INCREDEREA LUI DUMNEZEU IN NOI, coplesitoarea Iubire care ne da lumina

Iubirea care dă lumină

Iubirea rabdă-ndelung; iubirea se dăruie, ea nu invidiază; ea nu se trufeşte, nu se ingâmfa; ea nu se poartă cu necuviinta, nu-şi caută pe ale sale, nu se intărâtă, nu tine-n seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură; pe toate le sufera, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabda (1 Corinteni 13, 4-7).

Probabil că nu există cuvinte despre iubire mai puternice şi mai pătrunzătoare decât acestea. Ele exprimă tot ceea ce poate să ne facă să simţim cât de mare nevoie avem de iubire. Ele trebuie să ne incălzească sufletul, să aprindă in el acea scânteie care, prefăcându-se in flacără, să ne umple intreaga fiinţă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se reverse şi in jurul nostru.

Ne infricoşează şi ne cutremură gandul ca de atâtea ori am căzut şi continuăm să cădem din iubire! Fiindcă nu există nimeni care să nu se supere, să nu se enerveze, să nu se inalţe pe sine, să nu „caute ale sale”, să nu gândească răul… in toate aceste manifestări ale slăbiciunii omeneşti iubirea nu este de găsit.

Să ne rugăm din tot sufletul ca Domnul să facă sa nu ni se stingă această scânteie pe cer. El, Cel ce este insăşi iubirea ne-a invăţat să o iubim, astfel incât iubirea Sa ne umple viata cu lumina ei. Fie ca ea să nu pălească niciodată, să ne lumineze până la sfârşitul zilelor şi să ne arate calea spre cer.

Orice colţişor de pe pământ, chiar şi cel mai neluat in seamă, atunci când este luminat de soare arată frumos. Asisderea şi iubirea cea fără de margini, generoasă, iubirea fata de toate şi toţi, trebuie să lumineze, să inalţe, să incălzeasca tot lucrul nostru. Astfel, tot ce ni se pare neimportant, plictisitor sau respingător va căpăta o altă nuanţă şi o altă semnificaţie. Aşadar, pe toate câte le veţi face, faceţi-le cu iubire (cf. I Corinteni 14, 1).

 ***

Increderea pe care ne-o acordă Dumnezeu

“Ei i-au zis: Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit. El le-a zis: Duceţi-vă şi voi“ (Matei 20, 7)

Oamenii la care se referea Domnul in această parabolă statuseră degeaba până la ceasul al unsprezecelea. Veniseră târziu şi nimeni nu-i mai tocmea la lucru. Dar Domnul găseşte ocupaţie şi pentru cei de care nu se interesează nimeni, pentru cei mai leneşi. De ce intârziaseră atâţia oameni, rămânând fără nicio treabă? Pentru că, in general, oamenii sunt neincrezători faţă de cei care au greşit o dată, considerând că nu mai sunt buni de nimic. Domnul crede că oamenii se pot indrepta. Nu dispreţuieşte pe nimeni, nu respinge pe nimeni dintre cei care vin la El, chiar şi in al unsprezecelea ceas; îi dă posibilitatea să se indrepte. Unul dintre cei mai vrednici lucrători în via Domnului a fost tocmai un om al ceasului al unsprezecelea, Apostolul Pavel. Cei pe care şi-i dorea colaboratori îl priveau cu neincredere, ca pe un om căzut, dar „via” in care l-a chemat Domnul să lucreze avea să fie rodnică.

Mulţi dintre noi venim in al unsprezecelea ceas, apropiaţii noştri ne intorc spatele, ca şi când pentru noi n-ar mai exista loc, dar Tu, Doamne, ne vei găsi unul, in vie! Tu ai străbătut de unul singur lungul drum al suferinţei. Ai fost respins şi părăsit de toţi. Dar le acorzi incredere şi intârziaţilor. Le laşi uşa deschisă păcătoşilor care se căiesc; îi primeşti la Tine pe toţi refuzaţii; totul este cu putinţă la Tine.

Pe Tine nu Te inspăimântă nici cea mai neagră noapte. Prin bezna cea mai deasă vezi o geană de lumină; in sufletul cel mai negru găseşti un sâmbure de lumină.

(din:“Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

Din aceeasi carte: