA NE INALTAM LA ADEVARATA PATRIE!” | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: Predica (VIDEO) PS Ignatie Muresanul la Inaltarea Domnului: PRIVESTE CERUL! PRIVESTE LA HRISTOS! | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: “CRESTINII NU AU LOC IN LUMEA ACEASTA”. Care este LOCUL pe care ni l-a pregatit Domnul prin INALTAREA Sa? Predica audio a Arhim. Damaschin de la Sihastria Putnei: “In SIRIA sunt PERSECUTII poate mai atroce decat persecutiile din primele
  21. Pingback: PRIVESTE CERUL! PRIVESTE LA HRISTOS! – Predica PS Ignatie Muresanul la INALTAREA DOMNULUI: “Esti ceea ce privesti” (VIDEO + TEXT) | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: Intre INALTAREA LA CER PRIN CREDINTA si PRABUSIREA IN IDOLATRIE si MESCHINARIE INGRATA. Ion Gavrila-Ogoranu si… Michael Jackson. CELE MAI GRELE CLIPE DIN VIATA CELUI MAI CUNOSCUT LUPTATOR ANTICOMUNIST. “Pelerini in aceasta vale a lumii”
  23. Pingback: ”EXAMENUL” ÎNĂLȚĂRII. “Domnul Se înalță la cer pentru ca noi să ridicăm Sus inimile noastre, să biruim această lume, această strâmtoare a păcatului, în care se chinuiește sufletul nemuritor, pentru ca el să înceapă să trăias
  24. Pingback: Minunata Înălţare a Domnului nostru, eveniment proorocesc al celei de-a Doua Lui Veniri. SMERENIA SLAVEI DUMNEZEIEȘTI și MUTAREA ÎNTÂLNIRII DOMNULUI DE LA TRUP CĂTRE DUH | Cuvântul Ortodox
  25. Am primit de la frati.

    ‘ “Grija de alţii” sau negrija de noi

    Ne este arhicunoscută expresia filocalică potrivit căreia “atunci când noi nu mai avem ce face, ne dă diavolul de lucru”. Şi nu atât cunoaşterea ei ne surprinde, cât mai ales simplitatea plină de realism, atât de neluată în seamă. Este adevărat, mulţi dintre noi, din teamă de cel rău, ne arătăm a fi mereu preocupaţi. Dar nu de noi, ci de alţii. Le purtăm de grijă, fără voia lor. Le contabilizăm faptele, fără să ne-o ceară. Le analizăm aritmetic scăpările, fără să le ştim numele, şi cu atât mai puţin tainele. Important pentru noi este că suntem preocupaţi. Dar, în această grijă a noastră de alţii, uităm amarnic de noi înşine.
    Aşa, de exemplu, uităm că altul nu-i duşmanul nostru de moarte, ci este ochiul lui Dumnezeu care ne priveşte aievea. Celălalt, oricât de rău ar fi – deşi ochiul meu e murdar, nu fapta lui e rea (Mt. 20, 15) -, este pentru noi mai degrabă un bun prilej de sporire duhovnicească (Mt. 5, 44: iubeşte pe vrăjmaşul tău) decât ar fi un surpător al pretinsei noastre liniştiri sufleteşti. “Răutatea” lui, care ne scandalizează, este de fapt agitarea răului din noi pe care înadins îl ocolim, cu scuza preocupării de răul altuia. Iar aşa-zisa “facere de bine”, prin îndreptarea morală a celuilalt, nu poate fi decât un neastâmpăr păcătos al fiinţei, confundat în mod voit cu un soi de “misiune sfântă”. Nu mai amintim de ispita după care pedepsirea altora ne-ar aduce un loc bine-meritat în rândurile drepţilor din cer sau măcar o recunoaştere vremelnică printre aleşii lui Dumnezeu din această lume. Aceasta, şi altele de acelaşi gen, le tratăm cu titlu de “ispite”, care din păcate nu-şi cunosc ispititorul.
    Cât priveşte pretinsul drept al grijii de alţii (pe motiv că ne vor fi cândva recunoscători) nu-l putem avea nici de la Dumnezeu şi nici de la om. De la Dumnezeu nu-l avem, pentru că la El grija de alţii trece întotdeauna prin grija de noi. Adică, nu putem fi de vreun folos altora dacă nu ne vindecăm întâi pe noi, căci altfel: “dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Mt. 15, 14). Apoi, Hristos Însuşi ne învaţă, fără deosebire, că atunci când observăm paiul din ochiul altora, de fapt ne ignorăm bârna din propriul ochi (Mt. 7, 3-5). Iar, peste toate, Hristos întrupat ne-a dat exemplu pe măsură omenească, după care îndreptarea altora vine numai din jertfirea noastră pentru ei şi nicidecum din jertfirea lor pentru noi (Mt. 5, 39: “Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt”). Altfel spus, jertfa de sine este tot binele celuilalt. Pe când jertfa de altul este toată ruinarea de sine.
    De partea cealaltă, nici omul nu ne dă dreptul la grija de alţii. Cel puţin, de la nivelul simplu al experienţei cotidiene, ştim cu toţii că “dragoste cu de-a sila nu se poate”. Sau, biblic fiind spus: “(…) ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Co. 9, 27). Şi apoi, cum să faci bine cu forţa? Cum să vindeci pe alţii cu boala din tine? După cum, adevărat este, că nici chiar cu binele din tine nu poţi îndrepta răul altora (Mt. 7, 6: “Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi întorcându-se, să vă sfâşie pe voi”).
    Există totuşi o cale prin care le putem purta de grijă altora. Şi aceasta nu-i alta decât grija de noi înşine. În grija de noi stă ascunsă tainic toată sănătatea celorlalţi. Iar propria restaurare de sine este singura făclie care poate să lumineze întunericul altora (Lc. 11, 33: “Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina”). Chiar şi cea mai firavă vindecare a păcatului din noi este o mare şansă deschisă înspre însănătoşirea aproapelui. De fapt, dacă grija de propria sănătate spirituală ar fi direct proporţională cu adâncul negurei din noi, atunci bezna celor din afara noastră n-ar mai conta. Ar fi îndeajuns vederea întunericului din mine ca să-l mai pot observa şi pe al celorlalţi. Mai mult, întunericul lor e lumină în comparaţie cu cel din mine, pentru simplul motiv că al meu poartă greutatea interiorităţii adânci pe care mi-o cunosc, pe când al celorlalţi e doar de suprafaţă.
    Prin urmare, n-ar fi chiar atât de rău dacă grija de alţii am converti-o în grijă de noi şi de cele ale noastre. Iar dacă, prin absurd, ar exista o licărire de bine, văzută de ei la noi, să nu ne amăgim crezând că-i un motiv bine-meritat să le oferim vreun ajutor. Mai degrabă să aşteptăm să ni-l arate şi să ni-l ceară ei stăruitor. Atunci şi numai atunci, firav, cu grijă şi delicateţe, ne-am putea apleca în grija de ei şi de cele ale lor. Dar şi atunci, să nu uităm să le/ne specificăm că binele din noi nu-i decât lucrarea harului lui Dumnezeu, strălucitor în noi din milă pentru ei. Este lucrarea Lui prin noi pentru alţii, despre care mai multe nu ştim decât ştim. Noi putem să ne vedem în continuare de vindecarea noastră, zicând după exemplul paulin: “Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine” (I Co. 15, 10), sau după îndemnul Mântuitorului: “Iar când veţi face toate acestea să ziceţi: suntem slugi netrebnice…” (Lc. 17, 10). Eu însă le-am zis pe toate acestea din lipsa grijii de mine, privind cu teamă şi compasiune la negrija altora de ei.

    (Gheorghe Butuc)’

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate